Pe aceeași temă
Stalinism for all seasons. The political history of romanian communism este titlul cartii ce imi va aparea in curand fiindu-mi inspirata de piesa, apoi de filmul despre sir Thomas Moore, si este dedicata memoriei lui Ghita Ionescu. M-am gandit foarte mult cum se poate traduce. Se poate spune: "Stalinism oricand", "Stalinism in pofida a orice", dar in cazul de fata este vorba de Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc. Istorie politica, nu economica, nu istorie a represiunii.
E foarte bine sa fie facut acest lucru, dar cred ca, metodologic, intelectual si cultural, anumite lucruri trebuie despartite. Stéphane Courtois, in Cartea neagra a comunismului, a pierdut, cred eu, mult din diferenta metodologica, foarte importanta, intre ceea ce a fost comunismul si cea ce a fost una din consecintele comunismului sau elementele componenete ale comunismului - anume, represiunea.
In introducerea cartii sale The Soviet Tragedy, Martin Malia, spunea foarte bine, ca: "diferenta intre primii crestini si comunisti este ca primii crestini stiau ca ei cred, iar comunistii credeau ca stiu". Din aceasta diferenta apar tiraniile seculare si tiraniile bazate pe certitudine. Paradigma mea in analiza comunismului romanesc este inainte de toate inspirata de conceptul "cultura politica", utilizat de Robert C. Tucker, autorul celei mai importante biografii a lui Stalin si unul dintre cei mai importanti politologi americani, profesor emerit la Universitatea Princeton. R.C. Tucker a lucrat folosind conceptul de "cultura politica" a bolsevismului, iar eu am incercat in analiza mea sa studiez conceptul de cultura politica a comunismului romanesc.
Care au fost valorile, simbolurile, care au fost continuitatile, respectiv rupturile in dezvoltarea acestei formatii? Care-i sunt originile si mai ales cine au fost personalitatile cele mai importante? Am accentuat, evident, sorgintea leninista a comunismului romanesc, ceva diferit de ceea ce a fost marxismul. Fara a intra in detalii, spun ca fac parte dintre cei care cred ca din marxism se puteau naste o multime de scoli interpretative si respectiv directii politice, tot asa cum leninismul nu trebuie nici el privit ca o formula politica absolut omogena.
Din Lenin, spunea Tucker, puteau sa existe o multime de directii de dezvoltare, stalinismul fiind, evident, cea care a castigat si, in virtutea tentatiei a ceea ce Timothy Garton Ash numeste "determinismul retroactiv", putem sa spunem ca era singura care se putea dezvolta, pentru ca era cea victorioasa. In egala masura, nu sunt deloc convins ca trebuia sa se mearga neaparat si automat in aceasta directie. Determinismul istoric pe care marxismul si mai ales leninismul, in special cel codificat de Stalin, in problemele leninismului si in cursul scurt s.a.m.d., trebuie luat cu o mare doza de rezerva.
Partidul Comunist Roman sau Partidul Comunist din Romania, cum s-a numit intre 1921-1945, insemna un partid caracterizat prin elitism, prin accentuarea rolului avangardei autodesemnate, un partid care exercita monopolul epistemic sau, daca vreti, monopolul asupra adevarului si, dupa luarea puterii, asupra intregii societati. Asta este natura partidului, asa cum s-a constituit el in 1903 in partidul bolsevic, cum a devenit partid monopolist dupa octombrie 1917 pe stil vechi, noiembrie 1917 pe stil nou.
Respectiv, asa cum s-a internationalizat si a devenit un fenomen politic global, mai cu seama dupa 1945. Care sunt elementele fundamentale ale unei asemenea formatiuni? In primul rand, intr-un partid de tip leninist, intelectualii sunt intr-un fel la putere, cel putin in prima faza, ceea ce nu inseamna ca partidul nu este caracterizat prin antiintelectualism. Apoi, exista ostilitate fata de pluralism, o ostilitate-obsesie care merge inapoi, poate la Marx, fata de proprietatea privata si parlamentarism, antidemocratismul, care functioneaza nu numai ca antidemocratism la adresa pluralismului, ci si ca antidemocratism intern. Practic, in 1921, la al XII-lea Congres al Partidului Comunist Bolsevic, se ia decizia interzicerii factiunilor in partid, interdictie temporara care coincide de fapt cu insurectia de la Kronstadt, din martie 1921. Era o masura luata pentru salvarea revolutiei ca bun suprem sau ca virtute suprema.
