Generalul Iarnă

La felul în care stau lucrurile la ora actuală, se pare că s-a ajuns la o situație de blocaj: nici rușii nu par capabili de o mare ofensivă (în mod necesar pe mai multe fronturi) menită a disloca estul Ucrainei, nici ucrainenii nu par a avea forța menită măcar a rupe continuul obținut de ruși de-a lungul țărmului Mării de Azov. Sigur, nici o asemenea desfășurare de forțe nu e exclusă, dat fiind că – pe de o parte – nu cunoaștem situația reală a armatei ruse (ceea ce am văzut până acum părând a fi sub nivelul pe care, deopotrivă prieteni și adversari, îl așteptau de la ea), pe de alta nu e exclus ca americanii/occidentalii să trimită suficient armament pentru a forța o soluție negociată înainte de primul ger. Totuși, asemenea desfășurări de forțe, deși – într-un anumit sens (pentru că ar oferi o perspectivă de încheiere a conflictului) – dezirabile, nu par probabile în viitorul apropiat. Mai curând ne putem așteptam ca – cel puțin în jumătatea de an care vine – să aveam de-a face cu un război de poziții.

            În linii mari, avem o idee despre ce anume înseamnă o asemenea situație, dacă ne uităm la Primul Război Mondial. E vorba, în primul rând, de o creștere constantă a puterii de foc a ambelor tabere. Ceea ce revine, pentru aliații occidentali la furnizarea a mereu mai multe sisteme de lansatoare de rachete pentru Ucraina. Problema e aceea că armatele vestice au un număr limitat de asemenea sisteme, căci – de bine, de rău, așa cum spuneam până acum câteva luni – am trăit în ”cea mai lungă perioadă de pace din istoria emisferei nordice”. Odată cu întețirea bombardamentelor ucrainene asupra pozițiilor rusești va trebui să acceptăm că suportul economic al războiului din Ucraina va cădea pe seama țărilor alianței nord-atlantice. Și, în cazul perenizării războiului, nu ar fi deloc exclus să se vorbească la un moment dat de cote de participare a țărilor alianței la acest efort comun. Există, indiscutabil, și o parte bună a acestei participări comune: integrarea și interoperabilitatea armatelor NATO care ar trece astfel de la ”jocul de-a războiul” pe care-l presupun exercițiile militare comune tradiționale, la pregătirea reală a unei rezistențe la orice agresiune exterioară.

            Însă, inevitabil, marea problemă e aceea a costurilor pe care le-ar presupune o economie de război în toate sensurile cuvântului. Adică deopotrivă una care ar produce armament pentru niște combatanți care nu sunt cei ai țării de producție, dar, în egală măsură, și pentru propria armată și care, pe deasupra, ar mai face față și disfuncționalităților – din ce în ce mai ample – pe care le presupun întreruperile de fluxuri comerciale datorate în mod direct sau indirect războiului. Cred că, la ora actuală, aceasta e miza lui Vladimir Putin: la fel ca în războiul împotriva lui Napoleon și în cel împotriva lui Hitler, Generalul Iarnă va frânge moralul adversarilor săi și, suspunându-i la probe fizice greu suportabile, va sfârși prin a-i doborî. Putin știe că are două atuuri majore în confruntarea cu Vestul: mai întâi capacitatea extraordinară (probată de întregul secol XX) a rușilor de a îndura privațiuni greu imaginabile în Occident și, în al doilea rând, faptul că un autocrat nu dă seama în fața poporului pentru deciziile pe care le ia. Probabil că Patriarhul Kiril va explica mulțimilor că Președintele – Țar are mandat divin pentru a face ceea ce trebuie făcut și că, orice ar face, răspunde doar în fața lui Dumnezeu. E greu de spus cât cred și cât nu cred rușii într-un asemenea argument, dar – mai curând de nevoie – majoritatea îl va accepta.

