Supliment cultural 11 - GAUDEAMUS 2004

"Istoria ma va razbuna!", pare sa fi exclamat Nicolae Ceausescu, cu putin timp inaintea executiei, pe 25 decembrie 1989. Iar faptul ca pe coperta acestei editii a revistei Wespennest - dedicata literaturii romane - este infatisat conducatorul impuscat, poate fi citit si ca o plecaciune ironica in fata profetiei lui. Intr-adevar, istoria l-a razbunat pe Ceausescu, chiar daca intr-un mod cu totul diferit decat a intentionat acea fraza eroica. Se stie ca patosul si ridicolul sunt strans inrudite: ridicol, din cauza nonsensului, este faptul ca nationalistul Ceausescu a intonat Internationala in timp ce era dus spre executie, in curte; ridicol, din cauza tautologiei, este faptul ca, atunci cand a fost pus cu spatele la zid, a strigat "Traiasca Partidul Comunist Roman!" - desi in sfertul de secol al dictaturii sale partidul devenise o simpla masinarie de aclamare a presedintelui si aceasta masinarie avea sa dispara peste noapte, dupa moartea lui. In timpul comprimat al acelei sangeroase zile de Craciun, nu numai absurdul si nonsensul regimului criminal, dar si trecutul si viitorul, potentate prin contopirea temporala, sunt greu de recunoscut. Procesul lui Ceausescu in cazarma de la Targoviste, cu sentinta stabilita dinainte, sugereaza ca Revolutia din '89 a fost inscenata. Istoria l-a razbunat pe dictator pentru ca farsa a lasat intacte vechile structuri, permitand "agentilor" sai - adesea la propriu - sa traga foloase personale dintr-o schimbare care, de fapt, nu se producea. Istoria s-a razbunat prin intarziere, iar pedepsita a fost societatea romaneasca. Printre urmarile revolutiei inscenate se numara si negarea istoriei recente. Nu degeaba fragmentul de proza a lui Mircea Dinescu, din care sunt publicate aici cateva pasaje, are in titlu un paradox exacerbat: Amintirile unui amnezic. Se poate observa ca literatura romana ocoleste adevarurile perioadei comuniste. In zadar veti cauta marele roman social sau istoric al anilor '48-'89, pe care foiletoanele noastre (vest-europene) l-ar solicita numaidecat. O exceptie, un inceput poate fi considerat indraznetul fragment de proza grotesca a lui Daniel Banulescu, Te pup in fund, conducator iubit, sau chiar arcul de metafore si imagini, jucaus si in acelasi timp sarcastic, pe care il intind Memoriile lui Mircea Dinescu. "Depasirea" trecutului comunist nu functioneaza optim in Romania: o dovedeste si activitatea perturbata a Colegiului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, despre care Mircea Dinescu s-a plans deseori. Insa o adevarata clarificare nu pare posibila deocamdata, dosarele de cel mai mare interes nu au aparut dupa revolutie, s-a spus ca au fost distruse. Negarea sistemului si negarea psihologica merg mana in mana. Dar golurile pe harta literara au si alte motive, cum se vede in cazul lui Mircea Dinescu, sau, la fel de evident, in cel al Gabrielei Adamesteanu, al carei roman Dimineata pierduta, aparut in 1984, constituie o cosmogonie bucuresteana si, in aceeasi masura, romaneasca. Poetul Mircea Dinescu s-a dedicat de la revolutie incoace editarii saptamanalului Academia Catavencu - cunoscutul organ de satira politica - sau revistei Plai cu boi (titlul facand aluzie ironica la Playboy) - un amestec de nuduri, caricaturi si eseuri pe teme actuale si istorice; scriitoarea Gabriela Adamesteanu este redactor-sef al saptamanalului de cultura si politica 22. Amandoi aduc o contributie importanta la realizarea unei opinii publice moderne, in detrimentul literaturii lor. "Dimensiunea socio-politica este superficiala si straina omului. Desigur, nu este lipsita de importanta, dar omul adevarat este omul interior", spune, intr-un interviu, Mircea Cartarescu. Iar poeta Nora Iuga il secondeaza impotriva unei unidimensionalitati politice a literaturii: "Vreau sa cred ca m-as fi putut omori intr-o dupa-amiaza si fara Zidul Berlinului". Ea exprima astfel nemultumirea fata de o perspectiva potrivit careia - in frazeologie de stanga - totul ar fi politic (echivalentul de dreapta fiind politica vazuta ca afacere murdara). Nora Iuga constata si apara orientarea spre individual si spre "realitatea ireala" in literatura romana de astazi, mai ales la cei mai tineri dintre autori, ale caror opere, ca in cazul celor pe care ea i-a propus in antologia de fata - Banescu, Duna, Greceanu si Komartin -, au trasaturi nepatetic-subiective, de la sensibil pana la constient naiv; nu postmoderniste, ci antimoderniste. Cu toate acestea, cel care face sinteza poetica, deopotriva sarcastica si plina de speranta, a contemporaneitatii romanesti este Claudiu Komartin, poetul in varsta de 21 de ani, care, in poezia sa Post festum, vorbeste despre lumea cea noua care se trezeste la viata, fertilizata de un suc anistoric.

Traducere de Laura Balomiri

Editorialul grupajului de literatura romana din Wespennest, aparut la 4 septembrie 2004

SHERBAN LUPU
Acasa intre doua lumi

Violonist roman-american. Frecvente aparitii solistice in Statele Unite, Europa, Japonia, Israel. Important corpus de inregistrari de muzica clasica si contemporana. Prestigioase premii internationale si romanesti. Profesor, Universitatea Illinois. Interpret de marca al lui George Enescu, promotor al muzicii romanesti in lume.

