Apocalipsa europeană nu va avea loc

Ar trebui să nu ne lăsăm atrași de sirenele Apocalipsului european. Ele nu fac decât să ne demobilizeze, să renunțăm la a mai găsi soluții punctuale pe motiv că ne lipsește soluția globală, ne invită să ne supunem unui destin prezentat ca implacabil, să pierdem încrederea în instituțiile noastre sau, mai rău, să le urâm de-a dreptul.

Andrei Cornea 12.04.2016

De același autor

 

1.   Tot mai des auzim în ultimul timp, cântat la noi, pe diferite voci și cu diferite cuvinte, ceea ce am putea numi „prohodul Europei“. Coriștii, ce-i drept, sunt nu­meroși și nu mereu în acord între ei; cuvintele le sunt diferite – uneori cu apa­rențe mai rezonabile, al­teori mult mai puțin, iar motivele care i-au reunit în cor merg de la în­gri­jo­rare reală și interogații re­zonabile și oneste, până la resentiment și mimetism și ignoranță. Dar în esență, pu­să pe o cantilenă ce intonează eșecul, ne­putința și declinul, avem o singură te­mă mare cu multe variațiuni: Europa e pe ducă.

 

Privind mai îndeaproape – în presa noas­tră on- și offline, pe forumuri și bloguri, pe rețele și la TV –, cred că distingem în această temă principală cel puțin ur­mă­toarele patru teme subordonate:

 

- Tema declinului civilizațional cu co­ro­larul analogiei cu sfârșitul Imperiului Ro­man și cu invazia barbarilor, în contextul crizei imigranților și al actelor de terorism islamic;

 

- Tema abandonării principiilor creștine (sau „iudeo-creștine“) și a acelor principii morale, în general, care „au făcut Eu­ropa“, inclusiv principiul național;

 

- Tema (foarte dragă intelectualilor ro­mâni) a nocivității profunde a așa-zisei „co­rectitudini politice“, care ar produce o cenzurare a adevărurilor inconfortabile;

 

- Tema fie a „imbecilității“ liderilor UE, a birocrației „stupide“ de la Bruxelles, fie aceea a unei mari „oculte“ mondiale, ca­re, incapabilă sau nevrând să apere Eu­ropa de terorism și alte pericole, conduce la decreștinarea, deznaționalizarea, isla­mi­zarea etc. țărilor europene și, în general, la distrugerea Occidentului.

 

Sunt reale pericolele enunțate de aceste teme secundare, cât și de tema principală spre care ele converg? Să începem prin a nota că mai toate civilizațiile și epocile - de la babilonieni și egipteni până la me­dievali și la oamenii secolului XX – au in­vocat constant declinul, chiar și în mo­mente pe care, retrospectiv, le vedem di­na­mice și aflate în plin progres. Sub di­ver­se forme, străvechea arie mundus senescit a fost cântată asiduu și pretutindeni.

 

În acest context, împotriva profeților Apo­calipsului să avem curajul să afirmăm un fapt: niciodată în istoria ei Europa nu a fost mai prosperă, mai pașnică, mai uni­tă, mai liberă, mai dreaptă, mai ge­ne­roasă decât este în aceste decenii scurse de la căderea comunismului. (Iar afir­ma­ția, în particular, este valabilă și pentru Ro­mânia de azi, în raport cu cea din tre­cut.) Evident, „mai“ este un comparativ; nu pretind că Europa are acele calități în mod absolut și nici măcar într-o cantitate suficientă. Suntem mai prosperi, dar nu îndeajuns; suntem mai liberi, dar există încă nelibertate și nedreptate destule. Pros­peritatea în raport cu trecutul e uri­așă, dar e distribuită foarte inegal național și social. Și așa mai departe. Totuși, cei care cântă aria decadenței sunt datori să ne arate de unde am decăzut și care Eu­ro­pă din trecut poate fi considerată azi mo­delul și zenitul spre care să ne ridicăm pri­virile admirativ. Măcar romanii din vre­mea lui August se considerau decadenți, în raport cu Roma republicană, iar ro­man­ticilor li se părea Evul Mediu un summum de civilizație. Dar noi ce vom spune si­milar? Când a fost Europa (sau măcar o parte a Eu­ro­pei) mai presus decât e ea în zilele noastre, nu într-un domeniu limitat sau altul, ci în general? Ce să in­vo­căm? Secolul al XIX-lea cu ridicolele (pentru noi azi) competiții dintre națiuni, cu mizeriile revoluției in­dustriale, cu colonialismul și rasismul? Secolul al XVIII-lea cu ororile Revoluției Franceze? Secolul al XVI-lea cu arderea vrăjitoarelor și războaiele religioase? Evul Mediu cu ma­sacrarea catarilor și catastrofa Ciumei ne­gre? Că doar nu ne vom referi la perioada 1914-1991, numită de unii „războiul civil european“ – cu două războaie mondiale, cu Holocaustul și Gulagul?

