Mai rău decât minciuna

Ce-i mai rău decât să minți? Adesea, să spui ade­vărul..., dar intenționat trunchiat, unilateralizat, desfigurat, decontextualizat. Și în special e mai periculos în domeniul politic, căci, pe de o parte, un astfel de adevăr e greu de respins, iar, pe de al­ta, el are mari capacități manipulatorii. Spus sim­plu și brutal, avem de-a face aici cu o lașitate și o șmecherie: într-adevăr, pentru adevărul-ade­vă­rat, dar și pentru minciuna autentică se cere cu­raj, căci și într-un caz, și în celălalt se asumă riscuri considerabile. Dar adevărul trunchiat spe­ră să se fofileze având deopotrivă avantajele ime­diate ale minciunii și avantajele de mai târziu ale adevărului.

Se pare că PSD are această specialitate a ade­vă­rului fragmentar, mai rău decât minciuna, dar un­de găsim la modul eminent această însușire e la ministrul Justiției, Tudorel Toader. Să re­cu­noaș­tem că ne-am fi așteptat mai mult de la un pro­fesor universitar, rector al Universității „Al.I. Cu­za“ din Iași, fost judecător constituțional. Ne-am fi așteptat la mai mult respect pentru adevărul-adevărat, indiferent dacă acesta e sau nu favorabil planurilor PSD-ALDE. Ne-am înșelat.

Deja acum câteva săptămâni, când abia dezvăluise proiectul său pentru reforma justiției (unde, prin­tre altele, se prevedea ca președintele României să fie scos din mecanismul numirii procurorilor-șefi), fi­ind contrariat de criticile ambasadorului ame­ri­can, d-l Toader le-a spus reporterilor că „poate d-l ambasador vrea ca România să preia sis­te­mul american, unde procurorul general e numit de Senat“. E vreo minciună aici? Deloc. E mult mai rău: e un adevăr parțial, căci în SUA pro­cu­rorul general (care, acolo, e membru al gu­ver­nului) e numit de Senat, dar numai la propunerea președintelui. Așadar, și acolo președintele sta­tu­lui joacă un rol esențial (invers cumva decât la noi, unde președintele numește). Omițând cu bu­nă știință esențialul, d-l Toader a sugerat că ame­ricanii se amestecă în afacerile noastre interne, deși au o justiție mai puțin independentă decât Ro­mânia.

Dar capodopera de adevăr intenționat trunchiat a fost prezentarea votului din CSM de săptămâna trecută făcută de ministrul Justiției la Antena 3. În loc să înfățișeze sec toate datele, ministrul a prezentat, corect de altfel, doar o parte din ele. Iată o mostră: „Observaţi că procurorii au fost în bloc împotrivă. De ce oare? Dincolo de ar­gu­mentele dânşilor, pe care nu le contest, cred că sunt şi alte argumente. Eu am adus în spaţiul public dezbaterea privind separaţia carierelor – faptul că statutul procurorilor diferă prin pre­vederile constituţionale de statutul judecătorilor. Procurorii sunt apropiaţi de latura executivă a pu­terii, şi nu de latura puterii judecătoreşti. De aici cred eu că procurorii în bloc au fost împotriva acestui proiect de lege... “, a spus ministrul, referindu-se în special la po­si­bilitatea ca procurorii să poată fi în­cadraţi direct ca judecători de acelaşi rang.

Să observăm că d-l Toader a spus ade­vărul: cei 6 procurori din CSM au votat în bloc împotriva proiectului ministrului. Nu­mai că - și asta nu doar că n-a fost co­mentat, dar n-a fost nici măcar menționat explicit -, lor li s-au adăugat 4 judecători din cei 10 ai CSM care au făcut diferența, astfel încât CSM să respingă proiectul. Lor, firește, argumentul subversiv cu se­pararea carierelor și avantajele râvnite ale carierei de judecător nu li se aplică. Așa­dar, argumentul ministrului e, în cel mai bun caz, relativ și destul de fragil. Dar el avea un mare avantaj mediatic: crea im­presia că procurorii sunt „băieții răi“, os­tili reformelor din interese particulare, ade­sea mercantile sau de carieră; îi opu­nea pe procurori judecătorilor, ca două ta­bere ostile în justiție. Și, mai ales, se în­ca­dra perfect în „marea narațiune“ a An­te­nei 3 și a coaliției PSD-ALDE priv­i­toare la „statul procurorilor“, „statul pa­ralel“ și „teoria binomului“ etc. Servea de minune în lupta coaliției pentru des­ti­tui­rea pro­cu­rorului-șef, Augustin Lazăr, și a pro­cu­ro­ru­lui-șef DNA, mult-urâta d-nă Kövesi.

Așadar, deși a spus adevărul, totuși, mi­nistrul a mințit, bătându-și joc de adevăr prin omisiune și prezentare deformată.

Dacă fapta ar fi aparținut unui simplu po­litician, aproape n-am fi avut ce comenta: procedeul e constant și deja banalizat. Dar de la un universitar ne-am fi așteptat la alt­ceva – măcar curajul de a-și apăra se­rios punctul de vedere.

Lașitatea ministrului a mai apărut și în faptul că el n-a participat la ședința CSM. A explicat absența prin aceea că „știa de la început rezultatul“. Firește că îl știa. Dar iarăși un adevăr trunchiat: adevărul com­plet era că ministrul Toader nu credea nici măcar el însuși în propunerile sale, le cunoștea șubrezenia juridică, știa că ma­joritatea corpului magistraților (procurori și judecători) s-a pronunțat contra cu ar­gumentele principiale. (Formula sa de mai sus, „Dincolo de argumentele dân­şilor, pe care nu le contest...“, l-a trădat.) N-a avut deci curajul să facă pe avocatul pu­terii față de colegi, deși postul său o pre­tindea. O absență oportunistă, o explicație tendențioasă, insinuări „de complot“ – toate astea, în schimb, au fost binevenite ca propagandă în serviciul puterii. Ade­vărul parțial, mai rău decât minciuna, a mai insultat o dată adevărul. Poveste ve­che, firește. Iar ministrul-profesor-rector, care a desfigurat adevărul, își va păstra prețiosul post. Lipsa de demnitate și de respect pentru propria profesie și condiție so­cială a mai avut o dată câștig de cauză. Tot veche și povestea asta.