Pe aceeași temă
Aparent, cartea dumneavoastră tratează un subiect îngust precum cel al independenței Scoției. Însă ea reușește să ofere o perspectivă extrem de relevantă, dincolo de referendumul scoțian, și să vorbească despre problemele lumii occidentale, ale UE sau despre energiile populiste din alegerile americane. Toate acestea sunt indirect tratate prin analiza discursului SNP (Partidul Naţional Scoţian) care speculează emoțiile, fricile unei părți semnificative din societatea scoțiană. Cum se leagă toate aceste aspecte?
Eu îmi propun să argumentez că un stat mic precum Scoția, care este suficient de semnificativ fiind parte dintr-o foarte importantă țară, precum Regatul Unit, devine o avangardă, un pionier al schimbării, al revoltei care are loc în multe părți ale Vestului democratic. Este normal ca din când în când oamenii să o ia razna, dacă elitele pierd legătura cu ei sau dacă au o performanță slabă. Este clar că există un sentiment de alienare și nemulțumire profundă în emisfera nordică. De fapt, vedem cum America de Nord și multe părți din Europa înlocuiesc America Latină ca puncte fierbinți ale populismului. Argentina și Brazilia se află acum în proces de răsturnare a populiștilor, care, de fapt, nu au soluții pentru situația acestor țări. Pe de altă parte, Scoția nu are motive să fie nemulțumită. Mulți dintre cei care vin să lucreze în Scoția vorbesc despre cât de norocoasă este această țară. Londra este în general generoasă cu banii și în procesul de devoluție. Și totuși, de ce există acest climat de revoltă? Asta îmi propun să descriu în cartea mea.
Elitele înlocuite cu vedete
Suntem obișnuiţi cu „separatismele“ regiunilor bogate: nordul Italiei sau Catalonia. În contrast, Scoția este săracă față de celelalte regiuni ale Regatului Unit. În mod pragmatic, este în interesul obiectiv al Scoției să fie parte din Marea Britanie. Londra transferă fonduri importante către Scoția. Ce explică mișcarea proindependență?
Catalonia și Scoția sunt provincii care odată erau state independente, iar argumentul naționaliştilor este acela că în virtutea acestui trecut merită să fie din nou entități independente. Cazul Catoloniei este probabil mai puternic: are propria limbă, iar economia sa este cea mai avansată din Spania. Însă în Scoția toată această agitație s-a produs nu pentru că există așa, dintr-o dată, o foame pentru independență, ci pentru că există un apetit pentru nou, pentru asumarea de riscuri. Este și ceea ce individualizează Scoția față de alte părți ale Europei unde domină insecuritatea, șomajul masiv, frica de imigranții și azilanții care pot schimba caracterul unor societăți precum Germania și Franța. Nu sunt mulți imigranți care vor să ajungă în Scoția, iar rata șomajului pentru tineri este de 14%, față de 40%, cât este în Portugalia, sau peste 50% în Grecia. În demersul meu explicativ, am apelat destul de mult la Ortega y Gasset, care a scris o carte intitulată Revolta maselor chiar înainte de Marea Criză, în care a prezis că societățile occidentale vor deveni tot mai recalcitrante, neliniștite (restive & demanding), că masele nu vor mai vrea să se bizuie pe experți și elite și că vor căuta să-și impună singure punctul de vedere. Acest climat a apărut în Scoția pe fondul răspândirii reţelelor sociale – Facebook, Twitter – și al ascensiunii cultului celebrităților. Înainte Scoția avea elite similare cu ce vedem în alte state: elite economice, religioase, civice. Ele au dispărut, fiind înlocuite cu personalități din showbiz sau din media cunoscute pentru atitudini îndrăznețe. Cultura populară a devenit extrem de volatilă, demagogică și chiar narcisistă. Oamenii nu mai gândesc din perspectiva binelui familiilor lor și al urmaşilor lor, ci gândesc prin prisma lui aici și acum. Psihologic, oamenii gândesc tot mai mult pe termen foarte scurt, sunt tot mai materialiști și asta se datorează schimbărilor culturale care au cuprins lumea occidentală, inclusiv România, dezvoltarea societății de consum, ascensiunea secularismului radical, diminuarea activismului civic, privatizarea existențelor. Acum, SNP reușește să canalizeze toată această dorință de a experimenta pentru noutate, plasându-se în centrul unei mișcări care vrea schimbare. El oferă perspectiva unei confruntări permanente cu Londra, un tip de politică neplictisitoare, care promite un spectacol captivant. Este un mesaj care rezonează profund cu nivelul cultural al oamenilor și cu predispozițiile lor populiste. Practic, o mișcare marginală a ajuns mainstream nu datorită calităților sale deosebite, ci pentru că se află în acord cu spiritul vremurilor.
