Pe aceeași temă
Pentru mulți români pare incredibil că, la 30 de ani de la Revoluție și după ce justiția părea așezată pe șine reformiste, s-a ajuns să discutăm doar despre decizii CCR și ordonanțe de urgență care ar putea să o scoată de pe acest drum. Cum vă explicați acest lucru, ce s-a întâmplat?
Atacurile împotriva justiției au început în vara anului 2012. Asediul a fost îndelungat și, cu succesiunea de acte normative și decizii guvernamentale din ultimii doi ani, justiția pare aproape înfrântă. Din cauză că, timp de un deceniu, sute de parlamentari, miniștri, primari, șefi de consilii locale și județene au fost anchetați și mulți dintre ei condamnați, asistăm acum la un soi de răzbunare a celor care au avut de „pătimit“ de pe urma justiției care a devenit independentă doar prin reforma din 2004-2005. Înainte, justiția fusese sub control politic, dar în acei ani ea a intrat într-o oază de libertate pentru că, sub presiunea aderării la UE, au fost date legi prin care cariera procurorilor și judecătorilor a fost scoasă de sub influența politică. Apoi, câțiva ani, justiția a fost extrem de eficientă, căci, fără teama de decizii politice în privința carierei lor, magistrații au început să instrumenteze dosare cu oameni importanți din România: politicieni, oameni de afaceri, magistrați corupți. Acum vedem reversul medaliei: cei care au trecut prin sistemul acesta justițiar au găsit căi de revocare a unor magistrați din funcții cheie, de eliminare a unor infracțiuni din cod sau de eliberare a unor infractori din penitenciare. Cred că la aceasta asistăm în momentul de față, la o răzbunare a infractorilor și a condamnaților împotriva justiției. O spun cu toată convingerea: măsurile din ultimii doi ani nu au de-a face nimic cu eficientizarea justiției, calitatea actelor de justiție sau profesionalismul oamenilor din sistem, ci pur și simplu se caută căi ca justiția să fie din nou subordonată politicului și ca deciziile pe care le dau judecătorii și procurorii să fie decizii dorite până la urmă de aceia care conduc politic societatea. Inevitabil, se va ajunge ca o anumită categorie de cetățeni să se situeze deasupra legii, exact cum era înainte de anul 2004.
Spuneți că justiția este aproape înfrântă. Ce înseamnă acest „aproape“?
Păi, haideți să vedem cum arată în momentul de față sistemul judiciar: avem un DNA care aproape că nu mai funcționează, un DIICOT care pare ineficient, o Curte Supremă a cărei secție penală este blocată, un CSM străin de sistemul pe care trebuia să-l apere, un ministru al Justiției care susține politicile mai degrabă antijustiție, un CCR care dă decizii contrare practicii anterioare și care nu pot fi acceptate de cetățeni sau înțelese de magistrați. Mai avem o Inspecție Judiciară a cărei conducere este contestată, o secție specială de urmărire penală a magistraților care încalcă standardele internaționale și mai avem unele asociații de magistrați unipersonalizate care au susținut chiar politici împotriva magistraților. Deci, în momentul de față, tot ceea ce înseamnă vârful sistemului este fie ineficient, fie contestat. Mai sunt doar câțiva lideri informali ai magistraților care arată în continuare derapajele din sistemul judiciar și din viața politică care influențează sistemul judiciar. Aceștia, la rândul lor, însă, au de pătimit, pentru că toți sunt sub investigații disciplinare. În momentul de față, oricine vorbește public, oricine are o postare pe Facebook, oricine dă un interviu este cercetat imediat de către Inspecția Judiciară. Inspecția nu se preocupă dacă cauzele sunt prost manageriate, dacă hotărârile se dau tardiv, dacă magistrații vin sau nu la serviciu, ci se ocupă în zeci de cazuri de delicte de opinie ale magistraților. De aceea ziceam că justiția este aproape înfrântă căci, cu toate măsurile astea legislative și cu toate presiunile interne, mai sunt câțiva magistrați care reacționează.
