MIHAI NEAMŢU: „Mă încăpățânez să redescopăr naivităţile și năzuinţele celor care mai credeau în veșnicie“

Domnule Mihai Neamţu, cum s-a născut ideea acestei cărţi care, cum foarte bine spunea Adrian Papahagi, vorbeşte despre „trei vârste umane, trei poveşti de dragoste şi un autor capabil să desluşească haloul iubirii sacre în filigranul celei profane“?

Am scris această carte cu gândul la tânărul care am fost, dar şi cu gândul la tinerii de azi. Evident, nu doar studenții sau adolescenții caută răspunsuri şi la întrebarea asta: „Cum transformăm întâmplarea în destin?“. Toți vrem să știm cum se convertește o experienţă neprevăzută – întâlnirea dintr-un foaier, dintr-un tren, de pe o pârtie, dintr-o excursie la munte. Cu gândul la întrebarea de ce unii eşuează, iar alţii reuşesc, am scris această carte.

Pe de o parte, am încercat să obţin o arheologie a memoriei afective de care dispun ca om matur, iar pe de alta, am căutat să înțeleg maladiile de destin ale epocii noastre (ca să-l citez pe Gabriel Liiceanu). Orice iubire se naște la intersecția între vârstele sufletului şi vârstele veacului. E cert că astăzi nu iubim așa cum iubeau bunicii noştri, care se căsătoreau devreme, făceau copii, îi creșteau, pregăteau o moștenire și căutau să îmbătrânească înconjurați de cât mai mulți nepoți.

A existat o vreme când oamenii s-au iubit chiar și fără Facebook, fără WhatsApp, fără Instagram sau alte modalităţi de comunicare instantanee (și superficială). M-am întrebat, deci, care sunt lecţiile trecutului?

„Când omul iubește, sufletul cântă“

Nu credeţi că aceste mijloace de comunicare pe care le-aţi amintit contribuie la alienarea interumană?

Dacă mediul e mesajul, atunci riscul diluării este real. Vă asigur, însă, după ce-am vorbit cu sute de liceeni chiar săptămânile acestea, că tinerii percep primii riscul banalizării iubirii. Adolescenți de 17-18 ani mi-au spus că se plictisesc după consumul excesiv al imaginilor pe Facebook. Mulți caută alternativa la erosul digital, dar n-au descoperit-o. Mi-am asumat sarcina modestă a unei pedagogii conservatoare, atentă la detaliile lumii vechi. Mă gândesc, bunăoară, la străbunicul meu, Moşul Ilie, un țăran al armatei române care a eliberat Ungaria de sub dominația comunistă din 1919...

Ce făcea în momentul îndrăgostirii generația dinaintea Unirii?

Cânta doine sau, ca să-l citez pe Grigore Leșe, horea din grumaz. Când omul iubește, sufletul cântă. Din acest motiv mă încăpățânez să redescopăr naivităţile și năzuinţele celor care mai credeau în veșnicie.

„În cazul iubirii, destinul e puterea de a duce o întâmplare de la 16, 20, 30, 40 de ani până dincolo de moarte“

Subtitlul acestei cărţi este Cum transformăm întâmplarea în destin. Credeţi că ne este la îndemână să contribuim la scrierea propriului nostru destin?

Sunt înclinat să spun că destinul fiecăruia e rezultatul cumulativ al sutelor de hotărâri luate „pe pilot automat“. În fiecare clipă, o nouă decizie poate schimba macazul unei biografii. Omul s-a născut cu această povară a libertății și e înzestrat cu înţelepciune tocmai pentru a duce adevăr și claritate morală într-o viață răvășită de pulsiuni, abateri sau trădări.

Ce înțeleg prin destin? O biografie închegată. În cazul iubirii, e vorba despre puterea de a duce o întâmplare de la 16, 20, 30, 40 de ani până la sfârșitul natural al relației, adică în pragul morţii şi dincolo de ea. Evident, majoritatea dintre noi au cunoscut eşecul amoros. Cunosc puține firi fericite, care să fi obținut echilibrul conjugal fără jertfă sau luptă. „De ce eşuăm?“ mi se pare o întrebare legitimă și necesară, ca interogația privind rețeta succesului: „Cum reuşesc firile fericite?“.