Ce inseamna festivalul international Cetatea muzicala a Brasovului, al carui fondator si director sunteti?
De multa vreme aveam un vis - sa particip la viata culturala a Brasovului, orasul meu natal, in care mi-am petrecut copilaria. Iata ca se indeplineste prin acest festival, ajuns, cu sprijinul Consiliului Judetean, in vara acestui an, la a doua editie. M-a inspirat modelul din alte tari, Franta, Anglia, Germania, unde in lunile de turism se fac asemenea festivaluri, prin care atragi mai mult public si zona are de castigat. Vreau sa creez acelasi lucru la Brasov, prezentand un program mixt, de muzica clasica si alte medii artistice. In programul sustinut de interpreti straini si romani de statura internationala, am inclus in acest an - pe langa piesele camerale - o seara de jazz si poezie (cu Johnny Raducanu). Anul trecut am avut o seara cu participarea unor mari lautari. Cum mi-au marturisit multi tineri ai Brasovului, oras cu bune traditii muzicale, manifestarile de muzica rock etc. isi au locul lor, dar ei doresc si evenimente culturale de calitatea acestui festival. Ceea ce ne incurajeaza, desigur, sa continuam.
Sunteti un descoperitor de muzica enesciana inedita. Cum a fost posibil faptul spectaculos al celor doua prime auditii Enescu, la acest festival?
Preocuparile mele legate de muzica lui Enescu se intind pe mai bine de trei decenii. Dupa aprofundarea repertoriului violonistic consacrat, la inceputul carierei, am devenit un pasionat cercetator al creatiei enesciene. Mi-am petrecut ore indelungate in Muzeul Enescu, in bibliotecile Romaniei si in bibliotecile din Paris. Cel ce cauta va gasi, se spune. Am avut sansa sa descopar pagini enesciene inedite. Cunoscut publicului romanesc este Capriciul roman pentru vioara si orchestra, lucrare desavarsita in colaborare cu compozitorul Cornel Taranu, pe care am interpretat-o, am inregistrat-o, e pe CD. Dar am gasit si alte pagini camerale foarte interesante. La festivalul brasovean au fost prezentate: Andantino malinconico, o lucrare tarzie a lui Enescu pentru vioara si pian si o lucrare de tinerete, Serenade lointaine, trio pentru pian, vioara si violoncel. Sunt momente magice, as putea spune, cand gasim in creatia lui Enescu lucrari inedite, care sa ne delecteze si sa ne imbogateasca sufletul.
Ati plecat din Romania de timpuriu. Educatia muzicala din Romania va pregatise pentru evolutia in strainatate?
Educatia muzicala in Romania era in acelasi timp foarte precisa si profunda. Romania era, in anii '60-'70, o tara unde aveau loc multe discutii culturale. In familie, in cercurile pe care le frecventam, se citea mult. Iar educatia muzicala pe acest fundal era foarte serios structurata. Am avut parte de profesori deosebit de buni, printre care si regretatul George Manoliu. Eram, sa spun asa, copt pentru a ma deschide, pe la 20 de ani, influentelor care ma asteptau in Occident. Dupa plecarea din Romania, intai am avut privilegiul sa lucrez, la Londra, printre altii, cu maestri ca Yehudi Menuhin, Henryk Szeryng, Nathan Milstein - o perioada de mari acumulari muzicale, stilistice, culturale. Calatoria mea isi are etapele ei. Lucrurile pe care le faceam in tinerete isi aveau rostul lor atunci, cele pe care le fac acum imi dau un raison d'etre, ratiunea existentei mele creatoare. La inceput am interpretat mult Bach, apoi m-a interesat muzica romantica, de virtuozitate. Am inregistrat un numar de discuri care s-au bucurat de mult succes, cu lucrari dintre cele mai dificile in repertoriul violonistic. In acelasi timp, dorul meu de Romania era foarte mare si parca se adancea: mi l-am umplut cu aprofundarea muzicii romanesti si in special a lucrarilor lui Enescu. Si mi-am facut din aceasta misiunea: nu exista recital sau concert, oriunde in lume, in care sa nu includ lucrari enesciene - sau, pe cat posibil, romanesti. Din multele exemple, mentionez Enescu anul trecut in Japonia, recent la New York. In martie am cantat in California Sonata pentru vioara a lui Teodor Grigoriu, scrisa pentru mine.
Stiu ca ati fost solicitat in rol de consilier, cu ocazia bogatei expozitii-eveniment si a manifestarilor dedicate lui George Enescu in mai, la renumita New York Public Library…
Cand se iveste ocazia, ma implic, din punctul de vedere al expertizei mele, in proiecte legate de cultura romaneasca, cum a fost in cazul evenimentului pe care-l mentionati, dar si la Carnegie Hall in New York, la Washington s.a.m.d.
V-ati stabilit cu ani in urma in Statele Unite. Ati regasit aici trasee ale muzicii romanesti?
Am avut privilegiul sa studiez cu mari dascali ai vremii mele si in SUA, unde m-am stabilit, continuandu-mi, fireste, activitatile solistice. De mai bine de 18 ani sunt profesor la Universitatea Illinois, una din marile universitati americane. Pentru cititorii nostri e, cred, de interes sa stie ca in anii '48-'49-'50 venea aici ca rezident si George Enescu si petrecea destul de mult timp atat ca interpret, cat si ca pedagog. Prezenta lui era inca recunoscuta, isi aminteau de el cu foarte multa emotie, cand am ajuns acolo.
Si dupa 1989?
Ca toti ceilalti, cu nerabdare m-am intors in tara si, dupa ce a trecut euforia revederii cu toti cei dragi, a aparut intrebarea: cum ma redefinesc eu in functie de acest loc care, desi era al meu, nu mai era al meu. Cred ca toti care am petrecut foarte multi ani dincolo am trait o dilema, ca sa nu-i spun criza sufleteasca si existentiala, similara. Bineinteles ca imi vine in minte basmul lui Ispirescu…
Ati gasit o solutie?