Avem, de exemplu, o organizație profesională care încearcă într-o cauză judiciară pe care a declanșat-o să ocolească Curtea Constituțională și să ajungă la Curtea de Justiție a UE pentru a ne spune un lucru banal, și anume dacă raportul MCV și deciziile luate la nivelul Uniunii cu privire la sistemul judiciar sunt obligatorii pentru România. Pentru noi este evident că analizele, rapoartele, rezoluțiile și opiniile elaborate de diverse organisme din cadrul Uniunii Europene (Parlamentul European, Comisia Europeană) sau al Consiliului Europei (GRECO, Comisia de la Veneția) sunt obligatorii, dar iată că autoritățile române, în frunte cu ministrul Justiției, nu recunosc autoritatea acestor organisme și atunci trebuie să facem cumva să obținem o decizie europeană care să arate negru pe alb cum stau lucrurile. Apoi, avem mai mulți magistrați care, individual sau tot prin intermediul asociației, au contestat în justiție modul de conducere al Inspecției Judiciare (guvernul a numit șefii Inspecției prin ordonanță de urgență) și modul de desemnare a membrilor din secția specială de anchetare penală a magistraților (legea spune că aceasta se face de o comisie alcătuită din trei judecători și un procuror, dar actuala conducere a fost desemnată fără acel membru procuror în comisie). De asemenea, mai suntem câțiva magistrați care ne întâlnim oficial, dar și neoficial, cu reprezentanți ai UE sau ai ambasadelor străine, cărora le spunem situația din România. Deci, iată că suntem unii care încercăm să rezistăm și să găsim soluții de presiune externă asupra autorităților politice responsabile pentru ca justiția să fie lăsată în afara intereselor sau bătăliilor politice.
Din ceea ce simțiți dvs., fiind în sistem, aveți sentimentul că marea majoritate a magistraților a abandonat această luptă?
Actuala situație durează de ceva timp și trebuie să recunosc că a intervenit, cumva, uzura sau chiar resemnarea oamenilor din sistem. Nu uitați că noi avem dosare de soluționat, nu putem urmări toate dezbaterile din parlament și face observații la miile de amendamente la legile justiției și la coduri. Un punct culminant a fost anul 2018 cu acele proteste în fața tribunalelor, a curților de apel. Magistrații au văzut că societatea civilă îi susține. Rare au fost momentele când atât de mulți oameni au ieșit în stradă spunând că „Vrem justiție independentă!” ori „Justiție, nu corupție!“. S-a creat și între noi, între magistrați, un sentiment de solidaritate. Dar acesta cumva s-a diminuat în timp, parcă nu mai găsești același entuziasm printre colegii magistrați. Sigur, în birouri și pe forumurile electronice cu toții criticăm la modul deschis luările de poziție ale ministrului Justiției la televiziunile condamnaților penal, hotărârile parlamentului care încalcă Constituția sau normele internaționale, comunicatele ineficiente și uneori ilare ale CSM. Lumea e nemulțumită, dar nu este atât de radicală pe cât ar reclama situația dată. După părerea mea, soluția ar fi una singură: blocarea activității în instanțe și parchete, timp de o lună, exact cum s-a întâmplat în 2009, și atenționarea întregii Europe că ceea ce se întâmplă în România este inadmisibil: justiția este îngenunchiată, iar infractorii victimizați. Urmare a antireformelor din ultimii doi ani au fost trecute în derizoriu toate rezultatele noastre din ultimii 15 ani și a fost făcută praf toată imaginea noastră, deși la un moment dat deveniserăm un exemplu de bune practici cel puțin în Europa Centrală și de Est. Dacă ar fi să iau eu decizii, dacă aș fi un lider de asociație, asta aș face: aș cere colegilor judecători „Pixul jos!“. Pentru că, urmare a ultimelor decizii politice din România, justiția a fost redusă de la o putere veritabilă în stat la un aparat judiciar a cărui utilitate greu o mai găsești.
