Reforma ratată

Guvernul a rămas inflexibil în decizia de a-şi asuma răspunderea pe nişte legi nu doar făcute pe picior, ci şi lipsite de o viziune coerentă. * * * Două interviuri, realizate de Andreea Pora şi Armand Goşu, cu Bogdan Hossu, liderul Cartel Alfa, şi, respectiv, Daniel Dăianu, profesor la SNSPA. Aşa cum arată liderul Cartel Alfa, Bogdan Hossu, în interviul acordat revistei 22, hibele Legii salarizării unice sunt mari, păstrează inechităţile sistemului atât pe orizontală, cât şi pe verticală şi lasă senzaţia că presiunile făcute de anumite categorii profesionale, cum sunt magistraţii, şi interesele politice sunt cele care au avut câştig de cauză. Exemplele oferite de Bogdan Hossu, al cărui cartel sindical nu marşează în totalitate la ideea grevei generale, sunt uimitoare şi dau dimensiunea gravelor probleme de organizare şi concepţie de la nivelul guvernului şi al administraţiei, în general.

Faptul că, după prima evaluare a Legii salarizării unice, s-a constatat că msa monetară fusese depăşită de 4 ori, vorbeşte de la sine despre lipsa unor criterii şi despre modul în care fiecare a încercat să obţină o felie cât mai mare din tortul sensibil micşorat de criză. Şi aici ajungem la ceea ce susţine Daniel Dăianu, în interviul publicat în revista 22, şi anume, că sindicatele trebuie să înţeleagă „realităţile economice“, care trebuie citite în aceeaşi grilă de ambele părţi. Altfel, susţine profesorul Dăianu, vom avea de-a face cu „două Românii: una a economiei private, care ajustează la sânge pe latura costurilor, inclusiv prin reduceri de salarii şi personal; şi alta a sectorului public, unde asistăm la revendicări în lanţ de creştere a salariilor“. Mai exact, „dacă nu se ajunge la o înţelegere comună a necesităţii de a însănătoşi finanţele publice, redresarea economiei româneşti este pusă sub semnul întrebării“, susţine Dăianu.

Motivele pentru care premierul Emil Boc nu renunţă la asumare încep să se îndepărteze de scopul declarat iniţial: reforma statului. În mod evident, nici Legea salarizării unice, nici Legea educaţiei sau a agenţiilor, în forma lor finală, nu sunt reformiste. Salarizarea unică va fi cârpită preţ de un an şi puţin probabil să nu cadă pradă diferitelor interese politice sau de clan ale momentului, iar educaţia a scăpat reforma radicală printre degete şi toate încercările PD-L şi ale premierului de a demonstra contrariul nu schimbă realitatea.

Pe de altă parte, este evident că, fără asumarea răspunderii, aceste legi, pur şi simplu, nu ar fi apărut. Coaliţia PSD–PD-L nu funcţionează în parlament, majoritatea de 70% fiind doar pe hârtie, iar interesele particulare ale aleşilor, la care se adaugă contextul nefericit al campaniei electorale, fie le-ar fi blocat, fie rezultatul final ar fi fost mai prost decât cel de acum. „E un pas important“, admite Bogdan Hossu, şi, în pofida imperfecţiunilor legilor, afirmaţia este aproape de adevăr. Chiar şi jumătăţile de reformă sau cele demarate bine şi ratate ulterior au început prin asumarea răspunderii, făcută, de regulă, sub presiunea organismelor internaţionale.//

