Pe aceeași temă
Arhivele dedicate victimelor represiunii sovietice sunt importante, masive şi nu încetează să se dezvolte.
Starea de fapt
Din momentul deschiderii Arhivelor sovietice, importante cercetări s-au realizat din 1990 încoace cu privire la sistemul de muncă forţată şi Gulag în URSS. Putem cita aici studiile dedicate genezei Gulagului în Insulele Solovki-Jakobson, prezentării diferitelor operaţii de deportare în masă realizate de Stalin sau analizei locului şi rolului jucat de Gulag în viaţa socială, politică şi economică a Uniunii Sovietice. Istoriografia fenomenului s-a concentrat mai ales pe aspecte politice, demografice şi administrative ale Gulagului, dar au apărut în ultima vreme şi lucrări dedicate vieţii cotidiene în lagăre şi locuri de deportare, problematica generaţională a acestuia, precum şi traiectoriei de reinserţie în viaţa civilă şi politică a prizonierilor de tot felul sau a celor deportaţi.
Gulagul a fost şi o experienţă comună, „universul“ său transformându-se profund pe măsura trecerii timpului şi a deportării de noi categorii de deţinuţi şi naţionalităţi, devenind un veritabil mozaic al URSS, dar şi al noilor ţări aflate în sfera acesteia de influenţă. Această experienţă unică a Gulagului a stat oare la baza unei identităţi politice şi culturale comune a celor obligaţi să fie împreună pentru a supravieţui? Sau, din contră, a contribuit la întărirea prejudecăţilor naţionale ale celor risipiţi pe ansamblul teritoriului sovietic? Sunt doar două dintre întrebările care arată importanţa acestei teme în ansamblul său.
După prăbuşirea comunismului, ţările aflate sub umbrela Moscovei sau ex-sovietice au „pus în scenă“ memoria Gulagului cu ajutorul unei lecturi „naţionale“ a acestuia, în marea majoritate a cazurilor. Scopurile au fost diverse, de la aducerea la lumină a unui trecut îndelung interzis până la manipularea politică a memoriei traumatice a comunismului. În acest context, actualul proiect aduce în lumină martorul, susceptibil să furnizeze anumite detalii cărora lecturile contemporane ale Gulagului le acordă mai puţină atenţie sau le ignoră. Experienţa enormă a Gulagului se poate exprima şi prin rememorarea vieţii cotidiene, a „sociabilităţii“ specifice locului (fie ea şi minimală), a atitudinii în faţa morţii, a durerii, naşterii sau a bucuriei eliberării şi întoarcerii acasă. Sau cu ajutorul diferitelor forme de artă practicate în Gulag, de la cea oficială, impusă de autorităţile lagărelor (filme de propagandă sau teatre ale deţinuţilor), până la expresii spontane (desene, sculpturi, poezie).
Arhivele dedicate victimelor represiunii sovietice sunt importante, masive şi nu încetează să se dezvolte, atât datorită urgenţei salvării mărturiei impuse de vârsta biologică a supravieţuitorilor, cât şi apariţiei unei culturi a memoriei în ţări unde acest proces era o necunoscută până acum câţiva ani. În ciuda muncii enorme depuse, tematica abordată în timpul interviurilor a rămas dedicată mai ales problematicilor naţionale şi locale. Accesul la mărturiile înregistrate este dificil pentru marele public, imensa majoritate a acestora fiind disponibile doar în limbile naţionale sau risipite în locuri aflate la mare distanţă unul de celălalt.
Numărul de persoane care au murit în Gulag sau au supravieţuit acestuia fără a lăsa nicio urmă sau mărturie este imens. Dar numeroşi sunt şi cei aflaţi încă în viaţă, capabili să depună mărturie. Este vorba de persoanele deportate între 1944 şi 1949 (cum ar fi, de exemplu, minoritatea etnică din Ardeal, deportată în iarna 1945), adolescenţii şi copiii deportaţi împreună cu părinţii sau chiar cei născuţi în Gulag. O evidenţă biologică: crearea unei arhive sonore de acest gen ar fi deci ultima oportunitate de a strânge şi păstra la loc sigur mărturiile acestora.
