Revenirea Războiului Rece

E de preferat ca Occidentul să uite de mâinile tremurând și de pledul de pe picioare, de absențele prelungite și de toate scenariile care – hrănite abil de Kremlin – îl vor fi amuzat copios pe dictatorul rus. Putin nu doar că e bine înșurubat la putere, în mijlocul unei rețele care controlează tot ce mișcă în imperiu, dar – grație acestui plebiscit (căci asta se vor aceste „alegeri” fără alternativă) – poate invoca legitimarea populară a politicii sale (agresivă în exterior și constrângătoare în interior). Ieșit din „alegeri” cu aparența unei susțineri populare, dictatorul nu va avea altă limită a ambițiilor și a politicilor lui decât cea care ține de puterea militară efectivă și – evident – de economia din spatele ei. Iarăși, e iluzoriu să ne imaginăm că economia rusă se va prăbuși de azi pe mâine; cea sovietică a rezistat peste 25 de ani (de la eșecul „campaniilor” lui Hrușciov, la reformele lui Gorbaciov).

Cred că e mai util să recapitulăm ce anume vrea Putin și să vedem în ce măsură dorințele lui pot găsi un ecou în Occidentul lui 2025. Obiectivele pe care liderul rus și le-a fixat (și le-a anunțat) la începutul operațiunilor militare au variat foarte puțin în timp. În mare, ele sunt trei: un protectorat efectiv asupra Ucrainei (care poate constitui premisa unei „reveniri” a acesteia – dimpreună cu Belarusul – la „Mama Rusie”), o zonă de influență în Estul Europei până la limita spațiului germanofon (menită a neutraliza reactivitatea statelor central-europene la adresa Rusiei, ceea ce ar însemna, de facto, scoaterea acestora din NATO) și, în al treilea rând, un condominium ruso-american (pe modelul celui din Războiul Rece) menit a gestiona problemele lumii. Ceea ce propune Vladimir Putin nu e, în fapt, decât un anacronism: dăm ceasul istoriei înapoi, ne întoarcem – cel mai târziu – în 1985 și procedăm ca și cum ultimii 40 de ani nu ar fi existat. Poate părea absurd, dar – din păcate – nu e, dat fiind că această viziune o întâlnește pe cea a lui Donald Trump care visează, și el, să-i dea Americii gloria de odinioară. De când? Tocmai din anii ’80, din vremea – intens mitizată – a lui Ronald Reagan. Atunci, în viziunea dreptei care-l poartă la putere pe Trump, economia duduia și America era liderul mondial, unanim temut și – ca atare – respectat. Tot ceea ce a urmat ține de o lungă decădere: globalizarea n-a fost, în realitate, decât pierderea controlului economic de către Statele Unite, noile tehnologii (informatice și ale inteligenței artificiale) au falsificat viața oamenilor, frontierele s-au prăbușit, iar emigrația a devenit o problemă mondială, externalizările au ruinat economia și cuvântul cetățenilor a fost înlocuit de ideologiile elitelor (mai mult sau mai puțin oculte). Cam aceasta e viziunea despre istoria recentă a fostului–viitor lider de la Casa Albă. Dacă substituim SUA cu Rusia în descrierea de mai sus, vedem că nici felul în care-și imaginează Putin lucrurile nu e departe. Normal (din punctul de vedere al unui rus), acesta din urmă mai spune un lucru: „Cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” – prăbușirea Uniunii Sovietice.

 Astfel că și unul, și celălalt se văd în rolurile liderilor de acum o treime de veac: Trump, în cel al lui Reagan și Putin, în cel al lui Andropov, punând la cale între ei – fiecare cu înțelegerea proprie a „negocierilor” – viitorul lumii. Oricât de neplăcut ar fi acest lucru, se cuvine să-l recunoaștem: cei doi seamănă atât de mult pentru că, în ultimă instanță, cred cam în aceleași lucruri. La fel ca prietenul lor Orbán Viktor, care – probabil – duce și el nostalgia Ungariei lui János Kádár, cea a „comunismului de gulaș”, care – tocmai atunci, în prima jumătate a anilor ’80 (după ce Ceaușescu începuse să-și piardă creditul extern) – devenise o punte între Est și Vest, și vitrina occidentală a lagărului socialist. Dacă nu se întrevede posibilitatea refacerii „Ungariei Mari”, revenirea la acest statut de mediator – inconturnabil – între lumi, nu e nici ea de neglijat ca „proiect de țară”.

