De același autor
Deși am apreciat întotdeauna tenacitatea, seriozitatea și bunele intenții ale d-lui Nicușor Dan, n-am crezut în flerul lui politic. Dar mărturisesc că nu m-am așteptat ca acesta să demisioneze nu numai din funcția de președinte, ci și din partid, în momentul când o majoritate a votat împotriva sa pentru opoziție la propunerea referendară de schimbare a Constituției la articolul care definește familia. Dar nu poziția d-lui Dan e aici cea mai importantă, ci chestiunea în sine: poate un partid ca USR, fie și autodeclarat „altfel“, să rămână neutru și neangajat într-o astfel de dispută care privește drepturile omului și drepturile civile? Iar asta cu atât mai mult, cu cât, în câmpul opoziției, PNL pare să susțină modificarea constituțională sau, oricum, să nu i se opună în bloc. Presiunea BOR, dar și rezistențele interne și, nu în ultimul rând, un tip de lașitate electoralistă au paralizat PNL în acest caz, ca și în multe alte situații.
Întreb și eu atunci: oare USR trebuie să participe la aceeași lașitate? În fond, există un electorat (mai tânăr și mai educat, desigur) care se opune acestei modificări constituționale din motive diverse. E un electorat minoritar azi în România, dar asta nu înseamnă că trebuie neglijat. O parte a lui a participat la protestele din iarnă împotriva Ordonanței 13. Așa cum nu trebuie neglijate nici motivele pentru care e rezonabil refuzul de a vota schimbarea constituțională, motive care nu au neapărat legătură cu drepturile homosexualilor, ci mai mult cu drepturile omului în general. Cine, dacă nu USR, va reprezenta acest electorat îngrijorat că o formă (fie și soft) de fundamentalism creștin impune o limitare a drepturilor cetățenești în 2017 în raport cu 2003?
D-l Dan și adepții săi susțin că, dacă USR adoptă o poziție clară în această dispută, partea conservatoare a partidului se va simți frustrată și, eventual, va părăsi partidul. S-ar putea ca unii să părăsească partidul (urmând exemplul liderului), dar cred că cei pe care i-aș numi „conservatori liberali“ n-o vor face. Iar ceilalți n-au decât și cu atât mai bine!
Un „conservator liberal“ nu e un fundamentalist și nici un habotnic. Crede în valorile statului secular, chiar dacă crede și în importanța bisericilor și a religiei. Iubește tradițiile, dar nu le idolatrizează. Nu confundă valorile seculare (la care se referă Constituția) și cele creștine. Un „conservator liberal“ e antisocialist mai puțin din motive ideologice generale, ci fiindcă e realist, iar socialismul radical s-a pierdut adesea în fumurile utopiilor. Or, realismul solid al „conservatorului liberal“ îl determină să ia în serios situația reală a familiilor de azi, diversitatea lor și schimbările rapide care au loc. Chiar dacă unele schimbări nu-i sunt pe plac, are prea mult bun-simț ca să creadă că ele vor putea fi oprite prin interdicții și redefiniții. „Conservatorul liberal“ recunoaște realitatea socială și nu-și face iluzii nu doar inutile, dar și periculoase. Dar, mai ales, „conservatorul liberal“ rezistă împotriva ideii de a limita – fie și printr-o definire mai precisă – a unor drepturi civile garantate de Constituție. El vede că ne aflăm acum în epoca de ascensiune a „iliberalismului“; tentația iliberală și autoritară e mare, mai ales în partea noastră de lume. Iar PSD pare extrem de amator să se inspire din asemenea modele. Dar „conservatorul liberal“ cunoaște istoria; am zice, chiar, că asta e specialitatea și sursa lui de inspirație: așadar, știe că homofobia a fost întotdeauna doar vârful unui ghețar, iar alte limitări ale drepturilor civile au urmat foarte repede. Consimte, așadar, ca la nevoie să schimbăm legislația ordinară, dar nu să modificăm Constituția prin limitarea drepturilor.
USR are neapărat nevoie de acești „conservatori liberali“, așa cum are nevoie și de „progresiștii liberali“. Cele două grupuri (cu nuanțe destule) au ceva comun: limbajul liberal al drepturilor și libertăților. Asupra acestui punct n-au de făcut nicio concesie. Dimpotrivă, menținerea confuziei dintre „conservatorii liberali“ și cei „iliberali“ nu poate fi decât nocivă, la fel ca cea dintre „progresiștii liberali“ și cei „iliberali“ (pe care îi numim și „stângiști“). Cei care susțin că azi ideologiile sunt depășite ar trebui să mai reflecteze.
Consider că, definindu-se în acest fel, USR nu va avea decât de câștigat, căpătând un profil mai precis și eliberându-se de ezitări și neutralisme politicianiste. Își va păstra însă un anume pluralism intern prețios și nu se va închide într-o doctrină exclusivistă. Îi va pierde, poate, pe unii – pe conservatorii iliberali (ca și pe progresiștii iliberali) – dar își va spori rândurile cu alții și, mai ales, va reprezenta mai bine un anume electorat, azi în opoziție, mâine într-o coaliție de guvernare. Cel mai important însă este că liberalismul în sens larg (nu doctrinar îngust), aproape abandonat azi de PNL, își va afla o reprezentare politică adecvată.
Nu știu dacă USR va avea curajul să meargă pe acest drum și să facă distincțiile necesare, risipind confuzia în care d-l Nicușor Dan și adepții săi pare că vor să mențină partidul. Ironia este că asemenea confuzii – foarte populiste în esența lor – pot fi folositoare un timp pentru un partid, doar dacă acesta dispune de un lider carismatic – ceea ce d-l Dan e foarte departe de a fi.