Da, lucrurile evidente - am facut imediat cursuri pentru tinerii violonisti din Romania, am obtinut burse pentru foarte multi dintre cei merituosi. Lucru care a presupus a bate la usile multor institutii, ale diferitelor grupuri s.a. care s-au aratat binevoitoare. A fost un efort care mi-a facut o foarte mare placere si sunt bucuros sa spun ca am ajutat multi tineri din Romania sa beneficieze, ca si mine la vremea mea, de o deschidere internationala a orizontului lor artistic si cultural. Am facut o buna selectie de tinere talente din centrele muzicale ale tarii. Unii contribuie acum la viata muzicala din zonele lor. Apoi, am tinut eu insumi cursuri la Brasov, la Cluj.
Si alte initiative?
Am continuat, cu multa bucurie, sa dau concerte in Romania, am aprofundat, cum spuneam, cercetarile asupra muzicii enesciene. Dar am adaugat si alte directii preocuparilor mele. Am inceput colaborarea - fascinanta pentru mine - cu lautari romani autentici. Ca urmare a aparut un CD, unde interpretez muzica de virtuozitate folclorica pentru vioara alaturi de tarani din Romania, o productie Electrecord, initiativa inedita si care se bucura de mult succes la BBC si in America. Am publicat, la editura Casa Radio, volumul Arta lautarilor despre radacinile folclorice ale creatiei violonistice moderne (un proiect deschis).
Planuiesc sa scriu, printre altele, o lucrare legata de arta interpretativa a lui Enescu si continuu cercetarile in repertoriul romanesc pentru vioara, urmand sa fac inregistrari. Studiez fondul violonistic de la sfarsitul sec. XIX, aproape cu desavarsire necunoscut. Sunteti interesat si de muzica noua?
Mi se pare ca e misiunea unui interpret sa aduca la lumina pagini contemporane. In acest sens, de multi ani am avut privilegiul colaborarii cu diferiti compozitori romani deosebit de creativi - mentionez doar cativa: Teodor Grigoriu, Gheorghe Costinescu, Dinu Ghezzo, Violeta Dinescu, de exemplu, care au si scris lucrari pentru mine: le-am interpretat, inregistrat, am realizat discuri.
Muzica romaneasca sans frontieres, s-ar spune. Unii dintre cei numiti locuiesc si ei in strainatate.
Asa este. Iar acum am terminat, in America, inregistrarea integrala a pieselor pentru vioara si pian de Bela Bartok, compozitor care nu numai ca a contribuit enorm la cunoasterea folclorului nostru, dar foloseste intr-o proportie uriasa material folcloric romanesc, mai ales in muzica sa pentru vioara - ceea ce eu punctez in discurile respective.
Asadar, am initiat proiecte care sa-i ajute pe cei din tara - compozitori, tineri muzicieni - si proiecte care sa duca la constientizarea tezaurului folcloric muzical din Romania, despre care cred ca mai are inca foarte multe de oferit. Sunt sfere de activitate care consider eu ca definesc demersul meu creativ intre doua lumi.
Cum vi se pare situatia publicatiilor muzicale, in tara?
In general, o spun cu mare durere, nu se publica muzica in Romania aproape deloc. Nu se poate continua in felul acesta, ne infundam intr-un fel de Ev Mediu. Se recurge la scrisul de mana, xerox-uri la mana a opta, bietii copii cand vin la cursuri nu mai pot sa citeasca ce scrie in partituri. Nici macar muzica romaneasca nu se publica. Socotesc ca forurile de specialitate trebuie sa trateze chestiunea cu seriozitate, cum se procedeaza in alte tari. Am fost recent in Polonia, unde se publica mereu repertoriul universal, dar mai ales repertoriul polonez. Aproape orice compozitor al tarii, de care poate nici n-ai auzit, e prezentat in editii onorabile, chiar de lux. Strain fiind, sunt impresionat si am curiozitatea sa deschid notele. Vin colegi de-ai mei in Romania - au fost si vor mai veni -, ma intreaba unde sa gaseasca note romanesti si mi-e rusine ca nu am unde sa-i duc. La magazinul Muzica multe standuri vand suveniruri, artizanat. Inacceptabil.
Dar arhivele muzicale, de exemplu arhiva Enescu?
Trebuie sa remarc ca am avut placerea sa lucrez cu cativa oameni deosebiti in arhive, la Biblioteca Academiei, Muzeul Enescu sau Biblioteca Nationala. Ceea ce insa lipseste este o catalogare cum trebuie. Se pune baza mai mult pe memoria, de obicei prodigioasa, a bibliotecarului, pe traditia orala. Fisierele sunt facute in urma cu 40-50-60 de ani. Nu se trateaza lucrurile cu seriozitate si e mare pacat. Avem un tezaur de cultura, lucrurile acestea ar trebui clasificate digital…
Cum s-ar putea iesi din aceasta situatie?
Prin alocare de fonduri. Trebuie sa ne trezim la realitate - cultura noastra in general si muzica in special reprezinta unul din tezaurele cele mai de pret pe care noi le putem oferi la nivel universal. Este ceea ce ne va defini statura intr-o Europa unita. Trebuie sa ne ridicam la aceleasi standarde, ca sa fim respectati. Nu am indoiala ca asta ar da rezultate si pe plan politic. Daca reusim sa ne punem in valoare, vom avea un cuvant de spus in societatea moderna europeana.
Cum vi se pare ca stam cu difuzarea muzicii romanesti in forma inregistrata - CD-uri, de exemplu?
Sunt inca multe de facut. In tara nu exista un sistem de distributie prin care discurile sa fie usor accesibile publicului, suficiente locuri de desfacere pentru muzica romaneasca, nu se fac cunoscute noile aparitii. La preturile destul de piperate, pentru un cetatean roman, din banii acestia s-ar putea folosi o portiune si pentru promotie. Iar in strainatate, la acest nivel, muzica romaneasca e aproape inexistenta. Prin eforturile mele, am reusit sa obtin pentru Electrecord distributie in America si sper sa reusesc acelasi lucru in Anglia. Este o piata foarte competitiva, dar socotesc ca avem un repertoriu de interes. Exista o intreaga varietate de inregistrari in Romania, muzica foarte interesanta, frumoasa. Valorile specifice au acum si cel mai mare succes pe piata occidentala, ineditul lor atrage atentia publicului. Si cand ma refer la specific romanesc nu o spun intr-un mod patriotard, ci in sensul contributiei caracteristice si de substanta la cultura internationala.
In traditia Enescu (sau Brancusi), de armonizare intre local si universal?
Da, intr-adevar. Poate si drumul vietii mele m-a ajutat sa percep lucrurile in acest fel.

