Crimeea: de la Hoarda de Aur la Republică Autonomă

Autoritățile de la Kiev nu mai controlează Republica Autonomă Crimeea, parte a Ucrainei, care de facto a intrat în stăpânirea Rusiei, prin intermediul unui nou guvern prorus, format cu încălcarea legislației, a trupelor rusești care ocupă punctele strategice ale peninsulei și a detașamentelor de autoapărare, adevărate miliții proruse.

În ciuda unui tratat politic de bază, a re­glementării traseului frontierei și a zeci, poate sute de tratate și acorduri semnate între Rusia și Ucraina, Moscova a rămas nostalgică după Crimeea. Pe­ninsula din nordul Mării Negre a fost smulsă RSFS Ru­se și livrată de Nikita Hruș­ciov în dar RSS Ucrainene în 1954, când se împlineau 300 de ani de la semnarea tratatului de la Pereiaslav. Prin acest document în­che­iat între țar și cazacii za­po­rojeni, granița de vest a Ru­siei s-a mutat pe Nipru, fi­ind anexată o jumătate de Ucraină.

Acest episod din 1954 îi face pe unii co­men­tatori de la Moscova și de aiurea să afir­me că Peninsula Crimeea este „pământ rusesc“, iar săptămâna trecută, prin ocu­pa­rea ei de către trupele Moscovei, s-ar fi fă­cut „dreptate istorică“.

Tătarii crimeeni

Din secolul al XIII-lea și până astăzi, is­to­ria Crimeei este în mare măsură istoria tă­tarilor crimeeni. Etnos aparte în populația tă­tară, cei crimeeni mai numără doar 260.000 pe teritoriul Ucrainei, cam 100.000 în Uzbekistan, 24.000 în România (pre­pon­derent în Dobrogea), 400 în Ru­sia, Bul­garia – 3.000, și 5-6 milioane în Tur­cia.

La mijlocul secolului al XIII-lea, Crimeea a fost cucerită de Batu han, iar mai târziu pe­ninsula va fi inclusă în Hoarda de Aur. În contextul destrămării ei, la 1441, s-a cons­tituit Hanatul Crimeei, cu capitala la Bağ­çasaray. Poporul tătar crimeean se for­mează din amestecul triburilor tătare cu populația locală, urmașii hunilor, kha­za­rilor, pecenegilor, bulgarilor, grecilor. Ha­natul Crimeei a gravitat pe orbita Stam­bulului, din 1475, când armatele otomane au ocupat teritoriile de pe litoral ce apar­ți­nuseră republicii Genova, și până la ane­xarea la Imperiul Rus, în 1783. Islamizarea tătarilor crimeeni s-a produs în secolele XIV-XV în rit sunit, de aici și toleranța fa­ță de comunitățile creștine care au con­ti­nuat să trăiască în peninsulă.

La începutul sec. al XVI-lea, Hanatul Cri­meei a pornit un lung șir de războaie îm­potriva Marelui cnezat al Moscovei, Re­ga­tului Poloniei, Marelui Ducat al Lituaniei. Tătarii crimeeni au fost spaima vecinilor pentru secole. În 1571, o oaste comandată de Devlet han a ars Moscova până la te­melii, doar Kremlinul scăpând de furia tă­ta­rilor veniți să se răzbune pentru luarea K­a­zani, de pe Volga, de către Ivan cel Groaznic. Înfrângerea pe Prut (1711) a lui Petru cel Mare a amânat cu mai bine de o jumătate de veac ofensiva Rusiei în di­recția Mării Negre.

După anexare, populația tătară a emigrat în valuri către Imperiul Otoman. Dacă la 1770 trăiau în peninsulă peste jumătate de milion de tătari, după 10 ani de ocupație ru­sească, recensământul din 1793 mai nu­mără în Crimeea o populație de doar 127.800, dintre care 87% tătari. După Răz­boiul din Crimeea, au emigrat alți 200.000 de tătari în Bulgaria, România și Imperiul Otoman. Astfel că orașele din peninsulă și-au schimbat dramatic structura etnică. În urma colonizărilor masive, marile orașe Simferopol, Sevastopol și Feo­dosia au devenit pre­pon­derent rusești. Chiar dacă e ținută la periferie, co­mu­nitatea tătarilor crimeeni tra­versează în a doua ju­mă­tate a secolului al XIX-lea o perioadă de redeșteptare națională.