Suspendarea discutiilor din partid este justificata si se sustine de catre cei care vor sa apere mostenirea leninista, ca, intr-un fel sau altul, Lenin, daca ar fi trait, ar fi mers probabil pe alt drum. Documentele publicate de cercetatorii rusi care, in ultima perioada, multe dintre ele au aparut si in traduceri germane, franceze si engleze, arata intr-adevar ca, in 1921-'23, Lenin a dus o lupta absolut feroce impotriva lui Stalin si ca luptele la varf erau lupte factioniste, in pofida interdictiei factiunilor.
Exista un volum publicat recent de documente secrete ale Biroului Politic bolsevic care arata foarte clar ca la sfarsitul lui '22 inceputul lui '23 se contureaza posibilitatea unui bloc politic Lenin-Trotki impotriva blocului politic Zinoviev-Kamenev-Stalin. Episodul dictarii Scrisorii catre Congres, care inseamna o suta de zile in iarna '22-'23, "o suta de zile inghetate", cum spunea cineva, reprezinta testamentul lui Lenin, dupa care are loc prabusirea lui. Nu stim care ar fi fost destinul puterii politice, se poate specula in orice directie.
Impersonalismul carismatic al partidului comunist
Partidul pe care l-am analizat eu in perspectiva comparata, anume PCR (o sa spun pe scurt PCR, stiind ca s-a numit PC din Romania) este sectia Internationalei Comuniste. Or, Internationala Comunista are un numar de principii. Ea se formeaza in martie 1919, ca a III-a Internationala, si are 21 de principii. Cine le citeste nu mai are nici un fel de dubiu ce fel de partid se crea atunci. O organizatie ultracentralizata, cu Moscova plasata pe post de hegemon.
O componenta foarte importanta a partidului de tip comunist este personalizarea puterii. Partidul comunist incarneaza, precum Biserica Catolica, carisma, Ken Jowitt propunand, in lucrarile sale, termenul "impersonalismul carismatic" al partidului. Cultul lui Stalin, de pilda, deriva din cultul partidului si chiar moartea lui, in 1953, poate sa lase sistemul sa continue sub forma cultului partidului.
Ne putem debarasa de personalitatea partidului si se pot atribui liderului toate ororile posibile, cata vreme partidul continua sa fie venerat. Deci, in locul personalismului carismatic - la Weber, carisma este intotdeauna personalizata -, in cazul partidului comunist avem de-a face cu impersonalismul carismatic. Ceea ce nu este cazul partidului nazist sau al partidului fascist italian. Odata ce Ducele sau Führerul dispare, nu ramane nimic din cultul partidului.
Referitor la formatiunea pe care o analizam, vreau sa accentuez importanta rolului jucat de conspiratie si ierarhie. De la Lenin incoace si pana la sfarsit, natura partidului comunist este una conspiratoriala. Prof. James McAdams, care a scris foarte mult despre Partidul Socialist Unit din Germania, in general despre Germania de Rasarit si acum despre politica memoriei si memoria politicii in Germania Unita, spunea ca, cercetand toate arhivele din Germania de Est, concluzia la care ajunge este ca adevaratele decizii erau luate de doi-trei indivizi, cand se plimbau intr-o padure sau langa lac.
Conspiratia din care pleaca partidul comunist este si tipul de structura conspiratoriala in care se termina. Laconic spus, avem de-a face cu monolitismul combinat cu sectarism. Factiunile sunt criminalizate oficial, dar, in realitate, factiunile exista tot timpul. Mereu se combina factiuni si factiune este intotdeauna grupul care pierde, iar grupul castigator este antifactionist. In biografia lui Stalin, la ultimele pagini la care lucra in august 1940 cand a fost asasinat de agentul NKVD,Trotki spunea: "Daca Iuda ar fi fost singurul apostol care ar fi ramas in viata si el ar fi fost cel care ar fi scris o Evanghelie, el ar fi aparut ca martir si toti ceilalti apostoli ar fi aparut ca tradatori". In cazul PCR, daca grupul factionist antipartinic Pauker-Luca-Georgescu castiga partida in 1952, Gheorghiu-Dej si camarila lui ar fi fost grupul factionist antipartinic.
