ANDREI SERBAN: Daca nu acum, cand?

Bogdan Glavan | 11.02.2005

Pe aceeași temă

Exista o solutie pentru viitorul Teatrului National si al Operei Romane?

Desi ma aflu in repetitii la Viena de cateva saptamani, lucrand intens sa pun in scena opera Werther de Massenet, dupa Goethe, la Staatsoper, sunt surprins zilnic de vesti din tara, de la prieteni buni sau de circumstanta, pana la necunoscuti suspecti, care se vad datori sa ma tina la curent cu informatii despre si comentarii contra Teatrului National din Bucuresti. Am primit in cateva zile cele mai halucinante propuneri sa revin la carma respectivei institutii, ca sa profit repede de scaunul ramas fara ocupant. O depesa ma invita sa ma prezint la concurs, "asa de forma, caci Teatrul va fi garantat al Dvs."; alta ma ademeneste mai pe sest sa devin doar director onorific, in schimb voi fi platit mult si in valuta (nu cu 100 de dolari, ca in 1993! "caci s-au schimbat multe si sunt alte aranjamente"); cativa actori din interior, discret formand o noua gasca, mi-au dezvaluit un plan fantomatic de a face parte din triumvirate imaginate de ei (in cazul asta pe post de director artistic sau, dupa cum cade combinatia, chiar... adjunct), iar intr-o alta versiune, dandu-mi-se ceva mai mult credit, mi s-a sugerat ca ar trebui sa reiau functia de director general, ca o "reparatie meritata"! Mi s-a oferit sustinere politica de diverse culori si garantii sa nu fiu deranjat de culorile opuse daca accept directia. Ieri am primit un e-mail in care citesc uimit: "Noi suntem de parere ca cel mai nimerit sunteti la Opera, dar probabil nu aveti timp si rabdare pentru reforme. Ne-am bucurat foarte mult cand am vazut cat de mult va iubeste colectivul Operei si mai ales cat de mult sunteti dorit..." Si toate aceste mesaje apar val-vartej dis-de-dimineata, bombardandu-ma sistematic tocmai cand dau sa plec la repetitie, riscand sa-mi pierd concentrarea pe relatia dintre Werther si Charlotte, care si asa e destul de complicata. Azi insa am putin ragaz, profitand ca la Opera se curata fracurile pentru Balul Vienez. Unul din fracuri mi-e destinat chiar mie, caci Herrn Direktor Holender, care face regia balului (deci a Vienei, caci toata Viena e prezenta), m-a delegat sa fac parte din procesiunea de deschidere, asa ca in asteptare incerc sa reflectez la situatia Teatrului National, de care soarta m-a facut sa fiu temporar legat. In primul rand, m-am gandit la actori, apoi la public. Caci datorita lor exista teatrul. Nu i-am mai intalnit pe acesti actori de cand am plecat, demisionand cu 12 ani in urma, dupa ce, revenit in tara in iarna lui '90, imediat dupa asa-zisa revolutie, raspunsesem spontan invitatiei lui Caramitru si a proaspatului instalat ministru al Culturii, Andrei Plesu. Fiind atunci sedus de ideea, cum mi s-a spus, ca era nevoie urgenta de "o persoana de calitate prin care s-ar putea ca lucrurile sa se schimbe spre bine in cultura romana si mai ales in promovarea ei in strainatate", am acceptat sa joc pentru un timp limitat rolul "acestei persoane". Simteam ca trebuia sa indeplinesc o datorie civica si patriotica (desi mi-e foarte incomod acest cuvant), dar aveam si dorinta de a lucra din nou in Romania, dupa ce, refuzat in mod repetat in comunism, ma resemnasem sa hoinaresc prin teatre din America, Europa si Japonia, in asteptare... Am crezut atunci ca momentul era propice sa revin acasa, sa pun bazele unui teatru nou, care, dupa o lunga hibernare spirituala, sa ajunga din urma prezentul, caci mi se parea, ca si acum, firesc ca Teatrul National sa fie un simbol activ al regenerarii spirituale, nu un muzeu evlavios, intepenit in trecut, lipsit de viata. Plesu, care