Cei care decid îşi împart tortul

Care sunt principalele defecte ale Legii salarizării unice, de s-a ajuns la această ameninţare cu greva generală? Este situaţia atât de gravă încât să ceară un răspuns atât de dur?
Noi am identificat, în baza observaţiilor făcute de federaţiile proprii, patru capitole mari de disfuncţionalităţi. Unul este acela că, în acelaşi sector bugetar, există disfuncţionalităţi de evaluare a funcţiilor, deci valori de coeficienţi care dau pentru funcţii cu mai mică răspundere şi mai puţină calificare un coeficient mai mare decât alte funcţii care cer răspunderi mai mari şi calificare mai mare. O a doua categorie o reprezintă disfuncţionalităţi pe orizontală, adică aceeaşi profesie sau funcţie este retribuită total diferit de la un sector bugetar la altul. Cel mai banal exemplu este muncitorul de categorie I cu I, care se regăseşte în toate capitolele sectoarelor bugetare, la care variază coeficientul atribuit de la 1,25, într-un anumit sector, până la 2, de exemplu în sectorul din cultură. A treia categorie de disfuncţionalităţi este că sunt funcţii care nu se regăsesc în actualele anexe ale personalului din sectorul bugetar, precum asistenţii maternali, asistenţii sociali. A patra categorie de problematici legate de anexe se referă la nerespectări ale unor legi imperative legate de echivalenţa între funcţii. De exemplu, Legea învăţământului prevede expres că cercetătorii ştiinţifici, cp I, cp II, cp III, au o anumită corespondenţă cu profesorii universitari în structura respectivă. Dacă ne uităm în anexele de coeficienţi pe cele două grupe, respectiv cercetare şi învăţământul universitar, constatăm diferenţe care depăşesc de multe ori 2,5 ca valoare a coeficientului în structura respectivă. V-am dat aceste tipuri de exemple, pentru că noi am adunat aproape 500 de observaţii.

De la ce au plecat aceste disfuncţionalităţi ? Lipsă de coordonare la nivel guvernamental, incompetenţă, unde e buba?
Guvernul a plecat la o reformă în sistemul de salarizare în sectorul bugetar fără să aibă o bază de date corespunzătoare. Nu există evidenţa pe fiecare categorie profesională în parte, nu există nici evidenţa referitoare la salariile fiecărei categorii în parte. Practic nu există o bază de date centralizată. Este finalizată baza de date la nivelul ministerelor, dar nu şi la instituţiile deconcentrate, cum sunt primăriile, instituţiile locale, şcolile de pe plan local, spitalele de pe plan local. Toate trebuie agregate. Probabil, cam într-o lună această acţiune deosebit de importantă şi care va putea da echivalările pe orizontală şi o viziune mai clară va putea fi realizată. În al doilea rând, conceptul de construcţie. S-au stabilit principii generale, dar nefăcându-se condiţionarea financiară de la început, rezultatul este că fiecare sector în parte a încercat să profite de această nouă construcţie ca să poată să-şi permită o creştere efectivă a nivelurilor de salarizare actuale. După prima evaluare făcută şi punerea în comun a tuturor datelor, s-a constatat că, de fapt, masa monetară crescuse de 4 ori faţă de cea prezentă astăzi. Deci, practic, salariul mediu în sectorul bugetar crescuse pentru astăzi de 4 ori, faţă de o creştere care trebuia să fie de numai 50-60%.

Cât de greu atârnă politizarea în întregul scandal? Mă refer, în primul rând, la ierarhizarea unor categorii profesionale.
Ierarhizarea interramuri are multe implicaţii politice, e limpede. Vedem că, la ora actuală, multă lume contestă nu atât coeficienţii propriu-zişi, ci capătul grilei atribuite unei anumite categorii. De exemplu, învăţământul se termină la 4,3 şi, dacă-l raportăm la Ministerul Justiţiei, care se termină la 11,8, şi acum se doreşte să înceapă de la 8, se consideră că nu este corectă ierarhia raporturilor de capăt de linie. Capetele de linie trebuie să fie convenite şi nu există o soluţie pur tehnică, adică să o pui într-o matrice şi să spui: asta este soluţia. Combinaţiile potenţiale sunt multiple. Trebuie să ne uităm la raporturile interramuri sau intersectoriale, care sunt inclusiv pe piaţa forţei de muncă europene. Problema ierarhiei intersectoriale este o problemă de decizie politică şi ar fi trebuit atacată de la începutul subiectului.

