De același autor
La 33 de ani de la căderea Zidului Berlinului și în ciuda procesului de integrare europeană, între țările occidentale și cele estice rămân multe incomprehensiuni reciproce. Sigur, modul de viață s-a uniformizat în aceste trei decenii, însă – dincolo de el – există niște aspirații care se înfățișează diferit în funcție de poziția pe care-o adoptăm în raport cu fosta Cortină de Fier.
La Apus de această linie – acum, din fericire, imaginară – viața publică gravitează problemele sociale. Nivelul de viață, salarizarea, puterea de cumpărare, beneficiile serviciilor publice, limitarea puterii statale și sporirea drepturilor individuale sunt temele care fac actualitatea dezbaterilor politice și civice din Occident. Tensiunile publice, atunci când erup, au mai mereu la bază motive legate de aceste axe majore ale preocupărilor publice. Tocmai pentru că aceste probleme sunt enunțate și se dezbat, ele stârnesc pasiuni care – în partea cealaltă a Europei – sunt destul de neînțelese. Lucruri pentru care francezii sau germanii ies în stradă (majorări ale costului carburanților, precaritatea condițiilor de securitate a muncii în anumite industrii, situații legate de hărțuirea la locul de muncă etc.) nouă ni se par a fi „mofturile” unor oameni obișnuiți cu prosperitatea. Ele aparțin – mai mereu – acelei sfere a disfuncționalităților cotidiene cu care am învățat să compunem, la care nu ne mai raportăm decât prin răbufnirea unei frustrări de moment, pe care le îndosariem la „rubrici” cerute de „raportări” și care – în ultimă instanță – sunt supărătoare atunci când ne lovim de ele, dar nici pe departe grave, atât timp cât pot fi ocolite cu clasicul „telefon” și cu inevitabilul „cadou”.
Faptul că, în Apus, oamenii se încrâncenează împotriva unor asemenea neajunsuri ne pare disproporționat și reactivitatea lor față de ceea ce pentru noi e o doză insesizabilă de abuz al puterii ni se înfățișează mai curând sub specia unei anarhii carnavalești. O societate care trage la răspundere guvernul pentru violența poliției asupra unei/câtorva persoane, ce acuză lipsa/întârzierea asistenței într-un caz sau altul (adesea legat de străini) și care expune public și în detaliu veniturile aleșilor ni se pare a fi căzută în patima unei revolte juvenile față de principiul autorității.
Noi nu ieșim în stradă decât atunci când ne ajunge cuțitul la os; atunci când – cum se scanda în Decembrie 1989: „Vom muri și vom fi liberi!” – nu mai există nicio altă cale. Manifestațiile noastre se deosebesc radical de cele vestice: acelea au un aer de spectacol stradal, care – dincolo de cererile clamate – celebrează bucuria regăsirii oamenilor dintr-un segment profesional/social. Ale noastre, în schimb, par expresia unei disperări colective, a concentrării într-un strigăt a ultimelor resurse ale unor oameni ajunși la capătul puterilor. Văzând revendicările vesticilor și cele ale esticilor, ai mereu impresia că unii protestează pentru că puterea atentează la un drept minor (și – din punctul nostru de vedere – relativ dispensabil) al lor, în vreme ce nouă ni se ia ceva ultim și esențial, ceva fără de care riscăm să cădem în subuman. Sigur că pe fiecare îl dor acele probleme care-l privesc, cert e că pentru noi lucrurile ce au tangență cu economicul și cu socialul par a aparține mai curând sferei private decât celei publice. În definitiv, fiecare „se descurcă” cum poate: e limpede că (mai ales) la noi statul și șefii fură, de aceea e precaut „să te aranjezi” și tu, preventiv, „punând mâna” pe tot ce poate fi pus. Scandalul nu ajută la nimic, pentru că, în cel mai bun caz, șeful va fi schimbat cu altul, mai nou și mai rapace. Și apoi, fiecare e cu copiii, părinții și problemele lui. Dacă apare vreo tensiune, trebuie să înveți să o gestionezi singur; ceilalți se vor face că nu văd, se vor scuza, vor fi – tocmai atunci – prinși cu diverse, dat fiind că ei știu bine că nu are rost să se pună prost cu cei de sus. În plus, plecarea ta eliberează un loc și – cine știe? – poate o parte din ceea ce-ar fi fost câștigul tău ajunge la ei. Gradul de solidaridate socială la noi e minim. Și, de aceea, suntem incapabili să înțelegem o instituție extrem de eficientă în Vest: sindicatul. Pentru noi, revendicările (sau protestele) sindicale sunt un soi de caricatură a comunismului în plin capitalism. Noi avem sindicate doar pentru că Occidentul ne cere să avem și din acestea; dar „sindicaliștii” noștri stau la masa beneficiilor împreună cu patronii și tot împreună cu ei intră în politică. O veche vorbă populară ne spune că cine nu are grijă de el nu trebuie să se aștepte la nimic din partea celorlalți. Așa că, acolo unde în Apus e solidaritatea unor grupuri largi, la noi e „descurcăreala” fiecăruia.
