Pe aceeași temă
„Să mai trăim până în ianuarie“
Cuvintele pe care, chipurile, i le-ar fi spus Mihail Gorbaciov lui Nicolae Ceauşescu la Moscova, pe 4 decembrie 1989, au fost ani în șir răsturnate în spaţiul public în această formă (cu mici variaţiuni) şi repetate, când vine vorba despre Revoluţie, ca o mantră. Ideea pe care vor să o sublinieze cei care le iau drept literă de evanghelie, majoritatea covârşitoare fiind reprezentată de susţinătorii tezei „complotului sovietic din decembrie 1989“, este simplă. Avem, iată, dovada irefutabilă că Gorbaciov, fie l-a ameninţat direct pe liderul de la Bucureşti cu suprimarea, dacă nu se aliniază la politica sa (şi aici sunt aduse drept argument tensiunile anterioare reale dintre cei doi), fie i-a aruncat această nadă criptică fiind conştient de existenţa unui plan de înlăturare a lui, plan care se afla deja în mişcare. Şi dacă a existat un „complot sovietic“, atunci a fost „lovitură de stat cu sprijin extern“, iar dacă a fost „lovitură de stat cu sprijin extern“, atunci nu a fost revoluţie autentică. De aici la rânjetul suficient al lui Filip Teodorescu atunci când vorbea în studioul unei televiziuni despre „Marea Aglomeraţie din decembrie“ nu este nici măcar un pas. Pas pe care fosta Securitate şi complicii ei actuali l-au făcut deja, în eforturile lor disperate de a şterge istoria adevărată şi de a o înlocui cu una care să îi disculpe. Cu ajutorul unor „tovarăşi de drum“. Inocenţi sau interesaţi.
Pentru a-şi vinde ziarele cât mai bine (şi reuşesc, pentru că mizează exact pe credulitatea şi rusofobia cititorilor obţinută facil prin juxstapunerea imaginii Rusiei lui Putin peste cea a URSS din 1989), jurnaliştii din gaşca „conspiraţioniştilor“ îşi garnisesc periodica „redescoperire“ a momentului 4 decembrie 1989 cu titluri de genul „Soarta lui Ceauşescu decisă la Moscova“, „Drumul lui Ceauşescu spre Iad a început la Moscova“ etc. Să ne lămurim.
Liderii ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, în frunte cu Mihail Gorbaciov
După cum am văzut, încurajat de succesul discuţiilor de la Malta, Mihail Gorbaciov i-a convocat pe liderii Pactului de la Varşovia, pentru discuţii. Ar trebui spus, de la bun început, că întâlnirea din 4 decembrie 1989 a fost privită de liderul sovietic în primul rând ca o obligaţie din partea lui de a-i pune la curent pe conducătorii din Europa de Est referitor la principalele subiecte discutate cu preşedintele Bush şi, evident, ca un nou prilej de a-i impulsiona să grăbească reformele menite să le salveze partidele. În decizia sa, un rol important l-a jucat (aşa cum îi sugerau analizele menţionate) şi dorinţa de a le dovedi că suspiciunile lor legate de ipoteza unei noi „împărţiri a sferelor de influenţă“ peste capul lor nu este reală. Sau, oricum, că nu negociază în secret cu americanii o nouă împărţire a Europei. Tocmai de aceea întrunirea de la Moscova nu a fost una standard, cum erau cele ordinare ale Pactului de la Varşovia, ci a purtat titlul oficial de Informare cu privire la...
Avem, din fericire, câteva mărturii documentare referitoare la ceea ce s-a discutat atunci, între care şi notiţele (în versiune originală şi olografă în colecţia End of the Cold War a Wilson Center Digital Archive) lui Reszö Nyers, liderul Partidului Socialist Maghiar (format în octombrie 1989 din rămăşiţele fostului partid unic comunist). Din acestea rezultă destul de clar că Mihail Gorbaciov nu le-a ascuns îngrijoraţilor lideri estici niciunul dintre aspectele abordate la Malta şi că, în plus, i-a asigurat că URSS se opune ferm ideii unei Germanii unificate şi oricăror discuţii privind rediscutarea graniţelor rezultate din Al Doilea Război Mondial. Reuniunea s-a încheiat cu o declaraţie comună privind „injusteţea intervenţiei forţelor Tratatului de la Varşovia din 1968 în Cehoslovacia“. Din nou, în sensul strategiilor sovietice (în special cea a Ministerului de Externe, citată deja) de netezire a asperităţilor istorice cu ţările din „cordonul sanitar“. A existat însă un mare nemulţumit al întrunirii. Cred că vă imaginaţi uşor cine a fost, dar nu cred că ştiţi şi de ce.