Acesta este, înţeleg, mărul discordiei, modul în care se împarte tortul şi pe ce criterii? Cum poate fi rezolvată problema?
În momentul în care dai o bucăţică mai mare unui anumit sector sau unei anumite categorii profesionale, trebuie să-ţi pui întrebarea, care vine în oglindă: cărui sector îi iau? Pentru că, automat, dând la unii, iei de la alţii, asta este regula jocului, care nu e inventată în România, este general universală. Deci asta era, de fapt, piatra de încercare din punctul nostru de vedere. La ora actuală, jumătate din dispute sunt exact pe acest domeniu. De ce funcţiile din domeniul x, de obicei, se leagă la funcţiile de capăt de carieră, indiferent că este vorba de învăţământ, sănătate, ordine publică, armată sau administraţie publică, sau parlament, de ce funcţiile respective sunt aşa sau aşa? O altă problemă, şi asta este o problemă de construcţie sau de filosofie a construcţiei, este ecartul deosebit de mare, şi asta creează multe nemulţumiri, între funcţiile de conducere şi funcţiile de execuţie. Ecart care pleacă de la 0,5, un punct, iar asta înseamnă aproape 20-30% din evaluarea ca salariu a unei funcţii, până la aproximativ de două până la de trei ori valoarea salariului unei funcţii de execuţie. Un ecart de genul acesta este mult prea mare şi, evident, dă nemulţumiri şi mesajul transmis este că cei care decid îşi împart, cum se spune, tortul, într-o formă sau alta.

Noi am încercat să micşorăm ecartul, comprimând funcţiile de la 8 la 15 la 8 la 12. Neplăcut este că partea guvernamentală le-a comprimat în partea de sus. Când s-a comprimat de la 8 la 12, am reîncercat să le reaşezăm spre 8, nu spre capătul liniei de sus. Rămân încă în discuţie aceste probleme de ierarhizare care, evident, creează disfuncţionalităţi mari în structură, pentru că faptul că un secretar de comună are un coeficient care depăşeşte, de exemplu, coeficientul unui doctor specialist, la capăt de linie, pune sub semnul întrebării unul sau mai multe criterii dintre cele care s-au stabilit.

Şi care este soluţia? Continuarea negocierilor, amânarea asumării răspunderii?
Guvernul, mai mult din orgoliul personal, având declanşată procedura de asumare a răspunderii în faţa parlamentului, nu ştiu dacă se poate întrerupe procedural, cred că nu va renunţa la data de 15 septembrie. Dar, rămânerea pe o poziţie inflexibilă a ambelor părţi nu va însemna decât un război social care, dublat de criza cu care suntem confruntaţi, nu ar face decât să ne adâncească şi mai mult, atât pe planul bugetar, cât şi pe planul economic, într-o criză generală. Noi am propus o soluţie de compromis acceptabilă – introducerea unui nou articol în textul legii, prin care guvernul este mandatat ca în următoarele 12 luni sau 6 luni să facă modificări, care, evident, vor reintra în parlament.

Practic, vom avea o lege care urmează, în buna tradiţie autohtonă, să fie cârpită în funcţie de diverse interese. Ce se rezolvă cu asta?
Singurul lucru care se rezolvă este asumarea şi rezolvarea problemelor în termen, conform prevederilor din acordul cu FMI. Restul este, de fapt, declanşarea unui proces ireversibil. Existând acest proiect, va fi interesul tuturor să-l facă funcţional efectiv şi să corecteze disfuncţionalităţile. E un pas important. //

Două Românii: una a economiei private şi alta a sectorului public

Asistăm uluiţi la o veritabilă mineriadă a bugetarilor. S-a anunţat o grevă generală pentru începutul lunii octombrie. Alte ţări din regiune sau mai de departe au traversat convulsii de acest tip?
Peste tot criza face ca relaţiile sociale să fie extrem de tensionate, guvernele fiind sub mare presiune. De aici şi recurgerea la mijloace cu totul neortodoxe (injecţii mari de lichiditate şi, acolo unde este posibil, activism bugetar puternic) pentru a se atenua efectele crizei. Dar există diferenţe majore în Europa socială şi politică, chiar dacă se vorbeşte despre un „model european“. În mod tradiţional, sindicatele sunt mai vocale şi protestează mai vehement în ţările sudice. Deşi trebuie să spun că şi în Franţa şi Germania mişcarea sindicală poate bloca activităţi economice, poate intra în negocieri aparent interminabile cu autorităţile. Trebuie să remarcăm, totodată, că sunt ţări în Europa Centrală şi de Răsărit unde măsurile induse de criză au fost mult mai severe ca la noi. De pildă, în Letonia şi Ungaria, unde spectrul intrării în incapacitate de plată era tot mai ameninţător, s-a procedat la tăieri de salarii şi pensii în termeni nominali. Cum se face deci că la noi situaţia pare să fie într-un impas fără sfârşit, chiar dacă părţile par să fi ajuns la o înţelegere privind un răgaz de corectare a legii până la 30 iunie 2010, nu este o întrebare nelegitimă.