Prezentați Scoția ca o avangardă și folosiți noțiunea de insurgență populară. Însă insurgențele operează cu un set de frustrări și nemulțumiri existente la nivelul societăților. Dincolo de nevoia de spectacol politic, de schimbarea ca scop în sine, în spate trebuie să existe bazine populare extinse care sprijină o astfel de mișcare. Ce le aduce împreună? Care este profilul lor? Ce tip de public reușesc să mobilizeze?
Într-o țară cu multiple tradiții naționale mereu va exista sentimentul că nu ești suficient băgat în seamă, că nu contezi, că ești ignorat. Este un sentiment care a fost foarte puternic în anii ’80 în vremea politicilor pro-piață, libere, promovate de Margaret Thatcher. Fiind o țară săracă, bunăstarea Scoției depindea de un stat intervenționist puternic. Era un consens care convenea deopotrivă clasei de mijloc, dar și muncitorimii. Thatcher a fost percepută ca autoarea unui asalt asupra statu-quo-ului, asupra legii nescrise care prevedea un stat intervenționist puternic. Este genul de consens care le-a permis laburiștilor să rămână o forță politică dominantă timp de mai bine de jumătate de secol în Scoția. Însă, în timp, Partidul Laburist a pierdut competiția în fața noilor provocări, fără să reușească o rebranduire a sa ca partid patriotic, lăsând un spațiu gol imediat speculat de către naționaliști. Însă mana cerească pentru SNP ține de condițiile sociologice care au generat frustrările și sentimentul de revoltă la nivelul cotegoriilor cu venituri mici. Scoția este acum o societate postindustrială. Spre exemplu, Israelul în anii ’40 avea mult mai multă industrie decât are Scoția astăzi. Pe acest fond sunt o mulțime de oameni care nu au o actvitate economică propriu-zisă, dar sunt revoltați și activi online. Ei sunt convinși că sunt victimele unui colonialism rece, lipsit de sentimente, marca Tory și Westminster. Desigur, este o propagandă primitivă, dar în același timp și foarte eficientă. Există o polarizare societală între cei care până acum puțină vreme erau demobilizați politic, un grup care nici măcar nu se prezenta la urne și care, brusc, au devenit foarte activi în demonstrațiile de stradă, furioși, chiar agresivi față de unioniști în timpul campaniei pentru referendum. Deci există această atmosferă de ostilitate, de deziluzie față de statu-quo. Pentru cineva familiarizat cu istoria României, aș compara atmosfera existentă astăzi în Scoția cu cea din România anilor ’20. Până atunci, România fusese o țară liniștită, unde studențimea și oamenii obișnuiți nu erau implicați în viața politică. Dar în anii ’20 atmosfera devine volatilă, extremă, primitivă, se intră în epoca revoltei maselor. Scoția este astăzi o societate fracturată, fără să existe dialog și comunicare între părți. Iar semnele sunt alarmante. Scoția ne arată cum o țară ușor de guvernat se poate preschimba într-un timp foarte scurt într-una furioasă, indignată, divizată intern.
Cultura radicală şi tinerii
În interbelic, Ortega y Gasset vorbea de revolta maselor. Însă, după toate standardele, în ultima sută de ani avem o societate tot mai prosperă, cu libertăți tot mai extinse, mai multă democrație, mai multă participare, lucruri care în general ar trebui să îi facă pe oameni mai fericiți. Pe de altă parte, în ultimii 25 de ani, încrederea oamenilor în guverne a scăzut dramatic. Societatea se ridică într-un fel împotriva unui proces, a unui model de guvernare care i-a adus beneficii extinse. Cum se explică asta?