venise cu mine pe scena sa anunte numirea mea, putin ingrijorat de cum va fi receptionata aceasta veste de acel colectiv complicat si dificil, a rasuflat usurat si, uitandu-se impacientat la ceas, caci mai avea in ziua aceea de decis si alte numiri, a curmat cu un gest prompt apetitul jubileic, ce parea in acel moment nelimitat. "S-ar parea ca avem un consens general!" a declarat ministrul Culturii, privind si el emotionat sala strafulgerata de zambete de aprobare. "De acum, draga Andrei, esti numit director general." Nu am avut parte sa ma bucur de aceasta forma de incoronare (care in timp s-a dovedit nu atat shakespeariana, cat caragialesca), pentru ca a doua zi incepeam la Opera din Geneva repetitiile cu Elektra lui Richard Strauss, asa ca mi-am luat un ragaz binevenit pentru a medita la ce urma sa fac. In intervalul urmatoarelor luni, un triumvirat benevol de actori consacrati a fost desemnat responsabil de bunul mers al lucrurilor, in asteptarea verii fierbinti a reintoarcerii mele. Intre repetitiile de la Opera din Geneva, planuiam in imaginatie viitorul noului Teatru National. As fi dorit sa fac un spectacol bazat pe folclorul romanesc, dar, cum nu stiam nici un text care sa corespunda intentiei mele, mi-am spus ca sigur se vor gasi tineri dramaturgi care vor accepta sa colaboreze la un asemenea proiect. Acestia ar fi trebuit intai invitati sa participe la diverse ateliere de improvizatie impreuna cu actorii, pe teme cunoscute, cum ar fi legende si mituri, ca cel al lui Manole, dar vazute intr-o lumina proaspata, sau pe scene si situatii de joc inventate de ei. M-am gandit ca, dintr-un astfel de workshop colectiv de colaborare directa intre actori, regizori si dramaturgi tineri, ar iesi ceva nou, cu totul neasteptat, care ar putea pune bazele unei noi dramaturgii romanesti si ar inspira o alta atitudine fata de scris. De obicei, un scriitor e un om singur, cel putin cand scrie o face inchis intre patru pereti, lasandu-si libera doar imaginatia. Cand vede in teatru ce s-a facut din piesa lui, se simte deseori stangaci, uneori tradat, pierdut printre toti cei care roiesc in jur, pregatindu-se de spectacol. M-am intrebat adesea cum ar fi scris el piesa daca, in loc de a fi fost de unul singur cu scriitura lui, ar fi fost de la inceput angajat in colaborarea cu ansamblul? Eschil, Shakespeare si Molière au fost actori si, scriind, ei beneficiau de energia colectiva specifica teatrului, pe care o traiau si o imortalizau in acelasi timp. De aici un alt gand mi-a venit spontan: nu ar fi grozav ca Sala Amfiteatru sa fie dedicata dramaturgiei contemporane tinere? Cum din dramaturgia clasica romaneasca nu prea avem ce sa jucam, caci nu stiu daca sunt mai mult de patru sau cinci piese bune in afara de Caragiale, nu ar fi minunat sa deschidem portile tineretului si sa vedem ce iese din sertare?! (Mare mi-a fost dezamagirea descoperind ulterior ca sertarele multora din cei ce promiteau minuni erau goale, iar cand am incercat sa pun in practica ideea de colaborare intre dramaturgi si actori, dintr-un motiv sau altul, nu s-a intamplat nimic.) Gandindu-ma la tinerii regizori, mi s-a parut o idee buna ca Sala Atelier sa le fie deschisa pentru a avea sansa sa lucreze proiecte indraznete si neconformiste. Un alt plan era de a crea o scoala de actorie si regie in interiorul Teatrului National, cu un caracter cu totul diferit de tot ce se invata la Institut sau in scolile private, care incepeau sa se inmulteasca precum ciupercile prin Bucuresti. Era extrem de necesar, simteam chiar datoria sa transmit celor tineri din experienta mea de ucenicie cu Peter Brook si sa creez un laborator de cercetari teatrale