Există limite ale libertății de expresie?

Scopul celor avuți în vedere de Legea 217 (fasciștii, rasiștii, legionarii, antisemiții, dar și cei, din păcate, neavuți în vedere, precum neocomuniștii, fundamentaliștii islamici) nu e să învingă într-o dezbatere rațională, ci, mimând dialogul, să se facă auziţi cât mai insistent, cât mai departe, cât mai obsedant, cât mai masiv.

În 1859, filosoful englez John Stuart Mill publica ese­ul său Despre libertate, un fel de „biblie“ a li­ber­tății de opinie și de expresie clasice. El susținea că o societate liberă nu trebuie să interzică ex­pri­marea publică nici măcar a opiniilor celor mai șo­cante, mai neobișnuite sau mai excentrice. Ar­gu­men­tul său, de natură utilitaristă, era următorul: da­că, zicea el, opinia respectivă ar fi adevărată, fie și parțial, în pofida absurdității aparente, societatea nu va avea decât de câștigat, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie. Dar și dacă ar fi falsă, ea tot nu ar trebui interzisă: căci, din confruntarea pe sce­na publică cu falsul, plauzibilitatea adevărului va crește cu fiecare reconfirmare; totodată, teza ade­vă­rată va evita să devină o dogmă osificată, admisă de majoritatea oamenilor numai din conformism și obligație. În concluzie, și în această alternativă so­cietatea va câștiga.

E bine să reflectăm la teoria lui Mill mai ales atunci când, precum în zilele acestea, se discută asupra Le­gii 217/2015, care, în completarea OUG 31/2002, in­terzice „simbolurile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, cât și „promovarea cultului per­soa­nelor vinovate (în urma unor hotărâri jude­că­torești definitive, date de tribunale naționale sau internaționale) de crime de război, crime îm­po­triva umanității și genocid“.

Oare această limitare a libertății de expresie este legitimă în termenii lui Mill? La prima vedere, se pare că nu și că societatea noastră nu este liberală. Există însă o presupoziție ascunsă în raționamentul filosofului pe care trebuie s-o luminăm: ea este ace­ea că toate opiniile – banale sau bizare, rezonabile sau absurde, majoritare sau minoritare – caută în mod onest adevărul și că, în vederea acestei fi­na­lități, ele se supun testării raționale și empirice, pre­zentându-se în „agora“, unde se confruntă în mod autentic prin argumente mai bune sau mai re­le. Dezbaterea publică ar avea un caracter apropiat de aceea din comunitățile științifice: scopul este presupus a fi căutarea adevărului (sau respingerea falsului), astfel încât confruntarea opiniilor între ele prin testare să conducă la confirmarea unora și la infirmarea altora, deci, în timp, la o „selecție na­turală“ a lor – adică fără cenzură externă.

Mill trăia, se vede, într-o lume mai fericită decât a noastră: scria pentru oameni în general liberi, ma­turi psihic, crezând în valori morale puternice, cre­zând în progres și rațiune. Azi lucrurile s-au schim­bat în mare măsură și presupoziția „cercetării ones­te“ a adevărului nu mai este, în unele cazuri bine determinate, valabilă.

Cei avuți în vedere de Legea 217 (fasciștii, rasiștii, le­gionarii, antisemiții, dar și cei, din păcate, neavuți în vedere, precum neocomuniștii, fun­da­mentaliștii islamici) nu vor în fapt să tes­teze teorii „alternative“ şi nici să le dez­ba­tă cu probe, oricât ar pretinde con­tra­riul. Pentru ei, presupoziția „cercetării oneste“ nu mai are validitate, căci scopul lor nu mai este adevărul (dacă ar fi așa, ar fi trebuit de mult să tacă în fața unor infirmări empirice numeroase și cop­le­și­toare), ci dominația cu orice preț a con­științelor. Intenția lor este să-şi repete la nesfârşit tezele, difuzându-le monoton, mai ales cu ajutorul Internetului sau te­leviziunii, și desconsiderând sistematic ori­ce argument contrar: scopul lor nu e să învingă într-o dezbatere rațională, ci, mimând dialogul, să se facă auziţi cât mai insistent, cât mai departe, cât mai obsedant, cât mai masiv. Forța lor stă în însăși repetiția maniacală a unor min­ciuni grosolane şi barbare. Această re­petiție, care împiedică „selecția na­tu­ra­lă“ a teoriilor, ajunge periculoasă, fie şi în momentul când, excedaţi, unii oameni încep să-şi zică: „De acord, nu-i chiar aşa, dar n-o fi chiar totul fals. Poate că adevărul e undeva pe la mijloc!“ Bă­trâ­nul adagio („adevărul e undeva la mij­loc“), în a cărui valabilitate Mill mai credea, a fost însă complet infirmat de ex­cesele criminale ale lumii noastre.

