Iohannis la Washington în vremea Russiagate

Ecourile vizitei președintelui Iohannis în SUA nu se vor stinge curând. Ea va ră­mâ­ne, foarte probabil, cel mai important eve­niment de politică externă al acestui man­dat prezidențial. Și asta pen­­tru că acțiunile de po­li­tică externă ale ad­mi­nis­tra­ției de la București sunt pu­ține și nu denotă vreo stra­tegie anume. Poate că exis­tă - și acțiuni, și vi­ziune -, dar acestea sunt bi­ne as­cun­se în spatele ușilor închise. Or, nu se poate comenta ce­ea ce nu se ve­de.

O vizită altfel

Sunt câteva importante deosebiri față de vizitele anterioare. O vizită oficială se pre­gătește din vreme, se fixează agenda în ca­drul unor întâlniri de lucru care o preced. Merge secretarul de stat, responsabil de relația cu SUA, apoi ministrul de Externe, pentru chestiuni militare și de securitate se mobilizează oficiali înalți de la Mi­nis­terul Apărării și Statul Major General. Acestea sunt protocoale vechi după care funcționează orice birocrație, nu doar cea din România. La o vizită se lucrează luni de zile, dacă nu și mai mult, se negociază atent agenda, se redactează documentele care vor fi semnate. După ce se stabilesc toate detaliile, se fixează data vizitei. Cât pri­vește ultimul aspect, subiectul vizitei a fost ridicat de Meleșcanu într-o întâlnire cu Tillerson, la 23 martie, în marja Coa­li­ției globale anti-ISIS, desfășurată la Wa­shington. Secretarul american de stat, spu­ne comunicatul MAE, a manifestat des­chi­dere pentru continuarea dialogului bila­te­ral, inclusiv la nivel de șef de stat. În tra­ducere liberă, americanii au agreat de prin­cipiu ideea unei întrevederi Trump-Io­hannis. Cum Washingtonul întârzia răs­pun­sul, Meleșcanu l-a sunat pe Tillerson la 9 mai, punând accent pe faptul că în va­ră se împlinesc 20 de ani de la fondarea Parteneriatului strategic româno-ame­ri­can. La 19-20 mai, secretarul de stat Ciam­ba a avut o vizită de lucru la Washington. Americanii asigură că vizita va avea loc, însă nu dau nicio dată. La București, ner­vo­zitate maximă, primirea distincției Light Unto the Nations din partea Co­mi­te­tului Evreiesc American era de multe luni stabilită pentru 5 iunie. Cotroceniul pro­pune insistent 5, 6, maximum 7 iunie, pen­tru primirea la Trump. De la Casa Al­bă, în continuare, niciun semn.

Abia la câteva zile după deja celebrul tur­neu al președintelui Trump, care a cul­mi­nat cu inaugurarea noului sediu al NATO la Bruxelles, la 25 mai, Washingtonul a co­municat Bucureștiului data vizitei, anume 9 iunie, evident altceva decât solicitase Palatul Cotroceni.

O paranteză, acum. Orice nou înalt dem­nitar - președinte, prim-ministru, mi­nis­tru de Externe - primește automat o vizită de curtoazie, e un fel de cec în alb, nu i se poa­te refuza o primă vizită de prezentare, cu atât mai puțin între prieteni și aliați. Neobișnuit a fost că miniștrii români de Externe, din 2011 încoace, n-au mai avut până astăzi uși deschise la Departamentul de Stat, de ei ocupându-se, cu un aer de dirigintă se­veră, Victoria Nuland. Nici președintele Obama, după 13 septembrie 2011, nu s-a mai întâlnit cu înalții dem­nitari de la București, fie Ponta sau nou alesul pre­șe­dinte Iohannis. Cel mai pro­babil, criza politică din va­ra anului 2012 a fost un mo­ment de inflexiune im­por­tantă în relația dintre Washington și Bu­cu­rești. Din păcate, procurorii întârzie cer­cetarea tuturor împrejurărilor în care s-au produs acele evenimente ce au avut un impact atât de însemnat și în relațiile ex­terne ale României.

Factorul Comey

De la început și până astăzi, la câteva zile după consumarea ei, vizita lui Iohannis la Washington a fost un exercițiu de PR win-win. Pentru Cotroceni important era faptul că Iohannnis era al 25-lea lider mon­dial cu care se întâlnea Trump, că pre­șe­dintele României luase fața premierului maghiar Viktor Orbán și chiar a pre­șe­din­telui Poloniei (după vizita lui Iohannis, Ca­sa Albă a confirmat că Trump va face o vi­zită oficială în Polonia, înainte de întâl­ni­rea G 20, din Germania, care se așteaptă să fie tensionată, deci Varșovia a marcat un punct în plus). Criza internă care a fra­gilizat poziția lui Trump era de bun augur pentru Iohannis, care putea să ceară fără să se teamă că va fi refuzat. Pentru Casa Al­bă, împingerea vizitei pe 9 iunie se poa­te explica foarte bine prin audierea cu o zi înainte a fostului șef al FBI, James Comey, de către Comisia de investigaţie din Ca­me­ra Reprezentanţilor, privind implicarea Ru­siei în campania electorală americană, astfel încât vizita lui Iohannis să-i ofere prilejul unei reacții de la înălțimea pu­pi­trului unui președinte în exercitarea man­datului său de șef al politicii externe americane. O reacție de pe gazonul Casei Al­be sună mult mai solid decât una pe Twitter. Așa se explică de ce chiar Ad­mi­nis­trația Trump avea interesul să trans­forme vizita lui Iohannis într-un succes. În fond, Iohannis e președintele unei țări aflate sub directa amenințare a Rusiei, cea mai apropiată de focarele de conflict din Donbas și de Crimeea. Pentru a contracara eficient în plan simbolic acuzația de cola­bo­rare cu Rusia în campania electorală, la o zi după declarațiile lui Comey în fața Co­misiei de anchetă, Trump i-a confirmat lui Iohannis, în fața presei, că SUA vor in­ter­veni în apărarea României. Și în afară de ancheta privind implicarea Rusiei în alegerile americane, Trump avea nevoie de Iohannis la Casa Albă și pentru a es­tom­pa în Europa de Est impresia de Ialta-Mal­ta pe care o va face prima întâlnire pe ca­re o va avea cu Putin, la Hamburg, cu oca­zia G-20.