Un spaţiu aparte a fost acordat prezenţei germanilor deportaţi. Cuvântul „german“, în limbajul Gulagului, a acoperit o mare diversitate de situaţii. Astfel, el desemna germanii din URSS (dintre care mai bine de un milion au fost deportaţi de urgenţă în 1941), germanii din Europa Centrală şi de Est (masiv deportaţi în URSS începând cu decembrie 1944, ca forţă de muncă şi „reparaţie de război“, pe baza unor decrete emise unilateral de autorităţile sovietice (aici se înscrie şi România) şi, în fine, germani urmăriţi politic din Germania de Est. În timp ce în fosta RDG Gulagul constituia un subiect interzis, în RFG prezenţa germanilor în URSS a fost asimilată sau chiar pusă într-un con de umbră de către prizonierii de război. Numai că aceştia din urmă nu erau administraţi de către Gulag, ci de către GUPVI, organism monstruos dedicat gestiunii şi administraţiei prizonierilor de război.
Contextul istoric
Urmare a acordului semnat în septembrie 1939 de Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, Uniunea Sovietică a anexat teritoriile estice ale Poloniei (Ucraina şi Bielorusia occidentală), precum şi ţările baltice. Elitele politice, economice şi militare ale diferitelor naţionalităţi (în sensul sovietic dat apartenenţei etnice) aflate pe aceste teritorii au fost arestate, apoi condamnate la diverse forme de muncă forţată în lagărele Gulagului. Câteva exemple, alese aleator, printre ţările participante la proiect.
Polonia
Între 1940 şi 1945, sovieticii au organizat patru mari valuri de deportare destinate „curăţării de elemente nedorite“ în regiunile anexate. O primă operaţiune, în februarie 1940, a vizat deportarea în Gulag a osadniki-lor, denumire sub care erau cunoscuţi membrii armatei care au luat parte la primul război mondial sau la războiul ruso-polonez din 1920. Retraşi la vatră, mulţi dintre aceşti veterani de război primiseră pământ în regiunile estice, cu scopul strategic de a afirma prezenţa poloneză în regiunile de frontieră. În acest prim val de 140.000 de deportaţi, se mai găseau, de exemplu, şi funcţionari agricoli sau angajaţi ai fostei administraţii forestiere. În aprilie 1940, un al doilea val de deportare masivă îi vizează mai ales pe reprezentanţii ordinii publice poloneze (poliţie, jandarmerie) şi pe proprietarii de terenuri, comercianţi, artizani etc. Iunie 1940 aduce un al treilea val de deportare, având un caracter special. El era compus din refugiaţi proveniţi din partea de Vest a Poloniei, cea ocupată de nazişti.
Dintre cele 75.000 de persoane deportate mai apoi în „colonii speciale“ din URSS, circa 80% erau evrei; printr-o crudă ironie a istoriei, deportarea s-a dovedit în cazul lor salvatoare, căci aceştia au scăpat de la moartea sigură în camerele de gazare. Povestea poloneză a deportării nu se opreşte însă aici. Spre sfârşitul războiului, poliţia secretă sovietică capturează şi apoi deportează în imensitatea „curţii din spate“ ruseşti membrii rezistenţei civile poloneze, activă împotriva naziştilor. În decembrie 1945 vede lumina zilei Ministerul Securităţii Poloneze (MBP) care va continua represiunea pornită de sovietici împotriva oricărei forme de rezistenţă civilă sau paramilitară, destinaţia finală fiind aceeaşi.
Ucraina de Vest
Membrii activi şi simpatizanţii din Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (OUN) au fost deportaţi împreună cu ofiţerii şi soldaţii din Armata Insurecţională Ucraineană (UPA) sau cu membrii Diviziei Galicia, aceasta din urmă aparţinând Waffen SS. Cum toate aceste armate clandestine erau sprijinite de către ţărani, practica obişnuită a NKVD-ului consta în a deporta, apoi a arde sate întregi. O altă schemă de deportare consta în arestarea tinerilor, sub acuzaţia de a fi făcut parte din OUN sau UPA. Erau condamnaţi apoi rapid la ani mulţi de muncă silnică, în timp ce familiile acestora erau obligate să-i urmeze, fiind deportate la rândul lor pentru muncă în sovhozurile din Kazahstan sau Siberia.