Ce se va întâmpla cu hotărârile definitive date de completele de 5 judecători din 2014 și până acum, în urma recentei decizii a Curții Constituționale?
Nu vreau să analizez decizia Curții Constituționale: bună sau rea, ea este obligatorie și trebuie să o respectăm. Rămâne, așadar, să vedem cum trebuie aplicată. Or, aici sunt niște principii de la care nu putem abdica. Orice decizie a CCR produce efecte numai pentru viitor. Poate că în dosarele care sunt încă pe rolul Curții Supreme unii vor invoca această decizie a CCR pentru a obține un nou complet de judecată. Rămâne să decidă instanța respectivă dacă este cazul sau nu de reluare a judecății. Problema majoră este ce se întâmplă cu hotărârile definitive de condamnare sau de achitare date până în prezent. Există un caz de contestație în anulare, adică de redeschidere în situații extreme a unui dosar închis definitiv, atunci când în maximum 30 de zile de la comunicarea hotărârii se descoperă nereguli în privința compunerii completului din apel, în cazul nostru cel alcătuit din cinci judecători. E de așteptat ca pentru situațiile în care nu a expirat acest termen de 30 de zile, părțile să invoce decizia CCR pentru a se relua apelul în fața unui nou complet, în speranța că vor obține o soluție diferită: achitare în loc de condamnare, pedeapsă mai mică sau suspendarea executării în caz de condamnare; în mod similar, poate că parchetul va dori să obțină achitare în loc de condamnare sau o pedeapsă mai aspră decât cea inițială dată în dosarele soluționate definitiv. Dar, cum arătam și mai sus, să vedem dacă decizia CCR cum că unul dintre membrii completului de 5 nu a fost desemnat aleatoriu este un motiv suficient; spun asta pentru că sunt voci care zic că neregulile din componența unui complet nu pot viza identitatea unei anumite persoane din complet, ci doar numărul judecătorilor din complet sau calitatea de judecător a acelei persoane având gradul aferent. Cu alte cuvinte, nu înseamnă că, dacă într-un complet a fost judecătorul Popescu și nu judecătorul Ionescu, alături de alți patru membri desemnați aleatoriu, acea hotărâre ar fi nefondată, iar soluția de achitare ori de condamnare ar fi greșită. Nici vorbă! Pentru public sau justițiabil ar trebui să fie indiferent care judecător soluționează o anumită cauză și, în orice caz, o eroare în desemnarea unui membru al completului nu poate fi invocată oricând, ci cel mult în cele 30 de zile de care vorbeam mai sus.
Aș mai spune un lucru, neatins până acum în dezbaterile publice: modul de desemnare a judecătorilor în completele de judecată ține de organizarea judiciară, nu de procedura penală. Ce vreau să spun cu asta este că avem o lege de organizare judiciară în care se arată cum se alocă cauzele judecătorilor și cum se stabilesc judecătorii în complete; or, eventuala încălcare a acestor reguli poate atrage, potrivit legii statutului magistraților, sancționarea disciplinară a judecătorului implicat și atât. În rest, cum se soluționează o cauză, care sunt cauzele de incompatibilitate a judecătorilor, cum pot fi îndepărtați din cauze și înlocuiți pe acest temei, toate acestea sunt chestiuni care țin de procedura penală; or, în caz de încălcare a acestor reguli, în codul de procedură se prevede nulitatea actelor date de astfel de judecători, inclusiv posibilitatea reluării unor judecăți. Așadar, ca să conchid: din punct de vedere al teoriei dreptului, eu personal nu văd nici o legătură între erori în desemnarea membrilor într-un complet de judecată și valabilitatea hotărârilor date de aceștia. De altfel, am găsit o hotărâre pronunțată de Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg potrivit căreia, atât timp cât nu se poate demonstra că vreun judecător din acel complet de judecată nu ar fi fost imparțial, că ar fi avut vreun interes sau o prejudecată în legătură cu soluția ce urma a fi dată, soluția dată de complet este intangibilă. Oricum, și mai ciudat este să se ajungă ca o hotărâre definitivă de achitare dată de un complet de 5 să poată fi vreodată rediscutată pe motiv că unul dintre membri nu ar fi fost desemnat aleatoriu. Așa ceva încalcă toate standardele internaționale pe care le-am auzit – mă refer aici la securitatea juridică, care presupune o anumită stabilitate a ordinii de drept constatate printr-o hotărâre definitivă – și, practic, ar „revoluționa“ dreptul.
