Romii – locuire si locuri de munca

RODICA PALADE

Lungul drum spre traiul impreuna

 

La capatul acestui proiect, Binele meu, binele celuilalt, binele nostru, finantat cu multa generozitate de Fundatia pentru o Societate Deschisa, simt ca, in fapt, ne aflam in fata unui inceput.

Pe 4 iulie, a.c., presedintia Deceniului de Incluziune a Romilor 2005-2015, detinuta de Romania intre iulie 2005-iulie 2006, a fost predata Bulgariei. Dar Romania este departe de a-si fi facut treaba.

Cele patru suplimente realizate de revista 22 au tratat cateva teme mari (educatie, sanatate, conditia femeii, locuire, locuri de munca, rolul mass-media), toate pornind de la situatia reala, cea a discriminarii romilor, devenita pentru intreaga societate romaneasca  o problema. Ideea promovata de marele filantrop George Soros de a acorda un deceniu nu rezolvarii, ci ameliorarii situatiei romilor - cu alte cuvinte, a gasirii unei cai de acces catre rezolvarea problemei - si mai cu seama antrenarea in acest mare proiect a tuturor fortelor (guverne si ONG-uri) merita din plin sa fie pusa in practica. Cu atat mai mult cu cat se are

in vedere nu asimilarea, ci incluziunea. Nu impunerea cu forta a unor norme unei minoritati, ci deschiderea societatii, asa incat ea sa poata contine, cu respectarea normelor, acea minoritate cu specificul ei cu tot. A-i include pe romi in societate inseamna un mod inteligent de a-i face parte responsabila a acelei societati, dandu-le toate drepturile ca ei sa poata fi responsabili.

Pe parcursul acestui proiect, am consultat permanent atat partenerii guvernamentali, cat si pe neobositii

ong-isti: se intampla, fara indoiala, ceva. Exista strategii, exista programe, exista fonduri, exista oameni care lucreaza si exista rezultate. Dar cand mergi prin oras sau cu trenul in tara, sau cu masina spre Targoviste, de pilda, nu vezi altceva nimic decat fie o saracie lucie, cu cocioabe dezolante, fie vestitele palate cu opulenta lor de opereta, fie vreo manifestare exotica. In discutiile curente ale majoritarilor, tigan este, neabatut, sinonim cu raufacator. Pe stadioane, galeriile dau frau liber celor mai abjecte rasisme. Mass-media, desi mult mai atente decat in urma cu cativa ani, nu pierd ocazia de a difuza stiri cu scoaterea

in evidenta a etniei.

Schimbarea mentalitatilor, se clameaza, si a majoritarilor, si a minoritarilor. Dar majoritarii ezita sa interiorizeze mentalitatea conform careia toti suntem oameni. Iar minoritarii continua sa se comporte ca niste straini din interior.

Drumul e lung. Dar nu e decat unul, acela care duce spre un trai impreuna.

 

 

IULIA HASDEU, antropolog

"Problema" romilor din Romania. Avem o diferenta... cum procedam?

 

Dupa 1990, insemnate fonduri au venit dinspre Uniunea Europeana, Guvernul SUA, Banca Mondiala, precum si surse private (indeosebi Fundatia Soros) inspre guvernele succesive ale Romaniei postcomuniste, dar si inspre societatea civila si mediile stiintifice pentru a rezolva "problema" romilor. ONG-urile rome au primit "granturi" ca sa "monitorizeze", sa "implementeze", sociologii sa "evalueze", adica sa estimeze numarul romilor si gradul lor de saracie, arhitectii sa explice specificul faimoaselor palate, folcloristii sa adune fotografii de epoca si sa infatiseze "traditia". S-au creat agentii, comisii, programe, strategii "de combatere a discriminarii" sau de "imbunatatire a situatiei" romilor. La capatul a mai bine de un deceniu, rezultatul este de multe ori descurajator. El s-ar putea rezuma in cuvintele unui director de scoala generala dintr-o comuna oarecare: "Ce sa va spun despre tiganci? Sunt frumoase, daca le speli bine" sau la remarca asistentei sociale angajata de primaria din aceeasi localitate: "Ati venit sa-i educati? De ce nu v-ati dus in alta parte? Astia de-aici sunt necivilizati. Sunt niste salbatici". Cu alte cuvinte, in spatele celor mai multe dintre formele institutionale de politici destinate romilor sau destinate cel putin teoretic cetatenilor indiferent de apartenenta etnica, se afla in actiune "stereotipuri negative si dezavatajoase" si "reguli nespuse", care stigmatizeaza aceasta populatie in mod sistematic1. Care este explicatia acestei contradictii intre fond si forma, de ce reprezentarile rasiste si practicile discriminatorii dubleaza si submineaza in permanenta eforturile in directia politicilor afirmative si integrative? Aceasta este intrebarea la care randurile de mai jos incearca sa dea un raspuns succint.

 

"Strainul din interior"

 

Ca o precautie analitica, pe de-o parte, este necesara prudenta in fata termenilor precum "etnie" sau "minoritate" (ca si "rasa", "cultura", "natiune"). Acesti termeni, integrati in ideologii si practici politice, participa in diferite forme peste tot in lume la fixarea diferentelor precum a fluturilor intr-un insectar, la redesenarea si crisparea frontierelor, la alimentarea conflictelor zise astfel "interetnice". Se creeaza o aparatura a diferentei (in societatile democratice sau cu aspiratii de a deveni, aceasta ia forma "multiculturalismului"; in societatile totalitare sau doar autoritar-nationale, avem de-a face cu represiunea, purificarea etnica, etnocidul2) in detrimentul considerarii schimburilor reciproce, a metisajelor culturale, dar si a identitatilor multiple, hibride, schimbatoare. Pe de alta parte, merita aceeasi distanta si negarea sau ocultarea diferentelor in virtutea unui proiect de societate bazat pe ideea de individ abstract, neutru, universal sau national. O pozitie critica fata de aceste doua orientari nu inseamna altceva decat o privire ajustata asupra diferentei, ca si cum am folosi obiectivul unui aparat de fotografiat regland distanta pentru a obtine o imagine clara.

Or, in privinta romilor, aplicarea postsocialista a aparaturii ideologice a diferentei, de sorginte multiculturalista (de inspiratie in speta nord-americana), a intalnit un teren cat se poate de alunecos. Pe de-o parte, regimul comunist a incercat prin metode mai mult sau mai putin coerente sa faca invizibila diferenta grupurilor de romi, pe de alta parte, in imaginarul populatiei majoritare a existat, inradacinata istoric, o distantare permanenta de tigan, in cadrul unui proces de fabricare culturala a diferentei prin crearea unei abstractii ce-ar putea fi numita "strainul din interior"3. Regimul comunist nu a facut decat sa mascheze cu stangacie acest fond al reprezentarilor. Ulterior, eforturile sociologiei romanesti de a estima numarul real al romilor, cumulul de handicapuri sociale si gradul lor de marginalitate, precum si rezultatele barometrelor de opinie au intarit convingerea existentei unei prapastii sociale intre "noi" si "ei", participand in felul acesta la fabricarea culturala a diferentei. Descrierea unor grupuri intregi de populatii, diferite intre ele si diferit pozitionate fata de institutiile principale ale societatii romanesti, in termeni de marginalitate omogenizeaza diferentele lor specifice, accentueaza impresia de separare fata de ele si le mizerabilizeaza. In mediile stiintelor sociale, aceasta se numeste "etnicizarea saraciei". A constata in termeni de participare pe piata muncii, surse de venit, nivel al educatiei etc. diferentele nu spune mare lucru despre sursa diferentierii, ba, mai mult, interpretarile merg in sensul unei naturalizari a diferentei si chiar a blamarii "victimelor": "nu vor sa mearga la scoala, nu vor sa munceasca" sau, mai sofisticat, "modul lor de viata e altul", "nu se pot adapta din cauza traditiilor lor". Astfel, concluziile stiintifice se intalnesc cu opiniile comune: "tiganul tot tigan ramane" (iata deci naturalizarea) si, in fapt, nimic nu este explicat cu privire la procesul de fabricare culturala a diferentei, la interventia diferitilor indivizi, institutii, contexte politico-ideologice, economice ale reprezentarilor.

 

Reprezentari exotice ale romilor

 

In aceasta constelatie procesuala, mai ales reprezentarile sunt stabile. Ce spun ele? Asa cum arata frazele citate mai sus, dar si, de exemplu, nume de cartiere de romi date de neromi peste tot in Romania, de tipul "Dallas", "Brazilia", "Texas", reprezentarile vehiculeaza ideea unei identitati exotice a romilor. Acest "strain din interior" e vazut ca indepartat, necivilizat, salbatic, needucabil: miroase urat, dar poate fi frumos fizic (mai ales daca e vorba de o femeie!). Parca am avea de-a face cu marinarii lui Columb fata cu amerindienii, adica cu o incapacitate culturala de a-l privi pe celalalt altfel decat prin prisma unei convingeri de nezdruncinat in propria superioritate4. Or, aceste reprezentari nu spun mare lucru despre romi, dar spun cate ceva despre fantasmele de putere ale neromilor si despre mecanismele hegemonice pe care acestia le pun in functiune ca sa corespunda fantasmelor, despre forta etnocentrismului in fata diferentei din fabricarea careia se autoalimenteaza.

Si, pentru ca dominatii dau intotdeauna apa la moara dominatorilor, culturalistii romi, hraniti parca din istorismul nationalist de altadata, care origina poporul roman in dacii lui Burebista, preocupati de a da un teritoriu de apartenenta, insista indeosebi asupra originii lor indiene si asupra periplului migrant din Asia spre Europa si America, alimentand fantasma exotismului. Se trece, astfel, cu multa usurinta peste cele cinci secole de prezenta a romilor printre neromii europeni, peste toate schimburile si imprumuturile (lingvistice, rituale, economice, religioase) dintre cele doua populatii, peste realitatea ancorata in prezent, care inseamna diferenta, dar in interactiune permanenta.

Problematica este nu atat existenta acestor reprezentari, ci modul in care ele sunt recuperate si reproduse in noile discursuri politice ale drepturilor omului (individuale si culturale), in discursurile etniciste, dar si stiintifice: "strainatatea" tiganilor e o reprezentare veche, "marginalitatea" romilor e ceva mai noua... Conjunctia dintre cele doua este acel teren alunecos despre care pomeneam mai sus, "strainatatea" si "marginalitatea" aditionate creeaza marginalizarea.

 

Problema romilor e problema noastra

 

Ce se intampla cu romii reali, si nu cu cei fantasmati, in tot acest timp, in care ni se spune in ce consta marginalitatea lor si li se naturalizeaza diferentele? In comuna cu pricina, unde directorul de scoala si asistenta sociala se intrec in idei originale legate de integrarea populatiei rome, cateva sute de oameni sunt din ce in ce mai obstructionati in mobilitate si in activitatile care le asigura subzistenta. In pofida existentei consilierului local rom (ale carui absente la sedinte sunt binevenite, de fapt i s-a spus ca el trebuie sa vina doar cand se intampla cate ceva cu romii) si a expertei "pe probleme de romi" nou angajate, care nu a vizitat niciodata altceva decat biroul primariei, dorinta autoritatilor locale este de a avea de-a face cat mai putin si cat mai punctual cu romii. Fondurile PHARE din "strategia pentru imbunatatirea situatiei romilor" au fost alocate construirii unei gradinite (nefrecventate de copiii romi) si a unui dispensar. Dispensarul, inca in constructie, lucrarile fiind in seama firmei fratelui primarului, se va afla la marginea (sic!) cartierului, dar nicidecum la marginea care uneste cu casele de romani, ci la marginea dinspre camp si sosea. Un mod "de a crea o unitate medicala apropiata necesara, care sa deserveasca aceasta populatie defavorizata", nu-i asa? Insa, dincolo de aparenta fragila a discursului corect politic, constructia dispensarului nu face decat sa reitereze simbolic distanta dintre "ei" si "noi", sa adanceasca segregarea spatiala si sa consolideze ghetoul. Si nu e vorba doar de registrul simbolic, ci si de practici: va exista, asadar, un personal medical ce se va ocupa doar de romi.

De aici, din nou la fantasme, ca sa avem de-a face cu fascinatia unor neromi pentru "rezervatiile" de natives din Statele Unite, Canada sau Australia. Asemenea fantasme ne duc cu gandul si la existenta lagarelor care ii izolau pe tiganii din sudul Frantei anilor ‘30 (deci inainte de proiectul rasist al nazistilor) si pe care le vizitau francezii in familie ca pe o gradina zoologica duminica. Si nu suntem deloc departe nici de expozitiile coloniale organizate la Berlin, Bruxelles, Londra sau Paris intre 1870 si 1930, unde Celalalt, de alte culori, era aratat spre divertisment si ca suport al teoriei darwinismului social, alaturi de palmieri si animale exotice5. Fantasma consta in aceea ca "ei" sunt ai naturii, in timp ce "noi", nu-i asa, suntem ai culturii si civilizatiei.

Astfel, "respectul6 diferentei", articulat si legitimat administrativ si politic, poate aluneca foarte usor, si in toate contextele istorice si politice, catre ruptura legaturilor sociale, a puntilor existente intre "majoritate" si "minoritate". "Problema" romilor este, de fapt, problema noastra. Desi promiteam un raspuns, inchei printr-o intrebare care rezuma aceasta problema. Ea se adreseaza reflectiei cititorilor, dar mai ales celei a responsabililor politici si a cuantificatorilor stiintifici de marginalitate: ce facem deci cu diferenta?

 

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

 

LÁSZLÓ BORBÉLY, ministru delegat pentru lucrari publice si amenajarea teritoriului

Case pentru romi la cerere

 

 Ce actiuni concrete intreprinde  Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Comertului in directia imbunatatirii situatiei romilor?

In cadrul guvernului exista in primul rand Agentia Nationala pentru Romi, care se ocupa de toate programele care vizeaza romii. In al doilea rand, exista un program la care participa ANR si alte ministere de care se ocupa colega mea, d-na consilier Alexandra Radu. Ea participa cam la fiecare doua saptamani la intalniri in care se identifica proiecte care pot veni in sprijinul comunitatilor de romi in diferite zone ale tarii. Acum au ajuns in stadiul in care s-au identificat cateva comunitati (judetul Galati - comunitatea din Toplea, judetul Alba - comunitatea din Cetatea de Balta) unde se vor face unele proiecte. Evident, fiecare minister va fi calat pe ceea ce se ocupa. In unele cazuri exista posibilitatea de a construi case sau de a amenaja zonele in care traiesc aceste comunitati. Acolo vom veni noi cu partea noastra. Probabil la rectificarea bugetara din toamna se va clarifica si finantarea acestor proiecte.

Ce proiecte de locuinte sociale are ministerul?

In ceea ce priveste locuintele sociale, va dau ultimul exemplu. Recent, am fost la Beclean, unde au fost predate 60 de locuinte pentru tineri. Primarul mi-a spus ca, din 60 de locuinte, 15 erau pentru copii veniti din case de copii, iar printre acestia erau si romi. In plus, erau si cel putin 6-7 familii de romi.

Problema romilor e o problema speciala care trebuie tratata special. Romii sunt o comunitate de nomazi care se comporta altfel chiar atunci cand locuiesc undeva. Eu cred ca, din acest punct de vedere - aici trebuie sa vina etnologii, cei care studiaza, si sa spuna -, si aceste locuinte ar trebui putin adaptate la acel stil de locuire cu care sunt ei obisnuiti. Degeaba ii muti intr-un bloc de patru etaje: peste un an de zile vine primarul si spune ca s-a degradat. Trebuie gasite modalitati in care romii sa fie integrati in societate, dar integrati fara sa lezezi ceea ce au ei.

In ceea ce ne priveste, noi avem programul cu locuinte sociale, avem programele in care suntem parteneri. In al doilea rand, avem o lege care se refera la zonele defavorizate in general, iar in aceste zone sunt destul de multi romi. Ii avem in vedere, evident, in functie de solicitari, in functie de programele in care suntem implicati.

Care este amplitudinea programului de locuinte sociale?

Intre 2000-2004 locuinta sociala a cam fost uitata. Cand am preluat ministerul, am fost surprins in mod neplacut. In 2000 programul de locuinte sociale avea 100 de miliarde de lei. In 2005, cand m-am intors in minister, acest program avea pentru tot anul trecut 25 de miliarde. Am suplimentat fondurile, dand aproape dublu. Anul acesta avem deocamdata in jur de 100 de miliarde de lei.