Problema comunismului romanesc
Exista in literatura de specialitate (si in cartea initiala a lui Ken Jowitt) afirmatia: "comunismul a modernizat Romania" sau "comunismul a modernizat tari inapoiate". Inca se afirma ca leninismul este o tehnica de dezvoltare politica in tari inapoiate sau mai putin dezvoltate din punct de vedere economic. Ken Jowitt insusi si-a revizuit punctul de vedere. De altfel, anatomia postcomunismului poate fi cel mai bine studiata prin efectele ce au rezultat pornind de la un model al industrializarii de un anacronism socant, care este cu 30-40 de ani in urma industrializarii.
In cazul comunismului romanesc mai este de spus faptul ca liderii partidului credeau ca au luat puterea de unii singuri. In cercetarile pe care le-am facut in arhivele Biroului Politic se vede cum, prin '63-'64, liderii comunisti romani ajunsera la concluzia, nu stiu cat era autosugestionare, cat era convingere sau cat vorbeau ca sa ramana in text ca ei luasera puterea prin forte proprii. Un exemplu: la un moment dat PMR este criticat pentru pozitia sa in conflictul chino-sovietic, in perioada '63-'64, si unul dintre cei care il critica este Partidul Comunist Austriac prin vocea liderului sau din epoca. Gheorghiu-Dej, in Biroul Politic, spune: "Cine sunt austriecii astia sa ne dea noua lectii?
Au ajuns ei vreodata la putere, cum am ajuns noi, prin fortele noastre?". El crede, sau spune, sau vrea ca noi sa credem ca el isi inchipuie ca partidul comunist ar fi ajuns la putere in Romania fara prezenta armatei sovietice pe teritoriul Romaniei si cu niste aranjamente mai mult sau mai putin internationale. Exista o plenara care incepe in 23 sau 24 noiembrie si se termina cam pe 9 decembrie, la care intreaga conducere a partidului, inclusiv o serie de persoane care nu sunt membri ai CC sunt invitati si se face o spalare a rufelor, dar nu in familie, pentru ca totul se publica in Scanteia.
Teza era cum se ajunge, prin purificare continua (teza sustinuta de Lenin si dezvoltata de Stalin, cu consecinte criminale), la ideea ca nucleul proletar al partidului condus de Gheorghiu-Dej incarneaza de fapt valorile luptei revolutionare. Se ajunge, in fine, in momentul in care partidul este un partid al clasei muncitoare romanesti, iar Gheorghiu-Dej era simbolul lui. In plus, prin vocea directorului din epoca al Editurii Politice, se urmarea sa se accentueze si faptul ca, spre deosebire de alte partide comuniste, in Romania nu era de reabilitat nimeni post-mortem. Directorul Editurii Politice era Walter Roman, care nu era membru al CC, dar a fost adus sa vorbeasca in acea plenara. Walter Roman stia exact cazul Patrascanu ca si al multor alte persoane care trebuiau reabilitate. Tot Walter Roman a fost printre cei care au luat cuvantul, foarte virulent, in 1968, la reabilitatea lui Patrascanu, impotriva lui Gheorghiu-Dej. I se daduse sarcina si a executat exact sarcina data de partid. In concluzie Gheorghiu-Dej multumeste celor care au participat si spune: "Tovarasi, niciodata in viata mea nu am trait o plenara mai frumoasa".
Daca au existat reformatori in PCR, daca au existat tendinte reformatoare; daca nu au existat, de ce nu au existat; daca au existat si au esuat, de ce au esuat - toate acestea sunt lucruri foarte importante. Cred ca in 1922 era imposibil sa existe fie si cea mai mica tendinta reformatoare. Reformele incep dupa moartea lui Stalin. In cartea sa Spiritul politic sovietic, Tucker spune si aici are dreptate: "Primul moment al destalinizarii nu a fost Congresul al XII-lea al PCUS din februarie 1956. Primul act al destalinizarii a avut loc pe 5 martie 1953, cand a incetat din viata Stalin".
Lupta pentru putere in PCR a existat mai cu seama in 1956. Arhivele Biroului Politic din 1956 sugereaza ca in perioada februarie-octombrie 1956, dar, in special, in sedintele BP din martie-aprilie '56, au existat discutii foarte aprinse. La inceput, printre cei care se manifesta cel mai puternic ca voce critica la adresa Securitatii e Ceausescu. Ceausescu ulterior supraliciteaza stalinismul sau, nu ma refer la perioada de dupa 1965, ci la cea din '56-'58. Experimentul comunist roman a fost mulat pe modelul sovietic si a dezvoltat in ultima sa etapa de sub Ceausescu caracteristici originale, inclusiv sinteza dintre un leninism cat se poate de rudimentar, cu un nationalism frenetic.