„Consumul de pixeli poate genera, chiar și într-o formă soft, stări narcotice“

Una dintre temele pe care le abordaţi în carte este falsificarea digitală a iubirii. Cum poate fi, astfel, pervertită iubirea?

Prin înlocuirea sufletului cu o imagine. Prin reducerea persoanei umane la statutul de obiect vizual, potrivit doar pentru consumul erotic (real sau virtual). Când o fată de 13-14 ani comunică pe Facebook cu o persoană necunoscută, e bine să activăm o anumită vigilență pedagogică. N-am aici doar o reacție puritană față de răpitorii videochat-urilor XXX sau față de traficanții de carne vie ai României sau Moldovei noastre paupere. Consumul de pixeli poate genera, chiar și într-o formă soft, stări narcotice. Circulă astăzi nenumărate povești ale unor inimi feciorelnice care, mai ales în orașele mari, s-au predat, la numai 15-16 ani, unor iluzii deșarte (cu tot ceea ce înseamnă făgăduința luxului, a vacanțelor extravagante, a confortului imediat și nemeritat).

Descrieți, parcă, sindromul „Monica Columbeanu“... Nu credeți într-o întâlnire autentică prin intermediul Facebook?

Nu totul e superficial și derizoriu. Evident, oamenii maturi loviți de singurătate pot face experiențe plauzibile, ba chiar autentice, plecând de la niște afinități elective descoperite pe Internet. Orice idilă trebuie să treacă, însă, testul asumării Celuilalt în carne și oase, cu defecte și calități, cu plusuri şi cu minusuri, cu ticuri verbale și apucături prostești, cu cearcăne adânci și plete grizonate, pe care ajungi, cu timpul, să le îndrăgești.

Relațiile bazate doar pe o proiecție virtuală a imaginii partenerului n-au cum să reziste. Trupul nu poate fi mascat la veșnicie. Da, Instagram folosește tot soiul de filtre pentru a îmbunătăți un portret nereușit. Rezultatul? Omul se îndrăgosteşte de spectrul amăgitor, nu de ființa vie, a cărei existență concretă se cuvine asumată zi de zi, ceas de ceas, într-o însoțire tainică și adevărată.

„Opusul iubirii nu este ura, ci frica și indiferența“

Există o notă autobiografică în a doua poveste din Vârstele iubirii?

Vă las pe dumneavoastră să descifrați povestea despre Mihnea şi Dora. Ce-am dorit să evoc este, mai curând, trecerea abruptă de la euforia pasională către continentul blazării. Ce faci, vorba lui Andrei Pleşu, când iubirea intră în papuci? Dezbrăcată de nimbul magic al perfecţiunii, imaginea Celuilalt se prăbușește. Inima descoperă o supremă banalitate metafizică, anume că omul, de la Adam încoace, are o natură căzută.

Suntem ezitanți, abulici și, uneori, mințim. Ne sperie angajamentele pe termen lung și idealul ne obosește. Preferăm, de aceea, să abandonăm cursa. Oare de ce?

De ce?

Pentru că ne temem de eșec. Or, opusul iubirii nu este ura, ci frica și indiferența.

Din ce motiv eșuează Mihnea?

Spre finalul anilor de liceu, în sufletul protagonistului se instalează îndoiala. „Ce fac, continui sau nu?“ Când apare geografia, dispare chimia. Mihnea și Dora aleg să studieze în orașe diferite și perspectiva prelungirii unui epistolar epuizant îl descurajează. Mihnea renunță să mai lupte, deci abdică. Cu toate acestea, există un lucru care-l salvează: onestitatea. N-o lasă însărcinată pe Dora, cu alte cuvinte nu instrumentalizează relația. E o umbră de virtute care merită observată.

„Micile isprăvi din plan profesional sau public maschează cu greu durerea despărțirilor premature sau zvonul destrămărilor“

Nu vi se pare că, într-o lume a conexiunilor 4G, sunt tot mai mulţi oameni care trăiesc singurătatea în doi? E o întâmplare a timpului nostru sau există nişte factori care generează această înstrăinare?

Noi trăim euforic făgăduințele modernității. Ne bucură oportunitățile de-a călători, bunăoară, și e absolut firesc să-ți dorești un city-break din când în când. Spunem: „Poți zbura de la Timişoara spre Londra, Roma sau Barcelona“. Frisonul trăit la descoperirea unei legături aeriene mi se pare înșelător. Mobilitatea geografică e anulată de instabilitatea afectivă. Ca oameni înșurubați în ritmurile trepidante ale lumii contemporane, trebuie să observăm că adrenalina omoară tihna.