 

2.   Oricât de plauzibilă le-ar părea unora analogia dintre Europa de azi și Imperiul Roman târziu (sec. III-VI), ea are puține ar­gu­mente științifice care s-o sus­țină. Mai întâi trebuie spus că Imperiul târ­ziu (începând cu Dioclețian, apoi Con­stantin și până la Iustinian) a fost o des­poție rigidă, foarte ierarhizată, având în frunte un împărat considerat divin sau cvasi-divin. Era o despoție care impunea totalitar nu numai obediența politică, dar și ortodoxia religioasă (Conciliile ecu­me­nice). Ea îi persecuta intens pe hetero­docșii creștini, pe evrei, pe manihei și pe păgâni. Fanatismul și intoleranța erau în­fricoșătoare. (Unul dintre principalele mo­tive ale iuțelii cu care arabii au cucerit în sec. VI Siria, Palestina, Egiptul și nordul Africii a fost dorința populațiilor creștine heterodoxe de a înlătura apăsarea grea a Im­periului Roman, acceptând regimul mult mai tolerant, și religios, și fiscal, al Ca­lifatului.) Nimic din toate acestea ase­mănător cu Europa de azi. Cei care, azi, asociază declinul Occidentului de am­ploa­rea relativismului și a laxismului moral ar face bine să nu se uite, pentru exemple, la Imperiul târziu, ci mai curând la epoca lui August; doar că atunci Imperiul era la apogeu și mai avea de trăit patru secole. Dar - se zice – nu sunt migranții mu­sul­mani de azi echivalentul barbarilor de odi­nioară? Așa cum aceia au distrus Imperiul Roman în urma invaziilor lor, nu vor dis­truge aceștia Europa?

 

Dincolo de orice, căderea Imperiului Ro­man (de Apus) se explică prea puțin prin invaziile barbarilor, care mai degrabă au profitat oportunistic de slăbirea autorității imperiale, pentru a înființa regate barbare (ale ostrogoților, vizigoților, francilor, van­dalilor). De altfel, conducătorii acestor regate, precum Theodoric orstrogotul sau Genseric vandalul, nu numai că nu au distrus instituțiile și „dispozitivele“ ro­mane, dar le-au și protejat și le-au res­tau­rat. Problema lor, în ochii romanilor, era că erau „eretici“, arieni, nu că erau ger­manici.­ Originea germanică a unor mari generali, precum Aetius și Stilicho, nu i-a împiedicat să treacă drept „ultimii ro­mani“. Cauzele declinului general al lumii antice au fost, probabil, interne și struc­tu­rale: în pofida marilor sale succese, aceas­tă lume n-a reușit între sec. I î.e.n. și sec. I e.n. să treacă pragul spre o revoluție in­dustrială și tehnologică, așa cum s-a în­tâm­plat în Europa în sec. XVIII: „motorul uman“, alimentat de munca sclavilor, a ră­mas determinant în „mixul energetic“ de care dispunea societatea, limitând drastic posibilitățile de creștere. Or, stagnarea du­ce inevitabil la declin, cu atât mai mult, cu cât numărul sclavilor nu putea fi cres­cut indefinit. Cum s-a ajuns aici? Unii is­torici cred că dispariția libertății civile și chiar caracterul extensiv al muncii scla­vi­lor în Imperiul Roman ar fi blocat orice interes practic pentru inovația științifică și tehnologică. Dacă acest lucru e ade­vărat, declinul Occidentului și Europei se va instala numai când acestea vor deveni incapabile de inovație tehnologică și știin­țifică, dar și socio-politică, renunțând la libertate. Ceea ce nu-i cazul acum.

 

3.   Trăiește Europa de azi o criză a valorilor, o descompunere mo­rală asociabilă mai mult sau mai puțin decreștinării, dez­națio­nalizării, abandonării valorilor familiei tradiționale, așa cum se strigă de zor mai ales dinspre politicienii populiști și cei care îi cred?

