De același autor
Peste o sută de ani, atunci când doar o mână de istorici profesionişti vor mai şti cine a fost Traian Băsescu, tranziţia postcomunistă din România va putea fi înţeleasă studiind dosarele cazului Popoviciu–Şerban–Pitcovici. Nu personajele Popoviciu, Şerban sau Pitcovici contează. Ele sunt mai degrabă nume generice pentru învingătorii tranziţiei. Personajele în sine au avut ghinion. Măcar şi pentru faptul că au fost reţinute 24 de ore. Însă alte sute şi mii de Popoviciu, alţi mii de ofiţeri de informaţii Şerban sau Pitcovici dorm liniştiţi în paturile lor, protejaţi de reţele extinse, strâns legate de puterea politică.
Istoria va găsi aici toată informaţia esenţială despre cum se făceau averi şi cariere publice în România primelor două decenii de după agitatul, dar nici până în 2009, elucidatul decembrie 1989. Mi-aş permite totuşi, din solidaritate de breaslă, să-i atrag atenţia istoricului viitorului asupra câtorva amănunte. Ca să faci averi în România, trebuie să provii din inima sistemului. Iar acolo, în centrul sistemului, e familia. Dacă e familia fostului prim-vicepremier al lui Ceauşescu, Ion Dincă „Teleagă“, cu atât mai bine. Ancorarea în sistem este cu atât mai solidă cu cât dormi sub acelaşi acoperiş cu un ofiţer de Securitate. Doar naivii cred că, pentru a da lovituri de miliarde, punând mâna pe 220 de ha în Bucureşti, ajungea să te fi cunoscut cu rectorul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară.
Ce istoric al viitorului şi-ar putea închipui că, la doi ani de la admiterea României în UE, ca să ajungi la conducerea unui serviciu de informaţii, trebuia să-l ajuţi pe un consul general? Cum să-l ajuţi? De exemplu, să-i pui la dispoziţie listingul telefonic pentru că vrea să înlăture un angajat. După care să recidivezi. Să-i livrezi un nou listing pentru că şi consulul are un cumnat, care e ministru al Sănătăţii şi e înjurat prin SMS. Ocupaţi cu listingurile pentru consul, serviciul de informaţii al Internelor nu mai are vreme de crima organizată. Istoricul poate aici să răsfoiască presa vremii pentru a inventaria crime, violuri, spargeri. El nu trebuie însă să uite un lucru: la ce au traficat serviciile de informaţii în vremurile tulburi ale tranziţiei, nişte liste cu numere de telefon sunt cu totul banale. Senzaţionalul acestei afaceri e că poţi ajunge în fruntea unui serviciu de informaţii dacă dai astfel de liste cui trebuie. Ce-i uneşte pe toţi aceştia? Trecutul de miliţieni şi securişti al lor şi al familiilor lor.
Contextul politic e sarea şi piperul acestei afaceri. Istoricul viitorului trebuie să plece de la declaraţia lui Miron Mitrea pentru Hotnews.ro: „Viorel Hrebenciuc şi Marian Vanghelie (controversaţi lideri ai PSD în 2009 – n. red. pentru istorie) au ţinut neapărat să ia Ministerul de Interne, Viorel vorbind mereu despre Doi ş’un sfert, despre DGIPI. Argumentul era nevoia PSD de a avea un serviciu de informaţii, să avem informaţii, să ştim ce se întâmplă. Am spus atunci, spun şi acum, chiar dacă îi supăr: era vorba de un grup care voia să controleze anumite dosare care se produc acolo. Totdeauna partidele şi-au dorit să controleze viaţa politică prin modul în care se manevrează dosare“. Deci, încă în anul 2009, viaţa politică şi activitatea serviciilor de informaţii se împleteau armonios. Exista chiar suspiciunea, la vremea respectivă, că în guvern, parlament, la conducerea cel puţin a unui partid politic important se aflau ofiţeri de informaţii „deplin conspiraţi“.
Pentru istoricul viitorului, mai puţin familiarizat cu epoca, adaug câteva informaţii ajutătoare: între serviciul de informaţii al Internelor şi celelalte servicii secrete exista o competiţie acerbă; Băsescu, care în 2009 era încă preşedintele României, dar tocmai se pregătea să intre într-o campanie electorală, a încercat să-l aducă pe Virgil Ardelean în fruntea DGIPI, însă a eşuat; tocmai în zilele în care şeful DGIPI era reţinut de procurorii DNA, Băsescu lăuda performanţele SRI, principalul succesor al Securităţii, căruia i-a cerut să-şi extindă atribuţiile şi în zona criminalităţii organizate, domeniul de competenţă al DGIPI.
Istoricul anului 2100 nu trebuie să-şi închipuie că la aflarea acestei ştiri opinia publică din România a răsuflat uşurată. Nu, din contră. Prin mintea contemporanilor lui Băsescu au început atunci să se perinde „teroristul butelie“ Lesch, evident în şlapi, puii de curcă din Ungaria infectaţi cu gripă aviară, Omar Hayssam, care le făcea cu mâna dintre oi, de pe un vapor, agentul Floricel care-şi mişca dezinvolt degetele de la picioare, atunci când era filmat de SRI.
Cei care aveau memorie mai bună, dar memoria nu era o calitate în acele vremuri, şi-au mai amintit şi de generalul Victor Marcu, cel cu Terasa „Anda“, de fostul şef al SRI Prahova, Corneliu Păltânea, arestat în dosarul furtului de combustibil de la rafinăria Astra Română, sau de generalul Ovidiu Soare, fostul şef al Diviziei de Apărare a Constituţiei, arestat şi el, printre altele, şi pentru imixtiuni în actul de justiţie.
În ziua în care preşedintele a decis că SRI se ocupă şi de crima organizată, un angajat al serviciului a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru tâlhărie. În februarie 2008, ofiţerul SRI, înarmat cu un pistol, încercase să jefuiască o casă de schimb valutar. Angajata însă a reuşit să acţioneze butonul de alarmă, iar sereistul a fost imobilizat de oamenii legii. Poate chiar de către cei de la Doi ş’un sfert.
Istorici ai anului 2100, nu ne căinaţi pe noi, înaintaşii voştri, pentru că am trăit într-o asemenea ţară. Nici nu ştiţi ce interesantă şi amuzantă era România anului 2009.