După ce ne-am realizat profesional, după ce-am câștigat trofeele luptei pentru prestigiu și relevanță socială, ne întoarcem melancolici acasă. Și ce descoperim? În stânga, dar și în dreapta, aceeași umbră a singurătății. Micile isprăvi din plan profesional sau public maschează cu greu durerea despărțirilor premature sau zvonul destrămărilor.

De aceea am rezonat la mesajul din Cartea junglei. R. Kipling țese o alegorie perfect actuală atunci când vorbește despre orfanul Mowgli, crescut fără părinți. Și Micul Prinț are experiența singurătății, dar el îi dă sens prin poezie.

„Copilul n-are nevoie numai de banane bio, ci și de afecțiune și prezență“

Cum vedeți relația între adulți și copii?

Pe mine, personal, experiența paternității m-a schimbat. Ca tată sau ca mamă poți trăi clipe de candoare și fericire imposibil de redat în cuvinte. În același timp, e corect să observăm și cealaltă parte a paharului: în România se nasc zeci de mii de copii care cresc la orfelinate sau care sunt educați de bunici, pentru că părinții au plecat în Italia sau Spania, la muncă. Drama acestor sfâșieri lăuntrice, mă întreb, cine-o mai vindecă?

Ce-ar fi de făcut, concret?

Un prim pas către adevăr este, mereu, conștientizarea problemei. Nu mai putem banaliza divorțul sau destrămarea, care aduc nu doar independență, ci suferință. În alt doilea rând, cred că importantă este dimensiunea spirituală: copilul n-are nevoie numai de hăinuțe, pamperși sau banane bio, ci și de afecțiune, atenție și prezență. Pentru asta, părinții sunt chemați să aducă echilibrul și armonia între viaţa profesională şi viaţa personală. Dozajele pot să difere de la un cuplu la altul, dar, fără Duh și fără înţelepciune practică, orice amor vulcanic se va stinge și orice relație conjugală se va gripa.

„Stânga occidentală nu mai pariază deloc pe identități ancorate, stabile, generice și organice“

În acest volum, faceţi o critică aspră, chiar virulentă, la adresa unor ideologii despre care spuneţi că împuţinează bărbăţia şi denaturează feminitatea...

Este vorba despre textul final, intitulat Criza bărbatului occidental, care e mai puțin un eseu sociologic și mai mult o reflecţie personală, pusă pe hârtie după şapte ani trăiți în Occident.

Nu trebuie să studiezi prea mult succesul personajului Conchita Wurst la Eurovision pentru a înțelege sminteala timpului nostru. Stânga occidentală nu mai pariază deloc pe identități ancorate, stabile, generice și organice. În mod tradițional, noi, est-europenii, asociam femeia cu receptivitatea, iar masculinitatea, cu inițiativa. Astăzi, asistăm la veritabilă mutație antropologică și la o pseudomorfoză culturală. Rolurile s-au inversat și identitățile tari de odinioară s-au spulberat.

Am trăit un an de zile în Ann Arbor, un templu al neomarxismului cultural, și nu puțină mi-a fost mirarea să descopăr tinere de 23-24 de ani mirate sau ofensate pentru că le deschideam uşa la bibliotecă. De ce? Pentru că ele trăiau cu utopia egalităţii. Tinerii din colegiile universitare americane află astăzi că bărbatul şi femeia au funcţii sociale interşanjabile. Dacă femeia face un copil, atunci de ce să nu facă şi bărbatul? Sfidarea faustic-tehnologică a rădăcinilor biologice ale vieții a dus la războiul împotriva familiei tradiţionale (formată din uniunea naturală dintre bărbat şi femeie).

Iată de ce spun că bărbatul este victima unei triple rătăciri: cultura de masă, ideologia neomarxistă și politicile socialiste. Muzica pop a legitimat figura metrosexualului în detrimentul unui Humphrey Bogart, din Casablanca. Elita academică ne invită să nu mai admirăm lumea ţărănească, ba, dimpotrivă, s-o deconstruim. „Renunţaţi să mai priviţi cu admiraţie la familiile voastre, unde bunicii puteau sărbători nunta de argint“ – asta spun progresiștii prin universități. În fața unei asemenea abordări (care îngroapă mirarea, adică o expresie a inteligenței spirituale), se activează în mine stupoarea. De aceea am scris câteva eseuri „reacționare“.