Problema care e? Eu cred ca primele care sunt in legatura cu aceste comunitati si au o anumita responsabilitate sunt primariile. Primariile trebuie sa fie active, sa vina cu programe, sa spuna "eu am o comunitate de romi; dau eu o parte din cheltuieli de la primarie si sa vina guvernul sa dea o parte". Eu nu pot sa stiu ca in Galati, in comuna Ivesti, sunt 100 de romi care nu au unde sa locuiasca. Dar suntem receptivi. Avem acum, de exemplu, o problema la Toplita: autoritatile vor sa reabiliteze un camin si sunt familii de romi acolo pe care nu stiu unde sa le duca. Le-am spus: "gasiti un loc, discutati cu ei, trasati terenul, sa vedem". Se pot da materiale de constructii, se pot gasi mai multe metode. Dar nu poti sa vii cu forta sa spui: "gata domne’, plecati de aici!".

De cand cu inundatiile, am o experienta trista, pentru ca si acolo sunt multi romi afectati. Va dau un exemplu care cred ca e pozitiv: in judetul Bacau, la Gura Vaii, era o comunitate cu multi romi care statea langa albia raului. A venit apa si le-a distrus casele. In general, comunitatile ar vrea ca romii sa stea cat mai departe. Dar aici, in buna intelegere, s-a gasit un loc mirific, dar la vreo 7 km de comuna, pe deal. Am facut acolo drum, am dus lumina electrica - ceea ce a costat destul de mult - si reconstruim aproape 300 de case pentru aceasta comunitate. Au acceptat pentru ca si-au dat seama ca acolo nu mai au viata pentru ca vine iarasi apa si le ia locuintele. Deci se pot gasi solutii daca ai dialog, daca discuti cu ei, daca stii traditia locala, ca sunt romi si romi. Si la noi, langa Targu Mures, sunt mai multe comunitati de romi; unele s-au integrat destul de bine, au o stare, lucreaza, se respecta, au o influenta asupra comunitatii, sunt insa altii care au o alta mentalitate, sunt mai pierduti si nu se ocupa nimeni de ei. Va mai dau un exemplu: anul trecut la inundatii noi le-am zis oamenilor ca le dam materiale de constructii. Unele comunitati stateau, asteptau, nu faceau nimic. La Ivesti, in judetul Galati, e o comunitate de romi de vreo 70 de case. M-am dus acolo inainte de a le trimite materiale de constructii si m-a surprins in mod placut sa vad ca ei s-au organizat si au inceput sa-si reconstruiasca casele. Si i-am ajutat, i-am sprijinit si si-au refacut casele. Sunt si probleme din interiorul comunitatii cateodata, in care nu prea poti sa intervii. La Ivesti am inteles ca erau romi mai bogati si mai saraci si nu vroiau sa se amestece unii cu altii. Sau sunt datini de sute de ani si nu poti sa schimbi de pe o zi pe alta. Trebuie tratati in mod special si, daca nu-i tratezi astfel, atunci pot interveni probleme. Avem exemple clasice, ca Hadareni si altele.

De multe ori, in comunitatile in care se fac interventii legate de locuire sunt mult mai multe probleme si nu se vine si cu solutii legate de sanatate, educatie s.a.m.d. Mai sunt si probleme legate de faptul ca nu exista o monitorizare post-predare a locuintelor.

Eu cred ca structurile specializate si consilierii romi de la nivelul autoritatilor locale trebuie in primul rand sa se ocupe de acest lucru. Si restul trebuie cooptati, trebuie sa li se explice si ei inteleg si ajuta. Dar nu poti sa pretinzi ca fiecare minister sa vina... Evident, trebuie sa ai unele programe, dar coroborat cu celelalte ministere si cu cei care se ocupa special de romi. ANR se ocupa si cei de acolo trebuie sa semnaleze: "uite, am facut studii, am facut carti, noi stim ce trebuie facut. Veniti cu bani si cu investitii si cu ceea ce trebuie". Si, evident, si cu programe pe educatie, sanatate si cu monitorizare.

 In planul pe care si l-a asumat Guvernul Romaniei pentru  Deceniul de Incluziune a Romilor, la capitolul Locuire se spune ca in 10 ani se urmareste reabilitarea tuturor locuintelor in care traiesc romi, aducerea utilitatilor in comunitati (apa, curent electric), construirea de locuinte sociale cu acces nediscriminatoriu pentru romi s.a.m.d. Vi se pare plauzibil ca in 10 ani sa se rezolve toate problemele legate de locuirea romilor?

Nu cred ca se vor rezolva. E clar ca nu se vor rezolva. Eu sunt minister de sinteza si ma ocup cu problemele legate de locuire. Acesta e intr-adevar un segment foarte important, din varii motive. Nu cred ca se va rezolva problema, daca fiecare minister va avea un mic program pentru romi. Nu asa se rezolva. Trebuie un integrator care, va repet, trebuie sa fie Agentia Nationala pentru Romi, Departamentul pentru Relatii Interetnice. Ei trebuie sa ii atraga pe cei vizati, si eu, ca minister tehnic, sa iau masuri. Nu cred ca rezolvarea e sa am eu 5 programe pentru romi, ci ANR sa spuna ca sunt 1, 2, 3, 4 orase sau comunitati unde trebuie sa reconstruim, sa reabilitam. Si atunci eu aloc si din bani. Pragmatic, daca imi spune cineva "uite, trebuie facut acolo", nu e capat de tara daca mai facem inca 10-15-20 de case.

Dupa inundatii a trebuit sa ne ocupam de multe cazuri si am rezolvat cea mai mare parte. In judetul Timis au fost multe familii de romi sinistrate. Prima casa care a fost predata e a unei familii de romi. Ma duc eu acolo (cam de doua saptamani au predat casa): romii stateau intr-o cocioaba mica in curte, casa curata, frumoasa, ca la muzeu. Si il intreb pe om de ce nu sta in casa. Zice: "Ce, sunt nebun, sa murdaresc casa? Stau bine aici la bojdeuca asta. Deocamdata ne uitam. Dar un televizor nu puteti rezolva pentru noi?". El statea in bojdeuca aceea si casa era asa ca stiau ca vin autoritatile si viziteaza si sa nu murdareasca ceva. E cu totul alta mentalitate si oamenii trebuie obisnuiti cu unele lucruri. Unii probabil ca nu se vor obisnui niciodata, pentru ca asta e stilul lor de viata. Dar trebuie un mod de integrare. Noi am ajutat multe comunitati de romi dupa inundatii sa-si gaseasca un rost si le-am construit case in multe zone. Ei totdeauna construiau acolo unde nu prea construiau altii, langa rau, in albia raului, si au fost in foarte multe locuri cei mai afectati. Evident, aveau casele pe care le aveau, care s-au daramat mai repede decat altele. E greu, cand ai sinistrati, sa faci casa pentru fiecare cum ii place. Si aici ar fi trebuit sa vina cei specializati sa se ocupe mai mult de aceasta chestiune. (M.B.)

 

 

SILVIU BIAN, presedinte Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca

Romii sunt o resursa extraordinara

 

 Care sunt actiunile  ANOFM pentru cresterea gradului de ocupare a populatiei rome?

In cadrul politicilor ANOFM, cetatenii de etnie roma sunt un grup tinta in programul de masuri active. Ei sunt cuprinsi si in acquis-ul comunitar, iar majoritatea recomandarilor de la Comisia Europeana ne spune sa ne ocupam de etnia roma si in special de femeia roma. Avem o serie de actiuni si de masuri luate pentru a imbunatati ocuparea si chiar viata de zi cu zi a acestor oropsiti.

Nu avem o statistica clara ca sa stim care e somajul in randul romilor, in primul rand pentru ca ei nu se inregistreaza la agentiile judetene. In acest sens, noi am inceput anul trecut o actiune care a avut efecte spectaculoase: Caravana ocuparii. Aceasta presupune deplasarea colegilor nostri, impreuna cu reprezentantii altor institutii, in comunitatile de romi.

 Prin Caravana ocuparii pentru romi, in 2005 am vizitat 913 comunitati de romi din toata tara. Am vizitat chiar si eu cateva. Numarul persoanelor participante la aceasta caravana a fost anul trecut de 20.933, dintre care 7.712 femei. In primele 5 luni ale anului 2006, am facut 1.768 de vizite in comunitatile de romi, aproape de doua ori mai multe ca anul trecut. Am reusit sa stam de vorba cu 35.972 de romi, dintre care 14.780 de femei. Am inscris in baza de date a Agentiei 10.348 de persoane, dintre care 3.804 femei. Au fost incadrate in munca in urma caravanei 1.773 de persoane, dintre care 432 de femei. Noi punem foarte mare accent pe incluziunea sociala a femeii rome. Romii au o cultura, au traditii si astfel apar situatii cand se duc oamenii nostri si participa la intalniri doar barbatii, femeilor le e interzis. Noi incercam sa oferim egalitate de sanse in ceea ce priveste ocuparea.

O alta actiune a Agentiei a fost Bursa locurilor de munca pentru romi. Pentru 2006 avem cateva date preliminare: in cele 24 de judete in care s-a organizat pana in prezent bursa, au fost selectate 1.896 de persoane de etnie roma si 240 au fost deja angajate, urmand ca si celelalte sa fie angajate. La bursa, omul vine cu CV-ul, sta de o parte a mesei, de partea cealalta sta compania cu directorul de resurse umane sau cine o reprezinta, are loc un interviu si in functie de asta e selectat sau chiar angajat.

 In ce consta propriu-zis  Caravana ocuparii pentru romi?

De la localitate la localitate, conditiile de desfasurare si de munca sunt diferite. Colegii nostri, pe un program foarte bine stabilit, se duc in comunitatile de romi cu un consilier pentru romi de la prefectura. Prima data se identifica liderii. Am ajuns la concluzia ca, daca nu intram in contact cu liderii lor, nu avem nici o sansa sa reusim sa facem ceva. Discutam cu liderii si stabilim o intalnire, care poate avea loc la caminul cultural, spre exemplu, unde exista spatiu. Acolo se poarta discutii, participantii sunt informati asupra beneficiilor pe care le au din partea institutiei noastre. Li se spune: daca sunteti luati in evidenta puteti beneficia de cursuri gratuite de recalificare. Avem si un protocol cu Agentia Nationala de Consultanta Agricola (ANCA) de la Ministerul Agriculturii si la tara organizam cursuri specifice muncii in agricultura. Pe urma le spunem ce drepturi au: sa beneficieze gratuit de cursuri, de transport, masa etc. Conditia de baza este sa fie luati in evidentele Agentiei. Acesta a fost si motivul pentru care am organizat Caravana: unii nu stiau unde sa vina, altii nu erau informati, altii nu aveau posibilitatile materiale, unii poate n-aveau chiar cu ce se imbraca sau incalta ca sa vina la agentiile judetene - ca omul, cand pleaca de la el de acasa si se duce intr-o alta comunitate, incearca sa fie cat mai bine imbracat si mai prezentabil.

Noi am incheiat un protocol cu Agentia Nationala pentru Romi, avem o colaborare foarte buna. Avem si parteneriate cu ong-uri: Agentia de Dezvoltare Comunitara "Impreuna", Centrul de Resurse pentru Comunitatile de Romi din Cluj, Romani CRISS, Amare Rromentza, cu tot soiul de organizatii care au proiecte internationale de sprijin la care participam si noi.

In ce fel putem sa-i mai ajutam pe cetatenii de etnie roma? Acolo unde exista pungi de saracie extrema si probleme deosebite, participam la ocuparea temporara, impreuna cu consiliul local. E un articol de lege care spune ca ANOFM poate suporta o parte din venitul minim garantat: 30% suporta comunitatea locala, restul noi. Astfel am mai angajat oameni si facem cu ei lucrari comunitare, dar vrem sa le facem la ei acasa: un sant in care oamenii sa-si arunce apa din ligheane, wc-uri comune, cu fose septice. In alte locuri, impreuna cu autoritatile locale, aducem apa: participam cu partea de manopera (sapatul santului, trasul conductei), adica platim salariile astea.

La caravanele ocuparii, ce se intampla cu persoanele care nu sunt in evidenta nimanui, care nu au acte de identitate?

Caravanele se fac in comun cu alte institutii (politia, primaria, inspectoratul scolar). Oamenii sunt luati in evidenta, li se fac acte. Sigur ca prima data li se fac acte, dupa aia ii luam in evidenta la noi. Se lucreaza pentru ei, dar e un proces care dureaza, nu se face peste noapte. In primul rand e o chestie de educatie, de mentalitate. Dar sa speram ca rezultatele vor fi cele pe care le asteptam noi.

Posibilii beneficiari sunt deschisi la actiunile Agentiei?

Sunt comunitati care raspund foarte bine si altele care sunt reticente la ceea ce facem noi. Depinde de cat de instruit e liderul local, de perceptia pe care o are el despre lume si despre viata. Liderul local are un rol extraordinar in toata actiunea noastra, trebuie ca el sa fie bine intentionat si sa vrea sa faca ceva in folosul romilor. Dar intre ei exista foarte multe dispute, exista si comunitati unde sunt doi lideri, exista si lideri care nu sunt vizibili. Dar noi ne ambitionam, trebuie sa avem rabdare, sa-i ascultam, sa gasim solutii.

Ce se intampla in comunitatile mixte, in care traiesc si romi, si neromi, romani sau maghiari? Sunt vizitate de caravane?

Da. Avem Caravana ocuparii in mediul rural, o caravana separata care se ocupa de persoanele care locuiesc la sat. Am venit in sprijinul lor pentru a putea sa-i identificam si pe cei care nu au posibilitati materiale de a se deplasa, unii chiar si 100 de km, sa se inregistreze la AJOFM. Noi am fost in fiecare comuna, aproape in fiecare sat am umblat in ultimul an. In timp scurt vom ajunge ca fiecare inspector din Agentie sa aiba un anumit numar de someri pe care-i gestioneaza, ca si medicul de familie. Sigur ca in mediul rural e un alt nivel de abordare, dar problemele sunt aceleasi. Si ei au nevoie de sprijin, de consiliere si de informare, in special, pentru ca sunt dezinformati. Nivelul de asteptare al taranilor nu e unul sofisticat, e destul de redus. Dar cineva trebuie sa vina in sprijinul lor.

Cum reactioneaza angajatorii la actiunile dvs.? Se prezinta multi la bursele locurilor de munca pentru romi?

Da, vine lumea. Deja in piata muncii din Romania exista o penurie, o lipsa de forta de munca calificata. Sunt anumite meserii care sunt chiar foarte cautate. Ma refer, de exemplu, la meseria de sudor. La fel meseriile din constructii sau chiar si cele din sistemul medical. Din cauza salariilor mici, multi oameni au emigrat si au lasat un gol pe piata muncii care trebuie completat. Eu cred ca cetatenii de etnie roma pe care ii avem in baza de date sunt o resursa extraordinar de buna. Totul e sa reusim sa-i aducem la nivelul de expertiza si de calificare de care au nevoie companiile.

Care sunt meseriile pentru care sunt angajati romi, pentru care exista cerere pe piata?

Pana acum puteam sa scoatem in fata cateva meserii pentru care erau solicitati romi - ma refer la meseriile legate de gospodaria comunala. Dar astazi romii sunt solicitati pe toata gama de meserii si servicii, pentru ca exista un gol in piata muncii. Noi nu facem discriminare: romi, neromi, femei, barbati, toata lumea poate sa acceseze ce curs de calificare doreste. Dar, in general, cele mai solicitate calificari sunt operatori pe IT si prestari de servicii. Noi trebuie sa ducem populatia neocupata si cea ocupata in agricultura in zona serviciilor, unde suferim amarnic. In Italia, de exemplu, cel care sta dupa tejghea, cand iti da cafeaua, el e cel care-ti multumeste. La noi, ospatarul asteapta sa-i multumesti tu.

Exista o monitorizare ulterioara a persoanelor care reusesc sa-si gaseasca un loc de munca? Se urmareste daca au pastrat acel loc de munca o anumita perioada?

Noi nu urmarim asta. Noi urmarim rata de plasare dupa bursa: din cati au participat, cati au ocupat un loc de munca. In general, omul care ocupa un loc de munca nu-l paraseste in urmatorul an. Dar sunt si alte situatii, care depind de companii, de politica firmei.

Ultima bursa a locurilor de munca pentru romi din Bucuresti nu a avut prea mare succes. Cum va explicati?

Erau foarte multe locuri de munca oferite si foarte putini solicitanti. Ar fi mai multe cauze. Noi am mediatizat bursa, am facut eforturi sa o organizam. Probabil ca mesajul nostru nu a fost inteles corect sau ca unii nu vor sa munceasca. Exista si somaj voluntar, foarte multi someri au aceasta optiune. Eu cred ca sistemul de asistenta sociala ar trebui regandit. Venitul minim garantat e foarte apropiat de salariul mediu pe economie care se obtine la un nivel scazut de calificare. Trebuie sa departajam putin situatia de asistat si cea de angajat. E greu de raspuns de ce nu au venit romi la bursa. Chiar nu pot sa stiu de ce nu se duc la munca. N-am dreptul sa-i intreb.

