LUKASZ KAMIŃSKI: Preşedintele Institutului Memoriei Naţionale din Polonia

Interviu Realizat De,alexandru LĂzescu | 05.05.2015

Pe aceeași temă

Ambasada Republicii Polone la București şi Biblioteca Națională a României au organizat pe 20 aprilie vernisajul expoziției de fotografie Exterminarea elitelor poloneze. Acțiunea AB – Katyń, realizată de Institutul Memoriei Naționale din Polonia. Expoziţia documentează comiterea crimelor de la Katyń, unde sovieticii au ucis aproape 22.000 de polonezi. Totodată, sunt comemorate şi cele 6.500 de victime ale Acțiunii AB, derulată de germanii naziști în primăvara anului 1940 pe teritoriile ocupate din Polonia. În acest context, revista 22 a discutat în exclusivitate cu LUKASZ KAMIŃSKI, preşedintele Institutului Memoriei Naţionale din Polonia.

 

Care sunt direcţiile mari de activitate ale Institutului Memoriei Naţionale din Polonia, pe care îl conduceţi?

Institutul a fost creat în urmă cu 15 ani, în iunie 2000, după ample dezbateri publice şi chiar pe fondul opoziţiei preşedintelui Kwaśniewski. Sarcina noastră este să lucrăm cu un trecut dureros din istoria poloneză, acoperind perioada dublei ocupaţii germane şi sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi a dictaturii comuniste. Şi facem acest lucru prin patru ramuri: unul dintre departamente are atribuţii de anchetă şi punere sub acuzare în cazuri specifice de crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid. Rechizitoriile sunt transmise direct instanţelor. Majoritatea investigaţiilor se desfăşoară însă în cazuri în care este imposibil să îi trimiţi pe făptuitori în judecată, fie din cauza dovezilor insuficiente, fie pentru că aceştia nu se mai află în viaţă. Realizăm în jur de 1.100 de astfel de anchete juridice în fiecare an, cea mai mare parte a lor fiind încă preponderent legată de fapte care s-au întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial.

Un alt departament se ocupă de lustraţie. E o activitate ataşată institutului din 2007, prin decizia parlamentului. Modelul polonez al lustraţiei este oarecum diferit de altele din regiune. Faptul că cineva a fost ofiţer sau colaborator al Serviciului Secret nu este suficient pentru a-i interzice să deţină o funcţie publică. Însă orice demnitar este obligat prin lege să recunoască dacă a fost parte sau colaborat cu poliţia secretă. Problema apare în momentul în care demnitarul a minţit în legătură cu trecutul său. Astfel, avem procurori specializaţi care verifică veridicitatea afirmaţiilor şi care pot trimite cazul în instanţă. Decizia aparţine curţii, iar pedeapsa este interzicerea ocupării unei funcţii publice timp de 10 ani.

Mai avem un departament care se ocupă de arhivă. Este cea mai mare arhivă din Polonia, aproximativ 19 km de dosare, reunind toate documentele care au legătură cu aparatul represiv şi cu perioada ocupaţiei, în special cea germană, la care se adaugă copii de documente care detaliază şi ocupaţia sovietică. Accesul la aceste dosare este limitat victimelor, istoricilor şi jurnaliştilor. În acelaşi timp, există două categorii de documente care sunt în regim liber: dosarele foştilor ofiţeri ai poliţiei secrete, deopotrivă civili şi militari, precum şi dosarele personale ale celor care deţin cele mai importante funcţii din viaţa publică, locală şi naţională, actuală.

Cea de-a patra componentă a institutului este una educaţională, iar rolul său este de a crea programe pentru înţelegerea trecutului destinate adolescenţilor, dar şi adulţilor. Nu avem în vedere o educaţie exclusiv istorică, ci mai ales una civică, bazată pe valori şi drepturile omului.

În total, avem aproximativ 2.300 de angajaţi, dintre care 40% sunt arhivişti.

 

Documentarea exterminării elitelor poloneze reprezintă o misiune centrală în activitatea institutului. Se face o distincţie între ocupaţia germană şi cea comunistă?

La început vorbim despre aceeaşi perioadă. Să nu uităm că în primii doi ani ai celui de-al doilea război mondial a fost o ocupaţie simultană. Expoziţia de faţă documentează operaţiunile similare desfăşurate împotriva elitelor poloneze în primăvara anului 1940, cea nazistă (AB) şi cea sovietică (prin masacrul de la Katyń). Este o alăturare şi un punct de vedere polonez nu foarte popular în Vestul Europei: acela de a fi în acelaşi timp victimă a naziştilor şi a comuniştilor. Expoziţia nu este doar rezultatul cercetării, ci şi al investigaţiilor pe care le-am făcut în cazul Katyń, spre exemplu. Desigur, au existat multe diferenţe între cele două totalitarisme, în special din perspectivă ideologică. Dar, din punctul de vedere al victimelor, cele două sisteme au fost la fel. Pe de altă parte, majoritatea pierderilor naţiunii poloneze în timpul celui de-al doilea război mondial are legătură cu ocupaţia germană.

 

Când a început documentarea crimelor stalinismului?