Ce-am mai observat? Că subminarea condiției bărbatului se face prin intervenția statului asistențial, care vorbește unei mame astfel: „Poți să-ți crești copilul și singură. N-ai nevoie de un tată lângă tine. Nu-i bai dacă-i plecat în străinătate, la birt sau în brațele unei alte femei. E perfect normal ca pruncii lui să crească singuri, iar eu, statul, vin cu ajutoare care să te facă independentă de orice bărbat“.

Un asemenea mesaj pare consolator și bine intenționat, dar el dezbină familia și întărește în mod pervers lupta de clasă dintre bărbat și femeie, neputând să aline durerea sufletească a copilului crescut de un singur părinte. Da, foarte multe mame sunt nişte eroine care merită aplaudate la scenă deschisă pentru ce fac. Cu toate acestea, există politici socialiste care uzurpă logica responsabilităţii individuale.

Când statul ia locul bărbatului, atunci o comunitate naturală și organică, adică familia compusă din copii, părinți și bunici, se trezește fragmentată, ca în societăţile scandinave. E trist, deci, că nu doar legislația, ci și politicile economice ale statului facilitează despărţirea între mamă şi tată. Or, pentru orice națiune: demografia e destin.

„Istoria epistolarului este, mereu, o istorie a autenticităţii“

„Toate stările sufleteşti relatate în epistolar au temperatura incandescentă a poveştilor despre Dante Alighieri şi Beatrice Portinari sau dramatismul relaţiei dintre Søren Kierkegaard şi Regine Olsen. În puţine scrieri contemporane, trăirea plenară a iubirii atinge o asemenea intensitate“, scrieţi, ca un corolar al rândurilor despre corespondenţa dintre Nelli şi Dinu Pillat. Care cupluri celebre ale lumii moderne ar mai putea intra în această categorie a iubirilor plenare?

Istoria epistolarului este, mereu, o istorie a autenticităţii. Când oamenii îşi trimit scrisori, de regulă ei nu se gândesc că vor fi publicaţi postum. Când Veronica Micle îi scria lui Mihai Eminescu, cei doi nu ştiau că, într-o zi, cineva va descoperi un cufăr cu aceste scrisori private şi că ele vor fi publicate.

Când pui pe hârtie niște gânduri, îți pui sufletul pe masă. Știm că s-a născut o întreagă cultură patristică, la fel ca nenumărate instituții publice, academice și ecleziale, plecând de la geniul epistolar al Antichității târzii. Epistolele lui Pavel către Corinteni merită citite, pentru că ele au dat naștere unei comunități de iubire. Grecii care venerau zeița Afrodita în piață s-au trezit interogați: ce este dragostea adevărată? Iar, pentru Pavel și ucenicii săi, un eros fecundat de logos devine agape.

E bine, deci, să citim epistole vechi și noi. Românii educați sunt fixați pe imaginea cuplului arhetipal Mihai Eminescu și Veronica Micle (despre care se spune că iubea rimele îmbrățișate). Corect ar fi, totuși, să spunem că acest cuplu a eșuat, după cum și poetul nepereche, trebuie să admitem, a căzut în păcatul misoginiei (vezi Scrisoarea V). Or, falimentul iubirii romantice ne arată că proiectarea dorinței de absolut într-o ființă pământească aduce multă frustrare, suferință sau neîmplinire.

Din acest motiv, am căutat o altă poveste și am găsit-o: istoria corespondenței între Dinu și Nelli Pillat, pusă de Editura Humanitas sub titlul: Biruinţa unei iubiri. Nu sunt un critic literar, dar acest document mi se pare cel mai profund epistolar amoros al veacului XX. Traducerea în limba engleză a Vârstelor Iubirii va face cunoscută viața lui Dinu și Nelli unei lumi întregi și, asta, chiar mă bucură!

Există, desigur, și alte cupluri reușite: Nancy şi Ronald Reagan, dar și Winston & Clementine Churchill. Fără să fie deloc un ascet, politicianul britanic a rămas loial soției sale până la sfârșit. Asemenea istorii mi se par, toate, reconfortante!

Interviu realizat de MELANIA CINCEA