Prof. Ion Ianosi, in cartea sa Ipoteze si prejudecati, vorbeste despre socialismul legionaroid al lui Ceausescu. Ceausescu era legionaroid, dar si un tierre-mondist de tip antiimperialist. Fara indoiala, Ceausescu ar fi fost astazi una din vocile cele mai rasunatoare ale antiglobalizarii, ale luptei impotriva agresiunii impotriva lui Saddam Hussein.
Perspectiva comparativa ne va ajuta sa vedem cum comunismul romanesc nu s-a dezvoltat in eprubeta. In cartea mea am incercat mereu sa conectez comunismul romanesc cu ce s-a petrecut in alte partide comuniste. PCR se intersecteaza din anii de inceput cu comunismul rus, ba chiar in faza sa premergatoare, prin Cristian Racovski, unul din parintii fondatori ai comunismului romanesc care a ales partida Trotki contra partidei Stalin si a pierdut. In anii '30, se pot vedea relatiile cu Partidul Comunist Maghiar, sau la mijlocul anilor '30, prezenta comunista romana in Uniunea Sovietica si in razboiul civil din Spania. E de vazut comunismul romanesc si in intersectia lui cu comunismul francez sau cu cel iugoslav.
Este interesant apoi episodul Congresului XX. Dej a avut un soc; sedinta secreta din 25 spre 26 februarie nu a permis participarea delegatiilor straine. A doua zi abia, in 26 februarie dimineata, fiecare delegatie a unui partid fratesc a primit o copie a raportului secret al lui Hrusciov privind cultul personalitatii si consecintele sale. Spre deosebire de Polonia, Ungaria, RDG etc., unde au loc prelucrarile Congresului XX, in Romania prelucrarile Congresului XX incep abia in aprilie. Argumentul lui Dej in perioada respectiva fusese ca e prea ocupat cu situatia interna din Partidul Comunist Grec. Intr-adevar, se duceau lupte extraordinare in PCG, conducerea PCG se afla pe teritoriul Romaniei, postul de radio al PCG se afla in Romania. In cadrul prelucrarii Congresului XX intre comunistii greci s-a ajuns la situatia incat unul dintre membrii biroului si-a pierdut o ureche, pentru ca a fost muscat de alti colegi din BP.
Izolarea interna a PCR
Natura si dinamica stalinismului romanesc nu pot fi intelese fara o analiza a culturii politice. Prin cultura politica intelegem mentalitati, obsesii, mituri fondatoare, care au functionat si au inspirat actiunile PCR intre 1921-1989. De pilda, in anii '80, Ceausescu decide sa reia mitul Doftanei, mit abandonat in perioada '60-'70, pentru ca e direct asociat cu perioada Dej. Am incercat sa dezvolt in carte ce continuitati, respectiv clivaje putem nota. Cum se defineste aceasta cultura politica in raport cu cultura politica romaneasca in genere, unde se situeaza stanga radicala romaneasca, respectiv varianta romaneasca a leninismului sau a stalinismului, mai departe, in raport cu traditiile si valorile, in primul rand ale stangii, si, in genere, in raport cu cultura politica romaneasca a secolului XX.
Nu putem analiza fenomenul doar in raport cu cultura politica romaneasca, deci cu universul de sentimente, aspiratii, idei s.a.m.d. pe care le reprezinta cultura politica romaneasca, ci si cu culturi politice din alte state si cu formatiuni politice similare din alte state. Deci, cum comparam experienta comunismului romanesc cu experienta comunismului maghiar sau bulgar, polonez sau cu cea a comunismului grec, de care vorbeam mai devreme? Cred ca una din sarcinile istoriei politice sau ale politologiei istorice, una care sa nu se consume intr-un exercitiu destul de otios si extenuant care este acela al optiunilor rationale pure, este ca istoria comunismului sa nu se consume in istorii rationale pure.
Exista si in acest caz un element enorm de irational care trebuie intr-un fel sau altul sa-l captam si deconstruim. Termenul pe care l-am dezvoltat pe urmele lui Ken Jowitt si pe care il impartasesc cu dvs. este: comunismul romanesc duce cu el de la inceput o mare problema, pe care o mai vedem in alte partide comuniste, PC Nord-Coreean, de pilda, PC Albanez, PC din Cuba. Conceptul pe care il propun pentru comunismul romanesc este conceptul de "comunism paria", care pleaca de la izolare interna.