 

Criză a valorilor? Desigur. Dar criza e mai ales un fenomen de creștere, de schimbare rapidă, nu de stagnare. Criza e mai ales creatoare în domeniile culturii, artelor și științei. Cele mai fertile epoci din istoria Europei și a lumii s-au asociat cu mo­mente de criză a valorilor: sfârșitul sec.V î.e.n. la Atena, începuturile creștinismului în sec. I e.n. Ce altceva a fost Renașterea decât o mare criză a valorilor medievale? Ce altceva a fost Reforma decât o mare cri­ză a creștinismului occidental? Cât despre „descompunerea morală“ asociată fac­to­rului religios, s-ar cuveni să reflectăm și aici cu atenție. Iată, România e o țară în care peste 90% din populație se declară creș­tină, în timp ce Danemarca și Olanda sunt țări unde 60-70% din populație se declară agnostică și atee. Unde avem mai multă corupție, un nivel mai jos al mo­ra­lității publice, mai puțin interes și grijă pentru celălalt? În țara creștină sau în cele atee? Răspunsul e dramatic pentru apă­rătorii legăturii necesare dintre credință și morală. Sigur, se poate susține că la noi sunt factori agravanți: nivelul de trai încă coborât, tradiția istorică etc. Pe de altă par­te, se cuvine să distingem între un ate­ism agnostic și sceptic, respectuos față de etică și valori, și ateismul „științific“ și militant al comunismului – în realitate, o „religie profană“ fanatică și mistică, care se închina idolatru Istoriei, Partidului și Conducătorului și considera valorile esen­țiale ca fiind nu general-umane, ci „de clasă“. Oricum, rămâne ca cei care leagă ateismul și agnosticismul de o prăbușire morală să aducă și argumente solide.

 

Cât despre spectrul „deznaționalizării“, totul ține de ce înțelegem prin „națiune“: dacă ne referim la națiunea-monolit, eter­nă, organică și absolut suverană, așa cum a conceput-o secolul al XIX-lea, atunci suntem „deznaționalizați“ în cadrul Uniu­nii Europene. Dar acest tip de națiune a generat cel puțin două războaie mondiale, ca să nu mai vorbim de alte numeroase con­flicte locale, cum ar fi războiul crâncen din fosta Iugoslavie. Or, Uniunea Euro­peană este alcătuită din state-națiuni, care își păstrează multe din prerogativele lor esențiale, dar care au decis ca, în nu­mele păcii și al unei prosperități comune, să renunțe la unele elemente de su­ve­ranitate n­­ațională. Iar românii cu senti­mente democratice ar trebui să fie ultimii care să regrete acest proces: ce nivel de­mocratic ar fi avut România, dacă n-ar fi fost de atâtea ori presată de instituțiile eu­ropene să se conformeze cât de cât unor reguli și principii comune? Să ne amintim fie și numai de evenimentele din vara lui 2012! Iar dacă suntem îngrijorați de te­rorism și criticăm pe bună dreptate ser­vi­ciile din diferite țări că nu cooperează în­deajuns, cum ar putea această cooperare să funcționeze optim fără o umbrelă supra­statală cu largi atribuții, care încă se lasă așteptată? Pe scurt, națiunea în secolul XXI e altceva decât națiunea în secolul XIX sau la începutul secolului XX – mai permeabilă, mai deschisă, mai civică, mai diversă și, desigur, mai puțin suverană, în favoarea unor unități și instituții su­pra­statale și supranaționale.

 

4.   Ajungem la celebra „corec­ti­tu­dine politică“, marota in­te­lec­tualilor români. Ironic, în Ro­mânia ne-ar fi de folos ceva mai multă „corectitudine po­li­tică“, dacă ne referim la anumite te­le­viziuni. Sunt unii care se plâng că nu pot ține discursuri rasiste și fasciste și nu pot nega după voie Holocaustul, fiindcă li se impun amenzi. Poate că ar trebui scutiți de amenzi, spre a nu se victimiza. Dar și ei ar trebui să renunțe la a-i mai împroșca cu sudalme pe adversarii lor, numai pen­tru că aceștia le denunță în termeni duri limbajul și modelele culturale. Nu con­testăm, pe de altă parte, că, din dorința de a evita limbajul discriminator și in­sul­tător, având neîncetat înainte expresiile antisemite, rasiste, în general discri­mi­na­torii din trecut, s-a creat în Occident o pre­siune publică uneori exagerată, care li­mitează în practică exprimarea directă a unor opinii inconfortabile. Există, desigur – și e cazul să deplângem fenomenul –, o anumită ipocrizie publică în prezentarea situațiilor legate de minorități. Totuși, cum adesea e greu de găsit o cale de mij­loc, e de preferat chiar și ipocrizia – care e până la urmă o formă de politețe - ci­nis­mului brutal și provocator. În orice caz, a compara „corectitudinea politică“ (de multe ori mai degrabă ridicolă) cu cen­zu­ra comunistă, așa cum nu se sfiesc mulți pe aici să proclame, nu-i numai total ne­drept, dar pur și simplu fals. Dovada cea mai bună este că există destui critici publici și permanenți ai „corectitudinii po­litice“ în locurile din Occident unde ea este practicată (media, universități, edi­turi etc.); dar câți critici publici ai cenzurii comuniste au existat, fără a fi fost imediat închiși sau expulzați? În fapt, nu o dată este anevoie de definit ce e admisibil în discursul public pe teme sen­sibile și cât de greu trebuie să cântărească libertatea de expresie în raport cu res­pec­tul arătat zeilor și penaților diferitelor co­munități etnice și religioase, așa cum a de­monstrat-o cu asupra de măsură cazul Char­lie Hebdo. Dar simplul fapt că ase­menea dezbateri există arată cât de de­par­te suntem de cenzura comunistă.