Viziunea românească asupra parteneriatului cu SUA

Cred că nici americanii înșiși nu s-au aș­teptat să vândă atât de ușor Cotroceniului data de 9 iunie. Să-i umple programul pre­ședintelui Iohannis s-a dovedit un exer­cițiu destul de simplu. Astfel, după pri^­mi­rea, luni, 5 iunie, a distincției Comitetului Evreiesc American, președintele a depus marți, 6 iunie, o coroană de flori la ci­mi­tirul militar Arlington și s-a întâlnit cu șe­ful CIA, Mike Pompeo. Joi, 8 iunie, s-a în­tâlnit cu mai mulți membri ai Congresului, pe unii i-a și decorat. Iar vineri, 9 iunie, în cea de a șasea zi de la sosirea pe pă­mânt american și cea de a cincea a vizitei oficiale, a fost primit la Casa Albă.

Două au fost ocaziile în care președintele Iohannis a definit esența parteneriatului cu SUA, liniile de politică externă și de se­curitate ale României: la conferința sus­ți­nută la The Heritage Foundation și în con­ferința de presă comună a celor doi pre­șe­dinți. Iohannis afirmă că parteneriatul es­te pilonul central care, în ultimele două de­cenii, a modelat profilul strategic al Ro­mâ­niei ca aliat NATO și membru al UE. Pre­ședintele reduce (din păcate!) par­te­ne­riatul la domeniile securitate și apărare, semn că încercările întreprinse după 2011 de a-l extinde și la alte domenii au eșuat. Io­hannis subliniază unitatea de viziune în­tre SUA și România pe toate dosarele in­ternaționale majore, această afirmație fiind contrazisă totuși de realitate (între Ro­mânia și SUA sunt diferențe și au fost chiar divergențe pe multe dosare, de la Siria, Kosovo, la neratificarea tratatului de frontieră cu Republica Moldova etc.). Sunt inventariate participările românești în Af­ganistan, Irak, sistemul de la Deveselu, achi­ziționarea de F-16, exercițiile din Ma­rea Neagră, programele de exerciții mili­ta­re comune. Subliniază complexitatea re­giu­nii Mării Negre, invazia în Georgia, ane­xa­rea Crimeei, agresiunea din Donbas, in­sis­tând asupra amenințării rusești. Spre deo­sebire de alte ocazii când încerca vizibil să se detașeze de predecesorul său Traian Bă­sescu, pe politică externă, de securitate și apărare, Iohannis pare decis să continue pe aceleași coordonate și parteneriate stra­tegice, cu SUA, Polonia și Turcia, ale căror documente fondatoare au fost semnate de C. Diaconescu și T. Baconschi. De câte ori a avut ocazia, Iohannis a repetat, spre sa­tisfacția lui Trump, faptul că România și-a respectat angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru Apărare.

La conferința comună de presă, Trump a interpretat o partitură total diferită decât cea cu care obișnuise publicul. A fost ex­trem de curtenitor față de oaspetele său, lau­dativ la adresa partenerilor români și foar­te optimist în legătură cu viitorul re­lației bilaterale. Iohannis a punctat nu doar la impresie artistică. A spus câteva lu­cruri generale și generoase despre par­te­ne­riatul dintre SUA și UE, despre care tre­buie să se știe că nu reflectă nici pe de­par­te realitatea momentului. Și a revenit la te­ma amenințării rusești în fața căreia Ro­mânia nu poate rezista singură.

Obiective îndeplinite

O nuanță importantă aici. Faptul că a fost conceput de cele două staff-uri în primul rând ca un exercițiu de imagine nu scade valoarea evenimentului. Dacă ceva o pune sub semnul întrebării, asta este actuala cri­ză politică americană, care ar putea duce la impeachment, și mai ales lipsa de con­sec­vență și coerență a președintelui Trump în primele luni de mandat.

În ciuda acestui context internațional com­plicat care obligă la prudență în evaluarea evenimentului, Bucureștiul și-a atins obi­ec­tivul, obținând din partea noii ad­mi­nis­trații reconfirmarea parteneriatului stra­te­gic cu SUA și susținerea americană pentru continuarea luptei împotriva corupției. Urmările în relația bilaterală vor fi dificil de contabilizat, de vreme ce în delegația ro­mânească n-a fost niciun reprezentant al guvernului. Deci șansele unui - se spu­ne într-un limbaj birocratic - follow up la această vizită sunt ca și inexistente. La rân­dul său, Casa Albă și-a îndeplinit câte­va obiective de comunicare. Alături de președintele unei țări de pe flancul estic al NATO, aflată în proximitatea geografică a Cri­meei ocupată de Rusia, Trump a recon­firmat Articolul 5 al Cartei NATO, din a doua încercare, e drept, după ce a eșuat s-o facă la deschiderea noului sediu al Alianței. Un alt obiectiv important: a ofe­rit precizări privind poziția SUA față de conflictul iscat în jurul Qatarului. Și, cel mai important detaliu: din cauza crizei po­litice interne care se tot adâncește, Trump i-a dat replica lui Comey, dintr-un decor prezidențial, afișând îngrijorare în fața ame^­nințării rusești din Europa de Est.