Încălzirea retoricii Războiului Rece

Pentru cine a trăit înainte de 1989, discursul oficial al Rusiei de azi nu are nimic nici interesant, nici surprinzător.

Mihai Maci 31.05.2022

De același autor

El reia – aproape la literă, dar cu o modificare semnificativă – retorica sovietică din vremurile cele mai dure ale Războiului Rece. Probabil că acest tip de discurs continuă să aibă o rezonanță la anumite categorii de populație: cea care a cunoscut vremurile confruntării Est–Vest (ce regăsește în el apelul la mobilizare patriotică menit a transgresa falia bogați–săraci care s-a impus după căderea Uniunii Sovietice) și cea tânără, captivă a diverselor oligarhii (economice și politice), pentru care frustrarea izolării poate fi convertită în expansiune cuceritoare. Nu în ultimul rând, după 30 de ani mai curând dezamăgitori pe plan economic și social, acest discurs reactiv permite definirea rușilor ca fiind altceva decât lumea vestică pe care, în egală măsură, o admiră și o contestă. Care sunt temele majore ale acestui discurs?

Mai întâi, „încercuirea capitalistă”. Dat fiind că acum Rusia însăși caută să se prezinte ca o țară capitalistă, această încercuire nu mai e atât una de sistem (deși, o să vedem imediat, și această perspectivă persistă), ci – mai curând – una militară: cea a NATO care presează, din toate părțile, granițele Rusiei. Faptul că NATO este o alianță defensivă nu pare a conta în ochii Kremlinului. La acest capitol, Rusia pare a fi victima unui dez­echilibru interior: dacă înspre Est n-a cunoscut (cel puțin până la războiul ruso – japonez de la începutul secolului XX) nicio graniță, înspre Vest s-a lovit mereu de ele. Ideea excepționalismului propriu – a treia Romă, Eurasia, Imperiul care va mântui lumea, țara socialismului triumfător etc. – îi dă, în accepțiunea conducătorilor săi, o dimensiune universală care ar trebui să relativizeze toate granițele. Simplul fapt că Rusia e limitată în expansiunea ei – considerată „providențială” de elitele sale – e socotită a fi o „încercuire”. Oricine respinge pretențiile universale ale „destinului rus” e un dușman al „lumii ruse”. Probabil acesta e motivul pentru care, dinspre Moscova, e total ininteligibilă pretenția de independență a ucrainenilor sau (în alte condiții) a belarușilor. Pe ce se pot baza, ca principii fondatoare, aceste „varietăți ale slavilor”, dacă nu pe imperialismul rus și pe „misiunea lui salvatoare”?!

De aici, al doilea aspect: toți cei care se află la granițele Rusiei, toate garanțiile de securitate pe care le caută aceste popoare și toate puterile care le oferă sunt „ațâțători la război”. De vreme ce rostul Rusiei e unul universal – mântuirea lumii (prin credință sau prin revoluție) –, toți cei care îi rezistă se constituie într-un „bloc” (sau „lagăr”) al „dușmanilor păcii”. Căci, în ceea ce o privește, Moscova se consideră reprezentanta cea mai pură a „pacifismului”. Cum spune Tolstoi însuși, în prima pagină din Război și pace: „Noi (rușii – n.m.) va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat”. Pentru că, după cum bine se știe, același cuvânt – mir – înseamnă, în rusă și în lume, și pace. Abia integrat în „lumea rusă” orice teritoriu e pacificat.

De aceea, una din temele majore ale propagandei ruse e „suveranitatea” sau „independența”. Aceasta are, preponderent, o dimensiune negativă: e suverană acea țară care se opune puterilor cu care Rusia are probleme (în particular, Statele Unite). Suveranitatea, pentru o țară din orbita Moscovei, înseamnă alinierea totală la politica Kremlinului. Și cum ar putea fi altfel de vreme ce independența nu e nimic altceva decât un mijloc prin care propria populație e „mântuită” de toate turpitudinile istoriei și devine ea însăși un agent al mântuirii à la russe? Opusul suveranității e dependența: țările care mizează pe Occident ajung dependente de acesta în diverse forme, a căror multiplicitate poate fi sintetizată sub numele de „(neo)colonialism”. Capitaliștii vestici sunt interesați doar de „jefuirea bogățiilor” țărilor care li se încredințează, în vreme ce „misiunea” rușilor e, în primul rând, una „spirituală”.