Interviu realizat de Ioana Ieronim

Cultura ca valoare nationala. Modelul cultural suedez

Pe 21 mai 2004, la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti, editura Polirom a lansat cartea de poeme Ioni a Katarinei Frostenson si doua volume ale Gabrielei Melinescu: Jurnal suedez III (1990-1996) si romanul Acasa printre straini. Cu acest prilej au luat cuvantul: Silviu Lupescu, director general al editurii Polirom, Denisa Comanescu, director editorial Polirom si scriitorii Nicolae Prelipceanu, Gabriela Melinescu, Gabriela Adamesteanu, Gabriel Dimisianu si Mircea Cartarescu. Prezentam in continuare fragmente de la lansare.

Silviu Lupescu: 2004 a fost anul unei masive prezente a culturii suedeze in Romania. Recent, l-am avut drept oaspete pe unul dintre scriitorii reprezentativi ai Suediei de astazi, romancierul Torgny Lindgren, care si-a lansat romanul sau Caltabosul, in traducerea Liei Morogan. Astazi, avem doi invitati de marca: pe Katarina Frostenson si Gabriela Melinescu, iar saptamana viitoare, unul din poetii europeni importanti, Thomas Transtromer, va fi si el prezent cu un volum de versuri in traducerea lui Dan Shafran. Pentru mine, poate si pentru multi dintre dvs., Suedia a insemnat mai intai, in copilarie, povestile Selmei Lagerlof. Apoi au venit povestile adevarate: povestea Volvo, povestea vikingilor, hocheiul suedez, telefonia mobila suedeza - povesti de real succes. Dar una din povestile mari ale Suediei este aceasta cultura pe care stie intr-un mod deosebit sa si-o promoveze in lume. Institutul Suedez ofera un exemplu demn de urmat. Vorbim astazi despre modelul suedez - un model social si economic suedez, un model care, poate ca si in nevoia noastra, a celor din Estul Europei, de modele, ar fi un model al bunastarii. Exista insa, categoric, si un model cultural suedez, pe care l-am cunoscut si eu intr-o oarecare masura din interior. Este un model al eficientei manageriale cu rezultate extrem de palpabile, daca n-ar fi sa amintim decat numarul mare de traducatori valorosi din limba suedeza pe care ii formeaza. In ultimii ani, prin sprijinul Institutului Suedez, limba suedeza se studiaza in cateva mari centre universitare din Romania. Pentru generatiile urmatoare, vom avea traducatori la fel de importanti ca si cei pe care-i avem in acest moment. Am avut si eu, si Denisa Comanescu ocazia sa vedem la lucru, acasa, editurile suedeze, dintre acestea Editura Bonniers fiind probabil un fanion. Am avut ocazia sa vad, de asemenea, la fata locului si marele targ de carte de la Goeteburg. Am avea multe de invatat din modul cum functioneaza mecanismul de management cultural, care a facut din cultura o "valoare" nationala, un produs care, exportat in mod chibzuit, poate duce la apropierea dintre noi si la beneficii importante pentru "exportator". In incheiere, vreau sa amintesc faptul ca si Gabriela Melinescu este, ea insasi, un mic "institut cultural".