Ce efecte pe termen lung au actiunile Agentiei? Scade rata somajului romilor?

Da. Eu sunt convins ca va creste ocuparea. Intr-un interval de 10 ani aproape ca e o certitudine. Trebuie sa ai foarte multe elemente cand iei o decizie de organizare a unei caravane, de exemplu. O caravana presupune un efort bugetar. Trebuie sa cheltuim bani si sa avem si rezultate, sa nu facem caravana de dragul de a o face.

Inainte, in comunitatile de romi era un lider care mai venea la oras si orice probleme aveau oamenii el zicea ca le rezolva. Dar acum, dintr-o data au venit unii care zic: "nu mai tre’ sa te rezolve asta, ca iti rezolvam noi problema". Asta consider eu ca e marele castig, faptul ca ei nu mai trebuie sa astepte sa vina un lider de grup ca sa le rezolve problemele. Omul vede ca statul, prin institutii, vine in sprijinul lui.

Mai e si un alt aspect: daca unul dintre ei munceste si are diferite contacte, are un alt comportament, pentru ca mergand intr-un colectiv trebuie sa se adapteze regulilor de acolo, nu poate sa le impuna pe ale lui. Si pleaca si el cu un bagaj de cunostinte de acolo. Un batran de la tara avea o vorba: "tinere, astia care merg la scoala, chiar daca nu citesc nimic, tot sunt mai destepti decat ceilalti, ca mai asculta ce zic ceilalti, ii mai vad ce fac". In general, cei care ajung la un loc de munca intr-un colectiv de oameni seriosi raman. Sunt printre romi oameni foarte harnici: castiga bani, merg acasa, au un alt nivel de trai, ii vad vecinii si sunt si ei interesati sa faca ceva. Noi nu facem seminarii despre romi, facem actiuni pragmatice, simple, care sa se regaseasca in ocupare, in viata de zi cu zi, in reguli de comportament. (M.B.)

 

MARIUS MARCU-LAPADAT, arhitect

Orasul de tinichea

 

 Palatele cu turle /Tinseltown (2000-2004)

Mariana Celac, Iosif Király,

Marius Marcu-Lapadat

Proiect finantat prin Ministerul Culturii de catre Euroart - Fondul Cultural European pentru Romania al Uniunii Europene

 

Cum a pornit ideea realizarii acestui proiect?

Ideea s-a nascut pe parcursul discutiilor prietenesti cu Mariana Celac. Am trait independent o experienta similara: mergand cu masina spre Timisoara, la apus de soare, cand ai soarele in fata, undeva dincolo de Rosiorii de Vede printre toate satele cu casute mai degraba mici si amarate, cu siluetele specifice de arhitectura de campie de Dunare, dintr-o data se profileaza in soare o localitate neasteptata cu o concentrare puternica de pagode. Parca dintr-o data ai ajuns la Bollywood sau undeva in Pakistan. Trecand prin aceasta localitate care se cheama Buzesti, esti absolut surprins, mai ales daca nu stii nimic de ea, de concentrarea de efort, de manopera si de bani care s-a produs pe marginea soselei care merge mai departe spre Craiova. Ne-a impresionat pe fiecare dintre noi aceasta imagine, strict vizual, si eram foarte intrigati si curiosi sa aflam mai multe despre cum s-a dezvoltat aceasta localitate si ce e cu ea. Prilejul de a face aceasta investigatie a fost un program cu finantare europeana pentru proiecte artistice, care se chema Euroart. Atunci, impreuna cu Iosif Király, care este fotograf, am propus aceasta cercetare, care sa se finalizeze cu o expozitie si o mica cercetare a unui cercetator muzical, a catorva antropologi despre comunitatea romilor si modul in care ei au construit. Proiectul a fost acceptat si timp de 6 luni am facut mai multe drumuri acolo si am incercat sa stabilim contacte cu localnicii.

Buzesti este o localitate care initial era locuita de romani, de la care acesti romi bogati - care au facut bani din afacerile cu metal incepand dinainte de ‘89 - au inceput sa cumpere case, sa le demoleze si sa-si construiasca propriile case. Se pare ca romanii au fost foarte bine platiti pentru case. Cei care n-au vrut sa le cedeze probabil ca au fost convinsi jumatate prin santaj, jumatate printr-o oferta tentanta.

Am facut mai multe drumuri la Buzesti si am incercat sa ne apropiem de locuitori. Sunt extrem de suspiciosi cu strainii, nu poti conta pe ceea ce spun, se schimba de la o saptamana la alta. Fara sa presam, am reusit pana la urma sa inchegam cateva relatii si sa aflam cate ceva despre felul in care construiesc. Ca sa spun drept, am aflat mult mai putin decat ne-am fi asteptat, dar am tras unele concluzii.

Primul lucru pe care l-as spune este ca aceasta comunitate nu are o traditie a locuirii, fiind o populatie nomada, sau are traditia unui un alt tip de locuire decat cea asezata, stabila. Romii nu sunt liberi de foarte mult timp, de 135 de ani. In ultimii 50 de ani nu prea s-au mai putut construi case, iar in ultimii 20 de ani, inainte de ‘89, orice autorizatie de constructie a fost suspendata. Dupa ’90 a fost intr-un fel prima ocazie pe care au avut-o sa construiasca, deci sa creeze niste semne, ca si cum ai infige, simbolic vorbind, un pilon in pamant. In mod evident, au fortat tusa, au exagerat.

Pe urma, acolo exista o ambitie foarte mare de a-l depasi pe vecin. De exemplu, ne spunea unul dintre ei ca a dat pe o parcela foarte centrala, nu mai mare de 4-500 de metri patrati, 4 kilograme de aur. Nu am facut exact calculul paritatii, dar mi se pare foarte exagerat pentru un sat de campie. Evident, era un gest legat de prestigiul de a avea casa chiar in centru.

In ceea ce priveste influentele, exista desigur stratul oriental, pagoda cu acoperisuri suprapuse succesive, ca sorturile, care vin din zona Pakistan, India de Est. Exista si niste ornamente din sipculite de lemn, care pot fi comparate cu niste ornamente indiene. Acestea ies in mod evident de undeva, din memoria colectiva. Nu sunt psihiatru sau psiholog, dar cu siguranta explicatia este undeva in zona asta. La o privire mai atenta, sunt foarte multe influente si din arhitectura culta a caselor bucurestene, desigur, caricaturizate, elemente care de cele mai multe ori nu sunt intelese, ca in arhitectura de mahala, in care avem multe replici ale arhitecturii art deco din centru. La Buzesti se pot identifica ornamente si rezolvari de acoperis de la Circa Financiara din Rosiorii de Vede si de la alte cladiri de factura neoclasica, eclectica, frantuzeasca.

Toate aceste influente sunt amestecate cu modele pe care, probabil, romii le-au invidiat, le-au dorit: serialul Dallas, Casa Poporului. In prima faza a dezvoltarii acestei localitati, imediat dupa ‘90, au aparut multe ornamente folosite la Casa Poporului. De ce? E foarte simplu. La revolutie, acolo s-au furat foarte multe matrite, materiale, caci era sediul puterii si trebuia vandalizat. Am recunoscut capiteluri din interiorul Casei Poporului folosite pe fatada caselor din Buzesti.

Ulterior, gusturile au evoluat. Cand discutam cu ei, spuneau ca aceste case nu prea mai sunt la moda, ca sunt cam tiganesti si ca acum e un stil McDonald’s si alpin la moda.

Romii din Buzesti construiesc fara arhitect si fara planuri. Un om ne-a povestit cum, in peregrinarile prin tara, a vazut undeva pe la Barlad o casa cu cercuri, a zis "asa vreau sa fie casa mea!" si a trasat pe pamant cu o sfoara niste cercuri cu raza de 3 metri, care au devenit apoi balcoane. Casele sunt ridicate cu mesteri de multe ori romani, care construiesc dupa ureche, cu stalpi subdimensionati si foarte slab armati. Probabil ca, in cazul unui cutremur, acolo se vor intampla lucruri foarte nefericite. Casele sunt destul de fragile, cu o foarte puternica tenta scenografica: niste acoperisuri au picat la o furtuna mai puternica. Dar, in acelasi timp, arhitectura are un ritm foarte rapid de schimbare. Asa cum spunea Mariana Celac, e un fel de "nomadism pe loc". Pana la urma, scopul acestei cercetari a fost sa documentam o anumita faza a evolutiei lor.

Se poate vorbi de o tipologie a acestor palate? Se mai intalnesc si in alte zone din Romania?

Mai sunt cateva localitati, dar nu se compara cu aceasta. Pentru mine este impresionanta, pentru ca locuitorii fiind prelucratori de metal au, asa cum observa Mariana Celac, cultul polisarii, al lustruirii, ceea ce se vede si la interioare: placarii cu marmura, fara covoare. Trotuarele in mod paradoxal sunt extrem de bine maturate, cu gardulete metalice pentru copacei. Metalul este folosit in exces in toate piesele. Exista un soi de balans intre individualism, lipsa de coeziune si, in acelasi timp, o anumita forma de unitate. Aceasta localitate a capatat un cu totul si cu totul alt specific decat cel initial. Nu este vorba despre inserarea unor elemente, asa cum s-a intamplat la Timisoara. Acolo tiganii au cumparat case austriece in jurul parcului central si au inceput sa le mutileze sau sa insereze acest tip de arhitectura care, in asemenea situatii, sigur ca este poluanta si de neacceptat. La Buzesti insa, privind acoperisurile, simti un fel de tensiune comparabila cu cea simtita la New York cand vezi zgarie-norii. E o tensiune creativa, pozitiva.

Pentru o tipologie, daca ar fi sa incerc sa gasesc o caracteristica comuna, aceasta ar fi folosirea simetriei ca forma de compozitie, apoi aceste acoperisuri in forma de pagoda, care sunt un element original, si pe urma improvizatia. Muzicologul care a contribuit la cercetarea noastra spunea ca nu exista o muzica tiganeasca, a tiganilor; ei interpreteaza intr-un mod propriu muzica altora. Asa cum se introduce o schimbare de ritm, o punctare a schimbarii accentelor in interpretarea unei melodii romanesti, cam acelasi lucru se intampla si in arhitectura, adica se folosesc dupa ureche registrele ornamentale clasice, se combina fara nici un fel de complex de la elemente orientale pana la arhitectura eclectica, McDonald’s, alte lucruri vazute prin peregrinarile prin Austria s.a.m.d.

Asemenea constructii mai exista, nu in aceeasi concentratie, desigur, in zona Balsului, in zona Galatiului, in Ardeal, pe langa niste cariere de piatra, si chiar in Maramures. Stiu ca acelasi fenomen exista in Polonia si in Slovacia. Nu stiu daca in Polonia tipului acesta de locuinte nu li se zice "case romanesti".

Atata timp cat cineva neavizat recunoaste o asemenea constructie si stie sa o localizeze ca fiind o arhitectura tiganeasca, inseamna ca ea incepe sa aiba niste caracteristici, niste invariante care pot fi identificate si recunoscute.

Am vazut in fotografii ca acoperisurile aveau si nume scrise sau un simbol: un cerb, o stea, o masina.

Da. Acest lucru era intalnit si la arhitectura eclectica dintre secolele XIX-XX. In Romania exista un producator austriac care avea niste cataloage de ornamente de zinc. De exemplu, cladirea CEC-ului si cea a Ministerului Agriculturii au acoperisuri, burlane, jgheaburi din aceste ornamente de zinc. Faptul ca la casele din Buzesti exista aceste creste eu il vad ca o interpretare in cheie proprie a arhitecturii clasice. Ei n-au facut decat sa creeze niste semne mai puternice decat era cazul, sa scrie numele sotiei, poate al amantei, al copilului, numele masinilor. Si asta devine un fel de caracteristica. Pana la urma, este tot un fel de exemplificare a ceea ce spuneam, interpretarea dupa ureche a unui repertoriu pe care vrei sa-l adopti.

Cum sunt interioarele acestor case?

Interioarele, asa cum banuim, sunt impartite in doua: cele care folosesc strict pentru prestigiu, eventual cu scari de marmura, care de obicei stau nefolosite, sunt deschise doar cand sunt musafiri, si cele 2-3 camere din spate unde se ingramadeste toata familia, unde exista electrocasnice, foarte scumpe de multe ori, tot felul de casetofoane cu beculete si carpete. Camerele din fata stau mai degraba nefolosite si sunt mobilate in mod evident inadecvat in raport cu dimensiunea lor. N-as vrea sa exagerez in speculatii, dar principiul simetriei, al organizarii ca si caruta cu coviltir, foarte axial, este absolut evident si de regasit in toate casele.

La aceste case lucreaza mesteri specializati?

Am discutat cu cativa care acopereau cu tabla zincata acoperisurile. Erau niste romani, cu siguranta foarte bine platiti, care au ajuns mai mult sau mai putin intamplator sa aiba o experienta cu o asemenea casa. Vecinului i-a placut sau i-a fost la indemana sa foloseasca acelasi mester, si acesta, evident, a trebuit sa faca ceva mai grozav decat experienta anterioara. De aici un soi de extindere, de flamboyerizare a stilului pe care il tot perfectioneaza si il repeta. Zidarii sunt, la fel, platiti cu ziua. Sunt mesteri locali care imbina un soi de traditie cu cunostintele dobandite empiric si le aplica si in cazul acestor case. Dar cu ochiul liber am vazut niste colonete care aveau un diametru nu mai mare de 15 cm si care, in cazul unui cutremur nu foarte mare, o sa cedeze. Pana la urma, toata arhitectura lor are acest caracter de scenografie, de provizoriu, de nomadism pe loc. E evident asta si la o privire superficiala.

Pana la urma, rolul acestor constructii e sa demonstreze un statut social?

Da. Rolul lor, asa cum am inteles eu, e sa demonstreze in primul rand consatenilor si vecinilor statutul social, care le foloseste in felul in care sunt vazuti si perceputi de comunitate, poate ca ii ajuta in contractarea unor casatorii mai bune pentru copii s.a.m.d. Si - asta e o speculatie filozofica - este un fel de demonstrare a statutului fata de straini, fata de trecatori: "uite, am construit o casa si va arat ca pot sa o fac mai grozava decat a voastra".

In localitatea respectiva sunt si case obisnuite?

Zona limitrofa soselei este cea mai prestigioasa si cu pretul cel mai mare, a fost cumparata de la localnici. In spatele acestui front la strada exista o populatie saracita, destul de mizerabila, care convietuieste cu populatia majoritara a romilor din aceasta localitate. (M.B.)

 

 

DELIA GRIGORE, antropolog

Palatele fostilor nomazi - modele de reprezentare sociala post-sedentarizare

 

Pentru a exprima un punct de vedere coerent si pertinent asupra semnificatiei palatului in cultura traditionala a romilor caldarari, este necesar sa amintim, inainte de toate, faptul ca romii caldarari sunt ultimii nomazi ai Romaniei, ei fiind sedentarizati fortat in perioada regimului totalitar comunist, in anii ’60, odata cu un alt fenomen al dezradacinarii, cooperativizarea fortata. Sedentarizarea romilor caldarari a fost parte a politicii comuniste de asimilare fortata/dezetnicizare a romilor.

In acest sens, merita analizat fenomenul nomadismului in cultura romani. "Ći śun kasθe зivdas but, ta kasθe phirdas but" ("Nu asculta pe cine a trait mult, ci pe cine a umblat mult"), spune un proverb rom. In masura in care este un model cultural liber ales si dezvoltat organic dintr-un fond traditional de interpretare a lumii, de rezolvare a comunicarii cu societatea si de relationare cu propria fiinta spirituala, nomadismul romilor poate fi pus in legatura cu elementele din structura psihologica a acestui popor: "Cand vine vremea frumoasa, noi suntem ca pasarile", spune o legenda a romilor. Desigur, aceasta numai intr-o masura limitata, nomadismul nefiind, la romi, doar o atitudine, sa-i spunem arhaica, de a concepe existenta, ci, poate chiar intr-o masura mai mare, oricum, cel putin egala, un rezultat al respingerii si al excluderii istorice.