Ministrul Justiției spunea acum zece zile că va da o ordonanță de urgență prin care va da posibilitatea tuturor celor care „se simt vătămați, nedreptățiți“ din 2014 încoace să depună contestații în anulare. Ce părere aveți ?
Ideea ministrului Justiției de a extinde posibilitatea de contestare cu mai mult de 30 de zile în urmă este inacceptabilă. De ce? Constituția spune că orice lege nouă nu se poate aplica pentru trecut, ci numai pentru viitor. Eu deduc de aici că reglementarea unui nou termen pentru introducerea contestațiilor în anulare, și anume pentru mai mult de 30 de zile, ar putea viza numai dosarele care de acum încolo se vor încheia definitiv, nicidecum dosarele închise din 2014 încoace. Prin urmare, deciziile judiciare, odată rămase definitive, reprezintă adevărul judiciar și sunt inatacabile.
Dacă mă întrebați, vă spun că, din punct de vedere tehnnic, o astfel de ordonanță poate fi dată, dar eu cred că s-ar încălca Constituția. De aceea, prima instanță care va avea de aplicat așa ceva va sesiza, cu siguranță, Curtea Constituțională, iar apoi un astfel de caz va putea ajunge chiar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, cred că atenționările europene au fost clare, inclusiv Comisia de a Veneția, din care – ca să vezi! – ministrul Justiției face parte, a atras atenția că modificările la coduri nu sunt în regulă, mai ales cele făcute prin ordonanță de urgență. Am avut recent și avem dezbateri în Parlamentul UE cu privire la zvonurile acestea privind o posibilă ordonanță de urgență care să permită introducerea contestației în anulare pentru hotărârile mai vechi de 30 de zile, cum e acum, mergând până la cele din anul 2014. Eu cred că autoritățile din România ar trebui să înțeleagă că, atunci când magistrații atrag atenția că o posibilă reglementare legală nu e în regulă, când europenii avertizează la fel, nu pot fi adoptate anumite acte normative cu simplul argument „pentru că putem“. Ordinea de drept nu poate fi lăsată la mâna decidenților politici, atât timp cât deciziile lor sunt arbitrare. Într-un stat de drept guvernarea nu se face după cum vor conducătorii, ci potrivit principiului democrației constituționale, în care ceea ce se urmărește este interesul public, nu interesul unui grup sau al unui partid. De aceea, magistrații și societatea civilă au un mare rol în etapa prelegislativă, de a se implica în dezbaterile publice și a împiedica erori de genul celei cuprinse în Legea recursului compensatoriu prin care au fost puși în libertate mii de oameni mai repede decât perioada decisă de instanțele care i-au condamnat, astfel că acum mii de cetățeni sunt în pericol de a deveni victime celor care nu se pot reintegra.
Oricum, mi se pare că unii decidenți din România au carențe în ceea ce privește dreptul internațional și nu știu ce înseamnă să aparții unei familii europene. Aceste reguli, adoptate fie la nivelul Consiliului Europei, și mă refer la regulile privind drepturile omului, fie la nivelul UE, și mă refer – de exemplu – la raportul MCV, reprezintă niște standarde minime pe care trebuie să le îndeplinim. Or, ele nu sunt opționale: aceste standarde trebuie respectate, regulile interne putându-le doar dezvolta sau chiar crea garanții suplimentare, dar în niciun caz încălca.
