Iohannis 2018

2018 este anul de dinaintea lui 2019 – taman atunci când vor avea loc alegeri prezidenţiale. Să ne imaginăm ce forţă de convingere ar putea avea cineva de care se va fi lipit eticheta de „mare unificator“, în operaţiuni inevitabile de expunere publică în 2018, anul centenarului Marii Uniri.

2018 este, desigur, încă departe, dar nu foarte departe, mai ales pentru cineva ca­re e preocupat în mod special de sim­bo­listica şi de posibilele dividende care pot rezulta dintr-un scenariu public executat corect. Pes­te doi ani, se face fix un se­col de la „Marea Unire“ şi narative care încearcă să impună „mari unificatori“ la zi sunt, în mod ine­vitabil, în lucru.

Între actorii politici care pot pretinde să joace o ase­menea partitură, actualul pre­şedinte este, din mai multe motive, cu câteva lungimi de barcă avans faţă de ori­care alt potenţial candidat la un asemenea rol. Exagerând, dar nu foarte mult: la da­tele sale, domnul Iohannis este aproape con­damnat să joace un atare rol.

Există trecut şi există prezent care, în su­mă, îl fac pe actualul şef al statului să (vrea să) se îndrepte către o atare asu­ma­re. Cei care observă – pe bună dreptate – că domnul Iohannis pune un contrast pu­ternic în materie de comportament public în comparaţie cu predecesorul său de la Cotroceni nu adaugă, de regulă, şi ceva – de asemenea, de domeniul evidenţei. Ul­ti­mii doi preşedinţi ai României vin dinspre primării – Băsescu, de la Capitală; Io­han­nis, de la Sibiu. Ei bine, la Sibiu, Klaus Io­han­nis a avut mandate de edil-şef şi le-a dus în interiorul mitologiei „uni­fi­ca­to­ru­lui“. E adevărat – „iarna nu-i ca vara“ şi nici Sibiul nu e, administrativ, comparabil cu Bucureştiul. Dar există o porţiune sem­nificativă de trecut din profilul politic al domnului Iohannis care îl califică pentru o asemenea partitură. Apoi, à propos de prezent, nicio altă funcţie nu e mai predispusă la a ata­ca mitologia uni­fi­ca­to­ru­lui decât aceea de pre­şedinte al României. E func­ţia în care, prin nu­mărul de voturi, cel în­ves­tit pri­meşte cea mai mare legi­ti­mitate şi, întrucât – măcar pe hârtie – el e tri­mis acolo pentru a fi „pre­şedintele tu­turor ro­mâ­ni­lor“, e logic de ce pre­şe­din­tele României este judecat, public, ine­vi­tabil şi în ra­port cu acestă provocare să îi spunem „unificatoare“.

Anul 2018 şi mizele sale majore pot, prin ur­mare, alcătui un fel de lentilă - cer­ta­mente de luat în calcul – prin care, pri­vind la comportamentul de până acum al celui mai recent preşedinte al republicii, să înţelegem, punând deci lucrurile într-o perspectivă mai largă, gestica sa publică minimalistă de până acum. Aşadar, prin trecut, prin poziţia prezentă, dar şi prin evidente nevoi politice de viitor, Klaus Iohannis va fi unul dintre cei care vor în­cerca să intre bine în acest rol, în pro­gre­sie, către 2018. De altfel, cine a fost atent la vorbele şi la faptele actualului şef de stat nu a putut să nu remarce faptul că, fie şi discret, domnul Iohannis a punctat deja de câteva ori în această direcţie. Este discutabil cât de convingător a fost, dar faptul că a făcut-o e indiscutabil.

Spre pildă, relativ recent, domnia sa a vor­bit despre dezizolarea ţării. Sigur, acesta es­te în sine un obiectiv nobil – doar că enunţarea sa acum a sunat oarecum de­plasat, fiindcă, în perioada lui Traian Bă­sescu, ţara nu era nicidecum izolată (pen­tru rigoare, USL, din care, la acea vreme făcea parte însuşi domnul Iohannis, a fă­cut mari eforturi – şi această afirmaţie se poate uşor şi abundent documenta cu fap­te - chiar în această direcţie, a izolării ţă­rii în 2012). De asemenea, şi mai recent, şe­ful statului a invocat necesitatea ca în societatea românească să discutăm despre reaşezarea valorilor şi a indicat 2016 ca anul în care este probabil că acest lucru s-ar putea întâmpla. Şi aici ar fi de comentat că avem de-a face, de asemenea, cu un vast şi nobil program, doar că şansele sale de reuşită nu sunt foarte mari, dacă acela care îl iniţiază, precum şi aliaţii săi „din dotare“ decid alianţe strategice exact cu ace­ia care au distrus ori au batjocorit ade­vă­ratele valori – fie în câmp mediatic, fie în câmp economic, fie în câmp cultural.

Mai e ceva de spus: 2018 este anul de di­naintea lui 2019 – taman atunci când vor avea loc alegeri prezidenţiale. Să ne ima­gi­năm ce forţă de convingere ar putea avea cineva de care se va fi lipit eticheta de „ma­re unificator“, în operaţiuni ine­vi­ta­bile de expunere publică în 2018, anul cen­tenarului Marii Uniri. Pe de altă parte, 2018 trece, „pas cu pas“, prin 2016 şi prin 2017. Dacă rămânem doar la 2016, să spu­nem doar că e un an care se anunţă a fi unul cu mari turbulenţe – fie şi numai pentru motivul că avem două rânduri de alegeri, plus tot felul de detalii economice care nu sună încurajator şi care nu sunt de natură să livreze linişte. Plus că, în 2016, e şi perioada în care expiră, la vârful justiţiei autohtone, multe mandate per­for­mante până acum şi miza reînnoirilor de mandat sau a găsirii unor soluţii inspirate (de statul de drept, nu de statul dorit de tot felul de borfaşi) este uriaşă. Plus multe altele – şi deocamdată nevăzute. Nu pen­tru că ar fi neapărat ascunse ochilor oa­me­ni­lor obişnuiţi, ci pentru că încă nu s-au în­tâmplat şi care, întrucât viitorul este deschis, nu au cum să nu se întâmple...