Căci ce mai e de dezbătut, atunci când dovezile empirice, aduse între timp, sunt copleşitoare, cum se întâmplă în cazul camerelor de gazare de la Auschwitz? Ce adevăr „e undeva la mijloc“ între rea­li­tate şi negarea ei nebunească şi insul­tă­toare? O „jumătate de Holocaust“ „un sfert de Gulag“? Ce sens mai are să con­firmi încă o dată, după ce s-au adus munți de dovezi, că a existat Holocaust al evreilor și romilor în România, că Ion Antonescu și guvernul său au fost vi­novați pentru el ori că Legiunea a fost o mișcare fascistă, antisemită și violentă?

În schimb, presupoziția „cercetării ones­te“ a lui Mill se menține (iar Legea 217, ca și OUG 31 recunosc acest lucru), atunci când se pune chestiunea studiului ori a publicării operelor sau biografiei unor autori de valoare culturală, știin­țifică și artistică, care au făcut politică legionară sau orice altfel de politică ne­de­mocratică. În general, intenția epis­te­mi­că, informativă, artistică sau educativă, nu propaganda, este și trebuie prezumată în astfel de cazuri, astfel încât cred cu totul nefondată teama unora că Legea 217 i-ar putea face suspecți pe cei care citesc Cioran, Noica sau Eliade, sau scriu despre ei.

Dar, vor spune alții, astfel de legi nu vor opri propagarea minciunii. De acord, în parte cel puțin. Scopul, pe cât cred, nu es­te însă pura interdicție a opiniilor to­talitare – să le spunem astfel –, ci de­mas­carea principială a pretenției lor min­ci­noase de a face știință, fie și „alter­na­ti­vă“. Refuzându-le presupoziția „cer­ce­tării oneste“, le spunem negatorilor, tri­vializatorilor sau edulcoratorilor siste­matici ai evidențelor istorice, empirice și raționale că demersul lor de a poza în oameni „deschiși dialogului“ și „in­te­re­sați de adevăr“ a eșuat. Le arătăm că știm perfect că ei nu sunt deloc niște „cer­cetători onești“, care doar „pun la în­doială dogmele“ sau așa-zisa „gândire unică“, fiindcă nu ne scapă că ceea ce ei urmăresc sub pretextul dialogului e nu­mai dominația. Și cred că este legitim a răspunde printr-o cenzură limitată unor acțiuni masive de dominație irațională, primejdioase pentru o societate de­mo­cratică și liberă. Cred că acest tratament poate avea totuși un anume efect benefic asupra celorlalți, asupra naivilor și a ce­lor neinformați, dispuși să acorde be­neficiul „cercetării oneste“ celor care n-au nici cel mai mic drept să-l pretindă.

P.S. Au dreptate cei care s-au plâns că Le­gea 217 nu oprește cultul unor mari cri­minali de stat precum Stalin, Mao ori Che Guevara. Nu înseamnă că legea în cauză n-ar fi binevenită, ci numai că se impune de urgență adoptarea unei noi legi care să incrimeze propaganda co­mu­nis­tă, portul în public al însemnelor res­pective și cultul liderilor comuniști, vi­novați de crime împotriva umanității. De­și nu există tribunale internaționale sau naționale care să-i fi condamnat, evi­dența științifică împotriva lor este însă la fel de copleșitoare ca în cazul lui Hitler – ceea ce înseamnă, după mine, că a sfida această evidență se privează și ea de pre­supoziția „cercetării oneste“. Firește, voi mai putea în continuare să-l studiez pe Karl Marx, dar voi fi amendat dacă, în cu­noștință de cauză, umblu în public cu por­tretul criminalului Che pe tricou.