 

Calatoria este mai puternica decat noi

 

 Nomadismul romilor se afla undeva la mijloc - intre identitate etnica si categorie economica (nomadismul comercial datorat marginalizarii sociale) sau strategie de supravietuire. Aceasta din urma confera statut social comunitatii si se creeaza ceea ce s-ar putea numi cercul cauza-efect-cauza: comunitatea este nomada pentru ca practica meserii de o anumita natura, care presupun deplasarea in spatiu, si are un statut marginal pentru ca este nomada, dar acest nomadism, la randul sau, are drept cauza, pe langa determinarea etno-psihologica, marginalizarea sociala, excluderea, expulzarile.

Motivat fie de expulzarile fortate si interdictiile de stationare, fie de cautarea de lucru, uneori chiar si de pulsiuni interioare sau poate de toate acestea laolalta, nomadismul a fost eronat interpretat ca o cauza a "inadaptarii" romilor la societatea moderna, ca si cum modelul sedentar ar fi cel superior si situat in limitele normalitatii.

Exista, asadar, nomadismul structural, prezent in modelul cultural rom sau in etnotipul rom, datorat unei anumite forme de organizare sociala si economica si dorintei de a calatori, si nomadismul conjunctural, datorat unor cauze externe: excluderea (expulzarea) sau recluziunea (robia, inchisoarea, diferitele interdictii), ambele tipuri actionand conjugat in cadrul migratiei romilor.

Nu trebuie absolutizata ideea potrivit careia romii nomazi sunt adevaratii romi: dupa cum s-a constatat in istorie, o mare parte a romilor s-a sedentarizat, si nu intotdeauna fortat: au avut loc si procese de sedentarizare liber consimtite, fenomenul fiind cu mult mai complex decat pare.

Ceea ce ramane insa este mobilitatea mai mare a acestui popor, poate acel fond psihologic care predispune la deplasare, pe care societatea are datoria sa-l protejeze ca valoare culturala autentica. Afirmatii din legendele rome, de genul "calatoria o avem in sange, este mai puternica decat noi" sau "noi suntem ca pasarile cerului", au fost interpretate ca autoidentificari cu modelul nomad.

In privinta modelului nomad ca valoare de identitate, se desprind cel putin doua perspective: autoidentificarea ca asumare si hetero-identificarea ca perceptie a diferentei. Identitatea este o valoare de relatie, construita prin interactiune: celalalt infirma sau confirma ceea ce eu simt sau revendic ca fiind al meu.

In cazul romilor, nomadismul are acest statut pentru ca a raspuns unui orizont de asteptare stereotip al neromilor, care, la randul sau, a influentat fondul psihologic rom, intarind aceasta marca identitara. In paralel cu cliseul pozitiv, s-a dezvoltat stereotipul negativ sau stigmatizarea, care, la randul ei, a impulsionat nomadismul prin excludere. Romii insisi au pastrat, macar la nivelul virtualului, modelul nomad ca refugiu al etnicitatii puse in pericol de asimilare. Toate acestea si multe altele demonstreaza ca nomadismul romilor este in mai mare masura o stare de spirit decat o stare de fapt.

 

Locuirea la cort ca sentiment al comunitatii

 

Cat de mult a influentat nomadismul profilul etnic al romilor, vom vedea in continuare. Ne vom referi, in primul rand, la tipul de habitat: locuirea in cort presupune o relatie speciala cu mediul natural si o anumita conceptie despre proprietate si despre locuinta. In vreme ce sedentarul traieste acut sentimentul proprietatii de pamant si isi construieste in jurul casei si gospodariei sale o adevarata filosofie existentiala, nomadul nu cunoaste acest sentiment de atasament fata de loc, este eliberat de aceasta nevoie, se simte complet detasat de ideea de teritoriu, fapt care confera caracteristici specifice structurii lui mentale.

Toate teoriile, dezvoltate de cultura sedentara, asupra proprietatii ca element specific uman ii sunt straine. El isi alege cu grija si spirit pragmatic locul de stationare temporara a satrei, in preajma unei paduri, la poalele unui deal, langa un rau, aproape de o pestera, pe malul unui lac, la marginea unui sat.

Isi marcheaza teritoriul nu in sensul autoimproprietaririi, ci pentru a-l purifica si a-l inconjura de un cerc magic protector - seful comunitatii inconjoara locul de tabara de trei ori, calare pe calul sau, simbol al autoritatii si semn apotropaic al satrei. Acest mod de marcare a teritoriului face parte din mostenirea indiana, casta ksatŗya - razboinicii - procedand, in vechile teritorii indiene, la fel. Tabara este organizata spatial in doua cercuri concentrice, cel dinspre exterior format din carute, iar cel dinspre interior - din corturi. Cercul, forma perfecta, are atat rol simbolic protector, cat si rol practic de protectie a taberei.

Exista o tehnica specifica de ridicare a cortului: se infig trei pari grosi in pamant, in triunghi si se leaga foarte bine la varf, cu sfoara groasa, peste pari se pune panza solida de cort, data cu smoala ca sa nu patrunda apa, panza se intinde bine si se leaga la toate capetele de pari, iar la varf se fixeaza de cei trei pari reuniti. Pe pamant se asaza fan si frunze.

Iarna, fie se sapa bordeie in pamant, locuinte semi-ingropate, fie se pune caruta sub cort, iar pe pamant se pun cateva straturi groase de paie. Copiii dorm in caruta, iar adultii pe jos. Mancarea se tine in caruta, iar in fata cortului se face foc.

Om al naturii prin excelenta, nomadul se afla intr-o relatie cu totul speciala cu cosmosul, el nu se doreste despartit de mediu, nici macar printr-o locuinta: cortul nu este pentru el o locuinta, ci o haina menita sa-l apere de frig, nu sa-l separe de natura. Cortul ca haina, ca prelungire a propriei fiinte, care are toate caracteristicile unei fapturi antropomorfe (gura cortului, talpile cortului, capul cortului etc.) dezvolta o filosofie a libertatii si a unitatii cu naturalul, acea armonie a habitatului redus la esential, simplificat la maximum, pentru a oferi individului o dinamica profunda in raport cu mediul.

Spatiul locuintei sale si spatiul comun formeaza, la romi, un continuum, cortul, mai tarziu caravana/rulota sunt spatii deschise intregii comunitati; asa cum nu exista sentimentul proprietatii de pamant, tot astfel nu se poate vorbi despre spatiu privat in sensul aceluia din modelul gajikano. Pentru un om care prefera unei camere individuale un loc impartit in cadru colectiv si isi numeste coetnicii phral (frati) si phen (surori), experienta solitudinii este unul dintre cele mai groaznice lucruri care i se pot intampla. Asadar, libertate in raport cu ceilalti si spirit colectiv fratern, laolalta cu responsabilitatea mutual impartasita, in raport cu ai sai reprezinta principii aflate in relatie directa cu nomadismul.

 

Palatele romilor si asimilarea

 

De la cort, simbol al nomadismului, la palat, culme a sedentarismului, calea a fost neasteptat de scurta. Nu trebuie uitat faptul ca nomadismul a fost pretextul de la care a pornit dictatura nazista a lui Antonescu, politica sa de exterminare a romilor. Romii nomazi au fost primii luati de trenurile mortii pentru a fi deportati in Transnistria pentru ceea ce, in limba romani, se numeste Samudaripen, Holocaustul romilor, in care au murit cel putin 38.000 de romi.

 Exterminarii pentru ca erau nomazi i-a urmat interzicerea nomadismului din epoca dictaturii comuniste. Nomadismul a devenit o forma de stigmat internalizat, care putea fi respins printr-o profunda asumare a vietii sedentare, prin dezvoltarea celei mai clare forme de habitat sedentar, palatul, menit sa ramana, sa se conserve in timp si sa devina mostenire pentru urmasi. Toate acestea - situate departe de spiritul nomad, neavand nimic de-a face cu viziunea anterioara, marcata de un profund dezinteres pentru proprietatea stabila.

Caldararii, ultimii nomazi ai Romaniei, au investit in ceva strain spiritului lor ancestral, au copiat modul de locuire al culturii dominante, s-au topit in habitatul vernacular, mai mult, l-au depasit pe acesta din urma, in efortul de a contracara acuza de a fi nomazi, stigmatul de a fi nomazi, in dorinta de demonstra ca sunt sedentari chiar in masura mai mare decat alteritatea care i-a exclus.

Fala de a fi bine vazut in lume - dikhlo - se dezvolta din cadrele unei culturi a imaginii, in care conteaza enorm ceea ce cred ceilalti despre tine.

In acest spirit, palatul romilor este mai mult decat o locuinta, el este mai ales un element de reprezentare sociala, de destigmatizare, de (re)constructie a stimei de sine si de recunoastere in societate.

 

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

 

CATALIN BERESCU, arhitect

Crestem ghetouri de saracie extrema

 

De unde a pornit ideea studiului  Locuirea si saracia extrema. Cazul Romilor?

Ideea a pornit de la Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului, unde s-a creat tema - studierea tipologiilor de locuire pentru populatia de romi - si s-a supus unei licitatii. La licitatie nu s-a prezentat decat Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu".

Cum ati pornit in aceasta cercetare?

Am pornit cu tot setul de prejudecati care vin din stereotipurile care circula in societatea romaneasca si cu cadrul de lucru pe care ti-l da profesia, specializarea. De cele mai multe dintre prejudecati ne-am dezbarat pe drum in asemenea masura, incat am ajuns sa rescriem putin tema. Am pornit sa studiem specificul locuirii romilor si am dat peste altceva, anume peste saracia extrema. Am afirmat ca nu exista un tipar etnic pentru locuire in saracia extrema si ca centrul de greutate al problemei nu este pe partea etnica, ci pe saracie. Am demonstrat acest lucru prin studiul situatiei internationale. E izbitor cat de asemanatoare sunt locuintele saracilor din California, din Mexic, din Spania, din Vietnam. Oriunde te-ai duce, saracia extrema are un nucleu comun extrem de puternic, care se exprima prin felul in care locuiesc oamenii.

Cum s-a desfasurat cercetarea?

Practic, am refuzat metodologiile clasice pentru ca ceea ce-am gasit in teren au fost comunitati cu un specific puternic in functie de locul in care erau asezate. Am creat categorii mai putin rigide, poate mai putin precise din punct de vedere stiintific, dar care sunt, dupa parerea noastra, mai adecvate si mai usor de folosit pentru a lega principiile de interventie de un anume tip de comunitate. Noi vorbim in clasificarea pe care o facem despre locuinte, despre comunitate, despre relatia majoritatii cu minoritatea si despre strategii spatiale, pentru ca acestea formeaza un tot unitar. De altfel, primul principiu este universal valabil: trebuie intervenit pe mai multe planuri. L-am numit "principiul pachetului de masuri". Acest pachet de masuri se adreseaza tuturor caracteristicilor unei comunitati.

Cate comunitati ati vizitat? Cum le-ati ales?

Am vizitat 36 de comunitati. La inceput studiam literatura de specialitate, intrebam in stanga si-n dreapta. Contactul cu comunitatile e teribil de dificil, pentru ca trebuie sa-ti infrangi temerile si frica initiala. Cautam intermediari, cautam locatii, nu stiam unde sunt comunitatile. De altfel, in analiza situatiei pe care o facem in studiu spunem ca problema e caracterizata de lipsa de vizibilitate. Initial, mergeam in comunitati impreuna cu primarul, dadeam telefoane pe la prefectura, ne luam tot soiul de masuri de precautie - aveam in masina un spray paralizant, incercam sa parchez masina in asa fel incat sa pot eventual sa fug.

Dupa cateva contacte si dupa cateva luni de cercetare, am realizat un fapt uluitor: in primul rand, comunitatile sunt relativ sigure si, daca te duci foarte deschis si cu o problema foarte clara, vei gasi oameni care sa-ti raspunda; sunt multumiti si deschisi, cooperanti, le pare bine ca te duci sa-i intrebi cum este viata lor. In al doilea rand, sunt atat de multe comunitati de saraci aflati in saracie severa sau extrema, incat e suficient sa mergi cu masina un sfert de ora in orice directie, sa te opresti si sa intrebi pe cineva daca stie niste saraci pe acolo si ii vei gasi imediat. In felul acesta, am capatat o oarecare rutina si curajul de-a intra direct intr-o comunitate. In 6 luni, cat a durat studiul, 36 de comunitati e foarte mult. Pe unele le luam pur si simplu pe traseu. Vedeam niste oameni, opream masina, ne duceam la ei si ii luam la intrebari.

 N-ati intalnit reactii de tipul  "noi ce avantaj avem din faptul ca vorbim cu voi"?

Ba da, sigur ca da. Prima oara te gandesti ca vei gasi acolo numai cazuri exotice, stranii, oameni aflati intr-o dificultate totala de a se exprima, oameni care au fost respinsi total de societate, handicapati, fosti condamnati. Surpriza este ca poate 80% dintre membrii comunitatilor aflate in saracie extrema sunt oameni absolut normali, care au cazut relativ recent in aceasta stare, deci sunt un fenomen al tranzitiei. Exista si o determinare istorica a acestor comunitati pe termen lung si foarte lung, inceputa cu episodul sclaviei romilor, dar zona cea mai dramatica a saraciei extreme si care se afla in crestere, cea de ghetou periurban, este formata din oameni care au avut un serviciu, un apartament si acum au ajuns sa locuiasca in bordeie.

Legatura se face foarte rapid intre cercetatorul care are un obiect foarte clar de cercetare - starea locuintelor - si oameni. Te duci, declari acest scop primului dispus sa te asculte, dupa care oamenii se strang si comunicarea este foarte rapida. Exista un stereotip care spune ca romilor le place sa stea foarte mult afara, ca e o chestie etnoculturala. Nu e adevarat. Ei stau afara pentru ca inauntru nu e loc si casa este ingrozitoare.

Chiar si in comunitatile nestructurate, care nu au un lider, exista totusi o ierarhie si ajungi sa vorbesti cu un lider formal sau informal care conduce discutia si apoi discutia se deschide si catre ceilalti. Cei mai multi au inteles destul de rapid ca nu venim sa le dam sau sa le luam ceva. Am avut si marele avantaj ca nu eram ziaristi, ceea ce ne-a facut sa fim mai de incredere.

Oamenii au ajuns sa va spuna si ce alte probleme au - n-au acte, sufera de diferite boli?

Da, cam asa functionau discutiile: ei incepeau sa puna pe tava absolut toate problemele pe care le aveau. Cea mai presanta problema, indiferent de natura ei, aparea imediat in fata noastra, pentru ca veneam ca niste trimisi ai autoritatilor: incepeau sa ne spuna si ca au fost in lagar, si ca li s-a luat aurul, ca primarul nu le da alocatia sau ca au ramas someri. Sunt aspecte importante, pentru ca, in studiul nostru, am abordat locuirea nu ca locuinte intr-o asezare abstracta, ci in relatie cu aspectele sociale ale comunitatilor. Oamenii au fost foarte deschisi in a ne impartasi chiar problemele locuirii, care tin nu numai de starea locuintei, ci si de o anume dinamica a utilizarii spatiului. Am venit cu un set de intrebari legate de igiena, sexualitate, siguranta si ni s-a raspuns foarte direct si foarte matur.

Cercetarea noastra a avansat foarte repede, la un moment dat, si concluziile s-au stabilizat relativ repede pe baza relatiei excelente, foarte deschise, cu subiectii. Ei ne-au ajutat sa ajungem la concluzii si sa eliminam stereotipurile pe care le aveam. Unul dintre ele ar fi ca tiganilor le place sa stea toti intr-o singura camera, indiferent cate camere au. Realitatea este ca, chiar daca ai doua sobe, incalzirea lor este o problema foarte greu de rezolvat in conditiile lipsei fortei de munca. Ca sa aduni cartoane de pe camp, surcele sau papuci din groapa de gunoi ca sa ii arzi, trebuie sa ai in familie un membru capabil sa faca asta si care sa fi mancat in dimineata respectiva. Chiar daca intamplator ai doua camere, nu vei putea niciodata sa o incalzesti pe a doua, pentru ca efortul e prea mare.

Cercetarea calitativa scoate la iveala ipotezele, testeaza tezele si stereotipurile. Am avut de luptat cu doua tipuri de stereotipuri: stereotipurile majoritatii care se aplica minoritatii si stereotipurile profesionale care zic ca arhitectura se face intr-un anumit mod, pe care noi il invatam la scoala. Pentru a le comunica colegilor nostri arhitecti ca problemele legate de locuire pleaca de la ce se intampla in comunitate si de la modul cum traiesc oamenii, am descris un mod logic de dezvoltare a unei locuinte: am o unitate de baza in care traieste toata familia; pasul urmator este separarea pe generatii; al treilea lucru este bucataria, nu baia, asa cum fac toti arhitectii.