SNP este o mișcare multi-clasă, dar care rezonează și cu publicul tradițional reprezentat de o stângă al cărui proiect economic a eșuat. Și, deși capitalismul clasic se află în criză din 2008, stânga totuși nu a fost în stare să ofere idei noi care să inspire un public de masă. Într-un fel, stânga a pivotat către o zonă soft – mediu, cultură, politici sexuale – unde se poate reinventa ca forță care îi reprezintă pe cei excluși, minoritățile de tot felul. SNP reprezintă o cultură radicală care rezonează cu tinerii alienați. Așteptările nu sunt prea mari. Vor să-și satisfacă nevoile emoționale. Nu îi preocupă faptul că performanța administrativă a SNP în coordonarea sistemului de sănătate, a educației, a poliției este catastrofală. Dar liderul SNP încă are una dintre cele mai mari cote de popularitate din lumea vestică. Există o furie autentică în multe dintre aceste țări, inclusiv în Statele Unite, față de modul în care elitele, deopotrivă democrate sau republicane, au gestionat statul, s-au concentrat pe prioritățile greșite sau au împins țara în dezastruoase aventuri internaționale. Și fără a-i chestiona aptitudinile prezidențiale, într-un fel este normal ca America anului 2016 să producă un Donald Trump. Uimitor este faptul că nu s-a întâmplat mai devreme. Orice s-ar întâmpla cu el, vor urma și alți Donald Trump în viitor. Iar efectul demonstrativ Donald Trump va fi resimțit peste Atlantic, în Europa. Paradoxul rezidă în faptul că în Scoția nici nu ar trebui să existe o mișcare populistă. Țara nu este nici pe departe atât de zdruncinată precum America sau alte părți ale Europei. Însă schimbările sociale au creat o societate furioasă, superficială, perdantă, care a propulsat o astfel de mișcare într-o poziție dominantă.
Capitalizarea emoţiilor în online
Ați făcut această comparație cu România interbelică. Iar simbolul prin excelență al acelor timpuri convulsive, tectonice este Mișcarea Legionară. Vedeți trăsături comparabile între acele vremuri și naționalismul de masă care a apărut în Scoția? Se reaprind energii identitare cu nuanțe religioase.
Oare putem să ne imaginăm unde ar fi ajuns Codreanu dacă ar fi existat Internet și social media în România interbelică? Există un website intitulat Wings over Scotland coordonat de un programator IT, Stuart Campbell, iar el a avut un efect catalizator inspirând mii de oameni. Puține bloguri au reușit vreodată să genereze un astfel de impact asupra bătăliei politice. Wings over Scotland o să fie un studiu de caz pentru lumea academică și şcolile de mass-media pentru mulți ani de acum înainte. A produs o carte albastră care pleda în favoarea viabilității independenței, distribuită gratuit în toate colțurile Scoției pe ultima sută de metri a campaniei pentru referendum. Fără această carte este puțin probabil că tabăra proindependență ar fi reușit să treacă dincolo de pragul de 40%. Campbell a reușit să creeze în spațiul virtual o ramură autonomă a mișcării naționaliste, una mult mai viguroasă decât versiunea sa terestră/offline. Mulți susținători au ajuns să perceapă platforma Wings of Scotland, nu SNP, drept familia lor politică. În decembrie 2014, când Campbell evalua impactul platformei, unul dintre susținători i-ar fi spus: „aș fi fost gata să-ți dau unul dintre rinichii mei dacă ai fi avut nevoie“. A creat un sentiment de solidaritate care amintea de camaraderia soldaților care se întorceau din primul război mondial și care erau gata să plonjeze în lupta politică. Pentru Scoția, fenomenul capitalizării emoțiilor prin propaganda online este complet nou.
Și totuși, mă uimește faptul că presa nu analizează și discută în detaliu problemele care au generat apariția unui Sanders, a unui Trump sau a unui Corbyn. De ce?