Nicolae Ceauşescu a solicitat, imediat după încheierea discuţiilor, o întâlnire separată cu Mihail Gorbaciov şi a obţinut-o, chiar dacă liderul sovietic nu prea avea timp. Majoritatea celor care au scris despre această secvenţă leagă iniţiativa secretarului general de la Bucureşti de interesele sale economice, dovadă prezenţa alături de el a prim-ministrului Constantin Dăscălescu. Ideea ar fi că Ceauşescu venise la Moscova pentru a aborda direct problema scăderii livrărilor de gaze naturale şi petrol din ultimele luni (un nou prilej pentru „conspiraţionişti“ să spună că şi asta era o dovadă a „complotului sovietic“, ruşii tăindu-ne, nu-i aşa, intenţionat gazele ca să stârnească revolta populaţiei), problemă care într-adevăr îl îngrijora. Doar că din perspectiva nerealizării planului în industrie, nu pentru că oamenii mureau de frig prin case, ideea independenţei energetice a RSR fiind, după cum poate v-aţi dat seama, tot o ficţiune propagandistică. De fapt, nu gazele şi petrolul rusesc îl preocupau în cel mai înalt grad pe Ceauşescu. Sau, mai bine zis, nu acesta era principalul motiv pentru care a solicitat întrevederea.
Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov (sursa: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 1/1985)
În realitate, liderul român venise să cerşească sprijinul lui Gorbaciov pentru a rămâne la putere. Da. Aţi auzit bine. Foarte departe de imaginea de „dizident antisovietic“, de cea potrivit căreia Ceauşescu ar fi fost foarte agresiv în discuţiile cu Gorbaciov şi de cea referitoare la faptul că soarta lui era deja pecetluită. Cum de îmi permit o aşa interpretare „neortodoxă“? Haideţi să vedem.
Ceauşescu încerca să prindă din urmă trenul pe care îl pierduse
Nu aveau cum să existe două personalităţi mai diferite, în decembrie 1989, decât Ceauşescu şi Gorbaciov, iar asta rezultă clar din conversaţia respectivă. Liderul sovietic era preocupat, aşa cum am văzut, de salvarea URSS şi a sistemului său mondial de alianţe, în vreme ce liderul român era preocupat doar de ceea ce îl putea ajuta exclusiv pe el să rămână la putere. Şi aici este cheia discuţiei. Nicolae Ceauşescu a atacat principalul subiect pe care dorea să-l abordeze imediat după un schimb de amabilităţi pe tema recentei sale realegeri ca secretar general al PCR şi, surpriză, nu vorbeşte despre gaze naturale şi petrol, nici despre condamnarea invaziei din Cehoslovacia, nici despre Basarabia (aşa cum au sugerat unii „patrioţi“ de pe la noi), ci despre organizarea la Bucureşti a unei conferinţe a partidelor socialiste (adică cele care le înlocuiseră recent pe cele comuniste în ţările care începuseră reformele) şi comuniste (unde nu existaseră schimbări) privind „soarta socialismului şi viitorul lui“. Unde voia să ajungă cu această propunere surprinzătoare?
