De același autor
Nu am de gind sa comentez prestatia televiziunilor de gang, Realitatea TV si Antenele, in cazul mortii lui Adrian Paunescu. Constat, in treacat, ca intimplarea le-a picat pe weekend ca o para coapta pe care o morfolesc in nestire, pina la dementa. Cele doua statii nu s-au dat in laturi, ba s-au intrecut chiar, in cele mai indecente si aiuritoare “tamiieri”. S-a stabilit: Adrian Paunescu este mai mare decit Eminescu. Dupa cum e dat ca sigur ca mortul de azi este cel mai mare roman. De inteles, ca si cel mai mare disident. Etc. Si cum altfel, cind specializarea necrofila a acestor televiziuni a fost probata in timp de atitea ori?! Acum, desigur, era clipa sa sara peste cal. Daca moartea sarmanei Madalina Manole i-a zapacit pe reporteri, cameramani, in fine, pe “comentatorii” de ocazie ai acestor platouri tv-curte a miracolelor, moartea bardului de la Barca ii scoate, efectiv, din minti, plasindu-i intr-o patologie grea, de-ti vine sa suni la 112. Si tot in treacat mai constat ca “noul BBC”, Realitatea tv, de sub bagheta lui Stelian Tanase, nu precupeteste niciun efort, chiar niciunul, in materie de prost gust isteric si poale date peste cap, pina in slavi. Nadajduiesc ca dl Ghita, finantatorul de avarie al Realitatii, va intelege comandamentele dramatice ale momentului, ca nu va fi scirtan si ca va scoate banu’ ca sa asigure transmisia si din aer a ingropaciunii.
De morti, se spune, numai de bine. Dar mortul de azi, au dreptate televiziunile-coiot, nu e fitecine. Este, fara indoiala, un fenomen care nu si-a gasit inca nici cronicarul, nici analistul, iar contributia lui la spalarea creierelor in ceausism ramine de stabilit. Natura sa nativa de versificator neintrecut, la propriu, insotita de o lacoma, devoratoare dorinta de a-i domina pe altii, pe toti, daca s-ar fi putut, intr-o vreme in care rolul de dominator ii apartinea doar lui Ceausescu, l-au facut pe Adrian Paunescu sa-si puna talentul, atit cit a avut, in slujba propagandei. Dar, instinctiv, a inteles ca un poet de curte (erau atitia!) nu poate stapini cu propaganda chioara masele, poporul. Abil si glandular, “fenomenalul” Adrian Paunescu si-a gasit locul la jumatatea drumului intre ce dorea partidul si ce dorea “poporul”. A nascocit Cenaclul Flacara, un soi de spectacole gigant, al caror protagonist tunator era, recitindu-si kilometrice poeme sau punind folkisti de adunatura sa cinte pe versurile lui, cind despre cirmaci, cind despre iubire, cind despre parintii morti, cind despre Iancu si din nou despre cirmaci, si din nou despre iubire, tot asa, ore si ore in sir. Dozajul pervers de slava adusa cirmaciului si de adrenalina deversata sub control i-a asigurat lui Paunescu o putere ametitoare. Secretarii de partid din judete i se inclinau. Militienii tremurau si isi scoteau chipiul cind bardul, luat de avintul cenaclist in turneu, mergea pe contrasens. Insusi cirmaciul isi umezea de placere buzele in fata teribilistei sale slugi, inchizind ochiul – pina la un punct – la memoriile pe care poporul incepea sa le trimita nu pe adresa lui, ci pe cea a lui Paunescu. “Poporul” insusi, tineri si mai putini tineri, in lipsa cronica de orice, dadea navala la cenaclu: tipa, plingea, aplauda de-a valma si cind era vorba de iubire si cind era vorba de cirmaci. Exact cum isi dorea partidul.
Cartea de istorie are rabdare intotdeauna. Capitolul despre fenomenalul Paunescu in ceausism care lipseste inca, e in curs de scriere.