O altă decizie recentă a Curții Constituționale spune că protocoalele secrete din 2009 și 2016 dintre SRI și Parchetul General sunt nelegale. Se vehiculează de către ministru, de către diferiți lideri politici, că vor putea fi atacate în dosare probele obținute cu ajutorul SRI. E vorba doar în dosarele în curs sau și de cele care au decizii definitive?
Am văzut decizia CCR privind protocoalele: cel din 2009 ar fi problematic în integralitatea lui, iar cel din 2016 ar avea două prevederi cu probleme. Dar decizia nu a fost încă motivată – sublinez aici o anomalie de la CCR, identică cu cea din instanțele ordinare: întâi se dă soluția, după care mai apoi ea se motivează, contrar practicilor europene, unde hotărârea se publică odată, în întregime. Iar aici vreau să spun următorul lucru: în cursul timpului am observat un fel de mutație în activitatea Curții Constituționale. Ani la rând Curtea Constituțională ne-a obișnuit să declare constituționalitatea sau neconstituționalitatea unei legi, ordonanțe de urgență sau ordonanțe de guvern, dar acum asistăm la dobândirea unui alt rol. Încetul cu încetul, Curtea devine un fel de legislator pozitiv. Nu numai că înlătură actele normative care nu sunt conforme cu Constituția, dar chiar spune parlamentului cum ar trebui să fie completat sau înlocuit textul respectiv, iar începând cu anul 2011 CCR spune magistraților cum trebuie să interpreteze un act normativ. Așa și cu privire la protocoale: CCR ne spune că Parchetul a semnat un document care are prevederi ce țin de atribuțiile legistatorului și acest lucru nu e în regulă, iar acum așteptăm și noi, magistrații, să vedem cum trebuie să procedăm cu probele administrate în timp cât Protocolul din 2009 a fost în vigoare. Or, lucrurile astea nu sunt normale. Curtea nu ar trebui să se ocupe de protocoale, de regulamente, de acte interne ale instituțiilor – căci, până la urmă, protocolul asta reprezintă: un act intern, care pune pe hârtie anumite practici, cutume existente deja între două instituții. Eu nu văd incidența sau competența Curții Constituționale, dar mărturisesc că mai am de învățat, poate. Așadar, accept că ceea ce decide CCR este sfânt și trebuie aplicat, dar nu pot accepta ca eu, judecător, să aștept să îmi spună Curtea ce să fac cu anumite probe din dosare. Am ajuns într-un paradox juridic din care trebuie să ieșim, iar reforma constituțională trebuie să aibă loc și să lămurească aceste lucruri, inclusiv dacă foști membri ai CCR pot ocupa apoi funcții de demnitate publică de unde să pledeze chiar în fața foștilor lor colegi, de exemplu. În fine, Curtea Constituțională nu s-a inventat pentru a spune judecătorului cum să interpreteze legea, ci ca să mențină echilibrul dintre puteri derivat din principiul separației puterilor publice și să vegheze asupra constituționalității actelor normative. Oricum, dacă eu, ca judecător, n-aș respecta soluția Curții Constituționale sau mențiunile din motivarea acestei soluții, aș fi pasibil de a fi sancționat disciplinar de către CSM. Tocmai de aceea acum nici nu vă pot răspunde la întrebarea dvs. cu aceeași ușurință cu care văd că fac afirmații ministrul Justiției sau unii oameni politici privind efectele acestei decizii a CCR. Cert este că, până în 2016, Codul de Procedură Penală permitea procurorului atunci când trebuiau făcute interceptări într-un dosar să apeleze inclusiv la SRI, iar după o altă decizie a CCR din 2016 acest lucru nu a mai fost posibil. Am spus la acel moment că actele întocmite de SRI până în 2016 la cererea procurorului și cu autorizația judecătorului sunt legale tocmai pentru că Codul de atunci permitea acest lucru. Dar, dacă va veni mâine Curtea Constituțională, prin motivarea la decizia aceasta cu protocoalele, și va spune altceva, atunci eu voi fi obligat să aplic decizia Curții Constituționale. Ceea ce nu înseamnă că nu văd ce se întâmplă.