Ce ar fi specific cazului românesc?
Dincolo de particularităţile pe care le imprimă anul electoral, există aspecte definitorii pentru contextul românesc, care explică învolburarea apelor într-o asemenea măsură în relaţiile dintre partenerii sociali. A contat enorm în tensionarea acută a relaţiilor între guvernanţi şi bugetari încercarea foarte tardivă de a spune lucrurilor pe nume, şi anume: că de ani buni numeroşi cetăţeni trăiesc tot mai mult pe datorie, că oamenii s-au întins mai mult decât le permite plapuma, că ţara trăieşte peste mijloacele ei, că această criză a modificat date esenţiale ale problematicii economice, într-un sens negativ. Sectorul bugetar a cunoscut o creştere masivă a numărului de personal şi a salariilor în ultimii ani, care nu este sustenabilă în raport cu putinţele economiei. Nimeni nu poate trăi pe datorie sine die... şi nicio ţară nu poate avea deficite externe (de cont curent) de două cifre la nesfârşit. Criza ne-a izbit din plin, în sensul că plătim şi pentru imprudenţe comise în politica publică. Un accent suplimentar au adăugat la contenciosul dintre bugetari şi autorităţile publice promisiunile electorale aiuritoare din toamna anului trecut. În timp ce deviza „protejăm salariile şi locurile de muncă“, care nu este incomprehensibilă din perspectiva unei datorii morale a statului faţă de cetăţeni, sugera că suntem imuni, socialmente, la impactul crizei... Vedeţi în ce situaţie suntem: criza şi imprudenţele din politica economică internă obligă la măsuri foarte severe de corecţii în salarizarea publică. Iar aici se combină două operaţiuni foarte delicate: diminuarea relativă (ca pondere în PIB), fie ea graduală, pe mai mulţi ani, a fondului de salarizare bugetară, cumulată cu reaşezarea raporturilor între salariile medii ale categoriilor de bugetari. Avem două „conflicte distribuţionale“ care se intersectează. Întrucât condiţiile de criză reclamă ajustări (limitări, scăderi) de venituri, reforma salarizării se transformă într-o luptă distribuţională între salariaţi, în ansamblu, şi autorităţi. Sindicatele sunt împotriva guvernului când se opun ajustărilor în jos, limitărilor. În acelaşi timp, se luptă între ele pentru a obţine coeficienţi cât mai buni. Am văzut declaraţiile liderilor sindicali după ieşirea de la discuţiile cu reprezentanţii guvernului. Nu am sesizat ca între ei şi guvern să opereze o premisă absolut necesară pentru realizarea unui compromis care să dureze; mă refer la înţelegerea situaţiei foarte dificile a economiei, care reclamă sacrificii de la toţi. Fiindcă nu putem avea două Românii: una a economiei private, care se ajustează la sânge pe latura costurilor, inclusiv prin reduceri de salarii şi personal; şi alta, a sectorului public, unde asistăm la revendicări în lanţ de creştere a salariilor.