 Pentru că opoziția majoră dintre Apus și Răsărit e aceea dintre o lume hipermaterialistă, a câștigului, a corupției și a depravării, pe de-o parte, și una a valorilor morale, a ascetismului și a rezistenței, de partea cealaltă. „Occidentul muribund”, „putred” sau „în descompunere” a fost una din temele predilecte ale propagandei sovietice. Încă înaintea acesteia, slavofilii au vituperat împotriva „materialismului” lumii europene, care contrasta – în viziunea lor – cu credința „omului simplu” din Imperiul rus. Progresul, care schimbă lumea pentru a crea prosperitate, e lecturat din perspectiva rusă drept ceva profund negativ. Mai întâi deoarece bulversează ordinea creației (care e așa cum e și nu trebuie schimbată), apoi din cauza faptului că – prin consumerism – corupe fibra poporului, denaturându-l și îndepărtându-l de la menirea sa. Ceea ce se vede aici, în palimpsest, e reacția romantică la modernizare, pentru care schimbarea indusă de tehnologie, comerț și școlarizare dezrădăcinează lumea tradițională și-i aruncă locuitorii într-o mișcare fără nicio finalitate. E uimitor felul în care acest tip de ideologie a supraviețuit celei comuniste, care afirma (optimist) posibilitatea schimbării în bine a lumii prin industrializare și urbanizare. În mod manifest, resurecția acestei mitologii romantice e mărturia eșecului viziunii economice și sociale a comunismului care, într-adevăr, i-a lăsat pe ruși – și pe majoritatea esticilor – în pustiul sărăciei și al distrugerii mediului și a relațiilor dintre oameni. În ciuda faptului că – tradițional – rușii caută să-și prezinte sărăcia ca pe-o tehnică de asceză spirituală (ce refuză „moleșeala” bogăției), ea nu e nimic altceva decât un simptom al înapoierii.

Oarecum în logica lui Edward Gibbon, Occidentul e văzut ca un imperiu în epoca prăbușirii, în care pe de-o parte degradarea morală ce însoțește prosperitatea excesivă (a cărei expresie e „descompunerea” identității locuitorilor lui – homosexualul și transgenderul sunt exemple de „oameni fără personalitate”), pe de alta asediul barbarilor (migranții din toată lumea) cu vitalitatea lor duce la un sincretism în care lucrurile cunoscute devin irecognoscibile și în care hybris-ul schimbării cu orice preț devine unica (și ultima) valoare. Acestuia, „lumea rusă” îi opune unitatea dintre țar, popor și pământ având ca liant „credința cea adevărată” (fie aceea în Dumnezeu, fie cea în revoluție). Omul rus e simplu în opoziție cu mult prea complexul (și bântuit de complexe) occidental. Iar cheia simplității lui o dă fidelitatea față de o tradiție la fel de imuabilă ca și credința și persoana sacră a conducătorului.

Aici e vizibilă singura schimbare majoră din discursul propagandei ruse: credința în revoluție a fost înlocuită cu cea în Dumnezeu. Deși, în ultimă instanță, victoria „viziunii ruse” ar fi o revoluție la scară planetară. Ceea ce e definitoriu în ea e sacralizarea țarului/ președintelui, care devine reprezentantul și chipul lui Dumnezeu pe pământ, cel ce e deasupra muritorilor de rând (inclusiv deasupra miniștrilor lui) și nu poate greși niciodată, deoarece conduce prin mandat divin. De la el până la ultimul mujic coboară o scară a ierarhiilor care dă stabilitate lumii și se opune amestecului inform de indivizi pe care-l pune în scenă democrația. Aceasta din urmă e ineficientă, căci se pierde în vorbărie și divagație (spre deosebire de comanda și raportarea directe din lumea ierarhică), și instabilă (deoarece dinamica socială – bazată pe acumularea câștigurilor – o subminează permanent, spre deosebire de ierarhia în care fiecare își cunoaște rolul și locul). Tradiția devine, astfel, ideologia unei societăți reactive, care substituie „patria” și destinul ei transistoric (întruchipat de țar) individului, ale cărui virtuți supreme sunt credința și supunerea. Nu e deloc surprinzătoare „alianța dintre tron și altar”, care face ca Biserica Ortodoxă Rusă să devină principalul purtător de cuvânt a ideologiei lui Vladimir Putin.

 

De asemenea, nu e de mirare refuzul drepturilor omului, care fac din fiecare persoană o imagine unică a umanității. Pentru propaganda rusă, individul nu are drepturi decât în interiorul comunității de care aparține și drepturile lui sunt în întregime subordonate imperativelor comunității. În raport cu aceasta, el e un călugăr–soldat care luptă, veghează, postește și e gata să-și dea viața pentru ceilalți. Acesta e portretul-robot a ceea ce se dorea a fi „omul sovietic”. La fel ca acesta din urmă, soldatul credincios al lui Putin veghează neîncetat, căci – așa cum am spus – lumea lui e înconjurată de dușmani și aceștia complotează neîncetat împotriva patriei sale și a conducătorului său. Iar el – Ivan Ivanovici – e sabia și scutul care-și apără țara și țarul. Sabia și scutul fiind, cum bine se știe, simbolurile KGB-ului și – mai nou – ale FSB-ului.

Poate că, văzută de departe, această propagandă pare primitivă. Totuși, în Rusia ea prinde. Nu doar pentru că actualizează teme vehiculate de agitprop-ul comunist, ci și pentru că trimite la tradiția imemorială a țarismului. Și, mai ales, pentru că justifică printr-o misiune transistorică eșecurile și crimele istorice ale Rusiei. //

0

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22