Revoluția din februarie 1917 oferă tătarilor șansa org­a­nizării politice. S-a înființat un Comitet Revoluționar Musulman care a organizat alegeri în peninsulă, a format gu­vern provizoriu, iar în decembrie 1917 și-a deschis lucrările Adunarea Generală care a adoptat o Constituție a Crimeei. Răz­boiul Civil a cuprins și peninsula și s-a în­cheiat cu preluarea Crimeei sub con­tro­lul bolșevicilor. În 1921 s-a înființat Re­pu­blica Autonomă Sovietică Socialistă Cri­meea în componența RSFS Ruse. Consiliile locale naționale înființate surprindeau com­ponența etnică a provinciei din anii 1920-1930: tătare - 145; ruse - 106; ger­mane - 27; evreiești - 14; bulgare - 8; gre­cești - 6; ucrainene - 3.

Marea Teroare declanșată de Stalin în Uni­u­nea Sovietică lovește în comunitatea tă­tarilor, a cărei intelighenție este lichidată în cea mai mare parte.

La debutul celui de-al doilea război mon­dial, Crimeea avea - potrivit re­cen­să­mân­tului din 1939 - o populație de 218.000 de persoane, din care aproape 20% tătari.

Ocupația germană a Crimeei durează din noiembrie 1941 până în mai 1944. Deși ger­manii au facilitat înființarea de comitete tătare musulmane, atunci când tătarii au în­cercat formarea unui stat sub pro­tec­to­ratul Reich-ului, Berlinul a refuzat.

Des­pre colaboraționismul tătarilor s-a scris și vorbit mult. Se pot documenta de­ta­șa­mente tătare de autoapărare, circa 5.000 de oameni pe toată durata războiului, care au luptat împotriva partizanilor sovietici. Adesea se trece cu vederea faptul că în Ar­mata Roșie, între 1941 și 1945, au luptat pes­te 35.000 de tătari crimeeni, alte câ­te­va sute s-au alăturat partizanilor sovietici ca­re au acționat împotriva ocupației ger­mane.

După alungarea trupelor germane și ro­mâne din Crimeea, autoritățile sovietice au decis, la 11 mai 1944, deportarea cri­me­e­nilor, pe care i-au acuzat de colaborare în masă cu dușmanul. Acțiunea a început în dimineața de 18 mai și s-a soldat cu deportarea a 228.543 de persoane, dintre care 191.014 erau etnici tătari (peste 47.000 familii). Chiar și tătarii care s-au întors de pe front, la sfârșitul războiului, au fost deportați. Astfel, un recensământ din 1949 precizează că în deportare se aflau 9.000 de tătari care au luptat în al doi­lea război mondial în Armata Roșie, din­tre care 524 de ofițeri și 1.392 de ser­genți. În ciuda acestor evidențe, vreme de decenii, în opinia publică sovietică a dom­nit părerea că toți tătarii crimeeni au fost colaboratori ai naziștilor.

Spre deosebire de alte populații deportate, după 1956, tătarilor crimeeni nu li s-a per­mis revenirea în provincia natală până în 1989, în ciuda faptului că Prezidiul So­vie­tu­lui Suprem al URSS a recunoscut în 1967 că acuzația de colaborare cu inamicul a fost extinsă neîntemeiat asupra unui în­treg popor. Doar o parte a tătarilor cri­me­e­ni au revenit în peninsulă în 1989-1990. Potrivit ultimului recensământ, numărul tă­tarilor din Crimeea nu depășește 250.000. În orașul Simferopol este o mare co­munitate, peste 25.000, iar în raion 22% din populație.