Denisa Comanescu: In afara distinselor scriitoare, Katarina Frostenson si Gabriela Melinescu, ii avem ca invitati pe Inge Johanson, traducatoare de literatura romana in Suedia, si pe Dan Shafran, care traduce mult din literatura suedeza in limba romana, dar mai ales din literatura romana in limba suedeza. Tot aici se afla si Elena-Maria Morogan, care a tradus cel mai recent volum de proza al Gabrielei Melinescu (publicat in 2003 in Suedia si in 2004 in Romania), Acasa printre straini. Ne-am intalnit astazi pentru a lansa trei volume. Unul ii apartine poetei Katarina Frostenson, se numeste Ioni, a aparut intr-un format elegant si contine reproducerile unor fotografii facute de sotul ei, Jean Claude Arnault. El este tradus in limba romana de Gabriela Melinescu, care semneaza si prefata. Katarina Frostenson a debutat in 1978 cu volumul de poeme In intre, caruia i-au urmat alte 11 volume de poezie. Este de asemenea o dramaturga renumita, iar piesele ei sunt jucate permanent la Teatrul Regal din Stockholm. Este cea mai tanara membra a Academiei Suedeze, o membra a juriului pentru Premiul Nobel.

Un manual de poezie

Nicolae Prelipceanu: Poeta bine cunoscuta si mult iubita, cel putin de cei din generatia ei, s-a intors de mai multe ori in Romania dupa 1990, de fiecare data in compania unora dintre cei mai importanti poeti, prozatori sau romancieri suedezi. Ioni, al Katarinei Frostenson, este o selectie din intreaga sa opera. Titlul primului volum, Ioni, i s-a dat si ultimului (si celui mai bine primit) volum al sau, care a pornit de la un fapt real, si anume uciderea unei prostituate de catre doi medici. Lucrurile ajungeau insa foarte mult dincolo de aceasta crima. Ioni mi s-a parut un manual de poezie, o demonstratie de virtuozitate si imaginatie inlantuita de o logica intrinseca. Va recomand cu caldura Ioni, o selectie dintr-o virtuozitate poetica rara.

Caldura care vine din frig

Gabriela Melinescu: Se spune de obicei despre Katarina ca este un dramaturg, traducator, poet excelent, cea mai tanara si cea mai frumoasa membra a Academiei Suedeze, si ea merita din plin toate calificativele bune. Este insa o fiinta foarte enigmatica, careia nu-i place sa se vorbeasca prea mult despre ea. Chiar si in arta ei poetica, mai mult ascunde decat dezvaluie. I-am tradus cartile pentru ca am vrut s-o cunosc mai bine, pentru ca imi place tipul de arta poetica pe care ea o propune si imi plac miturile din limba ei, foarte speciala, asa cum a constatat si Nae Prelipceanu (el insusi poet, foarte sensibil la sintaxa speciala) si felul Katarinei de a trata limba, elipsa, preponderenta unui vid care dezvaluie ceea ce cititorul trebuie sa umple cu bogatia sau saracia din sufletul lui. Limba poetica utilizata de Katarina este o limba noua, care-i inspira pe cititorii ei, aflati la diferite nivele de intelectualitate si de sensibilitate, pentru ca toti au acces la aceasta poezie foarte austera. Se aud tot timpul clinchete de cristal, se simte o caldura care vine din frig, se simte vidul care, prin prezenta lui, dezvaluie mai mult decat cuvantul. Traducand-o, am fost fascinata de prezenta miturilor in limba ei moderna, mituri care imi amintesc mereu de scriitorul meu iubit, antic, Ovidius. Poate printre voi exista alti traducatori mai buni decat mine care sa-i traduca piesele extraordinare.

Valorile morale pe care le imprumuti de la autoare

Denisa Comanescu: Gabriela Melinescu a plecat in 1975 in Suedia. De atunci pana acum, a publicat in Suedia cinci carti de poezie si noua volume de proza, majoritatea romane, traduse si in alte limbi. In Suedia, ea a primit mari premii literare (Premiul "De Nio" al Academiei Suedeze l-a primit de doua ori). Recent, in 2003, l-a primit pentru romanul care se lanseaza astazi in limba romana, in traducerea Elenei-Maria Morogan, Acasa printre straini. Jurnal suedez III a fost scris intre anii 1990 si 1996, dar perioada acoperita prin multe flash back-uri, prin multe scrisori ale sotului ei, Rene Coeckelberghs, care a murit la inceputul deceniului IX, este mai larga. Jurnalele Gabrielei Melinescu au o calitate extraordinara, care te determina pe tine, ca cititor, sa te simti mai bun, mai inteligent, mai poet si, in acelasi timp, iti transmit niste valori morale pe care le imprumuti de la autoare.