PCR este mult mai izolat intern decat PC Polonez sau PC Ungar. Pe langa izolare interna, aceste partide comuniste de tip paria au conditii de periferialitate sau de umilire in cadrul Cominternului. Fiind extrem de izolate local, nu beneficiau in Comintern de un tratament mai mult sau mai putin preferential, cum beneficiaza partidele de masa sau partidele puternice, Partidul Comunist Cehoslovac, de pilda, care era un partid de varf.
Un alt element care trebuie accentuat in legatura cu PC este radicalismul utopic, dominat de ceea ce se poate traduce prin "gandire deziderativa" si dovedind profund dispret pentru realitatile sociologice empirice. In acest punct trebuie precizat completul control al Cominternului pana in 1943 si, dupa aceea, sub diversele forme, reincarnari ale Cominternului. O chestiune pe care as indrazni sa o ridic si pe care am analizat-o destul de pe larg si care e adeseori discutata e chestiunea predominantei alogene in partid, reale sau nereale.
Regretata Annie Kriegel, care a fost probabil una dintre cele mai importante autoare pe probleme de sociologie politica si a scris carti fundamentale despre comunismul francez si nu numai, spunea ca chestiunea reprezentarii, sau nonreprezentarii, sau suprareprezentarii alogene in partidele comuniste central-europene inainte de toate este o chestiune foarte importanta si trebuie discutata.
In raport cu multe pozitii care se manifesta adeseori, care vin mai degraba din directia reunita dreapta-stanga sau extrema dreapta-extrema stanga, l-as cita pe Milos, care spunea ca o anumita suprareprezentare a minoritarilor in structurile de varf ale partidelor comuniste mai cu seama in perioada de clandestinitate si prima perioada stalinista tine de situatia politica, fiind vorba de situatie politica si nicidecum de un mister rasial. Nu exista nici o atractie genetica a unui anumit grup sau a anumitor membri ai unui grup.
Ceea ce nu inseamna ca, structural, membrii minoritatilor persecutate nu sunt in mod normal atrase de ideologia universalista si internationalista a stangii mult mai mult decat de ideologia exclusivista, izolationista, autarhica etc. a extremei drepte. Ceea ce nu inseamna ca nu exista la un moment dat atractie, in randul minoritarilor radicali, spre o anumita tematica a, hai sa numim, dreptei revolutionare.
De la faptul ca printre membrii fondatori ai fascismului italian s-a intamplat sa fie evrei, tot asa la faptul ca publicistul germano-roman de origine bucovineana Valeriu Marcu, printre cei mai apropiati prieteni ai lui Ernst Jünger, a fost direct atras spre national-bolsevism. Se opreste in momentul in care latura rasista a PNS German nu-i mai permite sa se apropie de ei.
Experienta comunismului romanesc trebuie legata de ceea ce se poate numi apelurile comunismului sau chemarile sau atractiile comunismului ca universalism radical. Stiu ca intru pe un teritoriu minat, dar intru fiind intr-o companie buna, pentru ca inaintea lui Ernst Nolte, termenul de "razboi civil european" a fost propus de distinsul filozof politic de origine evreu german, George Leaman, in cartea sa Epoca ideologiei. Ulterior, lui Nolte placandu-i foarte mult aceasta expresie, o ia de la Leaman si scrie cartea foarte controversata despre razboiul civil european. Dar, ne place, nu ne place Nolte - eu personal am rezerve fundamentale -, termenul nu este eronat.
A avut loc un razboi civil european in care s-au infruntat doua miscari revolutionare globale, cu pretentii redemptiv universale: miscarea fascismului, sa o numim cu un termen generic, si miscarea comunismului, tot cu un termen generic, atingand dimensiuni paroxistice prin experienta nazista si experienta stalinista. Sau au concurat una cu cealalta, dar in egala masura au fost competitoare, mai mult sau mai putin constiente, ale sistemului parlamentar democratic pluralist liberal. François Furet a scris foarte bine cartea lui despre comunism ca pasiune, "Trecutul unei iluzii", a unui angajament si a unei pasiuni la fel de puternice, legate de la inceput de cealalta pasiune, la fel de puternica, fascismul. Comunismul joaca un rol extraordinar in utilizarea antifascismului, tot asa cum fascismul stie sa apeleze foarte bine la anticomunism. Si din acest "patrulater", avand sus si jos comunismul si fascismul, in dreapta si stanga, antifascismul si anticomunismul, jocul de sageti explica ceea ce Hannah Arendt numea "furtunile ideologice ale secolului 20".