Critica noastra cea mai importanta tine de modul in care se fac interventiile in Romania: se construiesc locuinte la un standard mult prea ridicat fata de posibilitatile acestor populatii de a intretine o locuinta. Descriind acesti pasi logici si minimali, incercam sa orientam practica profesionala catre o realitate care poate fi imbunatatita prin gesturi realiste, nu numai prin elanuri umanitare, care nu sunt niciodata suficient sustinute financiar.

Ce tipuri de locuinte ati intalnit pe teren?

Exista, in primul rand, o tipologie de centru istoric. In general, acestea sunt comunitati care au ramas in oras, care au un background istoric. Locuitorii de aici sunt romi urbani, fosti robi ai manastirilor sau ai boierilor. In perioada construirii centrelor civice, ei au ajuns sa locuiasca de cele mai multe ori in conditii incerte administrativ in diverse cladiri aflate chiar in buricul targului. Astfel, au devenit o problema de imagine a primariei, care acuza cu regularitate, cu incapatanare si cu neintelegere faptul ca ei nu sunt de acolo. Afirmatia "nu sunt ai nostri, au venit de undeva" e falsa. In primul rand, ca cei mai multi chiar sunt din acele zone; apoi, faptul ca au venit de undeva nu este in nici un caz rezultanta nomadismului, un alt stereotip care nu are acoperire, ci rezultatul unor evacuari si abuzuri administrative de o data mai veche. Faptul ca primarii ii evacueaza continuu pe cei pe care ii gasesc fara acte e intotdeauna o victorie pe termen scurt in ceea ce priveste politica urbana. Primariile nu reusesc decat sa faca schimb de locuitori ilegali si creeaza o presiune intr-o alta zona a orasului sau intr-un alt oras. Exista o justificare pentru primar: el nu vede decat orasul lui si nu are in fata decat patru ani pentru a face ceva pentru comunitate. Pentru a rezolva problema, e nevoie insa ca guvernul sa aiba o politica mai complexa, mai echilibrata, de intrare in legalitate a celor care locuiesc ilegal, pentru ca, in prezent, elanurile de retrocedare si de refacere a centrelor genereaza o problema grava in periferiile oraselor. Prin evacuarea oamenilor din centre crestem bidonville-uri de toata frumusetea de jur imprejurul tuturor oraselor din Romania.

Ce alte tipologii de locuire ati mai intalnit?

Dupa comunitatile de centru istoric, care sunt cele mai vulnerabile pentru ca sunt cele mai vizibile, sunt comunitatile periurbane, reprezentate de bordeiele care se inmultesc rapid in jurul oraselor. Pentru ele, singurii care fac politica urbana si de urbanism sunt cei de la Politia Romana, care vin cu buldozere si le darama sistematic. Gestul nu poate avea o consecinta permanenta, pentru ca oamenii ale caror adaposturi sunt demolate se vor muta in urmatorul colt de oras. Iar in momentul cand se vor strange suficient de multi, vor fi iar demolati si vor deveni mai saraci cu inca o treapta. In cele din urma, probabil se vor strange in ghetouri atat de mari incat nu vor mai putea fi demolate. La fel s-a intamplat in alte tari care au avut de-a face cu aceasta problema. Cu cat comunitatile sunt mai mici, cu atat este mai posibil sa integram aceasta populatie, sa o ajutam sa ajunga la un standard de viata normal si sa evitam problemele sociale ulterioare, care pot deveni foarte grave. A se vedea cazul Frantei, ultimul si cel mai acut. Daca vom avea comunitati de 35.000 de oameni, ca in Bulgaria sau Iugoslavia, daca vom avea in jurul oraselor centuri de exclusi inghesuiti in blocuri, la un moment dat situatia sociala va expolda. Ce se intampla acum in Romania este concentrarea saracilor. De exemplu, la Cluj, romii sunt foarte raspanditi, iar primaria face cu ajutorul Politiei o operatiune de curatire, trimitandu-i pe toti la Pata Rat, unde creste o comunitate de toata frumusetea. Oamenii aceia nu mai au absolut nici o sansa de-a se dezvolta vreodata. Copiii lor sunt condamnati sa ramana in saracie extrema pe vecie.

Mai sunt si alte tipuri de locuire?

E tipologia de bloc. Acele aglomerari, care nu sunt comunitati in adevaratul sens al cuvantului, sunt rezultatul unei filtrari produse prin decizii administrative gresite, sunt creatia celor de la primarie si din ministere. Blocurile in care sunt mutati acesti oameni se distrug vazand cu ochii, ceea ce demonstreaza faptul ca politicile sunt gresite. Si, in loc sa se analizeze cauzele, se continua cu incapatanare renovarea acestor blocuri si aducerea altor saraci extremi in locul primilor. Procesul de filtrare administrativa produce o omogenitate din punct de vedere al veniturilor si comportamente care, la o analiza mai atenta, sunt mai degraba justificate. Stereotipul spune ca tiganii sunt necivilizati si nu pot fi stapaniti. Dar, de fapt, acesti oameni sunt mutati in locuinte cu un standard care este deasupra posibilitatilor lor si sunt obligati sa plateasca lumina, apa, caldura. Neavand venituri, nu le platesc si, dupa o vreme, instalatiile sunt decuplate, devenind lipsite de valoare pentru locatar. In schimb, ele au o valoare de piata si, atunci cand copilul tau e bolnav sau nemancat, iar caloriferul este rece de 2 ani, e destul de logic ca o sa scoti caloriferul din perete, o sa-l vinzi la fiare vechi, o sa obtii pe el un milion de lei si o sa cumperi medicamente. Degradarea blocurilor arata ca acesti oameni nu au ce sa caute acolo, deci trebuie gasite solutii alternative. Iar solutiile alternative circula ca un model de-a lungul si de-a latul lumii: niste locuinte insiruite cu o curte minimala, cu acces individual.

Acestea sunt o solutie buna?

Sunt o solutie buna, in orice caz mai buna fata de ideea stupida de a renova un bloc de 4 ori la rand. Operatiunea de tip sertar - am o cladire distrusa sau degradata, mut populatia temporar undeva, refac blocul si aduc o parte din populatie inapoi - nu functioneaza, cel putin in cazul saraciei extreme si al celei severe.

Cred ca toate problemele pleaca de la neintelegerea treptelor saraciei. Noi, romanii, suntem un popor sarac si am avut fiecare dintre noi un contact foarte direct cu saracia, asa ca ne inchipuim ca stim foarte multe despre ea. Dar saracia in care ne-am scaldat cu totii atatia ani are sub ea inca cel putin 2 niveluri, carora administratia trebuie sa li se adreseze cu politici foarte specifice. Altfel, confuzia intre saracie si saracie extrema nu va permite niciodata o interventie eficienta.

Pentru zonele de saracie extrema, care ar fi un scenariu de reabilitare?

In proiect, noi ne-am limitat la discursul despre arhitectura si urbanism, semnaland insa faptul ca, daca nu se face nimic si legat de ocupare, educatie, sanatate, nu inseamna nimic. Am afirmat ca problemele de locuire detin un primat, pentru ca se naste un cerc vicios: lipsa unei locuinte adecvate inseamna lipsa de igiena - igiena somnului, igiena reproducerii -, ceea ce duce la imposibilitatea de a munci la cote maxime, ceea ce duce la venituri reduse din care nu iti permiti sa iti intretii locuinta. Interventiile pe locuire incep cu rezolvarea unei probleme de natura mai degraba politica si comunitara: stabilizarea asezarii in termeni legali. Oamenii nu au aproape niciodata acte de proprietate, casele sunt intotdeauna pe terenul altcuiva. Trebuie deci ca acel teren sa capete un statut legal, care sa permita dezvoltarea normala si realizarea unor programe. In ce fel? Nu stiu - poate fi vorba de concesiune, de vanzare, de atribuire. Dar stiu ca, in lipsa unui statut legal clar si stabil, nu se poate dezvolta absolut nimic.

In al doilea rand, trebuie facuta o judecata topologica care tine de relatia spatiala pe care comunitatea o are cu majoritatea. Cu cat aceasta relatie este mai slaba, cu atat posibilitatile de dezvoltare ale comunitatii sunt mai limitate. Si acest aspect tine de o decizie de politica locala: primariile tind sa-i mute pe saraci cat mai departe, nerealizand probabil ca dezavantajele pe termen lung sunt mult mai mari decat avantajele politice pe termen scurt. Numai in conditiile in care intre o comunitate de saraci si o comunitate majoritara si mai prospera exista un contact direct, saracii se pot integra. Este nevoie de un contact fizic nemijlocit, de o relatie de integrare spatiala. Programele de integrare care se realizeaza la 10 km distanta de majoritari nu au nici o valoare. Trebuie sa il vezi pe vecinul tau ca isi vopseste gardul si ca are o casa frumoasa, ca sa iti doresti sa locuiesti intr-o casa de genul ala si sa iti dai seama ca se poate. Daca esti pierdut pe camp, conditiile se vor degrada mai degraba.

In al treilea rand, nu este vorba aproape niciodata despre construirea de locuinte, ci despre interventii de urbanism. O comunitate ar trebui organizata din punctul de vedere al unui urbanism comunitar minimal: cai de acces corect dimensionate, o lotizare minimala pe care se pot aseza case in mod firesc si normal, un sistem de evacuare a apelor pluviale, un sistem de evacuare a gunoiului, un iluminat public minimal, asigurarea apei potabile. Problema propriu-zisa a caselor ar putea fi lasata in cele mai multe cazuri in sarcina comunitatii si a oamenilor. Ce se intampla acum este ca se produc case dupa planuri facute in birouri de catre arhitecti care n-au coborat niciodata in teren si n-au nici cea mai mica cunoastere a subiectului. Aceste planuri ajung la constructori care liciteaza prin ministere si apoi casele sunt parasutate in diverse locuri. Parerea noastra este ca nu trebuie construite sau reparate casele, ci trebuie pus in ordine felul in care oamenii se raporteaza cu locul, iar casele vin dupa. In zona aceasta de venituri, casele sunt niste obiecte de consum, supuse unei dinamici mult accelerate fata de restul societatii. Casa trebuie sa creasca in acord cu starea familiei si, pentru asta, trebuie amplasata intr-un loc unde poate creste.

Propriu-zis, pentru autoritatile unui oras, ce e de facut?

In primul rand, autoritatile locale trebuie sa inteleaga foarte bine cu ce anume au de a face, pentru ca, in momentul de fata, cei care fac si au facut cele mai multe greseli au fost cei din administratiile locale. Ei sunt oarecum fortati sa faca aceste greseli - exista o presiune a opiniei publice pentru rezolvarea aspectelor de mizerie care insotesc saracia extrema din interiorul oraselor. Administratiile nu au la indemana foarte multe instrumente si, din pacate, le prefera pe cele de mana forte, lasand in suspensie rezolvarea reala a problemei. Cred ca ei nu realizeaza ca amanarea rezolvarii nu duce decat la cresterea fenomenului. Noi am incercat sa tragem un semnal de alarma, afirmand, printr-o metodologie de estimare, ca exista un milion de oameni in Romania care stau in bordeie si ca, dincolo de cei care sunt in mediul rural, exista o crestere uriasa a asezarilor periurbane, care sunt rezultanta dificultatilor tranzitiei. In conditiile acestea, autoritatile locale trebuie sa inteleaga ca isi creeaza o problema uriasa si ca doar prin demolari si evictiuni nu o vor rezolva, ci mai degraba o vor accentua. Ceea ce face acum d-l primar Negoita in Centrul Istoric al Bucurestiului, domnul Boc la Cluj si alti primari este o mare greseala. Ar trebui sa realizeze ca o sa se intoarca impotriva lor cat de curand acest gen de abordare. Orice evictiune trebuie sa aiba sub control persoana evacuata si sa o puna intr-o situatie care sa-i permita o dezvoltare ulterioara si o integrare. Daca ea este respinsa total si cu brutalitate de catre societate, efectul va fi, logic, ca si persoana respectiva va respinge la randul ei societatea. In plus, in procesul de adaptare la situatiile de criza, copilul este un sprijin. Nasterea mai multor copii este, pentru o familie aflata in criza, si rezultanta pierderii controlului asupra propriei vieti, dar si o strategie de supravietuire. Copilul te ajuta sa supravietuiesti.

Prin ajutoarele sociale?

Da. Dar copiii sunt si un ajutor fizic: se duce si-aduce apa, se duce si cerseste, se duce si strange lemne. Familia tipica, pe care am intalnit-o extrem de des, este o mama bolnava de astm si de diabet, care are 5 copii, iar sotul este la inchisoare sau e plecat la alta. Autoritatile gasesc o astfel de familie fara acte si o evacueaza. Femeia se duce in marginea orasului si isi construieste un bordei de pamant. Apoi - o alta victorie a administratiei - vine Politia si darama bordeiul cu buldozerul. Ce se va intampla cu copiii aia? Ce fel de relatie vor avea ei cu societatea? Aici nu e vorba de sentimente crestinesti, nici de umanism de opereta, e vorba de inteligenta unor proiecte politice.

Deciziile legate de interventiile in comunitatile sarace ar trebui luate la nivel local sau central?

Din cate imi dau eu seama, trebuie sa se inceapa de sus in jos. Daca ar fi fost posibil sa inceapa de jos in sus, s-ar fi intamplat deja ceva; or, nu e cazul. Administratiile locale nu inteleg problemele si nici nu au prea multe mijloace. Ar trebui sa se inceapa de sus in jos, sprijinind administratiile locale sau impunandu-le sa aiba politici coerente si mult mai logice. In acest sens, cred ca concluziile studiului nostru s-au adresat la nivelul la care trebuia, adica la Ministerul Constructiilor. Asteptam acum ca ele sa fie insusite. (M.B.)

 

 

Evacuari fortate

 

In Romania, peste un milion de romi traiesc in conditii de saracie extrema. De multe ori, ei locuiesc fara autorizatie in cladiri istorice sau in blocuri degradate. Solutia cea mai la indemana la care apeleaza autoritatile locale este mutarea romilor la marginea oraselor, unde se creeaza adevarate enclave de saracie. Societatea civila trage un semnal de alarma in legatura cu pericolul pe care-l reprezinta acest mod de actiune, care ar putea fi interpretat ca o politica de segregare.

 Romani CRISS a atras atentia asupra mai multor cazuri si situatii documentate in diferite zone ale tarii. Conform reprezentantilor organizatiei, se pot semnala in practica autoritatilor publice locale tendinte catre abuz si discriminare: segregarea rezidentiala, incalcarea dreptului la proprietate privata, evacuarile fortate ilegale, conditiile de locuit precare, rasismul de mediu (evacuarea romilor si relocarea lor in conditii inumane - langa gropi de gunoi, statii de epurare sau zone industriale de la marginea oraselor), cazarea in locuinte sociale pe care nu si le pot permite, violarea domiciliului, ingradirea dreptului la libera circulatie si nelegalizarea asezarilor de romi sunt situatii intalnite din ce in ce mai des.

 

Bucuresti - Chitila: evacuare la -15 grade Celsius

 

In dimineata zilei de 24 ianuarie 2006, la o temperatura de -15 grade Celsius, Primaria Sectorului 1 a demolat 7 locuinte ale romilor situate in cartierul Chitila pe strazile Mihalache Raicu, Capsuni si Soseaua Chitila Triaj. La actiune au participat si Politia Comunitara, Jandarmeria, Politia Sector 1 si mascatii. Potrivit Romani CRISS, acestia au agresat fizic persoanele ale caror case au fost demolate.

Mai tarziu, o delegatie a Romani CRISS s-a deplasat la fata locului si a constatat ca drumul de acces spre comunitate era blocat de un autoturism al Politiei Comunitare si de reprezentanti ai Politiei si ai Jandarmeriei. Accesul le-a fost interzis, pe motiv ca "asa ni s-a ordonat si noi nu facem altceva decat sa respectam un ordin al superiorilor nostri".

Intr-un comunicat de presa, Primaria Sectorului 1 isi motiveaza actiunea prin faptul ca locuitorii caselor demolate nu erau bucuresteni si in plus furau fier vechi de la CFR: "La data de 24 ianuarie 2006 au fost aduse la indeplinire dispozitiile primarului Sector 1 prin care s-a dispus desfiintarea pe cale administrativa a constructiilor executate ilegal pe domeniul public, precum si aducerea terenului la stadiul initial. Facem precizarea ca in aceste imobile au locuit familii de romi, care au domiciliul in jud. Teleorman. Din informatiile existente acestia s-au ocupat cu furtul de fier vechi si diferite marfuri aflate in tranzit pe vagoanele CFR in aceasta zona. O parte din suspecti au fost ridicati si preluati de catre Politia Transporturi Feroviare, care au in lucru peste 1.200 de lucrari penale cu autori necunoscuti ca urmare a furturilor din vagoane, prejudiciile fiind peste 150 miliarde in dauna SNCFR Marfa S".