Linistea si fericirea transmise prin durere

Gabriela Adamesteanu: Fac parte dintre cei (numerosi) indragostiti de jurnalele Gabrielei Melinescu. Am incercat, cu atata raceala cat am putut aduna in mine, sa vad de unde vine acest farmec extraordinar al cartii. Noi suntem acum intr-o perioada tulbure si paradoxala, in care adesea cartile cu cel mai mare tiraj si cu cea mai mare voga se citesc mai degraba pana la jumatate sau doar se frunzaresc. In acest context cu o confuzie de valori, s-a spus despre Jurnalul Gabrielei Melinescu ca este "o carte de recitit" la care, dupa o lectura dramatica, te intorci la o lectura reflexiva, o carte care te indeamna sa te gandesti la tine insuti, la propria ta viata. Dupa ce am scris cu mare placere despre volumele anterioare ale acestui Jurnal, am avut senzatia ca farmecul intens al acestei carti "imi scapase". El pare sa tina chiar de fiinta autoarei, de aceasta viata traita ca un ceremonial, de aceasta generozitate de care noi ne-am dezobisnuit, de aceasta dorinta de a se autoperfectiona, pe care o simtim in text, si de un talent in care s-a adunat tot ce a fost mai bun in literatura romana, in literatura suedeza si in alte literaturi. Ce se intampla in acest al treilea volum? Exista mai multe fire narative, cel mai puternic fiind cel legat de iubirea, de casnicia, de moartea si de iubirea dupa moarte dintre Gabriela si Rene. Ca intr-un roman (pentru ca acest jurnal este in acelasi timp si un roman), abia in acest al treilea volum intalnim inceputul acestei iubiri. Cartea este scrisa nu doar de Gabriela, ci si de un autor nou: Rene. El a scris cele mai frumoase texte de dragoste pe care le-am citit vreodata. Scrisorile pe care Gabriela a avut intuitia extraordinara de a le insera in jurnalul anilor '90-'96 aduc un alt narator, o alta voce, care nu este doar a unui indragostit, ci si a unui creator care vorbeste despre dificultatea de a pastra iubirea intr-o lume extrem de complicata, taiata in doua. Ceea ce este neobisnuit este ca, desi totul este in permanenta foarte dureros, senzatia transmisa cititorului este de liniste si de fericire. Daca vrem sa ne simtim impacati cu noi, n-avem decat sa deschidem cartea aceasta, sa citim ca dintr-o poezie. Gabriela Melinescu ne-a adus Suedia la noi acasa, stim acum strazile, statuile, casele, recunoastem lumina, copacii. Chiar daca n-am ajuns acolo sau chiar daca am ajuns, dar am vazut alte lucruri, Suedia este extrem de aproape de noi. Aceasta carte, din cand in cand, se intrerupe cu cate o pagina de desene. Lumea desenelor este mai dura, mai fantastica si mai fascinanta decat textul, care are aceasta capacitate de a te linisti, chiar cand vorbeste de lucruri foarte dureroase. Poate si datorita conceptului de iubire, foarte larg, franciscan, o iubire care acopera tot - oameni, animale, regnul vegetal.

Tema unificatoare a Jurnalelor Gabrielei Melinescu este relatia cu timpul

Gabriel Dimisianu: Jurnalul Gabrielei Melinescu apare intr-un context concurential, pentru ca dupa '90 publicul a fost foarte deschis catre astfel de carti. Inainte de '89, nu prea apareau jurnale sau apareau jurnale foarte "crosetate", ca sa folosesc acest termen al editorilor si al istoricilor literari. Dupa '90 au fost, pe de o parte, jurnalele unor scriitori din trecut (Jurnalul lui Alice Voinescu, Jurnalul lui Steinhardt s.a.), dar si jurnale ale unor autori contemporani, autori inca in viata, care s-au caracterizat intai printr-o afisata si uneori numai pretinsa sinceritate. Acest exercitiu al sinceritatii a oferit multora prilejul de autoexaltare sau de platire de polite. Nimic din asa ceva in marele Jurnal al Gabrielei Melinescu, care impresioneaza printr-o reala sinceritate si prin gravitate. Ea nu este preocupata doar de ce i s-a intamplat, nu doar de a reaminti anumite lucruri si intamplari, ci este interesata de un sens mai adanc al lor. Tema unificatoare a acestui intreg demers memorialistic este relatia cu timpul, un du-te-vino intre prezent si trecut, intre intamplarile vechi si cele noi, intre experientele de astazi si inceputurile literare petrecute la inceputul anilor '60 (o evocare, mai ales in primul volum, a lumii literare din care a facut parte si a unor figuri de care a fost puternic legata). Nichita Stanescu este vazut in genialitatea si in slabiciunile lui omenesti cu o imensa afectiune, dar si cu o luciditate prezenta peste tot in jurnalul Gabrielei Melinescu. Este aceasta dubla prezenta: afectiva si, in acelasi timp, lucida. Al doilea volum lasa in urma experientele inceputului, pentru ca este deja vorba de trecerea in alt spatiu, de plecarea din tara la varsta de 34 de ani, de intrarea in noua lume, in noua familie, de noile experiente omenesti si literare, pentru ca implinirea ei a fost sa se integreze si literar in noul spatiu. Din partea celor care o citesc in suedeza sunt toate semnele ca a reusit de minune si acest lucru. Experienta scrisului in doua limbi si chiar in trei (pentru ca a scris si in limba franceza) este nu numai un exercitiu structural, ci si unul care o redimensioneaza omeneste. In fine, ajung si la al treilea volum, aparut in februarie 2004. Aici, cum spune chiar autoarea, este un jurnal cu doua voci, pentru ca apar scrisorile lui Rene, din 1974, ale omului mult iubit de ea in toata aceasta epoca de intrare in noua lume, a omului loial, generos, devotat pasiunii lui pentru carti, pentru literatura, a acestui om extraordinar. Din aceste texte el apare ca un scriitor de prima mana. Aceste scrisori se citesc ca niste texte, sigur, omenesti, dar si literare, cu o expresivitate literara extraordinara. Dupa '90, Gabriela se simte dureros de libera. Pune in ecuatie acesti doi termeni: libertate si durere, pentru ca moartea lui Rene s-a petrecut in decursul anului 1989, si de atunci va fi daruita lecturilor, muzicii. Interesanta la aceasta poeta este si receptivitatea, deschiderea ei nu numai catre ceea ce am spus pana acum, dar si catre evenimentele lumii, traite nu asa cum le traiesc cei mai multi dintre contemporani - niste vesti de la presa sau de la televiziune -, dar cu o participare afectiva si omeneasca. Vorbeste de primul razboi din Irak care, prevesteste Gabriela Melinescu, va marca inceputul unui timp de mari conflicte mondiale. Vorbeste despre desfacerea Uniunii Sovietice, despre cutremurul de pamant din Egipt, despre razboiul din Croatia. Toate o impresioneaza. Nu se limiteaza la experientele ei omenesti, ci se implica in tot ce se intampla in lume, cu o participare afectiva speciala. Jurnalul continua sa fie si unul al viselor. In fine, volumul III este si unul al reintoarcerii, al regasirii spatiului romanesc, al regasirii Bucurestilor, cu acea prima impresie de lumina orbitoare de pe Aeroportul Otopeni, cand coboara, in mai 1994, comparabila cu aceea pe care copilul o are la nastere: deci leaga acest moment de ideea de renastere. Urmeaza revederea cu prietenii, cu orasul care e atat de prezent in literatura ei. Gabriela Melinescu este si o poeta a Bucurestilor, evocat mai ales in primele ei carti, cu un extraordinar simt al plasticitatii si al afectivitatii. Aceste trei jurnale - poate va veni si al patrulea, pentru ca nu o vad parasindu-l - au o unitate sufleteasca si morala si formeaza deja o mare carte a literaturii romanesti contemporane.