Crizele comunismului poststalinist
O tema care trebuie discutata si asupra careia este imposibil sa nu reflectam este cum au afectat crizele comunismului poststalinist situatia din Romania. Este vorba de crizele din 1956, 1968, eventual 1980, anul 1989 afectand definitiv si irevocabil comunismul din Romania. Dintre crizele produse in acei ani, '80 cred ca are efectele cel mai putin palpabile, desi Ceausescu era foarte interesat. Mi-aduc aminte ca l-am insotit pe Michnik la o intalnire la ziarul Adevarul, in mai '97, unde Cristian Tudor Popescu voia sa-l cunoasca.
S-au intalnit, s-au inteles foarte bine. Si la un moment dat, Cristian a intrebat: "E OK daca-l chemam si pe directorul ziarului?" "E ziarul vostru, mai ales daca e directorul vostru, bineinteles ca e OK". A venit d-l Dumitru Tinu si s-a adresat lui Michnik intr-o poloneza destul de buna pentru a putea conversa si a spus: "Pane Adame, eu de fapt va stiu foarte bine". Si Michnik l-a intrebat: "De unde ma stiti pe mine asa de bine?", la care d-l Tinu a spus: "In 1980 eu am fost trimis de Comitetul Politic Executiv si am stat din august pana la sfarsit, pana la Legea martiala.
Trimiteam pentru grupul inchis, Biroul permanent al Comitetului Executiv, relatari zilnice despre situatia din Polonia. Cu aceasta ocazie am fost la foarte multe intalniri ale dvs. cu studenti, va ascultam in diverse locuri si trimiteam relatari pentru Ceausescu". "Deci Ceausescu era perfect la curent cu ce faceam?", a intrebat Michnik. "Sigur, pentru ca asta era rolul meu acolo. Eram reprezentant si scriam." Ar trebui gasite acele reportaje despre epoca Solidaritatii scrise probabil fara prejudecati, desi probabil cu cuvinte cod.
Revenind la crizele comunismului poststalinist, episodul '56 a avut un impact foarte puternic. A fost un soc pentru conducerea partidului, cu efecte foarte puternice in Romania, din care, de fapt, nu s-a iesit. In 1956 este inceputul a ceea ce eu as numi "dialectica inselatoare a desovietizarii". E an crucial, cel al revolutiei maghiare. Prezenta grupului Nagy in Romania este un episod fascinant; grupul a fost anchetat de membri ai elitei politice comuniste vorbitori de limba maghiara; au fost, de asemenea, o serie de doctori in aparatul medical al partidului care au jucat si ei un rol, destul de important.
In Romania, in numele debarasarii de stalinism, impusa de sovietici sub Hrusciov, se respinge de fapt hrusciovismul si se mentine stalinismul intern. Este aceasta o decizie de supravietuire politica? Este aceasta o decizie dictata de interesul national? Parerea mea este ca e mai degraba supravietuire politica si, ca orice ideologie a interesului national, este o derivatie justificativa, un mit politic, in sensul cel mai real al mitului politic. Cei care au trait prelucrarile declaratiilor din '64 stiu ca a existat cu adevarat un sentiment de eliberare, de decompresiune. Nu mai conta cine facea destalinizare sau stalinizatorii, era momentul in care, in sfarsit, puteam sa spunem, sa auzim anumite lucruri si chiar sa si spunem anumite lucruri.
Nu stiu cum s-ar fi produs lucrurile sub Dej. Ipoteza de lucru pe care o las deschisa in cartea mea este ca, in 1963, Gheorghiu-Dej ajunsese la o anumita doza de siguranta. De altfel, asta explica amnistia din '63-'64, deschiderile spre Occident, expozitia de arta americana la Bucuresti in '64 etc. Nu spun ca Dej ar fi mers mai departe de momentul titoist, dar se putea transforma, putea sa mearga in directia aceea. De altfel, detin de la Corneliu Coposu urmatoarea informatie si ma bazez pe acest lucru, mi-am luat note in timpul discutiei cu domnia sa: dupa iesirea sa din inchisoare, Gheorghiu-Dej la convocat la o intalnire in '64 si i-a oferit functia de director general adjunct la nu mai stiu ce exact, Control sau Arbitrajul de Stat, ceva de genul asta. Si d-l Coposu i-a spus: "Multumesc frumos. Nu doresc sa am nici un fel de demnitate oficiala in acest guvern".