 

5.   Românul, se știe, se pricepe cam la toate – pe bloguri, la te­leviziuni, pe forumuri. Acum, se pare că, precum ciupercile du­pă ploaie, au crescut ne­nu­mărați specialiști în islam, în terorism, în imigrație și inserție socială, în conflicte civilizaționale. De unde or fi ieșit nu știm, fiindcă performanțele noastre, mai ales în domeniul bunei administrații și al bunei guvernări, dar și al educației universitare în multe domenii, rămân mediocre. Slavă Domnului, încă nu avem terorism, nici migranți, islamul e o prezență modestă, iar cu inserția socială a romilor se pare că mai mult am dat de lucru DNA. Se pare însă că toți acești „specialiști“ știu mai bi­ne totul și ei ne spun că liderii occidentali de la putere „nu fac nimic“, că sunt „idi­oți“, „vânduți“, „socialiști“ și așa mai departe. Sau ne explică cum ar fi procedat ei, căci modele se pare că au găsit: Orbán, Le Pen, Putin, ba și Trump. Asta ca să nu mai vorbim despre modelele celebre din trecut...

 

Am putea spune, desigur, că mulți dintre liderii europeni mainstream nu au făcut destul în chestiunea crizei imigranților, mai ales că nu au anticipat corect unele evenimente. Am putea spune iarăși că ser­viciile de informații au dat câteva rateuri serioase. Și așa mai departe. Dar e necesar să vedem și cealaltă față a monedei: se pare că un număr foarte mare de atentate a fost dejucat de-a lungul anilor. Succesele nu sunt contabilizate de opinia publică, fiindcă presa se ocupă numai de dezastre. Apoi, dacă s-ar cheltui mai mult pentru serviciile de informații, dacă s-ar cheltui mai mult pentru apărare în general, lupta cu ISIS s-ar fi încheiat deja de ceva vreme. Fapt este că SUA nu s-au implicat decât relativ modest în Siria, iar Europa e foarte puțin prezentă, deși interesul ei ar fi fost major. De ce? Fiindcă, în general, po­poa­rele Europei sunt reticente în a cheltui pe armate și expediții militare costisitoare. Este, știm de la Tocqueville, o trăsătură a de­mocrațiilor să recurgă cu greu și târziu la arme. (A făcut-o, în schimb, Rusia.) Dar când recurg totuși, ele ies victorioase. Pen­tru reticență, așadar, nu liderii politici sunt de acuzat, ci popoarele nu foarte pre­gătite să-și deschidă buzunarele. Cât des­pre teoriile conspirației, aici vom tăcea, fiindcă orice am zice nu are niciun efect asupra producătorilor lor.

 

6.   În rezumat, ar trebui să nu ne lăsăm atrași de sirenele Apo­calipsului european. Ele nu fac decât să ne demobilizeze, să re­nunțăm la a mai găsi soluții punctuale pe motiv că ne lipsește soluția globală, ne invită să ne supunem unui des­tin prezentat ca implacabil, să pierdem în­crederea în instituțiile noastre sau, mai rău, să le urâm de-a dreptul. Unii, pre­cum Vladimir Bukovski, fostul dizident, și mulți alții după el au mers până într-acolo încât să pună semnul de egalitate între UE și defuncta URSS. Câtă igno­ni­mie! Și cât neadevăr! Dar, ca întotdeauna, asemenea neadevăruri majore, dar care cuprind și unele adevăruri locale și re­lative sunt contagioase precum gripa.

 

Dimpotrivă, Uniunea Europeană re­pre­zin­tă o realizare socio-politică îndrăzneață și valoroasă, pașnică, încă liberă și prosperă, iar dificultățile și ezitările sale mai vechi sau mai noi nu sunt decât firești, chiar da­că regretabile. Drumul ei este complicat, ne­decis dinainte; e nevoită să găsească so­lu­ții pașnice și de compromis, acolo un­de al­tă­dată se acționa manu militari. În fond, de când există istoria, nimeni n-a mai căl­cat vreodată pe un drum ase­mă­nător.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22