Acest caz a fost mai intens mediatizat decat altele, fiind pus in discutie nu numai de televiziuni, ci si, prin intermediul eurodeputatei Viktoria Mohacsi, de forurile internationale. Aceasta a trimis deputatilor europeni o scrisoare in care acuza vehement abuzurile Politiei Romane.

 

Tulcea - Alunisului: evacuare suspendata, dar executata

 

 Romani CRISS a fost sesizat ca aproximativ 40 de familii de romi (in jur de 200 de persoane) au fost evacuate fortat dintr-un imobil de pe strada Alunisului din Tulcea. Romii locuiau ilegal in imobil de aproximativ 7 ani. Pe 31 mai 2005, a fost depusa in numele romilor ce urmau sa fie evacuati din imobil o contestatie la executarea evacuarii, cerandu-se suspendarea acesteia. In urma acestei contestatii, instanta a dispus amanarea evacuarii pana pe 23 iunie. Cu toate acestea, pe 20 mai, romii din Str. Alunisului au fost evacuati. Potrivit Romani CRISS, evacuarea a fost ilegala, din cauza ca nu s-a dat inca o decizie judecatoreasca definitiva. Exista trei procese in desfasurare, nici unul nefiind finalizat.

In prezent, cea mai mare parte dintre ei locuiesc in camp sub cerul liber. O alta parte stau la rude si altii s-au asezat in Str. Plugarilor, unde locuiau initial, inainte sa le ia foc casele. In cursul unei intalniri dintre romii evacuati si primarul municipiului Tulcea, acesta a declarat ca nu are cum sa-i ajute pe romi sa se intoarca in strada Plugarilor, pentru ca locuitorii neromi din zona nu-i doresc acolo.

 

Harghita - Miercurea Ciuc: locuinte langa statia de epurare

 

In mai 2004, aproximativ 140 de persoane de etnie roma au fost evacuate dintr-un imobil din Miercurea Ciuc si mutate la marginea localitatii. Imobilul a fost demolat si in prezent este un teren viran neingrijit.

Noua locatie in care au fost mutati romii este situata gard in gard cu statia de epurare a localitatii Miercurea Ciuc. In zona, inclusiv pe gardul comun cu terenul pe care locuiesc romii, erau afisate placute care avertizau cu privire la pericolul de toxicitate. Aici au fost mutate aproximativ 12 familii de romi, insumand circa 40-50 de persoane.

In urma unei vizite la fata locului, reprezentantii Romani CRISS au constatat ca romii locuiau pe un teren delimitat de un gard de plasa, in opt baraci metalice puse la dispozitie de Primarie si alte sapte case construite din scanduri; locuintele erau racordate la sistemul de electricitate si apa curenta de la statia de epurare; terenul era denivelat, astfel incat, in urma ploilor, apa se acumula si bloca accesul in una dintre locuintele de lemn. Baracile au fost amplasate fara ca Primaria Miercurea Ciuc sa solicite acordul de mediu al Agentiei pentru Protectia Mediului Harghita.

Romii au criticat conditiile de mediu, spunand ca acestea prezinta un pericol cert pentru sanatatea lor. De asemenea, au adaugat ca in ultimul an au murit doi copii, unul de trei luni si unul de patru luni, din cauza toxicitatii mediului inconjurator. Mai mult decat atat, ei au declarat ca primarul localitatii a afirmat ca nu il intereseaza sanatatea romilor si ca oricum au prea multi copii. Oamenii au spus ca nu sunt de acord sa locuiasca izolat, la marginea orasului. Totusi, serviciile de salubrizare si asistenta medicala in caz de urgenta le sunt accesibile. Ei nu vor sa continue sa locuiasca in aceasta zona din cauza pericolului reprezentat de statia de epurare.

 Directia de Sanatate Publica Harghita, in urma verificarii conditiilor de locuit si de igiena ale familiilor care locuiesc langa statia de epurare, a constatat ca locatia se afla in zona de protectie a acesteia, ceea ce poate reprezenta un risc pentru sanatatea oamenilor. Prin urmare, a instiintat primaria despre obligatia efectuarii unui studiu de impact privind efectele pe care le are statia de epurare asupra acestor persoane si/sau schimbarea locatiei cu una corespunzatoare.

Viceprimarul localitatii, Szoke Domokos, a aratat ca, in opinia sa, nu poate fi vorba despre discriminare in acest caz, decat eventual despre o discriminare pozitiva. Pentru romii mutati in vecinatatea statiei de epurare s-a asigurat gratuit, totusi, un teren din domeniul privat al statului, precum si racordarea la reteaua de electricitate si apa curenta, utilitatile fiind platite de autoritatea locala, spune viceprimarul, acest lucru neintamplandu-se pentru alte comunitati etnice.

 

Piatra Neamt: segregare langa groapa de gunoi

 

In anul 2004, Primaria Piatra Neamt a decis sa-i evacueze pe locatarii din trei blocuri de pe strazile Siret, Tiparului si Aleea Ulmilor. Acestea erau locuite in majoritate de romi, iar starea imobilelor era precara - ziduri afectate de umezeala, pod deteriorat si ferestre ramase fara tamplarie. Unele fusesera reabilitate de autoritatile locale, fiind ulterior aduse in stare de degradare de catre locatari. Acestia urmau sa fie mutati in doua hale din cartierul Speranta si, respectiv, din zona Valeni.

Reprezentantii Romani CRISS au vizitat Piatra Neamt si au constatat ca, intr-adevar, primaria intentiona sa transfere populatia de romi din cartierele Gara Veche si Darmanesti la marginea orasului, in zona Valeni, in apropierea gropii de gunoi si a poligonului de tragere.

Conform viceprimarului localitatii Piatra Neamt, Vasile Ouatu, "au fost deja procurate si amenajate in acest scop 28 de containere tip CFR in care romii vor avea asigurate conditii de locuit, inclusiv apa potabila, grupuri sanitare si o cantina, iar zona va fi pazita de politistii comunitari pentru asigurarea linistii si evitarea migrarii tiganilor spre alte localitati".

Conducerea primariei a recurs la o inventariere a persoanelor care locuiesc in cele trei imobile considerate "cuiburi de infractori", dupa relocare romii fiind obligati sa plateasca chirie pentru locuintele oferite de primarie, desi majoritatea nu au nici o sursa de venit.

Pe baza articolelor aparute in presa, Romani CRISS a facut o sesizare la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii cu privire la intentiile declarate ale Primariei municipiului Piatra Neamt de segregare a romilor si de ingradire a libertatii de circulatie a acestora. CNCD a ajuns la concluzia ca faptele prezentate nu constituie acte de discriminare si a dispus clasarea dosarului.

 "Dezvoltarea urbanistica a orasului Piatra Neamt realizata de autoritatea locala a dus la crearea unui nou cartier, ai carui locuitori sunt intr-un foarte mare procent romi. Aceasta constituie in fapt o forma de segregare rezidentiala si pe termen lung are efecte negative in viata comunitatii locale" se sustine in comunicatul Romani CRISS.

 

 Pagina realizata de  Miruna Troncota si Mirela Vlasceanu

 

 

Fondul Roman de Dezvoltare Sociala

 

In 1997 Guvernul Romaniei cerea sprijinul Bancii Mondiale in vederea demararii unui program de reducere a saraciei si de promovare a initiativelor venite din partea comunitatilor locale. La scurt timp, Banca Mondiala propunea guvernului infiintarea unui fond social, dupa modelul celorlalte peste 108 astfel de organizatii, finantate pana la acea data in America Latina, Orientul Mijlociu si Africa de Nord. Solutia era agreata, iar un an mai tarziu lua nastere Fondul Roman de Dezvoltare Sociala (FRDS).

Activitatile FRDS vizeaza reducerea saraciei. Unul dintre grupurile tinta principale este reprezentat de comunitatile de romi, un segment insemnat al populatiei vulnerabile din Romania.

 FRDS sprijina initiative care pornesc din interiorul comunitatilor sarace, cu participarea activa a acestora. Comunitatile sunt cele care depun proiectul, tot ele sunt cele care il duc la bun sfarsit. Banii necesari desfasurarii lui sunt alocati direct de catre FRDS unor organizatii constituite din membrii comunitatii (un grup de minimum 10 membri). Doar proiectele de servicii sociale sunt initiate si implementate prin intermediul unor organizatii neguvernamentale sau al autoritatilor locale.

Fondurile provin in principal de la Banca Mondiala si de la Banca Europeana de Dezvoltare, carora li se adauga contributia Guvernului Romaniei. Alaturi de banii dati de FRDS, nerambursabili, comunitatea trebuie sa aiba propria contributie, in bani sau natura (munca, materiale de constructii, utilaje etc.). Aceasta contributie variaza in functie de proiect, de la 5% (servicii sociale), la 10% (proiecte de infrastructura), respectiv la 15% (activitati generatoare de venit) din valoarea grantului oferit de FRDS.

Pentru sfarsitul anului 2006 se preconizeaza implicarea FRDS in implementarea unui nou proiect finantat de Banca Mondiala, Proiectul pentru Incluziune Sociala. Acesta isi propune sa contribuie la ameliorarea conditiilor de viata si la incluziunea sociala a celor mai defavorizate si vulnerabile categorii sociale din societatea romaneasca, printre care si minoritatea roma.

 

 

MIHAELA PETER, director adjunct FRDS

Dezvoltare din interiorul comunitatii

 

Ce tip de proiecte finantati ?

Fondurile pe care FRDS le pune la dispozitia comunitatilor locale incearca sa acopere o paleta cat mai larga de nevoi. Prin intermediul proiectelor finantate de fond, beneficiarii nostri au in primul rand posibilitatea de a realiza mici lucrari de reabilitare a infrastructurii comunitare. Pe langa reabilitarea drumurilor, finantarea FRDS permite si introducerea sau reabilitarea unor retele de alimentare cu apa, reabilitarea centrelor comunitare (fostele camine culturale), a unor poduri sau punti pietonale sau realizarea unor lucrari de protectie impotriva inundatiilor.

O a doua alternativa pentru beneficiarii nostri sunt proiectele de activitati generatoare de venit. Prin intermediul lor, membrii comunitatii pot initia mici afaceri care sa contribuie la diversificarea surselor de venit la nivel comunitar. Pana acum, cel mai adesea solicitarile beneficiarilor au vizat realizarea unor investitii care sa asigure prelucrarea unor resurse locale importante: lapte, carne, lemn, lana, fructe sau legume, plante medicinale etc.

In fine, o a treia categorie de proiecte pentru care putem aloca resurse financiare este cea a serviciilor sociale comunitare. In general, finantam organizarea unor centre de zi cu caracter educativ pentru copii, adaposturi temporare pentru persoane fara suport familial sau pentru victime ale violentei domestice, centre comunitare sau servicii adresate tinerilor la risc, servicii de ingrijire la domiciliu pentru varstnici, centre de informare si consiliere, campanii de promovare a sanatatii etc.

O comunitate care ni se adreseaza are la indemana toate aceste trei alternative de finantare. Prin organizarea unor consultari la nivel comunitar, ea trebuie insa sa decida care dintre nevoile locale reprezinta adevarata prioritate a comunitatii si doar pe aceea sa o transpuna intr-un proiect de finantare.

Din cererile primite in acest an, cate proiecte au primit finantare?

Aici atingeti una dintre cele mai mari frustrari ale noastre, dar mai ales a beneficiarilor nostri potentiali: faptul ca, din cele 3.740 de cereri de finantare primite de fond in opt ani de activitate, fondurile avute la indemana ne-au permis sa finantam doar 1.085 dintre ele. Prin urmare, am reusit sa acoperim mai putin de o treime din nevoile exprimate de beneficiarii nostri. Si asta in ciuda eforturilor noastre continue si sustinute de a atrage si alte fonduri pentru astfel de proiecte. Sa speram ca integrarea Romaniei in Uniunea Europeana va asigura acestor comunitati, pe care noi nu am reusit sa le sprijinim, accesul la fondurile de dezvoltare atat de necesare.

 Ce face din  FRDS un program particular, deosebit de altele?

La aparitia sa pe "piata" programelor de dezvoltare accesibile comunitatilor locale din Romania, FRDS aducea o perspectiva cu totul noua. Perspectiva FRDS era, si a ramas in toata aceasta perioada, aceea a unei dezvoltari care sa fie generata din interiorul comunitatii, cu larga participare a membrilor ei. Proiectele finantate de fond trebuie initiate si derulate chiar de catre membrii comunitatii, care isi stabilesc singuri prioritatile de dezvoltare, in urma unei largi consultari derulate la nivel local, isi constituie o organizatie comunitara care sa coordoneze intregul proces consultativ si de elaborare a proiectului si care, ulterior, va gestiona ea insasi fondurile alocate de FRDS pentru realizarea proiectului. Interventia FRDS tinteste dezvoltarea comportamentului civic, prin promovarea voluntariatului, prin solicitarea unei contributii directe a beneficiarilor la implementarea proiectului - in bani sau in natura (munca, materiale, utilaje etc.).

Care sunt punctele tari si dezavantajele lucrului in parteneriat cu comunitatea?

In primul rand, poti fi sigur ca fondurile acopera acele investitii de care comunitatea are cea mai mare nevoie. Apoi, responsabilizand comunitatea, reduci riscurile ca banii alocati sa fie gestionati prost sau in interesul unor grupuri restranse. De asemenea, in momentul in care oamenii participa si contribuie in mod direct la realizarea unui obiectiv de investitii, poti fi sigur ca vor avea mult mai mare grija ca acesta sa fie mentinut intr-o stare buna, pe termen cat mai indelungat.

Pe de alta parte, sa construiesti un parteneriat functional cu comunitatea presupune un proces costisitor, in termeni de resurse umane si de timp, si dificil, in conditiile in care, in general, membrii comunitatii nu sunt obisnuiti sa participe in mod activ la procesul de decizie. Pe de alta parte, liderii informali ai comunitatii au adesea o capacitate redusa de administrare a unui asemenea proces complex, care presupune cunostinte si abilitati manageriale, de comunicare, de administrare de fonduri, de negociere etc. Iar procesul este cu atat mai dificil, cu cat participarea presupune voluntariat, nici unul dintre cei implicati la nivel comunitar in implementarea proiectelor FRDS nebeneficiind de altceva decat strict de rezultatele proiectului si, eventual, de recunostinta celorlalti membri ai comunitatii.

Care este conditia de baza pe care trebuie sa o indeplineasca o comunitate pentru a putea fi eligibila?

Programele FRDS se adreseaza strict unor comunitati sarace. De suportul FRDS au beneficiat pana acum in general comunitati rurale mici si izolate, periferice in raport cu centrul de comuna si aflate la distante apreciabile fata de marile orase.

Cum se desfasoara, in linii generale, un astfel de proiect?

Orice proiect FRDS trece prin 3 etape principale: pregatirea, realizarea sau implementarea, respectiv intretinerea. In perioada de pregatire initiatorii afla, direct de la noi prin campaniile de informare organizate periodic sau de la altii - primarie, presa, fii ai satului -, de posibilitatea de a aplica pentru o finantare. Se pregatesc, iar cei care nu au suficienta capacitate de a se organiza singuri si de a-si stabili prioritatile primesc sprijin prin facilitatorii fondului, dupa care depun solicitarea de finantare la data anuntata public. Solicitarile se evalueaza de evaluatori specializati.

 Solicitantii castigatori urmeaza un curs de initiere in "tainele" managementului proiectelor cu finantare FRDS, pun la punct un plan de activitati cat mai realist, dupa care isi deschid un cont in care primesc primii bani, "prima transa", cum se numeste in termeni tehnici, necesari primelor activitati. Se cheama ca am trecut in etapa a doua, respectiv implementarea. In functie de tipul de proiect, exista faze diferite si activitati specifice. In etapa a treia se consolideaza parteneriatele, se stabilesc atributiile pentru asigurarea continuitatii proiectelor si se pun in aplicare planurile de intretinere.

In ce consta asistenta tehnica pe care o oferiti comunitatilor?

Pentru ca fondul intervine in principal in comunitati cu un grad redus de dezvoltare, oferim asistenta beneficiarilor nostri pentru depasirea problemelor ce pot interveni in toate etapele proiectului. De exemplu, prin intermediul facilitatorilor comunitari identificam si sprijinim comunitatile sarace in demersurile de elaborare a proiectului adresat FRDS (stabilirea prioritatilor, alegerea liderilor, redactarea cererii de finantare, inregistrarea grupului etc.), respectiv le ajutam sa depaseasca acele situatii de criza ce pot aparea pe parcursul implementarii proiectului (conflicte aparute intre membrii comunitatii, intre acestia si constructor sau autoritatile locale etc. Ulterior, pe toata perioada implementarii, supervizorii FRDS acorda asistenta directa membrilor comunitatii in derularea activitatilor concrete de punere in practica a proiectului (achizitii, proceduri financiar-contabile, comunicare, asigurarea contributiei comunitatii etc.).