Ungaria şi Cehoslovacia
Cele două ţări au fost şi ele atinse de fenomenul deportării în Gulagul sovietic în ultimul an de război (1945) şi imediat după. O represiune sistematică s-a instituit împotriva tuturor „obstacolelor“ care împiedicau instalarea unui regim comunist. Ambele ţări având teritorii învecinate cu Ucraina, s-a procedat la importante transferuri de populaţie. Ce le diferenţiază faţă de alte ţări este că aici s-au pus pe picioare „mini-Gulaguri“ provizorii, de unde deţinuţii au fost mai apoi evacuaţi şi transportaţi în vagoane pentru vite în Uniunea Sovietică.
Arhive sonore ale Gulagului
Pornind de la aceste constatări, doisprezece cercetători europeni din treisprezece ţări diferite (Germania, Franţa, Estonia, Ungaria, Italia, Kazahstan, Letonia, Lituania, Polonia, România, Rusia, Cehia şi Ucraina) coordonaţi de CERCEC, Centre d’études des mondes russes, caucasien et centre-européen, din cadrul Şcolii de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (EHESS), Paris, au realizat între 2008 şi 2009 un corpus omogen de interviuri, folosind o grilă comparativă de lectură. 130 de interviuri în 11 limbi, peste 260 de ore de înregistrări, sunet arhivat şi masterizat cu ajutorul RFI Paris. Mare parte dintre aceste interviuri sunt în curs de a fi traduse în limbile franceză şi engleză, fiind disponibile on-line pe site-ul proiectului, începând cu toamna 2010, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la închiderea ultimului lagăr din sistemul Gulag. Adresa site-ului va fi următoarea: www.gulagmemories.eu.
Toate interviurile vor fi accesibile în limba originală. Tot pe site-ul web al proiectului vor fi puse la dispoziţia cercetătorilor diferite documente de arhivă de o importanţă capitală pentru înţelegerea fenomenului Gulagului: ordine de deportare, negocieri secrete ale guvernului sovietic cu ţările satelite, corespondenţă a autorităţilor publice locale cu privire la deportaţi şi problemele ridicate de către aceştia, ordine de repatriere etc. Multe dintre acestea provin din Arhivele de Stat ale Federaţiei Ruse (GARF) şi au fost scanate în perioada de „deschidere“ de la mijlocul anilor 1990, situaţia complicându-se între timp.
La final, rezultatele proiectului vor prezenta deci un caracter mixt. Pe de o parte, va fi vorba de o bază de date fără echivalent în acest moment în ceea ce priveşte Gulagul. Pentru a dezvolta acest aspect de „arhivă audio on-line“, colaborarea cu INA, celebrul institut francez al audiovizualului, cu o mare experienţă în ceea ce priveşte gestiunea arhivelor audio on-line, se dovedeşte capitală. Pe de altă parte, se va constitui pas cu pas un muzeu virtual, unic, dedicat experienţei europene a Gulagului. Suferinţa face parte din construcţia Europei. Nu trebuie să uităm acest fapt. //
Mirel Bănică este raportor pentru România al proiectului Arhivele sonore ale Europei Gulagului.
Mărturii despre Gulag
Yaroslav, Silvia şi Klara erau copii – ucrainean, letonă şi maghiară. Deportaţi odată cu întreaga familie sau chiar condamnaţi la deportare la numai 14 ani, cum este cazul Klarei. Au crescut cu toţii în Gulag. Amintirile lor sunt dureroase, intense, dar au trebuit să se reconstruiască pe sine cu ajutorul lor. Silvia Linarte este letonă.
Am întâlnit-o la Daugavpils în ianuarie 2009. A fost deportată de două ori! Privirea sa asupra trecutului în Gulag este plină de contraste. „Copilăria petrecută în Gulag, ne spune antropologul Anne-Marie Losonczy, este o experienţă extrem de intensă. Frica intensă, descoperirea vieţii se realizează într-un fel rareori întâlnit în viaţa de adult“. Atunci când mergea la şcoală, Silvia era obligată să meargă kilometri întregi pe jos, ocazie cu care descoperă imensitatea taigalei, plină de animale sălbatice.