Conştient că „a rămas pe dinafară“, Ceauşescu încerca să recâştige simpatia lui Gorbaciov (sceptic după ce vizitase România şi văzuse cu ochii lui ce înţelegea el prin „reforme“) şi să prindă din urmă trenul pe care îl pierduse deja. Sugerând un congres comun (al tuturor ţărilor comuniste, indiferent de stadiul în care se găseau din perspectiva glasnost şi perestroika), liderul român spera să prindă doi iepuri: să fie şi el inclus în discuţiile privind „direcţia reformelor“ şi, mai ales, să-şi asigure continuitatea la putere prin faptul că ar fi devenit indispensabil Moscovei în negocierile previzibile care ar fi urmat. Ceea ce îi permitea să câştige timp. Era, de fapt, o reeditare a rolului lui din 1968 şi o încercare disperată de a „urca la loc pe tabla de şah“. Îşi oferea serviciile, ca legătură cu cei care se opuneau făţiş implementării reformelor (RDG, Cuba, Coreea de Nord), aşa cum făcuse şi cu Dubček, pe postul de „tovarăş util cauzei“. În plus, o precizare ideologică pe linia „veşniciei socialismului revoluţionar“, venită direct de la vârf, nu putea decât să-i reconfirme poziţia de forţă în ţară şi să le închidă gura românilor, care în majoritate covârşitoare (ştiu că este dureros de recunoscut, dar aşa era) aşteptau „mântuirea“ de la Gorbaciov. Or, dacă liderul sovietic l-ar fi „binecuvântat“ pe Ceauşescu în rolul de „păstrător al purităţii doctrinare“, era clar.
Deşi strategia nu era rea (din punctul lui Ceauşescu de vedere, desigur), ea era tardivă şi desprinsă de realitate. Liderul sovietic a respins net şi uşor ironic propunerea (ceea ce nu l-a împiedicat pe Ceauşescu să anunţe în Scânteia, pe 12 decembrie 1989, că „a fost subliniată necesitatea de a se organiza, în cel mai scurt timp, o consfătuire la nivel înalt a ţărilor socialiste“), precizând că nu se poate organiza un astfel de congres în contextul în care nu există o raportare clară la subiectul glasnost şi perestroika din partea fiecărui partid în parte. În plus, Gorbaciov i-a atras atenţia că el însuşi s-a opus unei astfel de iniţiative, atunci când ea a fost propusă la începutul anului, şi că nu ştie care anume dintre ţările socialiste ar fi interesate să participe.
Abia după această încercare eşuată vine secvenţa cu „trăitul până în ianuarie“, dar, ce să vezi, Gorbaciov nu îi adresează aceste „cuvinte fatidice“ lui Ceauşescu, ci lui... Constantin Dăscălescu. Exact ca în bancul de la Radio Erevan cu bicicleta. În contextul abordării problemelor economice, Ceauşescu îi spune lui Gorbaciov că şefii guvernelor nu avuseseră încă oportunitatea de a se întâlni, iar liderul sovietic este de acord că ei sunt cei în măsură să discute aspectele legate de relaţiile bilaterale pe această temă. „Ne vom întâlni pe 9 ianuarie 1990“, spune Rijkov, premierul sovietic. La care Dăscălescu răspunde că respectiva întâlnire planificată este una generală a CAER şi că el ar dori o întâlnire bilaterală separată şi cât mai curând. Exact în acest context Gorbaciov spune: „Veţi supravieţui până pe 9 ianuarie“. Adică nicidecum un deadline dat lui Nicolae Ceauşescu, ci o expresie al cărei sens este acela că Dăscălescu nu are de ce să grăbească întâlnirea cu Nikolai Rijkov, din moment ce oricum se vor întâlni pe 9 ianuarie 1990. Traducerea fiind mai degrabă: „Nu o să muriţi, dacă aşteptaţi până pe 9 ianuarie“. Dăscălescu, nu Ceauşescu.
De ce nu s-au tradus respectivele cuvinte în sensul şi contextul în care au fost rostite? Păi pentru că trebuie „să ne iasă complotul sovietic, măi tovarăşi!“. Că altfel ce ne facem fără veşnicul „complot extern care trebuia să ne dezmembreze ţărişoara“? Doar nu o să spunem că în decembrie 1989 a fost o revoluţie autentică, şi nu o nouă dovadă a obsesiei internaţionale seculare de a anula Marea Unire. Şi cu Iliescu şi „KGB-iştii“ lui ce facem? Măcar cu ăştia suntem siguri că erau mână în mână cu Moscova. Sau nu?
„Ajutorul militar sovietic“. Telefonul fără fir
Secvenţa chiar este una controversată şi a fost discutată până la epuizare. „A dat telefon“ / „n-a dat“, „a cerut ajutor militar“ / „n-a cerut“, „a trădat“ /„n-a trădat“ etc. Şi nu este deloc uşor să analizezi acest episod fără să ţi se lipească imediat o etichetă. Ştiţi despre ce vorbesc. Tocmai de aceea, eu nu propun să privim secvenţa din punctul de vedere a ceea ce ar fi dorit să obţină Ion Iliescu prin respectivul apel telefonic (de a cărui existenţă, să fie clar, nu mă îndoiesc nicio secundă) de la sovietici, ci din perspectiva a ceea ce a obţinut în mod concret. Sau, mai precis, din perspectiva a ceea ce nu a obţinut niciodată. Să mă explic.