In ce fel se implica membrii comunitatii?

Participarea comunitatii este fundamentala in contextul interventiei noastre, programele derulate de fond tintind tocmai scoaterea comunitatilor sarace din starea de pasivitate in care se gasesc, stare accentuata atat de lipsa resurselor de dezvoltare, cat mai ales de atrofierea comportamentului civic. Pentru a avea acces la fondurile FRDS, beneficiarii nostri trebuie sa-si evalueze nevoile si sa-si stabileasca prioritatile de dezvoltare, sa se asocieze, infiintand o organizatie comunitara care sa coordoneze demersurile de elaborare si de implementare a proiectului, sa aleaga un comitet de conducere a proiectului, sa contribuie in mod direct la eforturile de implementare a acestuia, prin munca, materiale, bani etc., respectiv sa incheie parteneriate locale care sa asigure sustenabilitatea proiectului in timp. (A.C.)

 

 

Alimentare cu apa la Valea Hotarului

 

 Proiect finantat de  FRDS in satul Valea Hotarului, comuna Dragoslavele, judetul Arges

 

Satul Valea Hotarului tine de comuna Dragoslavele din judetul Arges, iar prin apropierea sa trece cunoscutul traseu turistic Rucar-Bran. Satul numara peste 500 de locuitori si se afla pe un drum periferic, asfaltat doar pe o portiune de vreo 2 km din 11. Casele sunt saracacioase, iar o parte dintre acestea, amplasate pe malul paraului Valea Hotarului, risca sa fie inundate la ploile abundente. Comunitatea satului este o comunitate de romi rudari.

Printre preocuparile preotului comunei se afla realizarea unei monografii a zonei. Dintr-o discutie cu acesta, se poate afla ca primii locuitori ai satului ar fi fost adusi din Ardeal pentru a lucra pentru cautatorii si negustorii de aur.

Majoritatea romilor care locuiesc aici nu detin terenuri agricole. Descrierea ce le este facuta este aceea a unei comunitati inchise. Desi marea parte a satenilor traieste din ajutorul social, localnicii par a fi persoane dispuse sa munceasca atunci cand li se ofera ocazia. Nu de putine ori oamenii din zona vin sa ii tocmeasca pentru diferite activitati: munca la camp, construirea unei case. Unii dintre ei se ocupa si cu confectionarea cosurilor si maturilor, in schimbul carora se duc la campie sa ia cereale sau alte produse agricole. Altii culeg fructe de padure si le vand pe marginea drumului.

Dintre toate neajunsurile, cea mai mare greutate a satenilor era alimentarea cu apa. Singurele surse de aprovizionare cu apa potabila erau doua fantani. Pentru o galeata de apa potabila, oamenii erau nevoiti sa parcurga distante mari pana la una dintre cele doua fantani, iar odata ajunsi acolo, se statea la coada. Cozile puteau dura si o ora. Mai mult, se intampla uneori ca apa sa fie salcie. Femeile spalau rufele la malul apei, unde se facea si adapatul vitelor. Nu de putine ori, din cauza ploilor sau a unor exploatari forestiere din zona, apa era tulbure. Cel mai greu era dimineata, cand copiii trebuiau sa se pregateasca pentru scoala sau in zilele friguroase, in special iarna. In vreme de seceta, tot satul lua apa de la o pompa, aflata in centrul de comuna Dragoslavele, la aproximativ 2-3 km de sat.

Primarul din comuna a aflat de FRDS si i-a indemnat pe satenii din Valea Hotarului sa se organizeze si sa se gandeasca cum sa rezolve problema alimentarii cu apa.

La inceput, oamenii s-au aratat neincrezatori. Nu era prima oara cand li se promitea rezolvarea acestei probleme, acest lucru mai fusese facut si nerespectat in cadrul unor "demonstratii electorale". In plus, exista o neincredere generala a localnicilor din Valea Hotarului fata de cei din jur, alimentata de educatia precara, saracie si de nedreptatile care li s-au facut in timp. "Intr-o judecata a unui roman cu un tigan, chiar daca tiganul are dreptate, castiga romanul. Justitia in Romania asa e peste tot. Zice ca e tigan si ca tiganu’ are numai caractere negative, nu are si pozitive, zice ca el e de vina, chiar daca el are dreptate...", spune unul dintre sateni.

Cu toate acestea, primarul comunei a reusit sa ii mobilizeze. Oamenii au facut munca fizica, contribuind in principal la sapatul santurilor, si i-au gazduit in casele lor pe muncitorii de la firma executanta. In urma proiectului lor, finantat de FRDS, problema alimentarii cu apa s-a solutionat, iar apa se ia acum de la robinetele instalate pe ulitele satului, chiar de la poarta caselor.

Normalizarea acestei situatii a adus schimbari vizibile la nivelul intregii comunitati. Cele mai importante efecte au fost in domeniul sanatatii: o crestere a igienei corporale, a curateniei din gospodarii, a starii de sanatate. Cateva inspectii la scoala din localitate au aratat o crestere a igienei copiilor. In plus, daca inainte mai existau imbolnaviri cauzate de apa necorespunzatoare calitativ, acest lucru nu se mai intampla in prezent.

Noua alimentare cu apa a insemnat inclusiv un standard de viata mai crescut. Initial exista un sentiment al apartenentei la o localitate "inapoiata"; acum, satul s-a modernizat. Insa cea mai importanta este valoarea simbolica: aceea ca la lucrul realizat au contribuit si satenii. (A.C.)

 

 

Mogosoaia - mahalaua tiganeasca

 

Comuna Mogosoaia este un loc al contrastelor. Are o populatie numeroasa de romi, unii dintre ei foarte instariti, altii luptandu-se anevoie cu saracia. Pe marginea soselei care strabate localitatea se inalta vilele celor cu stare, adevarate blocuri colorate, inconjurate de terase si alei pietruite. Dincolo de portile cu grilaj inalt incepe drumul de tara noroios si desfundat care serpuieste printre ulite, ajungand pana in mahalaua saracilor. Aici locuiesc, amestecati, romi si romani, numitorul comun al acestei convietuiri fiind saracia. Cei din "mahalaua tiganeasca", cum ii spun localnicii, traiesc din vanzarea de fier vechi sau lucreaza cu ziua pe la oameni. O mare parte dintre ei sunt florari. Ii intalnesti dimineata la Piata Cosbuc, unde cumpara florile en gros si apoi le vand ceva mai scump. Femeile vopsesc plante ornamentale, asa-numitele imortele, si le vand in Bucuresti sau pe marginea drumului. E o indeletnicire lunga si migaloasa: plantele trebuie culese de pe camp, vopsite si puse la uscat in curti, iar pretul unui buchet este de un leu.

Am intrat in mahalaua din Mogosoaia la sfarsitul acestei ierni, impreuna cu un prieten fotograf, intr-o zi de sambata, infruntand un vant inghetat si irascibilitatea calatorilor ticsiti in microbuzul care ne-a adus din Bucuresti. Eram implicata pe atunci intr-unul dintre programele pe care le desfasura o organizatie internationala de drepturile omului in comunitatile de romi. Programul era in domeniul sanatatii, dar, curand, mi-a devenit din ce in ce mai limpede ca in comunitati intalnesti probleme de tot felul, diferite de motivul initial al vizitei tale. Realitatea este aceea ca, de cele mai multe ori, nevoile oamenilor depasesc cu mult puterile tale de a-i ajuta.

Astfel, desi organizatia desfasurase aici doar programe de sanatate, motivul pentru care ma aflam acum in comunitate era cu totul altul. Una dintre mediatoarele sanitare ne semnalase o situatie ingrijoratoare privind abandonul scolar al copiilor romi. In anul scolar precedent, din doua clase I, cate exista la scoala din localitate, 9 copii romi ramasesera repetenti sau abandonasera la sfarsitul anului. Invatatoarele copiilor spuneau ca progresul lor scolar era foarte lent; unii dintre ei nu aveau cunostinte elementare, nu erau obisnuiti nici macar sa coloreze, nu stiau sa faca diferenta intre culori sau sa numere. Acest lucru se explica prin nefrecventarea gradinitei. Treptat, intre cunostintele copiilor care primesc educatie prescolara si cele ale celor care intra direct la scoala apare un decalaj serios. Putini dintre parintii din comunitate isi trimit copiii la gradinita. Chiar daca este gratuita, copiii nu au haine si incaltaminte adecvate, mai ales iarna, si cu atat mai putin posibilitatea de a cumpara rechizitele si materialele didactice care li se cer. In afara de aceste constrangeri materiale, si alte bariere se ridica in calea accesului la invatamantul prescolar: slaba motivare a parintilor de a pune accent pe educatia celor mici, neincrederea lor ca scoala le poate asigura un viitor mai bun. In acelasi timp, traind intr-o comunitate relativ inchisa si marginalizata de societate, multi dintre parintii romi ezita sa-si inscrie copilul la timp la scoala, considerand ca nu este inca pregatit. Asa se explica faptul ca gasim inscrisi in clasa I copii romi de 9, 10 chiar si 11 ani.

Iata-ne astfel ajunsi in "mahalaua tiganeasca", insotiti de mediatoarea sanitara. Scopul era acela de a face cunostinta cu comunitatea, de a vorbi cu parintii copiilor care urmeaza sa intre in clasa I fara a fi fost vreodata la gradinita si de a pregati terenul pentru niste clase pregatitoare, in cadrul carora acesti copii sa acumuleze cateva cunostinte pana la toamna. O intentie care avea nevoie de bani pentru a deveni realitate. Am decis sa facem o strangere de fonduri pentru ei si in acest scop sa realizam un film sau un material fotografic cu acesti copii, astfel incat sa le dam sansa unui start egal pentru scoala.

Am stat de vorba cu oamenii si am intrat in casele lor. Gospodarii sarace si curate, cu incaperi stramte in care traiesc chiar si 8 persoane. In fata unei porti roase de rugina o fetita imbracata cu un hanorac roz flutura mana spre camera. Apare si mama ei, care ne spune ca ea este singura din familie care merge la scoala. O sora de 15 ani s-a maritat de curand, una de 8 ani trebuie sa mearga in toamna la scoala, iar restul fratilor sunt inca prea mici. Camera in care intram este luminata doar de un televizor alb-negru. Doua paturi lipite, in care dorm unii in altii cei 5 copii ai familiei. Pe o lavita acoperita cu o patura inflorata, un nou nascut. Femeia se scuza pentru dezordine, desi incaperea afiseaza o saracie demna. Ne povesteste ca a fost inchisa timp de un an pentru ca fusese prinsa furand porumb de pe camp. E inca tanara, dar slaba si muncita, incat pare mult mai in varsta.

La iesire ne asteapta un grup mare de copii, incantati ca vor fi fotografiati. In cateva secunde, sacosa cu dulciuri pe care o adusesem cu noi se goleste. Unii dintre ei sunt mai mari, au 12-13 ani si nu mai pot fi inscrisi in clasa I, ci doar in programe de recuperare. Unii au abandonat scoala, altii nu au mers niciodata. Sunt copii cu nevoi speciale sau abandonati de un parinte, deveniti mainile care aduc paine in casa. Pentru multi dintre ei viata de oameni mari a inceput deja, prematur si nemilos.

Fotograful scoate filmul din aparat si plecam. Luam cu noi, in afara de pelicula foto, glasul copiilor care, intrebati daca vor sa mearga la scoala, raspund "daaaa", intr-un cor taraganat. Pastram cu noi acest glas, care ne rasuna in urechi chiar si cand ajungem in aglomeratia orasului, saturat de claxoanele masinilor si sirene. (A.C.)

 

 

Dreptul la o locuinta decenta

 

Activitatea asociatiei internationale Habitat for Humanity are ca punct de pornire ideea ca dreptul la locuire decenta este un drept fundamental al fiecarui om. In Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948) adoptata de ONU, se arata ca nevoile umane de baza trebuie recunoscute ca drepturi, promovand conceptul de demnitate umana ca un principiu legal: "Orice persoana are dreptul la un standard de viata adecvat pentru sanatatea si bunastarea ei insesi si a familiei sale, incluzand asigurarea hranei, a hainelor, a locuintei, ingrijire medicala si serviciile sociale necesare, precum si dreptul de securizare in cazul somajului, al imbolnavirii, incapacitatii fizice de munca, varsta inaintata sau alte deficite relative la subzistenta, in circumstante care depasesc propriul control personal" (Art. 21.1). Pornind de la aceasta idee, asociatia desfasoara programe in peste 100 de tari, incercand sa amelioreze problema adapostirii saracacioase. Pana acum, in lume au fost construite peste 200.000 de locuinte Habitat. "Practic, la fiecare 25 de minute este finalizata constructia unei case Habitat, undeva in lume", se afirma in prezentarea organizatiei.

Filiala din Romania functioneaza oficial din 1996, ajutand pana in prezent 450 de familii sarace sa isi construiasca o locuinta decenta. Filialele sale sunt distribuite in toate regiunile tarii: Cluj-Napoca, Beius, Arad, Pitesti, Radauti, Craiova, Comanesti si Cumpana (langa Constanta).

Zamfir Todor, directorul de comunicare al organizatiei, spune ca in Romania exista o nevoie serioasa de remediere a conditiilor de locuire pentru multe familii sarace. "Evaluand situatia din Romania pe baza mai multor rapoarte oficiale din ultimii ani, Habitat for Humanity Romania estimeaza ca mai mult de 150.000 de familii din Romania continua sa supravietuiasca in locuinte vechi sau improvizate, care abia daca ii protejeaza de intemperii, supraaglomerate, cu peretii deteriorati, sub acoperisuri subrede, fara apa curenta, fara instalatii sanitare si deseori fara electricitate", afirma Zamfir.

Tot el explica si fenomenul "accesului interzis" al familiilor nevoiase la creditul pentru o locuinta. "Familiile nevoiase din Romania abia supravietuiesc din veniturile pe care le au. Circa 30% dintre muncitorii din Romania sunt angajati cu salariul minim pe economie, respectiv 330 RON. Prevederile BNR impun ca rata lunara sa nu depaseasca 35% din venitul net al contractantului. Majoritatea bancilor nu acorda finantari familiilor cu un venit sub 300-400 de euro pe luna. Altfel spus, creditul pentru locuinta este interzis (si, din pacate, va fi pentru multa vreme) familiilor cu venituri mici din Romania."

Unul dintre grupurile tinta carora li se adreseaza activitatile asociatiei il constituie romii, categorie vulnerabila, care se confrunta cu grave probleme de locuire. Asociatia a facut o estimare a nevoilor acestora din zonele unde are filiale si a identificat, in asezarile legale si ilegale unde acestia locuiesc, cel putin 50.000 de locuinte-ghetou, in stare foarte precara (de exemplu, populatia de etnie roma care locuieste la groapa de gunoi a orasului Cluj-Napoca). Numeroase familii de romi au primit ajutor in constructia de locuinte decente, in cadrul proiectelor asociatiei.

Ce deosebeste activitatea acestei asociatii de actele pur umanitare ale unui ong in general? Un concept diferit: Habitat for Humanity este mai mult decat un constructor nonprofit, este o miscare care isi propune sa reconstruiasca spiritul de comunitate, de intrajutorare intre membrii aceleiasi comunitati.

Fiecare casa este construita impreuna cu familia care va locui in ea, care se implica si este, astfel, responsabilizata. In plus, asociatia lucreaza foarte mult pe baza de voluntari, care muncesc alaturi de familiile beneficiare, lucru care face posibila mentinerea costului scazut al locuintelor.

In plus, dupa finalizarea lor, casele nu sunt daruite familiilor sarace, ci se transfera in proprietatea acestora printr-un imprumut ipotecar. Familiile platesc costul construirii locuintelor in 20 sau 30 de ani, fara nici un fel de profit sau dobanda. Ratele lunare la locuintele Habitat din Roma nia variaza intre 11-50 de dolari, in functie de tipul de comunitate unde se construieste (comunitati satesti izolate, orase mici sau resedinte de judet). Aceste rate lunare sunt de 2-4 ori mai mici decat chiria pentru o locuinta similara, pe piata imobiliara locala. Banii sunt adunati in contul organizatiei si din ei se construiesc alte locuinte, pentru alte familii nevoiase. Astfel, familiile ajutate contribuie, la randul lor, la bunastarea altor oameni care traiesc in saracie. Singurii scutiti de aceasta plata sunt cei care si-au pierdut locuintele in urma unor dezastre naturale.