Sunt aceste tensiuni reale sau ele ţin mai degrabă de jocul politicianist, dat fiind alegerile prezidenţiale care se apropie? Dacă sunt reale, când şi cum s-au acumulat aceste tensiuni?
Oriunde în lume, politicul încearcă să influenţeze mişcarea sindicală; avem ţări unde federaţii sindicale capătă, adesea, culori politice. Şi nu este de mirare că într-un an electoral se poate încerca exercitarea de presiuni pe calea mişcării sindicale. Dar sunt de părere că am greşi dacă am pune numai pe seama unor legături posibile dintre politic şi mişcarea sindicală tensiunea de genul celei ce se manifestă în România acum. Nemulţumirile sunt autentice şi adânci. Tocmai de aceea este esenţial ca dialogul între partenerii sociali să beneficieze de încredere reciprocă. Există aceasta? Vă las pe dvs. să judecaţi. Vedem în ce situaţie curioasă este România: o coaliţie guvernamentală, care pe hârtie se bucură de sprijinul a peste 2/3 din parlament, se confruntă cu o asemenea opoziţie socială. Şi această stare de fapt ilustrează distanţa dintre clasa politică şi cetăţeni. În acest câmp verificăm, în fapt, soliditatea guvernării. Deoarece această coaliţie nu trebuie să fiinţeze numai pentru a asigura accesul la putere şi la utilizarea resurselor publice; ea ar trebui, dacă ne gândim la susţinerea nominală din parlament, să fie capabilă să ţină situaţia sub control, să introducă măsurile de corecţie şi reformele de care avem nevoie. Conflictul actual ridică şi întrebări privind modul în care o categorie de bugetari, fie ea întruchipare a sistemului de puteri într-o democraţie (mă refer la magistraţi), poate impune statului, celorlalţi cetăţeni punctul de vedere, interesul său. Actul de justiţie trebuie să beneficieze de resurse susţinătoare adecvate şi nemulţumirile magistraţilor sunt de înţeles. Dar modul lor de a dialoga cu restul societăţii mi s-a părut că a forţat nota. Ce ar fi, de pildă, dacă fiecare categorie de bugetari, care furnizează bunuri publice esenţiale, ar solicita să beneficieze de o taxă specifică pentru a-şi mări veniturile? Unde am ajunge? Ceea ce poate fi echivalat cu o expresie a jocului democratic poate lesne deveni un abuz, poate bloca o societate. Şi pe această cale se pot multiplica tentaţiile recurgerii la soluţii de natură autoritaristă. Testul sever al democraţiei este în perioade grele, de criză. Atunci se verifică tastatura instituţională a unei societăţi, solidaritatea, valorile ei.

Ce ar trebui să facă guvernul pentru a stopa această spirală în care, pe de o parte, afacerile private se închid, zeci de mii de oameni devin şomeri şi, pe de altă parte, bugetarii pun presiune pe Executiv?
Guvernul şi sindicatele au nevoie de ceea ce am subliniat mai sus: să arate că pornesc de la aceeaşi citire a situaţiei economice a ţării, chiar dacă există diferenţe în abordarea căilor de rezolvare. Criza aceasta, fără precedent după al doilea război mondial, schimbă contextul internaţional, limitează drastic posibilităţi de creştere economică; de aceea se vorbeşte despre reinventarea modelului de creştere economică. A crede într-un miracol economic în România, în noile condiţii, în timp ce ţările vecine ar stagna sau creşte anemic, este o fantezie. Dacă nu se ajunge la o înţelegere comună a necesităţii de a însănătoşi, în timp (fiindcă nu se poate face totul în anul 2010!) finanţele publice, redresarea economiei româneşti este pusă sub semnul întrebării. Trebuie să se accepte de către toţi nevoia de a diminua deficitele bugetare în viitor nu prin amputarea cheltuielilor pentru investiţii. Ar fi grozav dacă sindicatele ar ajuta guvernul să elimine din risipa banului public. Trebuie să fie evitate, de către autorităţile publice, promisiuni fără acoperire privind creşterea salariilor. Salariile pot creşte cu 40-50%, în ansamblu, până în 2014/2015, numai dacă economia revine la rate de creştere de peste 6%, în medie, anual, ceea ce am dubii serioase că este posibil în noile circumstanţe, sau dacă scade considerabil numărul bugetarilor. Asemenea aspecte privind condiţiile evoluţiei economice în anii ce vin trebuie discutate cu partenerii sociali. Esenţial este să folosim la maximum fondurile europene. Fiindcă nu putem practica activism bugetar din resurse proprii, aşa cum fac alţii (Franţa, Spania, Italia etc.), absorbţia de fonduri europene pe scară mare este, cred, principala cheie a ieşirii din chingile restricţiilor bugetare. Dar trebuie să facem mult mai mult în această privinţă. Şi relansarea economică din Franţa şi Germania ne poate ajuta, poate trage exporturile noastre în sus. Dar este bine să nu mizăm numai pe factori externi. Să sperăm că economia privată va înceta contracţia în 2010. În general, trebuie să reuşim să investim mai mult din resursele proprii, să fim mai cumpătaţi, mai buni gospodari. //