Falimentul etic, un nou standard al peisajului public?

Elementele distinctive ale cazului de la Iași (durata, metodele, detaliile) îl transformă dintr-un „simplu” caz de corupție în interiorul sistemului într-un scenariu de horror medical, unde mai multe bariere etice sunt ignorate și o întreagă rețea de angajați este mobilizată pentru a susține o afacere profitabilă desfășurată de-a lungul a șase ani, potrivit anchetatorilor.

Presa a relatat amănunțit povestea, atât cât se cunoaște din ea și în limitele formale ale unei anchete în curs de desfășurare. Chiar și cu aceste limitări, anumite detalii par a fi recunoscute chiar și de medicul incriminat, iar detaliul care a trezit reacțiile cele mai violente este refolosirea unor dispozitive medicale prelevate de la pacienți decedați, sterilizate și revândute, decontate din nou, se pare, prin Casa de Asigurări. O întreagă construcție de ilegalități, începând cu refolosirea unor dispozitive, interzisă de legislația românească, continuând cu luarea și darea de mită pentru efectuarea unor proceduri medicale, unele cu administrarea unei medicații de natură să agraveze simptomele care făceau necesară administrarea dispozitivelor, diverse posibile forme de fraudare a asigurărilor etc.

Contextul în care această știre a apărut este în sine ultrasensibil și privește cel puțin trei direcții distincte.

Prima este corupția amplă a sistemului medical din România, problematică evocată de altfel în ecouri internaționale ale acestei sinistre afaceri reluate în presa internațională. După cazul de la Suceava, în care o doctoriță condiționa actul medical de șpagă, cel de la Iași vine să completeze un tablou din care profesia nu are decât de suferit, mai ales în condițiile în care, spre deosebire de alte sectoare profesionale publice, stimulentele financiare au crescut semnificativ. Poveștile despre condiționarea actului medical, uneori chiar elementar, nu aparțin trecutului, ci desenează din păcate cotidianul micilor orașe de provincie, unde persoanele lipsite de resurse și fără mobilitatea alegerii prezentă în marile orașe sunt puse în fața unei alegeri imposibile: plicul sau sănătatea.

„Nu există pădure fără uscături”, se va obiecta, prin recursul la relativizare. Problema devine cu adevărat serioasă când indicii din ce în ce mai numeroase conduc către concluzia unor practici curente, și nu a unor excepții absolute. Se pare că nu de uscături ne împiedicăm, ci de țesătura viguroasă a unor plante parazite care se susțin prin rețele.

A doua direcție este implicația etică a procedurii în sine. Din perspectivă legală, situația este clară: legea o interzice. Evident, nu tot ce este permis de lege este neapărat și etic, așa cum nu tot ceea ce este ilegal iese din spectrul etic admisibil. Unul dintre contraargumentele frecvente deja aduse în discuție este lipsa de uniformizare la nivel legislativ în interiorul Uniunii Europene: dacă în unele state refolosirea e legală, oare putem acuza aceste țări de practici lipsite de etică, sub umbrela legii? Un alt contraargument, bazat de această dată pe similitudine, vorbește despre transplanturi cu organe prelevate de asemenea de la persoane decedate. Răspunsul rapid la această obiecție, deja dat de specialiști, este că domeniul juridic al transplantului este elaborat, așezat și supus verificărilor profesionale și legale, pe când în cazul dispozitivelor cardiace realitatea este contrară: nu numai că procedura este formal interzisă de lege, dar, potrivit reprezentanților profesiei, nu există garanții suficient de solide pentru refolosirea lor fără risc. Majoritatea prospectelor menționează de altfel aceste riscuri și accentuează pe noțiunea de „unică folosință”, suficient de clară pentru a nu ridica în mod normal probleme de interpretare.

Fapt e că limitările, interdicțiile, avertismentele de natură legală, etică sau funcțională, toate, cunoscute, nu au funcționat. Și ajungem astfel la a treia ramificație a cazului, care pornește de la grava criză de încredere care sapă nu numai sistemul medical, ci și relația generală a diferitelor bresle și categorii profesionale esențiale cu societatea românească.

Pacienții nu mai au încredere în doctori. Doctorii înșiși denunță corupția din propriul sistem, dar nu câștigă bătălii, pentru că, pe de altă parte, corpul profesional este solidar cu părțile. Mecanismele interne de profilaxie și de curățenie în breaslă suferă, la rândul lor, de deficit de încredere: prea multe au fost situațiile de-a lungul anilor când Colegiile medicilor au ales să mușamalizeze sau să ignore cazuri aduse în atenția lor, cu uriașe costuri de credibilitate. Nici mecanismele de control exterior și de aplicare a legii nu demonstrează o eficiență satisfăcătoare, cel puțin în percepția publicului; iar cadrele medicale care-și asumă curajos rolul de avertizori de integritate se expun unor riscuri profesionale și umane serioase, dat fiind că mașinăria mediatică și punitivă de care dispune sistemul este, în mod repetat demonstrat, puternică și eficientă. Alții nici nu mai încearcă să lupte, ci își construiesc, îndată ce pot, cariere în străinătate. Criza sistemelor medicale din Marea Britanie și din Franța bunăoară - expusă recent de cele mai importante mobilizări sindicale din ultimii 40 de ani, cel puțin în cazul NHS britanic (National Healthcare System) - unde se vorbește din ce în ce mai insistent despre „deșerturi medicale”, transformă aceste țări în destinații predilecte pentru personalul medical calificat din România și contribuie dramatic la deșertificarea profesională și umană din sistemul medical românesc. //