Anul 1968 este cel al "Primaverii de la Praga" si al zdrobirii ei prin invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Este momentul gloriei lui Ceausescu si al celebrului sau discurs din balcon, dar astazi stim ca el nu s-a opus invadarii Cehoslovaciei, ci pur si simplu, nu a fost invitat sa participe la invazie. Ceea ce se petrece dupa 1968, dar mai ales dupa alegerea Elenei Ceausescu in conducerea partidului si urcarea pe functii tot mai inalte este personalizarea si dinasticizarea puterii, respectiv clanificarea socialismului.
Mai trebuie consemnat refuzul oricaror reforme liberalizatoare, dupa Conferinta nationala din decembrie 1967, cand se pune capat experimentului modest, dar atata cat a fost, de reintroducere a unor reforme foarte timide de piata in socialism. Este momentul in care se schimba chiar definitia, intre '65-'69 se vorbea despre "stiinta conducerii", dupa '68-'69 se vorbeste despre "stiinta conducerii societatii socialiste".
In fine, nu trebuie uitata agresiunea continua si sistematica impotriva societatii civile. De aici, comparati anul '68 in Polonia, unde avem manifestatia din martie 1968 a studentilor de la Universitatea din Varsovia, framantarile din Uniunea Scriitorilor din Polonia si reactia Bisericii Catolice. Nimic de acest gen sau foarte putin in Romania. In Romania se merge foarte puternic pe sustinerea comunistilor cehoslovaci - si Dubcek are cuvinte frumoase despre Ceausescu in memoriile sale - pentru ca in 1968 Ceausescu nu a aprobat invazia Cehoslovaciei, dar pe baza de documente istorice, inclusiv memoriile unor lideri sovietici din epoca, lucrurile sunt foarte clare: Romania nu a fost invitata vreodata sa participe nici macar la Conferinta de la Dresda, din martie 1968, care e drumul din august '68. Nu era parte a jocului.
Mai poate fi ceva salvat?
Toata lumea se intreaba daca exista ceva care poate fi salvat din 45 de ani de regim autoritar, despotic, care se dezvolta si se prabuseste in 1989. Poate ca unele cantece, poate o parte a literaturii. Anumite amintiri. Unul dintre cei mai influenti ganditori postmarxisti, candva marxist critic din scoala de la Budapesta, intr-un text care se cheama In interiorul bestiarului, scris putin inainte de a muri si reflectand si la experienta disidentei si a comunismului in Est, incheia cu cuvintele: "Ce ati facut cu vietile noastre, domnilor?". E foarte putin ceea ce poate fi recuperat.
A fost o tragedie istorica globala, o tragedie istorica nationala si a afectat vietile a milioane de oameni. Nu se poate vorbi fara pasiune despre aceste lucruri. Nu este scopul meu in ceea ce am scris sa fac procesul unei formatiuni politice, nu estae rolul politologului si al istoricului politic sa scrie rechizitorii, altii sunt chemati sa faca acest lucru, dar este rolul nostru sa inregistram ceea ce s-a intamplat si sa facem anumite judecati morale.
Ar fi putut Romania sa mearga intr-o alta directie? Fireste ca ar fi putut. Mergea in mod firesc in alta directie. A fost comunismul, in genere, ca si facsimsul, o aberatie in secolul XX? Asta e tema unei alte conferinte. Eu spun ca nu. Au facut parte, ca inversiune perversa, daca vreti, din criza modernitatii. Si in acest sens, toalitarismul, pentru care comunismul roman a fost o subspecie idiosincratica, totalitarismul stalinist reprezinta o parte a crizei modernitatii secolului XX. Ea se prelungeste in secolul XXI sub alte variante de totalitarism. Iar cei dintre noi care am vazut in ultimii doi-sase ani ceea ce am vazut intamplandu-se credem ca putem invata ceva din experienta respectiva.
Extrase din conferinta sustinuta de Vladimir Tismaneanu, profesor de stiinte politice la Universitatea din Maryland si redactor-sef al revistei East European Politics and Societies, la Colegiul Noua Europa, pe 20 iunie a.c.
Pagini realizate de Rodica Palade
