De același autor
Vara politică europeană a fost dominată de criza migrației. A început cu o dispută între cancelarul Angela Merkel și ministrul său de Interne Horst Seehofer, care a fost foarte aproape să rupă cea mai veche alianță politică din Europa - cea dintre Creștin-Democrați și Creștin-Socialii bavarezi (și, odată cu ea, guvernul de la Berlin) –, și cu un summit tensionat dedicat imigrației ilegale cvasi-eșuat, la care au fost adoptate niște măsuri aproape imposibil de pus în practică. S-a încheiat cu violențele de la Chemnitz și cu anunțul unei noi alianțe politice între prim-ministrul ungar Viktor Orbán și ministrul de Interne și vicepremierul italian Matteo Salvini, o alianță care, ne-a anunțat cel din urmă, va duce la „o schimbare istorică la nivel continental“. E foarte posibil să aibă dreptate.
Problema imigrației poate singură să rupă Europa în bucăți și să o transforme în foarte scurtă vreme din Uniunea pașnică de azi într-un iad antiliberal. Mai grav e că împrejurările se așază aproape perfect pentru un astfel de deznodământ și nimeni nu are nici curajul, nici viziunea să oprească această alunecare ce pare inevitabilă. Motivul constă în faptul vechile partide politice ale ordinii liberale se feresc să abordeze problema direct și onest și se mulțumesc să recurgă la o retorică vag tolerantă și umanistă, în timp ce asistă neputincioase cum forțele antiliberale și antieuropene se folosesc fără complexe de tema imigrației ilegale pentru a-și avansa propria agendă autoritară.
Până acum, combinația între retorica antiimigrație și cea antiausteritate (austeritatea bugetară devenind sinonimă cu Uniunea Europeană) a deposedat deja stânga de una dintre marile sale teme de luptă politică: protecția celor defavorizați - și a șters până acum de pe scenă social-democrația în Italia și Franța. Aș zice că, în bună măsură, stânga își merită soarta pentru că, în continuare, pare să nu fi învățat absolut nimic din aceste eșecuri. Reacția stângii la orice incident care are de-a face cu imigranții este să denunțe rasismul/fascismul/xenofobia celor care îndrăznesc măcar să ridice problema. Cetățeanul occidental abia dacă a avut timp să se adapteze la valul masiv de migranți proveniți din Estul Europei, care au ocupat o bună parte a pieței muncii și au pus sub presiune sistemele de asistență socială. Criza migranților din 2015 a dus această tensiune la limita rupturii și a creat resentimente reale și legitime în rândurile populației autohtone, care n-a avut parte, în schimb, decât de discursuri despre cât de xenofobă și naționalistă este. Când nimeni nu mai este acolo să îl apere, iar presa obișnuită să vehiculeze aceleași clișee politic corecte oferă o perspectivă cel puțin distorsionată asupra faptelor, atunci singurul refugiu pe care îl percepe „omul simplu“ este acela pe care i-l oferă cei care îi dau iluzia că îl ascultă și le pasă de problemele lui.
Pentru un om politic precum Matteo Salvini, liderul partidului Liga (fost Liga Nordului), acest amestec vicios între sentimentul lipsei oricărei protecții, pe de o parte, și sentimentul lipsei de reprezentare este o sursă de putere și legitimitate. Pentru din ce în ce mai mulți italieni, Salvini pare vocea care dă glas în Europa frustrării lor de multe ori legitime atunci când vine vorba de imigranți. În același fel, mulți unguri, dar și europeni cred că Orbán este un adevărat erou european care ține piept de unul singur invaziilor barbare, sfidând Germania, Franța și establishment-ul de la Bruxelles, unul dintre ultimii apărători ai omului de rând. Alianța lor, oricât de improbabilă le pare unora, reprezintă o amenințare serioasă la arhitectura politică europeană. Există comentatori care s-au grăbit să observe că alianța anunțată săptămâna trecută la Milano nu va ține, pentru că Salvini și Orbán au obiective diferite în privința imigrației ilegale. Primul dorește o redistribuire mai largă și mai echitabilă a refugiaților între statele europene pentru a prelua o parte din povara care apasă asupra Italiei, în vreme ce cel din urmă nici nu vrea să audă de cote de imigranți și dorește să îi oprească pe toți în țările de origine. Mai devreme sau mai târziu, aceste interese ar trebui să intre în conflict și asta ar aduce și sfârșitul alianței. Cel puțin așa sună teoria.
Numai că această teorie se bazează pe presupunerea falsă că Salvini și Orbán sunt realmente preocupați de limitarea imigrației și că, având soluții aflate în conflict, vor intra la rândul lor în conflict. Problema este că atât pentru unul, cât și pentru celălalt membru al acestei alianțe tema imigrației nu este decât un instrument pentru promovarea unei agende profund antiliberale și autoritare. Principalul obiectiv al lui Orbán este să își consolideze regimul autoritar și corupt, iar principalul obiectiv al lui Salvini este să instaureze unul. De aceea și l-au ales drept principal inamic pe Emmanuel Macron, deși președintele francez nu este nici pe departe un campion al imigrației fără limite.
Ținta lor este să devină cea de-a doua forță politică europeană la alegerile europarlamentare din 2019, pentru ca apoi să dea asaltul final asupra creștin-democrației care guvernează astăzi Europa. Cu cât dreapta europeană va amâna mai mult confruntarea cu extrema populistă, cu atât sfârșitul Europei liberale va deveni mai greu de evitat.