În Marea Britanie, clasa politică și presa au fost surprinse de referendumul scoțian. Nu s-au așteptat ca naționalismul să prindă atât de mult. A ajutat și faptul că în sine campania a durat de două-trei ori mai mult decât o campanie pentru alegerile prezidențiale americane. Multe dintre regiunile cheie au fost vizitate de susținătorii acestei cruciade cu nuanțe evanghelice. Iar mințile oamenilor s-au aprins. Mișcările naționaliste au multe dintre trăsăturile unui cult religios. Oferă un anumit confort psihologic, solidaritate, camaraderie, identifică inamicii. În plus, susținătorii SNP nu îi presează pe reprezentanții partidului cu privire la performanța lor scăzută din administrație. Întrebări fundamentale despre natura democrației, a programului guvernamental, despre relațiile cu aliații rămân fără răspuns. Concluzia deprimantă este că asistăm la o infantilizare în masă a unui segment uriaș al populației. În contrast, dezbaterea despre Brexit s-a purtat în termeni mult mai sobri și mai civilizați. Există diviziuni la nivelul partidului care au cerut referendumul pentru rămânerea Regatului Unit în UE.
Un eventual Brexit ar putea duce la un nou referendum și la secesiunea Scoției. Ceea ce ar putea fi un stimulent pentru alte mișcări separatiste în interiorul UE.
Decizia de a organiza un alt referendum se va lua la Londra. E adevărat, mulți cred că, dacă Brexit-ul va avea loc, se va ajunge și la secesiunea Scoției. Însă, în opinia mea, apartenența la UE nu va fi o chestiune hotărâtoare pentru supraviețuirea Marii Britanii în alcătuirea actuală. Pentru că ar fi destul de ciudat să vrei să părăsești un stat care îți acordă o autonomie extinsă și te finanțează generos pentru a adera la o entitate centralistă. Va fi dificil de susținut acest argument, mai ales că la un moment dat Scoția ar trebui să adopte moneda euro în condițiile în care peste 60 de procente din schimburile sale comerciale sunt făcute cu restul Marii Britanii. Scoția are un deficit masiv, care depășește cu mult limitele admise în interiorul UE. Or, nu văd cum acest deficit ar putea fi micșorat într-un viitor previzibil. Așa că nu cred că unitatea Marii Britanii ar putea fi pusă în discuție în urma referendumului din 23 iunie, chiar dacă aceasta este fragilizată, însă din cu totul alte motive.
Perturbarea ordinii occidentale
Cât de disruptivă ar fi o Scoție post-Marea Britanie în plan internațional? E important de spus că mass-media din Rusia au fost extrem de favorabile ideii unei Scoții independente. Practic, atât Brexit-ul, cât și o posibilă independență a Scoției nu fac decât să destabilizeze UE, exact ceea ce își dorește Moscova.
Atât Rusia, cât și SNP au într-adevăr un obiectiv comun, acela de a vedea o Mare Britanie slăbită. O poziție internațională diminuată a Marii Britanii convine SNP pentru că ei pot spune, iată, Marea Britanie nu mai e ce a fost, așa că, dacă ne desprindem, nu avem mult de pierdut. Însă niciun alt mare actor internațional nu ar saluta acest lucru. De exemplu, China, care are și ea probleme cu minoritățile, ar fi destul de îngrijorată. Pentru că, dacă asta se întâmplă într-o țară ca Marea Britanie, în care minoritățile se bucură de toate drepturile, exemplul ar putea fi viral și pentru altele, din alte părți ale globului. SNP este în esență un partid care merge pe ideea de neutralitate, este principial antiamerican și este sceptic în privința rolului NATO pentru securitatea Occidentului. Ei și-ar dori un alt aranjament global, unul multipolar, în care și Scoția ar putea avea o voce. Alte țări precum Irlanda, țările scandinave au observat asta și de aceea privesc cu nervozitate astfel de evoluții în partea de nord-vest a Europei, o zonă în care ar putea, de exemplu, să apară chinezii sau alte forțe care ar utiliza noua Scoție ca o ancoră. Scoția ocupă o poziție strategică în arhitectura de securitate nord-atlantică, iar atunci când ai de a face cu un partid nesăbuit și oportunist ca SNP, care își dorește să perturbe actuala ordine occidentală, pot apărea astfel de surprize neplăcute.
Schimbând acum contextul discuției, cum vedeți evoluțiile viitoare din Europa, chiar din lumea occidentală în ansamblu? Există un curent intelectual antioccidental în creștere, chiar în Occident. E tipul de retorică adoptat de personaje ca Stieglitz (despre care, iată, nu știam că a fost și consilier al SNP, nu doar un mare suporter al Syrizei, în Grecia, sau al regimului Chavez în Venezuela), Jeremy Corbyn sau chiar Bernie Sanders. Nu cumva un Brexit nu ar face decât să încurajeze astfel de tendințe?