In prezent, Habitat for Humanity Romania se finanteaza exclusiv din donatii, deoarece nu mai este sustinuta financiar de organizatia centrala.

Familiile in nevoie sunt selectate pentru a-si construi case cu ajutorul Habitat for Humanity in mod transparent si nediscriminatoriu, la baza procesului de selectie stand 3 criterii de baza: nevoia de locuinta, existenta unui venit, chiar foarte modest, si dorinta de a munci (pana la 1.500 ore) la propria locuinta si a altora.

Oportunitatea de a obtine o locuinta Habitat este anuntata in ziare locale, prin biserici, la radio, TV sau prin afise. (A.C.)

 

 

MICHELLE KELSO

Dureri ascunse

Întalnire cu supravietuitorii romi ai Holocaustului din Romania

 

 Am auzit pentru prima oara vorbindu-se despre deportarea tiganilor romani din timpul celui de-al doilea razboi mondial în 1994, cand am venit în Romania cu o bursa Fulbright pentru a aduna relatari din viata femeilor rome. Am venit în Romania pregatita sa vorbesc cu femeile rome despre rolul lor de sotii si mame si de pastratoare ale limbii si traditiei romani. În schimb, ele mi-au împartasit o istorie aproape necunoscuta mie, în care abundau rani emotionale si chiar fizice. Marturiile lor m-au zguduit în adancul fiintei si de aceea mi-am schimbat complet directia de studiu.

O luna mai tarziu am întalnit-o pe Marioara, instructorul meu de limba romani, care m-a ajutat sa gasesc femei pentru a le intervieva. Am început sa înregistrez relatarile povestite oral si m-am trezit în postura privilegiata de ascultator al unor tristeti ascunse, împartasite de zeci de ani doar familiilor. Femei ce purtau fuste si basmale stralucitor colorate povesteau despre deportarea lor într-un loc numit în limba romani ando’Bugo, adica raul Bug. Ulterior, am aflat ca lagarele despre care vorbeau se aflau în Transnistria, teritoriu controlat pe atunci de autoritatile romane.

Înainte de a asculta aceste relatari, nu auzisem niciodata ca romii fusesera persecutati de nazisti si de aliatii acestora. Manualele de istorie nu au reusit sa aduca suferinta romilor la lumina. În dorinta de a cunoaste mai mult despre romii din Romania si despre Holocaust, am cercetat în biblioteci si am gasit cateva publicatii. În acel moment, am decis sa fac cercetari asupra persecutiei romilor.

Nu a fost o munca usoara, pentru ca nu exista o baza de date a supravietuitorilor romi. Multi dintre ei traiau în special în zone rurale, greu accesibile. Curand am descoperit ca el phure kai sas ando’ Bugo (batranii care au fost la Bug) erau împrastiati în sate mici, raspandite în sudul Romaniei. Nu aveau telefon, motiv pentru care trebuiau contactati personal. Marioara mi-a fost de mare ajutor pentru studiu, reusind sa-i convinga pe oameni sa stea de vorba cu mine, pentru ca multi se temeau sa vorbeasca cu un strain. O batrana de 72 de ani s-a ascuns sub pat de frica ca am venit ca sa o deportez din nou în Transnistria. Initial, supravietuitorii au fost suspiciosi asupra motivelor pentru care am venit la ei, desi Marioara le-a explicat scopul studiului. De exemplu, întrebau: "De ce vrea sa afle despre deportare o gazdi (o femeie neroma)? Oare întelege gadzi ce a insemnat deportarea?".

Pe de-o parte, întelegeam, pe de alta, nu. Documentele de arhiva m-au pregatit pentru evenimentele deportarii, dar dictionarul meu de limba romani nu a reusit sa-mi furnizeze vocabularul potrivit. Desi lingvistii internationali au creat un cuvant în limba romani care sa desemneze Holocaustul, Porrajmos (The Devouring), acesta nu era un cuvant familiar romilor din Romania care îi fusesera victime. Lucrurile groaznice care s-au petrecut în zona delimitata de raul Bug, în perioada 1942-1944, au fost exprimate de supravietuitori prin ando’Bugo (la raul Bug). Pentru romii din Romania, acea zona de granita dintre Romania si portiunea din Ucraina ocupata de Germania semnifica ceea ce noi astazi numim Holocaust.

Pe masura ce am început sa învat vocabularul despre ando’Bugo, el phure au început sa vorbeasca despre experientele din lagare. Mai mult de 150 de romi mi-au oferit oportunitatea de a vorbi cu ei despre istoriile din timpul razboiului. Majoritatea celor intervievati erau copii în momentul deportarii, iar multi s-au întors orfani în Romania, dupa ce si-au pierdut unul sau ambii parinti în lagare. Fiecare persoana a avut de spus o poveste îngrozitoare, plina de tragedii personale, unele dintre ele rasunand înfricosator în miile de marturii ale celorlalti supravietuitori.

Povestea uimitoare a romilor m-a facut sa revin în Romania de mai multe ori. Cu fiecare supravietuitor cu care stateam de vorba, ieseau la lumina noi detalii. Mi-am ales ca tema a dizertatiei de doctorat memoria colectiva a romilor, întrucat voiam sa înteleg cum povestesc romii despre viata lor, ce are în comun naratiunea lor cu cea a altor supravietuitori ai Holocaustului si care a fost impactul experientelor din timpul razboiului asupra vietii lor.

Ca profesor de stiinte sociale, am vrut ca studentii sa vada ce am vazut si eu, pentru a putea asocia faptelor si cifrelor Holocaustului chipuri si nume. Ideea unui film documentar mi-a venit în timp ce transcriam interviurile luate supravietuitorilor cu camera video. Romii îsi spun povestea cu tot trupul, care devine astfel instrument de comunicare. Gesturile cu mana înlocuiesc un cuvant ce exprima actiunea, iar expresiile faciale transmit emotii. Am vrut ca si alti oameni sa vada si sa auda aceste marturii remarcabile, pentru a-i încuraja pe tineri sa exploreze subiectul Holocaustului si al romilor, prin discutii, scris si gandire critica.

Filmul spune povestea celor peste 25.000 de romi care au fost deportati de regimul maresalului Ion Antonescu în Transnistria în anul 1942. Primii au fost deportati nomazii, care, ca si în Germania, erau considerati prin stilul lor de viata o amenintare la adresa ordinii care se dorea a fi instaurata. Antonescu a ordonat si deportarea unor categorii de romi sedentari, incluzandu-i pe cei fara ocupatii, pe cei cu cazier si familiile lor. Autoritatile romane încercau sa încropeasca niste lagare unde sa-i cazeze pe romii deportati si sa le asigure hrana. În haosul creat, nu s-a distribuit mancare cu lunile, lasandu-i pe deportati sa se descurce cum au putut. În aceste conditii mizere, romii au început sa moara în numar mare din cauza foamei, brutalitatii si bolii. Un numar de aproximativ 11.000 de romi au murit în Transnistria.

Ascultand relatarile lor, întrezarim experienta acestora în lagare. Mirica ne povesteste cum manca iarba pentru a supravietui, în timp ce Juberina ne spune despre tatal ei care a fost împuscat de un jandarm pentru ca, fiind bolnav, nu a putut sa munceasca. Crai povesteste cum gasea cateva cadavre în fiecare dimineata - rude si prieteni care murisera de foame - pe care trebuia sa le îngroape cu ultimele puteri pe care le mai avea. Mureau atat de multi încat, pe timpul iernii aspre, cand pamantul îngheta la suprafata, nu se mai puteau face înmormantari. Berbec îsi aminteste cu durere cum cadavrul mamei sale a fost devorat de un caine. Chiar daca eliberarea a fost posibila în anul 1944, moartea înca nu se retrasese. Anuta, orfana, plange gandindu-se ca a trebuit sa-si paraseasca sora mai mare bolnava de tifos, pe marginea drumului, pentru ca nu mai putea s-o care.

Lansat în anul 2005, documentarul Dureri ascunse a fost prezentat în mai multe licee din tara în cadrul unei caravane educationale pe tema predarii Holocaustului. Un elev, dupa ce a vizionat filmul, a marturisit ca din acel moment a înteles ca romii sunt si ei oameni, în timp ce alti colegi au întrebat de ce nu au învatat nimic despre acest subiect pana acum.

Filmul Dureri ascunse a fost un prim pas. Speranta mea este ca pe viitor, prin acest documentar sa încep un dialog cu privire la locul romilor atat în istoria Romaniei, cat si în cea a Holocaustului.

 

 

Argintar din tata-n fiu

 

Pe o straduta din Vitan, intr-o casa batraneasca, l-am intalnit intr-o dupa-amiaza pe Mircea Craciun. Argintar de meserie, Nea Mircea tocmai se intorsese din provincie de la un targ. Tot calabalacul (mese, scule, inele, margele, un casetofon, saci cu haine si scaunele de lemn) pe care-l duce dintr-un colt in altul al tarii, era ingramadit intr-un colt al curtii. L-am intrebat unde e atelierul si mi-a raspuns simplu aratandu-mi o geanta mare de piele: "@sta-i tot atelierul meu!". La 51 de ani, Mircea Craciun e nelipsit de la targurile de artizanat si de la festivalurile de arta populara din tara. Poarta perciuni stufosi si mustata. La gat are doua lanturi de argint si o cruce, iar pe mana dreapta un inel mare, un ghiul. Nu pot decat sa-mi inchipui ca toate sunt facute de el.

Nea Mircea a invatat meseria de argintar de la tatal sau. Pe vremea copilariei umbla din sat in sat cu familia. Stateau intr-o comuna 2-3 zile, o saptamana: "Asa m-am pomenit cu aceasta meserie. Langa un gard sau in curte la cineva, pe sculele unde lucra tata, am invatat sa lucrez si eu. Prima data am stricat, mi-aduc aminte ca am luat o palma de la tata. Pe urma mi-a aratat, m-a indrumat. A fost greu pana am facut primul inel si dup-aia, cate putin, cate putin, am ajuns la 40 de ani de meserie."

Din pacate, copiii lui n-au invatat nici unul sa lucreze. Dar Nea Mircea e inca optimist: "Ma gandesc ca nu e tarziu, am doi nepotei, mai am o sansa sa ramana cineva care sa mosteneasca aceasta meserie".

Pe o masa instalata in graba in curtea casei, Nea Mircea incepe sa-si insire sculele: o nicovala, o placa de azbest, cateva ciocane, niste clesti si o lampa de sudura improvizata dintr-o sticla cu petrosin din care iese o carpa. Mai are multe alte scule in geanta-atelier. Alege o bucatica de argint, o pune pe placa de azbest, aprinde lampa si printr-o teava de metal incepe sa sufle aer. Flacara il asculta si in cateva minute argintul s-a transformat intr-o bila stralucitoare portocalie. Urmeaza batutul cu ciocanul si dupa o vreme bucata informa de metal se transforma intr-o banda si apoi intr-un inel care va fi intr-o ultima faza decorat cu modele in zig-zag sau florale.

In sezonul de targuri, Nea Mircea e mai mult pe drumuri. Din martie pana in decembrie se trezeste de dimineata, pune lucrurile in masina, isi ia nevasta si porneste spre Galati, Braila sau Valcea, unde sta cateva zile, merge la Muzeul Taranului Roman sau calatoreste chiar in strainatate. Aici el face demonstratii pe loc, lucreaza in fata ta cu ciocanul si nicovala, instrumentele traditionale. "Clientul sade langa mine, vede cu ochii lui cum se lucreaza, cum se topeste metalul, cum se lamineaza." Daca ai rabdare sa-l urmaresti 20 de minute, poti vedea cum se face o verigheta din argint. Pentru un ghiul lucrul dureaza mai mult, chiar si doua zile, dar si rezultatul e pe masura. Si, cum orice afacere are un producator si un distribuitor, in familie rolurile sunt bine impartite: Mircea face bijuterii si gablonturi sub ochii interesati ai clientilor, sotia lui sta la taraba si le vinde. Iar vanzare este, mai ales prin strainatate, unde nu mai sunt deloc argintari romi. Sotii Craciun mai expun si costume traditionale romani, cateva vechi si unele noi, dar lucrate traditional de mana de mama lui Mircea. Uneori isi diversifica si mai mult oferta: la un targ din Suedia "am facut si pe artistul dansator, am reprezentat si portul nostru tiganesc, am si lucrat bijuterii, le-am facut cam pe toate". La targurile la care se duc an de an, se intampla sa mai primesca cate o comanda speciala, care e onorata un an mai tarziu: "Unii dau comanda de la an la an, cand vin, sa le aduc ceva autentic, lucrat manual".

Chiar daca argintari romi mai sunt prin tara, Nea Mircea e singurul care participa la targuri: "Cred ca a fost norocul meu sau sansa vietii". A fost ales din cativa mesteri si acum si-a facut un stil de viata din asta. Dar ceilalti argintari, care lucreaza prin piete, pe unde mai obtin autorizatii, se simt marginalizati ca nu sunt primiti si ei la targuri. "Nu m-am bucurat deloc cand, de Florii, in acest an, am fost singurul tigan din tara care a fost acceptat la targul de la Muzeul Taranului Roman." Totusi, e frumos sa bati tara in lung si-n lat, mai ales daca tovarasia e placuta. Ceilalti mesteri pe care ii intalneste pe la targuri i-au devenit ca o a doua familie: "Am colegi din toata tara care suntem prieteni, suntem colegi, suntem o familie deja in orice targ. Avem si unguri, avem si greci, si italieni, si tigani, si romani".

De poarta casei lui Nea Mircea se apropie un barbat imbracat in negru si cu parul pana la umeri. "Chinezule, ce faci? Hai intra!", ii striga stapanul casei. Noul venit e tot argintar, dar lucreaza prin Bucuresti. A venit sa-i ceara lui Nea Mircea putin argint sa faca 2-3 inele. Si vrea sa lucreze si un ghiul frumos pentru o cunostinta, dar n-are materie prima. Inteleg de aici ca munca prin Capitala e mai putin profitabila decat cea de la targuri. Chinezul priveste admirativ catre geanta cu scule a lui Nea Mircea: "Tii, n-am vazut in viata mea atatea scule la cineva!". Apoi imi spune discret: "Sa stiti ca e unul dintre cei mai buni mesteri din tara!". "Stiu", ii raspund, "tocmai de-aia am venit la el."

Pe vremea comunismului, argintaria era o meserie banoasa. Un copil rom, spune Nea Mircea, daca invata meseria si lucra civilizat, putea sa traiasca, sa-si intemeieze o familie, o gospodarie. Venea clientul cu un ban de argint sau o lingura de alpaca, mesterul lucra si clientul statea langa el. "Nu era atunci cum e acuma cu magazinele de bijuterii. Erau putine cooperative mestesugaresti si cine dadea o comanda ii venea randul la 5-6 luni. Atunci clientul prefera sa lucreze la noi, unde se lucra in jumatate de ora, 20 de minute, un obiect."

Acum libertatea e mai mare, argintarii primesc autorizatii, dar nu prea au spatii de comercializare. "Un tigan rom are nevoie de un metru patrat intr-o piata, undeva unde este circulatie, pentru ca trebuie sa fie vazut. Ceea ce lucreaza el acasa e perfect, dar nu vine nimeni sa ia produsele lui lucrate manual, daca nu sunt si vazute, daca nu e cunoscut pe piata."

Nea Mircea lucreaza in argint, dar in ziua de azi mai cautate si mai vandabile sunt "gabronzurile": obiectele de alama, bronz sau cupru, carora le da o patina de vechi. "Avem si o linie unde suflam in bai de argint sau cromam cu nichel. Dar orice metal avem la vanzare e cu denumirea lui. Din aia cred ca mi-am castigat si popularitatea, mi-am format si o linie de clienti, pentru ca spunem materialul exact ce este, nu mintim clientul ca este din argint. Lucrul asta se mai intampla. Imi cer scuze de colegii mei care mai fac astfel de probleme, ar trebui sa ia exemplu si totul ar fi bine."

Ma pregatesc sa plec. Intre timp nevasta, fata si un nepot al lui Nea Mircea au aparut langa mormanul de scule si marfuri si incep sa le care in casa, unde o sa ocupe o jumatate de camera. Pentru cateva zile familia ramane acasa si apoi iar vor porni la drum spre vreo capitala de judet. Iar de Sfantul Ilie sunt in Bucuresti, e targ la Muzeul Taranului Roman. Nea Mircea ma invita calduros sa-l vizitez. O sa aiba acolo taraba si o sa faca si demonstratii cu public. (M.B.)