Acum, onest vorbind, dincolo de toate nostalgiile, e o asemenea politică de înțelegere a marilor lideri fezabilă în al doilea pătrar al secolului XXI? Dinspre Putin – care va invoca cei 80% de la plebiscitul botezat „alegeri” – poate că da. Dar dinspre Trump, mai puțin. Căci, indiferent ce va face acesta în cei patru ani ai mandatului său, e puțin probabil să blocheze vocea civică a americanilor, impunându-le tăcerea în numele abilității lui de negociator. Dar, până a se ajunge la o reacție civică (sau măcar a specialiștilor) în America, Trump poate face foarte mult rău. Căci, în pofida aerelor pe care și le dă, în ceea ce privește capacitatea lui de-a negocia, e un mic copil pe lângă președintele rus. Cel mai probabil, Putin îi va specula abil orgoliul și narcisismul, punându-i în față o hârtie și lăsându-l să creadă că ceea ce e scris pe ea vine de la el – de la Trump – și e, realmente, cea mai avantajoasă variantă. După ce-o va semna – fără să știe ce semnează –, Trump va fi tras de mânecă de consilieri, care-i vor explica ce-a făcut. Și, cum pentru omul de afaceri newyorkez un contract se respectă dacă e în beneficiul lui și se denunță dacă nu e (nu asta face în politica americană?!), probabil va striga sus și tare că a fost tras pe sfoară și că lucrurile trebuie renegociate. Numai că Putin – modest și protocolar – îi va arăta hârtia semnată de el și, la orice injoncțiune a lui Trump, va vorbi de trădarea Occidentului care-și reneagă propriul cuvânt. Parafând – ca șef de stat – documente diplomatice, Donald Trump poate crea probleme pe care vor fi necesare secole pentru a fi depășite.

 Dacă excludem această variantă – nu tocmai dezirabilă –, ce mai rămâne ca posibilitate de încheiere a războiului din Ucraina? Dacă ne raportăm la trecut, avem două variante de a pune capăt confruntărilor dintre state: cea din Războaiele Mondiale și cea de la finele Războiului Rece. Primele au fost caracterizate de victorii militare decisive, soldate cu înfrângerea adversarului, ceea ce a dus – în Primul Război – la implozia statului german și, în Al Doilea, la colapsul lui. În primul caz, capitala a fost ocupată de populația căreia restricțiile de război îi impuseseră tăcerea vreme de patru ani, în al doilea, de armatele ruse învingătoare. În primul, Kaiserul abdicase și fugise din țară, în al doilea, Führerul și-a pus capăt zilelor. În ambele, capitularea a fost necondiționată. Onest vorbind, nu cred că gândește cineva un asemenea scenariu pentru Rusia de azi. Ocuparea Moscovei de către tancurile NATO și / sau cele ucrainene nu e nimic altceva decât o fantasmă coșmărescă a FSB-ului. Pe de altă parte, mai ales după „ofensiva” de primăvară–vară a anului în curs, nicio victorie spectaculoasă – care să ducă la prăbușirea armatei ruse – pe frontul din Ucraina nu e de sperat. Și, reciproc, după eșecul ofensivei din februarie–aprilie 2022, nu intră în calcul nicio victorie eclatantă a rușilor – eventual, cu ocuparea Kievului și schimbarea puterii politice – în Ucraina. Presiunea militară va rămâne, dar nu frontul va fi decisiv în încheierea războiului.

 Al doilea model e cel al sfârșitului Războiului Rece. Aici Rusia a făcut niște calcule – legate de costurile întreținerii armatei, instituțiilor de forță și ale propagandei, și, treptat–treptat, le-a abandonat. Propaganda (comunistă) a dispărut, armata s-a dezintegrat parțial, iar serviciile secrete s-au autonomizat. Acesta a fost finele comunismului rus. Într-o proporție covârșitoare, lucrurile acestea s-au petrecut înlăuntru, America punând presiune nu atât pe Uniunea Sovietică, ci pe o cursă a inovației (militare, dar și civile), cu care aceasta nu mai putea ține pasul. Pentru o asemenea schimbare e nevoie de două lucruri: mai înainte de toate, de un consens la vârf cu privire la necesitatea ei și, în al doilea rând, de un lider suficient de maleabil ca să negocieze și înlăuntru, și în afară. Nu avem, la ora actuală, niciuna dintre cele condiții: Putin nu pare interesat nici de propriii cetățeni, iar dinspre Vest nu se întrevăd niciun fel de oferte. Cât despre cercul puterii de la Kremlin, acesta pare antrenat într-o fugă înainte tot mai naționalistă și mai belicoasă.

Și atunci, ce rămâne? Efectiv, Războiul Rece. Să nu uităm, acesta a început după ce Stalin a ocupat Europa de Est. Și, vreme de 45 de ani, aceasta a rămas ocupată de armatele și de ideologia comunismului rusesc. Occidentalii au avut o poziție ambiguă: pe de-o parte, au refuzat – cât au putut – recunoașterea țărilor-satelit, menținând în varii forme (prin radio, emigrație etc.) ideea revenirii la statu-quoul ante, pe de alta, nu au întreprins nicio tentativă militară de recucerire a țărilor ocupate de Armata Roșie. Cel mai probabil, acesta va fi și scenariul viitorului în privința Ucrainei: nerecunoașterea anexărilor și a teritoriilor ocupate de Putin și ținerea în șah a armatelor ruse (grație unui armament ce vine cu țârâita), dar neangajarea în niciun fel de operații de amploare împotriva Rusiei. Toate acestea, dublate de întărirea blocului occidental, atât militar, cât și administrativ. Și, poate, aceasta e cea mai mare miză a acestui război nefericit: recrearea solidarității europene, într-un moment în care aceasta părea a se fisura din toate încheieturile.