Pe ce stă România?

După 25 de ani de improvizație democratică și 7 ani de aproximație europeană, în fața noastră nu se află un orizont, ci o întrebare. Aceeași întrebare pe care Rusia n-o poate evita sau rezolva.

Mai devreme sau mai târziu, Vladimir Pu­tin trebuia să facă mutarea greșită. Un au­tomat istoric poate face doar mutări pre­stabilite, iar Putin e produsul sistemului de forță sovietic. Prin asta, cu sau fără vo­ia lui, Putin nu e altceva decât prelungirea irespirabil de târzie a leninismului, ideo­logia de stat care a distrus secolul XIX al Rusiei potențial europene, pentru a rata mai bine secolul XX. Sosit din adâncimea goală a două secole de dezvoltare pier­du­te, Putin a jucat încă o dată strategia apu­să a sferelor de influență în Europa. Re­be­liunea instrumentată în Ucraina s-a soldat cu un fiasco încoronat de un masacru ae­rian. Urmează bătălia pentru Donețk. Tru­pele rusești sunt masate la frontieră sub pretextul unei misiuni umanitare.

Vladimir Putin persistă în iluzia perdantă după care Rusia trebuie să scoată Vestul din periferia rusă și, în același timp, să cons­truiască un Imperiu Euro-Asiatic agă­țat de foametea energetică a Chinei. Cu alte cuvinte, Putin a provocat un con­flict fă­ră sens cu o Europă îmbibată de pa­ci­fism sclerotic și a așezat Rusia la pi­cio­ar­e­le Chinei, o putere cu memoria lungă și tre­zoreria plină. China nu va ezita să trans­forme Rusia într-un vasal cu canistra la pi­cior. Manevrele anacronice ale Admi­nis­tra­ției Putin au provocat un ultim zvâcnet eu­ropean și Rusia e, acum, decuplată de piețele financiare în care spăla, până de cu­rând, banii murdari ai oligarhiei și de unde pescuia capital. Jocul strategic vetust al lui Putin promite Rusiei un viitor as­fi­xiat. Depopularea, alcoolul și lipsa infra­struc­turii vor desăvârși irelevanța contem­porană a Rusiei. Hackerii nu pot înlocui teh­nologia, oligarhii nu sunt totuna cu sis­temul bancar, iar mediile de informare și ale­gerile controlate nu pot scula din pat sau din resemnare niciun suflet de om. Ru­sia stă pe nimic, pentru că a refuzat să in­tre în lumea contemporană și a rămas sub blestemul unei stăpâniri care a decis că poate copia decorul modern menținând o so­cietate de manechine supuse, ignorante și patriotice. Varianta joncțiunii cu focarul european de dezvoltare a fost respinsă. În locul ei, evenimentele pivot ale ultimilor 20 de ani de istorie rusă au fost o in­su­recție militară în Moldova, două războaie în Cecenia, o invazie în Georgia și încă o in­surecție în Ucraina.

În acest punct, Ru­sia pare o anomalie exo­tică. România ar tre­bui să privească cu în­grijorare spre Ru­sia. Nu pentru că ar pu­tea fi următoarea pe lista de obiective mi­li­tare, ci pentru că riscă să îi repete mo­de­lul istoric. Suntem mai mici. Drama care ne paște va fi mai mică. Efectul va fi ace­lași.

După 25 de ani de improvizație de­mo­cratică și 7 ani de aproximație europeană, în fața noastră nu se află un orizont, ci o întrebare. Aceeași întrebare pe care Rusia n-o poate evita sau rezolva: pe ce se stă România? Câteva mituri convenabile au fost împinse pe post de răspuns.

Mai întâi: contactul cu Occidentul. O con­fuzie tristă a împins la supoziția după care pierderea masivă de populație activă e, de fapt, celălalt nume al europenizării. Ade­vă­rat, milioanele plecate în Europa vor trăi în Europa, iar copiii lor vor fi euro­peni germani, italieni sau englezi de ex­trac­ție română. Atât. Navetismul voluntar al forței de muncă nu are nimic în comun cu exilul ideologic al primelor generații de intelectuali ai României moderne. Ex­pe­riența a fost reluată fără succes de figuri culturale ale anilor ’50-’80 și de generația burselor de după 1990. În rest, banii tri­miși acasă nu pot și nici nu trebuie să facă infrastructura de care fug administrații succesive, îngrozite de perspectiva racor­dării la un sistem fără control intern.

Următorul mit e România ca miracol agrar. Târziu, dar incontestabil, marile ex­ploatații s-au dotat cu tehnologie de vârf. În­să consecința e, mai degrabă, apariția unui patriciat agricol selectat și con­di­țio­nat de rețele politice locale.

Excepțiile? Excepțiile sunt mai numeroase decât s-ar crede și dau așa-numitul sector pri­vat real. Însă ideea după care sectorul pri­vat real e baza viitoarei Românii eco­no­mice și politice abia dacă stă în picioare. Sectorul privat e considerat de majoritatea politică și socială pro-PSD sector ilegal, de muls și alergat de la un cap la altul al Codului Fiscal.

E greu de spus pe ce anume stă România, dar răspunsul nu e complet inaccesibil. E vorba de tradiție. În acest caz: o veche formulă istorică de supraviețuire în care se amestecă și aliază abuzuri și com­pli­ci­tăți, o justiție legală și socială laxă, traficul de favoruri și recompense, vorbăraia, plus convingerea supremă și, până acum, ne­contrazisă că o scoatem cumva la capăt. În­să vremurile s-au schimbat într-o mă­su­ră pe care niciun lider politic n-a înțeles-o la noi, în Rusia sau în alte zone ale Es­tului primitiv. Înapoierea susținută de filo­sofia supraviețuirii sau de lopata cu ex­por­turi (minerale și populație) e extraordinar de învechită. Cine rămâne cu aceste argu­mente pierde și riscă o existență tolerată sau, pur și simplu, dizolvarea. Politicienii ul­timilor 25 de ani nu au reușit să își pună astfel de probleme sau le-au arborat ver­bal și electoral.

Alegerile prezidențiale din noiembrie ar tre­bui să aducă despărțirea de regimul ver­bal. În fond, după 25 de ani de retorică sear­bădă și scandal înfloritor, e ultima oca­zie, înainte de retragerea în flecăreală. Sun­tem la un pas de o istorie în care Ro­mânia va sta pe o mână de șefi de clan, pe vătafii lor teritoriali și pe televiziunile lor.