La 20 ianuarie 1991, s-a organizat un re­fe­rendum pentru reînființarea Republicii Au­tonome Sovietice Socialiste Crimeea, ca subiect al URSS, deci în afara Ucrainei so­vietice, care să participe la noul tratat de uniune. După discuții tensionate la Kiev, republica autonomă s-a menținut în gra­ni­țele Ucrainei. Crimeea era, alături de Trans­nistria, Abhazia, Osetia de Sud, ins­trumentul prin care Mihail Gorbaciov în­cerca să pună presiune pe liderii re­pu­bli­cilor unionale pentru a-i face să rămână în­tr-o federație reformată. Numai că Uni­unea Sovietică s-a destrămat, iar noile sta­te independente au moștenit toate aceste focare de secesiune. Spre deosebire de Geor­gia sau Republica Moldova, în Ucrai­na nu s-a ajuns la conflict militar. Dar au ur­mat ani extrem de agitați, cu tensiuni et­nice, intervenția ONU cu programe pen­tru integrarea tătarilor și a celorlalte mi­no­rități, răfuieli de stradă cu pistoale au­to­mate între mici negustori și rețele cri­mi­nale, secții de miliție aruncate în aer. Ru­șii fiind majoritari în peninsulă (58%), ce­lelate etnii (ucraineni, tătari, bulgari, greci) se unesc adesea, încurajate și de la Kiev să-și apere drepturile. În aceste săp­tă­mâni, Moscova încearcă să evite o con­frun­tare cu tătarii crimeeni (oficial 12%, du­pă alte opinii chiar 15%), foarte bine or­ganizați, motiv pentru care de la Ka­zani, din Ta­tarstan, și din Cecenia au ve­nit la Sim­feropol mai multe delegații pen­tru a cal­ma comunitatea tătarilor crimeeni.

Flota Mării Negre

Unul dintre cele mai dificile dosare care a tensionat mai mulți ani relațiile dintre Rusia și Ucraina a fost cel al Flotei Mării Negre. După destrămarea Uniunii So­vie­tice, atât Moscova, cât și Kievul și-au dis­putat această moștenire. În 1990, flota era compusă din 18 submarine, 150 de nave de luptă, 70 de deservire, 400 avioane de vânătoare, 100 elicoptere și 60.000 de mi­litari. Împărțirea flotei nu s-a decis doar la masa negocierilor, ci a fost însoțită și de acte de forță, precum asedierea de că­tre trupe ucrainene de parașutiști, în apri­lie 1994, a clădirilor Flotei Mării Negre din Odessa, din care au fost scoși cu forța mi­litarii ruși. Cu toate că noul președinte al Ucrainei Leonid Kucima și-a propus îm­bu­nătățirea relațiilor cu Rusia, negocierile asu­pra flotei avansau foarte greu. Flota Mă­rii Negre a predat Ucrainei bazele mi­litare de la Izmail, Oceakov, Donuzlav, Ba­laklava. Disputa a fost reglată prin acordul final privind împărțirea Flotei Mării Ne­gre, semnat la 28 mai 1997, prin care ba­zele navale de la Sevastopol, Feodosia și Ni­kolaev (temporar) rămân la dispoziția flo­tei ruse. În același an s-a semnat și acor­dul privind condițiile de arendare a ba­ze­lor din Crimeea, valabil până la 28 mai 2017. Însă, la 21 aprilie 2010, președinții Ucrai­nei și Rusiei au semnat acordul de la Har­kov, prin care se prelungește perioada de șe­dere a flotei ruse în Crimeea cu 25 de ani și încă 5 ani (până în 2042, respectiv 2047).

Fără a fi o provincie istorică a Rusiei, cum se afirmă adesea, Crimeea are mai ales o mi­­ză militaro-strategică și mai puțin una sim­bolică. Astăzi, la 22 de ani de la des­tră­marea URSS, Moscova, folosindu-se de in­stabilitatea politică de la Kiev, izbutește să recâștige controlul asupra peninsulei. //