Exista diferenţe între Polonia şi celelalte state ale fostului bloc sovietic. Cea mai mare parte a documentării crimelor stalinismului a fost realizată în exil. O parte dintre cei deportaţi în 1940 şi 1941 în Extremul Orient, în Siberia, Kazahstan au părăsit Uniunea Sovietică în scurta perioadă a restabilirii relaţiilor dintre Polonia şi URSS. Este vorba despre 100.000 de martori care existau acum în comunităţile poloneze din exil (în SUA şi Europa Occidentală). În acest context, a fost posibilă documentarea acestor crime folosind mărturiile personale, precum şi documentele aduse de supravieţuitori. O a doua perioadă foarte importantă este cea derulată spre sfârşitul anilor ’70 şi pe parcursul anilor ’80. În cazul Poloniei, pe fondul mişcării anticomuniste, al Solidarităţii, existau cercuri de istorici independenţi care îşi publicau cercetările clandestin. Totuşi, cea mai importantă perioadă rămâne cea a anilor ’90, când sunt deschise arhivele postsovietice. Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem despre mecanismele crimelor şi lista victimelor datează din anii ’90. Din păcate, astăzi cooperarea cu Rusia în acest sector este extrem de dificilă. În timpul preşedintelui Elţîn, cooperarea era mult mai bună. Nu există neapărat un moment de cotitură. Vorbim mai degrabă despre un proces care are legătură cu creşterea puterii lui Vladimir Putin, deşi au existat şi episoade de dezgheţ, imediat după tragedia de la Smolensk, din 2010. Atunci s-a instituit un Centru pentru Dialog şi Reconciliere Ruso-Polonez, au fost iniţiate câteva proiecte foarte importante, însă totul a fost suspendat pe parcursul anului trecut.

 

Cum explicăm această reţinere de a discuta despre crimele comunismului în Vestul Europei?

Există mai multe motive. În primul rând, Germania nazistă a fost înfrântă la un an-doi distanţă după înfăptuirea crimelor. În contrast, comunismul a căzut la 30-40 de ani după cele mai feroce crime ale sale. În al doilea rând, cu toţii ne aducem aminte de fotografiile din lagărele naziste, de gropile comune. De partea cealaltă avem doar câteva fotografii din universul Gulagului. Trăim, în cele din urmă, într-o cultură de masă dominată de imagine. Nu în ultimul rând, este şi o lipsă de cunoaştere. Aici, în Europa Centrală şi de Est, credem că toţi ne ştiu istoria. Însă majoritatea celor din societăţile occidentale nu ştiu mai nimic despre istoria noastră sau despre crimele comunismului. Această stare de lucruri este şi o consecinţă a influenţei pe care partidele socialiste, postcomuniste, o au în Franţa sau Italia, unde se află la putere de mulţi ani. Nu în ultimul rând, cred că există şi o legătură cu evenimentele actuale. Mulţi oameni din Vestul Europei îşi amintesc URSS-ul ca fiind principala putere care a înfrânt Germania lui Hitler. Pentru mulţi este greu de înţeles cum acelaşi regim responsabil pentru victoria din mai 1945 împotriva nazismului este vinovat şi de crimele comunismului. Este greu de combinat aceste două fotografii - oameni care au salvat Europa, dar în acelaşi timp sunt vinovaţi de crime în masă. În Germania, această discuţie reprezintă un tabu. Este cu adevărat greu să vorbeşti despre o comparaţie între nazism şi comunism. Chiar şi în dezbaterile ştiinţifice. Spre exemplu, am avut o bună cooperare cu unul dintre cele mai importante muzee germane pentru a pregăti o versiune a acestei expoziţii, dar nu am reuşit până la urmă. Foarte probabil din pricina acestui tabu.

 

Care a fost raţiunea exterminării elitelor poloneze la Katyń?

Încă nu ştim. Există o dezbatere între istorici cu privire la acest aspect. Doar o parte dintre cele 22.000 de victime au fost ofiţeri. Mulţi erau prizonieri obişnuiţi. Cunoaştem, spre exemplu, această frază dintr-un ordin: „Nu există nicio şansă să îi schimbăm. Sunt patrioţi polonezi şi nu există nicio şansă de a-i convinge să coopereze cu Uniunea Sovietică, astfel că trebuie să îi omorâm“. Probabil că ştiau bine istoria poloneză, lunga tradiţie a rebeliunilor împotriva Rusiei. Toţi acei oameni erau potenţiali lideri într-o virtuală mişcare de rezistenţă armată antisovietică. Răspunsul îl vom găsi cu siguranţă în arhivele ruseşti.

 

Este criza din Ucraina o oportunitate să privim lucrurile altfel? Un moment de resensibilizare a Vestului şi faţă de crimele comunismului?

Cred că tot ceea ce se întâmplă în Ucraina este o şansă pentru ţările noastre să oferim o perspectivă diferită, să arătăm de ce rememorăm nu doar crimele naziste, ci şi crimele comuniste. Mai ales în contextul în care Rusia încearcă să justifice multe dintre crimele sovietice. Asistăm chiar la o revenire a lui Stalin. Mă aştept ca la 9 mai să fie postere cu Stalin în Moscova. În cele din urmă, aceştia sunt oameni responsabili de crime, în primul rând de crime împotriva ruşilor. Poate singurul rezultat pozitiv va fi o mai mare conştientizare şi sensibilitate din partea Vestului. Un moment de cotitură. Începutul schimbării. Deşi toţi suntem în UE, nu avem ceva dedicat „memoriei europene“. Avem o memorie comună a victimelor nazismului, dar şi o memorie comună a victimelor comunismului.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22