            Invers, în Vest crizele se vor ține lanț și, în înlănțuirea lor, se vor amplifica. De pe acum se vorbește de raționalizarea energiei electrice și a derivatelor industriei gazului (în primul rând a agentului termic). Cum toată economia se bazează pe fluxurile de hidrocarburi care pun în mișcare industriile și transporturile, e de la sine înțeles că creșterea prețului petrolului și a gazului (ca o consecință a embargoului împotriva Rusiei – care, să nu uităm, se adaugă celor împotriva Iranului și a Venezuelei) vor antrena creșteri de prețuri pe toate ciclurile de producție ce se vor reflecta, în mod necesar, în costul final pe care vor trebui să-l plătească, la casă, consumatorii de produse și servicii. Într-o lume obișnuită cu bunăstarea – chiar dacă nu mai e cea din les trentes glorieux – ne putem aștepta și la revolte stradale (pe modelul les gilets jaunes), dar, mai ales, la ascensiunea populismelor care vor specula nemulțumirile oamenilor comuni. Și le vor promite, precum Lenin în 1917, ”pace și pâine” (ieftină). Paradoxul ”suveraniștilor” e faptul că ei propun autarhii, însă pe baza creșterii dependenței de hidrocarburile vândute de Kremlin. Altfel spus, înlocuiesc autoritatea administrativă a Bruxelles-ului, cu cea economică a Moscovei.

        Pe de altă parte, efectul de bumerang pe care-l presupun sancțiunile la adresa Rusiei asupra țărilor apusene arată cât de adâncă era interpendența economică dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă. Și anulează argumentul lui Putin cum că Europa/America/NATO e cea/cel care s-a pregătit dintotdeauna de o agresiune – în cele din urmă pornită prin intermediul ucrainenilor – împotriva marii puteri din Est. La cum stau lucrurile din punct de vedere economic, e mai curând credibil că Europa ar fi făcut – și, într-o anumită măsură, chiar a făcut – totul pentru a păstra Rusia într-o conexiune cât mai strânsă. Și e foarte probabil că fără derapajele cu neputință de acoperit ale președintelui rus (asasinate și tentative de asasinat la adresa opozanților, susținerea fățișă a unor regimuri care comit acțiuni împotriva propriilor popoare, exaltarea ”eurasianismului” etc.), Vestul ar fi primit ce-a mai rămas din Imperiul Țarilor nu doar într-o formulă asociativă, ci chiar într-o formă de integrare. În mod straniu, cea care n-a dorit-o a fost chiar Rusia. Rusia aceasta, care seamănă cu un adolescent, în perpetuă criză identitară, care acum declamă – patetic – ceva, acum face exact contrariul. Asfel poate fi înțeles lungul interval care le-a fost necesar liderilor țărilor vestice pentru a se convinge de caracterul nefrecventabil al ”țarului” ”ales” pe viață la Kremlin.

            La ora actuală, soluția cea mai bună ar fi – evident – aceea a resetării: prăbușirea actualei puteri oligarhice (nu doar a președintelui Putin) care stăpânește Rusia și emergența unei noi conduceri (la modul ideal, în stil Zelenski), cu care Vestul să renegocieze totul (inclusiv un substanțial ”pachet de reconstrucție”). Până una – alta, o asemenea speranță poate fi trecută în registrul dorințelor pioase. Căci Rusia nu a ajuns încă în pragul revoluției. Mai curând e de așteptat o iarnă a relațiilor dintre Răsărit și Apus, un Cold War al cărui prim test va fi iarna care se anunță. La începutul acestuia autocratul de la Moscova e în avantaj: el poate invoca ”rezistența întregului popor” la ”agresiunea mișelească” (deoarece nu presupune implicarea directă) a Occidentului în războiul din Ucraina. De aici toată această campanie de resuscitare a memoriei rezistenței și solidarității unui întreg popor în vremea ”Marelui Război pentru apărarea patriei”.

            Europenii și americanii sunt, din nou, în situația de a consimți la sacrificii (cât se poate de concrete) pentru noile Dazing-uri sau Varșovii care sunt, acum, Donețk-ul și Herson-ul. Dacă vor înțelege că viitorul Parisului sau al Londrei se decide în aceste Bloodlands-uri, e de presupus că Generalul Iarnă nu va învinge. Bătălia Ucrainei nu nu e doar una militară, ci și – și poate mai ales – una a convingerii și a determinării. Deși invocă mereu argumente spirituale (de ”puritate” a credinței și de opunere la ”decadența” lumii apusene), Rusia atacă în modul cel mai material cu putință: lovind Occidentul în dependanța lui de materiile prime. Invers, deși alocă mereu fonduri și tehnică de luptă pentru armatele ucrainene, vesticii apără un principiu formulat în urmă cu 107 ani de președintele Wilson: dreptul popoarelor la autodeterminare și reiterat de președintele Roosevelt în urmă cu 81 de ani: faptul că marile puteri nu vor impune sistemul lor politic țărilor mici. Și, am putea adăuga după 1990, nici nu le vor abandona frigului venit din stepele Răsăritului.