in inima teatrului, incurajand astfel o curiozitate experimentala in directia formarii unui nou tip de actor. Acestea erau directii de lunga durata, iar, pentru viitorul imediat, in privinta propriilor mele montari, mi-am propus sa refac trei dintre cele mai importante spectacole ale carierei mele internationale, sperand ca astfel voi avea ragazul sa creez baza de lansare a unei structuri institutionale cu totul noi. Fara ezitare, am decis ca Trilogia Antica va deschide drumul. Un soc era necesar pentru trezirea spre un alt fel de a face teatru, iar potentialul exploziv al tragediei grecesti era, gandeam eu, combustibilul cel mai eficace pentru a topi gheata lungii hibernari sub comunism. Imi inchipuiam aceste proiecte, incercand sa ma conving ca, prin teatru, voi putea contribui si eu la aducerea mai rapida a Romaniei printre tarile respectate in lume. Daca in economie era evident nevoie de cel putin 20 de ani pentru refacere, in teatru starea de lucruri se putea schimba, credeam eu, peste noapte. Planul meu prindea forma. Dar sigur ca aveam nevoie de aliati. Aveam nevoie de oameni tineri. Si eu, dar si Nationalul cel imbatranit si sclerozat. Am obtinut sa fie programat un concurs si am aflat cu bucurie ca numarul tinerilor actori din toate teatrele tarii care se inscrisesera era impresionant, raspunzand entuziast anuntului "revolutionar" ca portile Teatrului National sunt deschise pentru tineret, in sfarsit! Tot ce a urmat, succesul spectacolelor, turneele exceptionale ale Trilogiei in 10 tari intr-un timp record de doua stagiuni (eveniment unic in istoria Teatrului National), improspatarea trupei cu o energie tanara erau semne ca totul merge bine, dar, dedesubtul aparentei de entuziasm general, crapaturile cladirii construite dupa gustul ceausist incepeau sa iasa la iveala. Actorii isi revendicau din ce in ce mai vocal diverse drepturi feudale cu pretentii total egoiste, fiecare gandindu-se doar cum sa-i fie lui bine, si asta arata cat de mult structura invechita submina ce parea sa fie un bun inceput spre o viata noua a Nationalului. Le-am spus atunci actorilor - care erau interesati sa afle doar doua lucruri: ce roluri vor juca si cand se mai pleaca "afara" - ca simt ca m-au distribuit in rolul de Sef, dar nu de teatru, ci de agentie de turism. Cum plangerile cresteau vertiginos, mi s-a reconfirmat intuitia initiala ca, pentru a face loc unui alt spirit, potrivit cu ideea unui Nou Teatru National, era nevoie de o schimbare radicala a structurii administrative, economice si artistice. Sperasem ca elanul adus de proiecte atat de interesante, cu mare deschidere internationala ar fi putut provoca o "revolutie de catifea". A trebuit sa accept insa curand realitatea dura: forta destructiva a vechiului dinozaur si a relatiilor umane care domneau in rarunchii lui eroda vertiginos noul fundament pe care incercasem sa-l pun. Am inteles atunci ca solutia pentru mine era sa ma despart de acest colectiv cu care nu puteam vorbi aceeasi limba, pentru ca veneam intr-adevar din doua lumi care nu aveau nimic una cu alta, desi foloseam acelasi cuvant, "teatru"! Caci alternativa taierii cu bisturiul in carne vie imi era imposibil s-o aplic. Cum nu suportam ideea de a veni din America sa pun pe tusa oameni care aveau de sustinut familii, cu un salariu oricum de mizerie, dar fiind si eu la randul meu frustrat de mlastina cea veche care invada de peste tot, am hotarat sa ma dau pe mine insumi afara si am luat avionul spre New York, lasand locul liber, fara sa-mi inchipui cat de intunecos avea sa fie tunelul ce a urmat... Sa speram ca istoria va face lumina asupra acestui interval sumbru dintre 1993 si 2004.