O consecință a acestei atitudini e faptul că, în lumea noastră, problematica publică se cristalizează și dobândește expresie foarte greu. Căci rațiunea „descurcărelii” e simplă: fiecare vrea „să pună mâna” pe cât mai multe, „să se asigure” și „să se aranjeze” de așa manieră ca seismele viitoare să-l afecteze cât mai puțin. În această mișcare, totul ține de context și de echilibristica – imprevizibilă – a „descurcării”, ceea ce face ca, inevitabil, fiecare să fie centrat pe sine și pe „strategiile” sale de moment. Invers, revendicarea comună presupune articularea unui program care să convină câtor mai mulți și, în egală măsură, solicită exercițiul dezbaterii și al negocierii cu puterea căreia i se adresează. E, în fond, o formă de partajare a exercițiului puterii între cei care îi exercită atributele (clasa politică aleasă la un moment dat) și cei care-i contestă derapajele (opoziția și societatea civilă). Asta este ceea ce se numește „guvernanță”. Văzută de departe, ea pare a fi o putere slabă și nu e mult până la gândul că „în spatele ei” se află „o altă putere”, aceasta din urmă, cât se poate de fermă.
Pentru noi, puterea oficială e învestită cu o speranță soteriologică. Dat fiind că noi proiectăm în ea, mereu, „împlinirea idealului național”. Și aceasta deoarece, în Est, problematica publică e una de esență națională. În ciuda trecutului – pe care îl invocăm, dar nu-l prea cunoaștem – cele mai multe țări estice s-au stabilizat în granițele actuale în urma celor trei războaie ale secolului XX: Primul și al Doilea Război Mondial și Războiul Rece. O vedem cu ochii noștri: Ucraina duce – la ora actuală – un clasic război de independență. Prezența unei puteri imperiale – Rusia (anterior, Uniunea Sovietică) – și anexioniste a actualizat, în toate țările estice, rezistența națională care, la rândul ei, a readus la lumină mitologiile romantice ale naționalismului de secol XIX. Mai peste tot în Răsărit, acestea s-au asociat cu imaginarul soteriologic hrănit de Biserică (indiferent de confesiunea ei), menit a justifica printr-o victorie trans-istorică a neamului eșecurile istorice ale momentului. Peste tot în Est, problema națională se pune cu acuitate și, de asemenea peste tot, ea se formulează într-un vocabular (cvasi)religios care leagă cu tăria necesității între ele „moartea” datorată ocupației, războiului, războiului civil, împărțirii teritoriale, înfrângerii, mutațiilor de populație, prezenței alogenilor (inclusiv a minoritarilor etnici sau de gen) etc. cu „învierea” neamului care-și regăsește identitatea destinală.
Perspectiva acestei victorii e atât de grandioasă, încât e de la sine înțeles că – sub auspiciile ei – toate problemele (datorate, oricum, prezenței și „amestecului străinilor în treburile interne”) se vor rezolva de la sine sub semnul prosperității și al concordiei universale. Pasiunile naționale se hrănesc din mitologii și produc mitologii. Faptul că, departe de-a se rezolva, problemele statelor estice se amplifică are ca dublu efect pe de-o parte dezangajarea civică a majorității, pe de alta o continuă radicalizare a unei minorități. Mai ales a celei cu convingeri religioase, pentru care „învierea” neamului e identică cu „mântuirea” lui. Și dacă „mântuirea” n-a avut loc înseamnă că independența nu e absolută, căci – undeva – mai subzistă agenți ai străinătății, camuflați în minoritari, necredincioși sau oscilanți. Cu alte cuvinte, pentru acest gen de perspectivă națională, problemele sociale se rezolvă de la sine odată cu „purificarea” corpului social care, devenit „o mare familie”, își repartizează sarcinile și beneficiile potrivit rolului jucat de fiecare în interorul acesteia. Ideologia națională favorizează mitologia organică a corpului social.
De cealaltă parte, în Vest, lucrurile acestea evocă mai curând istoria decât prezentul, căci – acolo – s-a înțeles bine faptul că societatea e un construct născut în urma marii migrații a populației rurale către orașele care ofereau alte oportunități și un alt standard de viață. Ceea ce au în comun locuitorii orașelor nu mai e legătura de sânge sau cea de grai din mediul comunităților din care provin, ci un spectru comun de probleme. Cu toții sunt străini în noua lume (a megalopolelor) și cu toții stau sub semnul acelorași determinații: locul de cazare, cel de muncă, câștigul, posibilitatea de-a se dezvolta, cea de a-și vedea copiii realizându-se etc. Ele devin mult mai importante decât apartenențele generice pe care le actualizează – ocazional – discursul mobilizator al politicii.
Preocupat de social, Occidentul pare – din punctul nostru de vedere – prea la stânga; bântuiți de dilemele definirii naționale (mai mereu cu o componentă religioasă), noi părem – văzuți dintre Apus – a aluneca spre dreapta. În fond, ne desparte o istorie: aceea în care, în Vest, statul național s-a stabilizat și și-a pierdut dușmanii (marile imperii anexioniste) de așa manieră încât a reușit (mai ales odată cu integrarea europeană) să mute accentul de pe gloria națiunii pe prosperitatea cetățenilor săi. //