Cartea unui spirit inaripat

Mircea Cartarescu: Dragi prieteni, de aproape doua saptamani, de cand Denisa mi-a dat romanul Gabrielei Melinescu, el a fost constant pe noptiera mea si intre mainile mele. In dimineata aceasta m-am trezit la ora 5 si am recitit cel putin 80 de pagini, cele care mie mi s-au parut mai stralucitoare. Asa incat am un dublu privilegiu: sa fi citit si sa fi recitit, pentru ca, asa cum spunea si Matei Calinescu, in faimoasa sa carte, si asa cum fiecare dintre noi o stie, adevarata citire este recitirea, adevarata lectura este relectura. Voi spune chiar de la inceput lucrul cel mai important pe care vreau sa-l spun si pe langa care restul discursului meu va atarna ca o codita, si anume, ca aceasta carte a Gabrielei Melinescu (spun intentionat carte si nu roman) este una dintre cele mai minunate pe care eu le-am citit, as spune nu in ultima vreme, ci in absolut. Este o carte care ii seamana foarte mult Gabrielei, cartea unui spirit inaripat, nu a unui prozator tehnic, care face scene, personaje - desi exista si scene, si personaje memorabile. Un mare poet apare aici sub forma unui prozator, autor al unei carti sapientiale. La mijlocul cartii exista un pasaj memorabil, o punere in abis a intregului sistem de gandire al Gabrielei, un moment in care trei fluide se imbina: parul lung si negru al personajului care spune "eu", apa, care apare sub forma vartejurilor acelora atat de obsedante pentru Leonardo da Vinci, cel care a scris un tratat despre ape, si timpul. Aceste trei vartejuri se imbina intr-unul singur. Este punctul din care as incepe sa desfoliez aceasta carte, care este o mare si minunata spirala. Despre ce este aceasta carte? As spune ca, asa cum un critic spunea despre una dintre ultimele carti ale lui Kundera, Imortalitate, ca este o carte care are inauntru ceea ce ar trebui sa fie in afara si in afara ceea ce ar trebui sa fie inauntru, Acasa printre straini are in afara poezia, care nu mai trebuie stoarsa din structurile narative, ci care se revarsa peste tot si are inauntru cateva vertebre de otel ale unei naratiuni riguroase. Aici Gabriela nu mai face o semi-fictiune, ca in Jurnalele sale, ci un fel de auto-fictiune. Este un personaj translucid, in care o recunoastem si nu o recunoastem pe prozatoare, acest personaj aflandu-se in momentul unei pendulari intre o zona mentala si cealalta, mai mult decat intre o tara si cealalta. Nu stiu daca Spengler si urmasii sai, intre care si Blaga, aveau dreptate cand vorbeau despre existenta unor matrice stilistice. Dar eu cred ca, pentru a intelege bine romanul Gabrielei, noi trebuie sa cunoastem doua forme a mentis, si anume: cea pe care am numi-o Nordul (Suedia, dar nu numai Suedia, toate acele zone aflate sub aurora boreala), iar pe de alta parte Sudul balcanic. Sunt doua forme mentale intre care personajul, luandu-si ca pretext o calatorie, o intoarcere in tara natala, traieste si le schimba una pentru cealalta. Si nu o singura data, ci de nenumarate ori, ca o suveica, incercand sa uneasca, de fapt, doua contrarii intr-un fel de coincidentia opositorum. In centrul matricei stilistice nordice, eu l-am gasit fireste pe Strindberg. Dupa parerea mea, cartea aceasta este una din cele mai pur strindbergiene carti posibile. Daca ati citit Singur, carte aparuta la Polirom acum 2-3 ani, ati observat acolo o carte despre nimic, in care nu percepeai dincolo de faptele foarte putine decat un fel de vuiet al vidului, al cenusiului. Acelasi vuiet se resimte si in Nord, in lumea munchiana a Stockholmului. Este bine sa fi vazut locurile, sa fi fost acolo. Eu, avand acum doi ani marea bucurie sa vizitez Stockholmul, si datorita prietenilor suedezi, pot sa va spun ca acest oras - absolut impropriu si superficial numit "Venetia Nordului", care se inscrie de fapt pe cu totul alte coordonate - traieste extraordinar de puternic in cartea Gabrielei. Este jumatatea luminoasa si vida, asa cum spuneam, a cartii, un loc in care personajului i se intampla lucruri care tin de autoreflectie, de inchistare in singuratatea sa fundamentala. Personajul este inconjurat de alte personaje, care apar fragmentar, ca un fel de fantome pentru ca sa se dizolve la nesfarsit, cu o singura exceptie, Herman, care are o prezenta extrem de puternica si care este, intre altele, si un fel de alter ego peste varste si peste dualitatea sexuala. Partea aceasta este bantuita de pasari. Ai impresia ca randurile se dizolva si incep sa zboare. Este vorba, de asemenea, despre acest fluid neincetat care este timpul. Singurul lucru nemiscat in centrul acestui fluid care curge la nesfarsit si incearca sa se inchege din cand in cand in blocuri de gheata transparente este iarasi un personaj extrem de puternic si extrem de frumos pe care-l creeaza Gabriela si care este statuia lui Carol al XII-lea dintr-o faimoasa piata a Stockholmului. La ea personajul se intoarce mereu si mereu, ca si cand si-ar cauta identitatea. Din aceasta imagine se desprind superbe evocari istorice.