E o întrebare neașteptată și foarte dificilă. Dacă Marea Britanie se decide să părăsească UE în iunie, nu cred că e sfârșitul poveștii. Va fi în fapt începutul unui nou capitol în relația Marea Britanie - UE, în care Marea Britanie va recăpăta un control mult mai substanțial asupra unui număr de aspecte cheie ale afacerilor sale. E interesant, l-am auzit recent pe Juncker spunând, în mod neașteptat, că puterea Comisiei Europene e prea mare, că ar fi mai bine să fie oarecum diminuată. Ceea ce înseamnă că el realizează că nemulțumirile din Marea Britanie față de Executivul de la Bruxelles sunt mult mai larg răspândite în spațiul comunitar. Cred că vom avea o perioadă de dezordine, de contestare, pe diferite voci, dar până la urmă UE va deveni mai deschisă, mai pluralistă și vom asista la un transfer de autoritate de la birocrația supradimensionată de la Bruxelles către statele membre. Iar asta va crea o mai puternică identitate europeană, nu una mai slabă, ceea ce i-ar face pe mai mulți, între care mă includ, să se identifice cu proiectul european.
Turbulenţe în Europa
Suntem oare în pragul unei ere a contestării perpetue, o contestare facilitată de aceste rețele virtuale care amplifică insatisfacțiile de tot felul, acumulate mai peste tot, sub imboldul unor „antreprenori“ politici, uneori violenți, care doresc să exploateze nemulțumirile? O competiție pentru inimile și mințile oamenilor care își propune să redefinească fundamental actuala realitate politică și socială, fie la nivel național, e cazul Marii Britanii, fie la nivel internațional, în cazul unor structuri ca UE.
Din punct de vedere filosofic, intelectual, eu văd condiția umană drept una care presupune o frământare, o luptă, continuă până la un inevitabil sfârșit tragic. Ceea ce, desigur, contrazice viziunea iluministă optimistă. Pe de o parte, trebuie să fim optimiști și să ne asumăm riscuri. Pe de alta, trebuie să fim conștienți că evoluția civilizației umane urmează un traseu accidentat, marcat de tot felul de impulsuri iraționale care, probabil, sunt puternic amplificate de tehnologiile informaționale. Cu toate acestea, le văd totuși pe acestea din urmă într-o lumină favorabilă. De pildă, în Marea Britanie, au făcut politica mai responsabilă. Cu excepția acelor website-uri naționaliste din Scoția pe care le-am menționat deja! Politicienii au devenit mai angajați și mai puțin aroganți. Dar, sigur, intrăm într-o perioadă de turbulențe accentuate și cred că ceea ce am avut în Europa Occidentală începând din anii ’50 până în 2010 a fost o perioadă anormală. Am fi avut nevoie, după aceea, de lideri excepționali în politică, în afaceri... Or, ei nu par să existe.
Dar oare nu devine aproape imposibil să existe astfel de lideri într-o lume dominată de social media, care scrutează permanent totul, nu doar aspectele de interes public, ci și viața privată? Într-o lume în care hotărârile se iau aproape întotdeauna cu ochii pe sondajele de opinie? În aceste condiții, este aproape imposibil să iei decizii strategice, pe termen lung, în privința evoluțiilor dintr-o țară, din societate, când ești supus unor asemenea presiuni, când acționezi într-un context care oferă o platformă formidabilă retoricii populiste.
Cred că avem nevoie de grupuri care să realizeze că suntem în pericol. Grupuri de reflecție, cu credibilitate în societate, care să caute soluții în stare să corecteze astfel de tendințe. Eu cred că în sine conceptul de partid politic e depășit. Chiar dacă sunt unii mici „napoleoni“, ca Macron în Franța (n.red.: ministrul Economiei în guvernul de la Paris), care încearcă să dea un suflu nou unui sistem politic discreditat. Cred că avem nevoie de un nou tip de discurs care să implice oameni care nu au mai fost implicați până acum, grupuri care au fost marginalizate în trecut. Ei vor fi probabil scoși la lumină, puși în mișcare, de diferitele crize cu care ne confruntăm.
Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU și OCTAVIAN MANEA