Totuși, am putea să scoatem complet din discuție faptul că SRI, prin anumiți ofițeri ai acestui serviciu, a dat „indicații prețioase“ procurorilor în unele dosare, în trecut?
Dacă se dovedește acest lucru, n-avem decât să-i prindem pe cei vinovați, să-i sancționăm, să anulăm actele sau probele ș.a.m.d. Dar astea se discută în fiecare dosar în parte și numai în condițiile descrise în Codul de Procedură Penală. Nu putem să spunem la modul general: „Dacă a procedat SRI într-un dosar așa, probabil că a procedat în toate, prin urmare anulăm toate probele și desființăm toate hotărârile judecătorești“. Magistrații au avut, de exemplu, dosare cu criminali prinși cu ajutorul SRI, au traficanți de persoane prinși cu ajutorul SRI. Ce facem? Înseamnă că hotărârile respective sunt greșite? Nu! Este de punctat că, la un moment dat, SRI a acordat asistența tehnică pentru filaje, pentru interceptări procurorilor care nu puteau să le facă singuri - și de notat că nici acum nu pot. Asta era legea penală de atunci. În rest, SRI trebuie să se ocupe de siguranța națională. E drept, după părerea mea SRI ar trebui să se ocupe inclusiv de corupția la nivel înalt – parlamentari, miniștri, judecători supremi - dar o altă decizie CCR a decis că aceasta nu ține de domeniul siguranței naționale. Interesant: o butelie pusă într-o mașină în fața guvernului ține de siguranța națională, dar coruperea unor miniștri să dea o hotărâre de guvern prin care, de exemplu, o bucată din teritoriul României să dispară nu ține de siguranța națională. Eu cred că am început să decredibilizăm serviciile secrete tocmai pentru că nu știm cum funcționează și le confundăm cu fosta Securitate. Or, asta este o mare greșeală și s-ar putea ca pe termen mediu și lung să ne coste enorm: serviciile, poliția, parchetul și justiția alcătuiesc un eșafodaj care funcționează pentru aplicarea legii și protejarea cetățeanului. Cazurile punctuale de deficiențe trebuie tratate punctual.
Sunteți de atâția ani în sistem. Ați contribuit în 2004, 2005 la elaborarea acelor legi care au fost considerate atunci reformatoare. În toată această perioadă, puteți să-mi spuneți care e momentul cel mai dificil prin care ați trecut, care v-a marcat?
Vara lui 2012, cu siguranță. Acela a fost momentul cel mai critic din istoria justiției postdecembriste. Condamnarea lui Năstase a arătat că în România corupția a ajuns la cel mai înalt nivel al statului și că magistrații au devenit foarte curajoși. Modul în care a reacționat Avocatul Poporului, pledoariile avocaților din timpul procesului și apoi atacarea prin mass-media a membrilor CSM, după care mutarea Monitorului Oficial la Guvern, schimbarea șefilor celor două camere ale parlamentului, suspendarea președintelui țării, atacarea a trei judecători ai CCR și restul măsurilor de atunci au arătat ce firavă e democrația noastră și ce ușor pot fi atacate instituțiile statului chiar de către... stat. Am realizat atunci că totul se poate duce pe apa Sâmbetei extrem de rapid și îmi amintesc că am spus atunci public că MCV nu trebuie ridicat cât timp nu se face dovada că reformele din România sunt ireversibile. Din păcate, am avut atunci dreptate să-mi exprim îngrijorarea și o fac acum cu mai multă vehemență: în România trebuie să te bați pentru drept și pentru justiție independentă în fiecare zi. Iar ceea ce face în momentul de față clasa politică este un atac nemilos și extrem de puternic, legitimat de însuși ministrul Justiției, cel care a școlit generații întregi de magistrați, dar pe care acum îi acuză sistematic și în mod nefondat de abuzuri. Practic, ceea ce s-a început în 2012 a culminat în 2017 și se desăvârșește acum, chiar sub ochii noștri.
Interviu realizat de ANDREEA PORA