Partea a doua - pe care noi, din fericire, o cunoastem foarte bine - este despre Bucuresti. Personajul se intoarce in Bucuresti, nu intamplator, ducand Bucurestiului, ducand Sudului, cel mai minunat dar care i se poate face, si anume opera lui Swedenborg, in Romania anilor '90, traducerea operei celui mai mare mistic al Nordului. Si, dupa parerea mea, aceasta scriere cu care personajul vine in brate este Graalul, aflat in centrul acestui roman. Este legatura adevarata dintre Nord si Sud, este centrul fiintei personajului narator. Cum este Sudul in comparatie cu Nordul? Este deceptionant, gregar, tulburat adanc in propria sa fiinta. Recursul la memorie este si recursul la istorie, in cazul acestei carti de intelepciune. Incepand cu anii '50 si continuand pana in momentul si mai deceptionant, as spune, al castigarii libertatii, asistam la o perindare nu de fantasme, asa cum se intampla in partea suedeza a cartii, ci de caricaturi umane, fiecare luptand sa se catere cu ghearele si cu dintii in acest circ al unei istorii incarcerate. Imaginea Romaniei este imaginea unei temnite. Peste tot apare un faimos militian, care se dovedeste a fi si pedofil in cele din urma si care urmareste oamenii tineri cu foarfeca, asa cum se petrecea in epoca hippie. Exista o obsesie a microfoanelor in carte. Pretutindeni apar simboluri dezumflate in comparatie cu simbolurile inaripate ale primei parti. Cu toate acestea, nu spiritul romanesc, nu Romania in sine sunt negate in aceasta parte a cartii. De fiecare data frumusetea vietii la tara, de exemplu, in Romania, frumusetea unor rituri sunt exaltate de catre poeta. Este dispretuita acea clica de nemernici care au desfigurat fata Romaniei in ultimii 50 de ani, este dispretuit servilismul, lichelismul, coruptia, tot ceea ce face ca Romania sa nu se afle astazi intre surorile ei europene, ci cu o treapta mai jos. Gabriela Melinescu este si un fin ascultator al actualitatii si al realitatii noastre de zi cu zi, vazuta nu numai in fluiditatea si in metafizica ei, dar si in mizeria cotidiana. Regasim aceasta contradictie, acest oximoron in toata cartea. Nu vom gasi in ea o cronologie, o constructie speciala. Constructie si distrugere coexista in fiecare pagina. In fiecare pagina timpul incearca sa se inchege si in fiecare pagina el este sfaramat ca o scoica. As vrea sa inchei printr-o alta imagine: imaginea nucii, nuca fiind vazuta ca un miez al rugaciunii. Este una dintre cele mai frumoase pagini din aceasta carte, care este o carte mistica, dupa parerea mea, ca tot ce scrie Gabriela.

Gabriela Melinescu: Vreau sa multumesc celor care au vorbit, dar in primul rand ma gandesc la traducatoarea mea, Lia Morogan, cu care am avut surprinzatoare discutii, pentru ca eu am incercat sa scriu romanul direct in suedeza din fascinatia de a fi mai mult timp in limba suedeza. Si pentru ca nu puteam sa fiu cu limba suedeza cu dictionarele cu care dormeam in pat si le consultam tot timpul, am descoperit ca limba mea, romana, s-a metamorfozat in aceasta limba suedeza pe care eu incerc in fiecare zi sa mi-o apropii. In acest proces tulburator de a incerca sa scrii intr-o alta limba, cu toata libertatea si cu toata bucuria si suferinta muncii ingrozitoare, am vazut ca, in fond, limba romana m-a ajutat intr-un mod misterios si m-a sustinut, cum m-a sustinut si cand am indraznit sa scriu in limba franceza doua carti, tot romane. A fost foarte ciudat ca ajutorul nu a venit de la vointa sau de la munca mea, ci de la un filon subteran, care era limba materna. Dupa aceea, toate limbile pe care eu am incercat sa le studiez - latina, chiar si ebraica, pe care cu incapatanare continuu sa o studiez - m-au incurajat sa scriu acest text, pe care eu il consider mai mult muzical, ca un mare elogiu pentru limba noua, limba suedeza, dar si pentru limba materna, care tot timpul exista acolo si nu ma lasa sa ma iluzionez prea tare.

Text editat de Gabriela Adamesteanu

JONATHAN COE

Romanul, placere a scrisului si a lecturii