Ma opresc din comentariile despre trecut, caci am un contract cu Editura Polirom pentru o carte autobiografica la care lucrez, in care un capitol este dedicat trecerii mele prin Teatrul National si mi s-a cerut sa rezerv surpriza pana la aparitia cartii, la Craciun. Dar as dori sa inteleg ceva: de ce, de cate ori incerc sa ma gandesc la colectivul Nationalului cu o anumita tandrete sau compasiune, esuez de fiecare data intr-un sentiment de amaraciune? Din toate teatrele din lume in care am lucrat am plecat cu un gust bun despre actori si despre munca mea cu ei. Poate pentru ca si eu, si ei respectam in cuvantul "actor" intentia de a simboliza cel mai nobil exemplu de puritate umana. In Grecia Antica, preotii aveau sarcina sa reprezinte pe scena potentialul uman inalt, cu aspiratia spre armonie, ei cautand prin teatru o conectie verticala, jucand sub cerul liber, plin de stele si deschis spre mister. Suntem foarte departe de aceste idealuri, dar, pentru mine, cineva care isi asuma functia de actor in ziua de azi e inca obligat sa aiba un respect profund pentru ele. In schimb, cine se pretinde "actor" doar pentru a-si multumi vanitatea, pentru a obtine diplome si titluri de societari, recompense si plecari in strainatate, si in numele lor se adapteaza cameleonic la toate schimbarile, cu toate partidele, si toate guvernele, "impartial...", imi provoaca un gust dublu amar! Ce legatura are demnitatea antica de actor cu cei care au semnat la o cupa de sampanie de adio faimoasa de acum cerere de revenire a Tzarului adulat pentru cum, grijuliu si generos, ii decora dansul cu scop calculat?! Si, ca si cum n-ar fi fost destul, acesti "actori" au decis sa intoarca armele, vazand ca depesa nu era de bon ton cu noul regim, si au acoperit iute pe "Vive le Roi" cu bentite negre: Le Roi (deocamdata) este mort, dar, prudenta, caci nu se stie ce va mai fi... Daca e sa cred declaratiile oficiale ale TNB, cum ca publicul a umplut recent salile chiar peste capacitate, ca sa fie instruit in spiritul strabunului Stefan, intr-o versiune de milioane, atunci nu e oare cazul sa ma ingrijorez ca tot ce am reusit sa schimb in relatia esentiala cu publicul, prin Trilogie, s-a dus pe apa Dambovitei? Cum e posibil ca spiritul tragediei antice sa fie inlocuit cu zale si hlamide aduse pe bani grei tocmai din Dubai? Contempland aceasta catastrofa ce ar putea parea hazlie, dar nu e, ma intreb: exista totusi o solutie pentru National? Poate ca da, dar fara mine, caci in '93 mi s-a reprosat ca as fi condus teatrul prin fax, in loc sa fiu prezent tot timpul, desi in alte parti ale lumii este chiar imbratisata ideea ca, de exemplu, Daniel Barenboim sa fie in acelasi timp director la doua mari institutii despartite de ocean: Opera din Berlin si Orchestra Simfonica din Chicago, sau ca Peter Brook sa fi continuat multi ani sa fie norul inspirator al lui Royal Shakespeare Company, in timp ce isi stabilise Centrul sau de Cercetari Teatrale la Paris. Asadar, disponibilitatea mea fiind foarte limitata, cel putin pentru viitorii 2-3 ani, de obligatiile ferme pe care le am ca profesor titular la Columbia University si ca regizor (doar in urmatoarele luni montez trei proiecte cap la cap: dupa Werther, Faust la Metropolitan si apoi Visul unei nopti de vara la Chicago), eu nu m-as putea dedica muncii herculeene de curatire a TNB, dar ea este absolut necesara. Din perspectiva mea, e nevoie de un curaj ferm al guvernului pentru a schimba regulamentele in vigoare si a crea baza legala pentru salvarea acestei institutii. Acum e momentul sa fie luate masuri exceptionale, care sa recunoasca gravitatea situatiei de la TNB. Un simplu concurs pentru postul de director e comparabil cu ideea iresponsabila ca o manichiura va salva viata unui muribund. Am aflat intre timp despre decizia de amanare a concursului. Sa fie un semn ca lucrurile sunt in schimbare si se merge spre o adevarata solutie, nu spre o manichiura? Ar fi o veste buna. Consilierii ministeriali ar trebui sa studieze amanuntit si felul cum sunt structurate