„Trebuia să traversez taigaua, iarna, cu furtunile de zăpadă, frigul, lupii. Într-o bună zi, nu departe de satul Ulianok,
m-am alăturat unui grup de copii lituanieni şi letoni şi mergeam în tăcere. Deodată am văzut în depărtare ceva ca nişte mici luminiţe. Au început să ne înconjoare, dar pe moment nu am înţeles despre ce poate fi vorba. Apoi cercul a început să se strângă din ce în ce mai mult în jurul nostru. Iar atunci când s-au apropiat tare de tot, am înţeles că este vorba de lupi. Toată lumea era speriată, am început să ţipăm. Nu credeam că vor pleca, vroiam doar să eliminăm frica ce aproape ne paralizase.
Ţipam atât de tare, încât lupii au început să se retragă, puţin câte puţin. Nu au plecat însă dintr-o dată, ci au procedat după cum le era obiceiul: lărgirea cercului, până la dispariţie. Cât ne-a fost de frică!“
În Kazakhstan şi în Siberia, Andrei Ozerovski, Josas Milautskas şi Elena Talanina, deportaţi brutal de sovietici după 1945, fac parte dintre cei care au devenit deportaţi pe viaţă; nu s-au mai întors niciodată în ţările de origine. Mărturia lui Josas Milautskas din Siberia: „Am ajuns cu toţii în Irkuţk şi ne-au descărcat din vagoane. Se întâmpla în luna aprilie. De acolo, de la gară, ne-au răspândit în toate localitătile de câmpie din acea zonă. Noi am ajuns la Jigalovo. Ni s-au repartizat nişte case fără uşi, fără ferestre, fără nimic. La început, am folosit nişte hârtie să astupăm găurile. Pe măsură ce trecea timpul şi cum se apropia iarna, am încercat să ne adaptăm mai bine, forţaţi de climă. Apoi... ne-am obişnuit cu viaţa aceasta. Îmi mai amintesc că ne-au obligat să prăşim cu sapa întinderi imense de sfeclă şi cartofi. Vedeţi, după război nu existau tractoare, ca acum. Trebuia să ne îndeplinim cota zilnică de lucru, pentru a mânca“.
Mărturia lui Andrei Ozerovski, 95 de ani, din Karaganda, Kazahstan:
„Am sosit în Karaganda în 1960, apoi am fost angajat în mină. Vedeţi, eu mă pricepeam deja la minerit, din timpul perioadei de deportare din Djezkazgan. Dar aici, în Karaganda, mă simţeam mult mai liber, mai puţin gaz în mine, mai puţine pericole. Chiar şi astăzi, după atâţia ani, m-aş întoarce să lucrez în mină! Desigur, erau explozii, unii oameni îşi lăsau viaţa acolo. Cât de multă plăcere mi-ar făcea să mai cobor o dată în mină, chiar şi pentru jumătate de oră... Îmi plac minerii şi mineritul, am rămas profund ataşat de meseria aceasta“.
Vera Chopik din Ucraina a fost trimisă în Gulag la vârsta de 21 de ani. Antas Seikalis, luptător din Lituania, a fost condamnat la 10 ani de muncă forţată în 1950. Odată ajunşi în lagăr, descoperă evantaiul de naţionalităţi care s-au împotrivit invaziei sovietice. Vorbeşte Vera Chopik. Ne-a primit la ea acasă, la Lvov, în octombrie 2009.
„Sunt născută în septembrie 1929. Aveam doar 11 ani când m-am dus să-l caut la închisoare pe tatăl meu, arestat de autorităţile sovietice. Mama mea şi cu mine am înhămat caii la căruţă şi am plecat. Era undeva în luna iunie, era foarte cald. Închisoarea era înconjurată de camioane cu prelată, iar două tancuri se găseau la intrare. Se simţea de departe o duhoare grea, muşte verzi zburau peste tot. Am întâlnit mai apoi oameni care plângeau, spunând că peste tot, în curtea închisorii, erau numai cadavre. Iar zidul era ciuruit şi el, plin de urme de gloanţe.“ După acest episod, Vera Chopik intră în mişcarea de rezistenţă ucraineană. Este arestată când avea numai 21 de ani şi trimisă în Minlag, un lagăr cu regim special, aflat lângă oraşul Inta din Republica Autonomă Komi. //
Fragmente din emisiunile realizate de RFI Paris şi Centrul de Studii Ruse, Caucaziene şi Central-Europene (CERCEC), EHESS, Paris. Disponibile în integralitate la adresa: http://www.rfi.fr/emission/marche-monde, în limba franceză.