institutii similare din alte tari europene. Teatrul National din Londra, de exemplu, unde am lucrat acum cativa ani, nu are o trupa permanenta. Exista un mic nucleu de actori care, cu un contract limitat, servesc necesitati de repertoriu. In rest, actorii sunt angajati pe proiect. Aceasta situatie flexibila creeaza un climat de lucru eficient si o competitie sanatoasa. Cred ca nu mai trebuie subliniat contrastul cu lancezeala si privilegiile senioriale bine cunoscute la noi. La Comedia Franceza, e adevarat ca exista sistemul vechi de societari, dar aceasta situatie unica a fost neintrerupt mentinuta vie de pe timpul lui Molière si de aceea functioneaza si azi. Sistemul de societari din Romania, copiat dupa cel francez, a fost distrus de comunism, iar restaurarea lui in ultimii ani, artificiala si anacronica, a fost doar o modalitate de a-i mitui pe actori, gadilandu-le orgoliile. In concluzie, pentru mine, un teatru national trebuie sa aiba structura cea mai adaptata reinnoirii permanente, mentinerii unui tonus vital, singurul capabil de creatie adevarata. Cine sunt cei chemati sa conduca asemenea institutii de interes national in alte tari si cum sunt ei desemnati? Criteriul principal este cel al autoritatii pe care o degaja cel ales. Sigur ca sunt importante viziunea lui, capacitatea de a-i inspira pe altii, forta de a influenta un public larg, dar ce conteaza este sa fie cineva cu o prezenta si o personalitate incontestabile. La Opera Nationala din Paris, ca si la Comedia Franceza, ca si la Nationalul Britanic, pentru a da doar cateva exemple, directorii sunt numiti de guvern, care-si asuma responsabilitatea alegerii facute. Acest sistem, desi e criticat de unii ca "nedemocratic", democratia in arta fiind dupa mine o aberatie care produce doar mediocritate, mi se pare foarte just atunci cand puterea recunoaste si respecta autoritatea calitatii in cel ales, nu insa si in cazul cand puterea impune capricii si interese proprii. La Opera Romana aud ca degringolada este asemanatoare cu cea a verisoarei ei din Piata Universitatii. Dupa experienta cu Oedipe din 1995 nu am mai pus piciorul in acel loc, fiind ocupat pe alte scene de opera din lume, dar e adevarat ca nici nu mi s-a facut vreo oferta, dupa ce Oedipe a fost primit cu totul rece, tocmai pentru ca avea ceva nou de spus. Si daca imi permit o singura observatie, e legata exact de acest cuvant "nou", care in Opera Romana produce instantaneu frica pana si azi. Cei care au avut ocazia sa circule prin lume pot sa aduca marturie despre schimbarile radicale care au avut loc in ultimii 50 de ani in spectacolul de opera. Cand va ajunge schimbarea si la Opera din Bucuresti? Si acolo este nevoie de un vizionar. In ce ma priveste, interesul meu de a ajuta e real si se pot gasi modalitati de a ma implica in viata artistica romaneasca. De exemplu, asa cum exista la Salzburg, in cadrul celebrului festival de muzica, o sectie de teatru, condusa de o mare personalitate din lumea regiei, ar putea sa se infiinteze o sectie similara in cadrul Festivalului Enescu, de care as fi bucuros sa ma ocup pentru a crea ateliere, master-classes, nu doar spectacole, si a invita trupe internationale prestigioase in turneu. Sau s-ar putea infiinta un centru teatral de anvergura internationala, care ar putea continua linia atelierelor pe care le-am facut deja cu tinerii de cativa ani incoace. Multe s-ar putea face si cred ca acum e momentul. De aceea, tin sa transmit pe aceasta cale un mesaj Doamnei Mona Musca, in speranta ca il va citi:

Doamna Ministru, ar trebui sa fiti ca un general. Cand e criza mai mare, cand e dezastru, calitatile lui cele mai bune apar tocmai atunci! Se mobilizeaza, gaseste solutii cu o atitudine care este fara mila, pentru a castiga razboiul. Pentru ca in razboi suntem acum cu tot ce trage in jos Romania si nu-i da voie sa intre cu demnitate in Europa. Daca sansa e lasata sa treaca, nu va mai reveni, spune un vechi proverb. Deci, daca nu acum, cand ?

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22