În primul rând, contextul. Suntem în 23 decembrie 1989, în plină „diversiune militară“ (conform celui mai recent comunicat al Parchetului Militar), ceea ce înseamnă (în caz că aţi ratat interpretarea corectă a ceea ce au spus de fapt procurorii) că respectiva „diversiune“ era făcută de militari, cu mijloace şi tactici militare. Adică profesionist şi cu tot dichisul (simulatoare de foc, război electronic, diversiune mediatică etc.), iar nu opera unor „civili beţi“ şi „militari neinstruiţi“. Au fost şi din ăştia cu sutele, dar nu ei au făcut „manipularea“ şi nu ei au inventat-o, ci au fost carnea de tun şi victimele ei. Iar structuri militare în România la acea oră, cu care să poţi face aşa ceva, erau fix două: Armata şi Securitatea. Un cerc destul de restrâns de „suspecţi“. Impresia generală era cea a unui atac concertat executat de „terorişti“, forţe care ar fi provenit din rândul nucleului dur al susţinătorilor lui Nicolae Ceauşescu sau din rândul aliaţilor săi internaţionali (libieni, iranieni etc.). Adică un nou „inamic nevăzut şi extern“ (cum „nevăzut şi extern“ fusese şi cel cu care se luptaseră Armata şi Securitatea până pe 22 decembrie) şi care, culmea coincidenţei, folosea mijloacele tehnice din dotarea Armatei (radare, sisteme de comunicaţie etc.) şi tacticile de diversiune şi dezinformare (precum şi casele conspirative) ale Securităţii. Imaginaţi-vă că diversioniştii ăştia „externi“ cunoşteau la perfecţie toate adresele respectivelor case şi aveau, evident, şi cheile potrivite ca să intre în ele. Ce fericire că şefii Armatei şi Securităţii erau tot la posturile lor, gata să „apere Revoluţia“, aşa cum „apăraseră“ anterior „integritatea teritorială a RSR“!
Ion Iliescu vorbind la telefon în timpul Revoluţiei din decembrie 1989
După câteva episoade lămuritoare, în timpul cărora fuseseră prinşi „terorişti“, cam „prea români şi prea de la Securitate“ (ca să parafrazez o reclamă la modă) şi după ce îi văzuse pe Guşă şi Vlad luptându-se (abia stăpânindu-şi râsul) cu „regimentele de elicoptere secrete“ ascunse „prin subteran, pe undeva“, lui Ion Iliescu a început să îi fie destul de clar că simpla enunţare a intenţiilor sale de a „păstra sistemul intact, minus Ceauşescu“ nu este suficientă. „Băieţii“ jucau tare (pentru că îşi jucau viaţa), la toate capetele, iar negocierea se ducea cu armele din dotare şi pe sistemul „cine dă mai mult“, grupul său nefiind neapărat singura lor opţiune. Prima lor cerinţă, evident, impunitatea pentru ceea ce făcuseră până atunci. Toţi. În acest context, sfaturile lui Silviu Brucan (ostil din prima clipă păstrării pe aceleaşi poziţii a lui Stănculescu, Guşă şi Vlad) au căpătat greutate şi Iliescu a înţeles că trebuie „să sune un prieten“. Sau, mai bine spus, să arate că are „un prieten“. Ceea ce a şi făcut. Mai mult, existenţa respectivei solicitări a fost făcută publică prin anunţarea pe postul de televiziune a existenţei unui pretins răspuns favorabil privind ajutorul militar din partea sovietică. Te întrebi astăzi de ce au ţinut Silviu Brucan şi Ion Iliescu să facă din acest episod (nu-i aşa, un mare secret altfel) un lucru împărtăşit întregii populaţii. Şi nu numai românilor care se uitau la televizor. Ceea ce ne duce la subiect.
Pe 24 decembrie 1989, ambasadorul american la Moscova, Jack Foust Matlock Jr., a solicitat o întâlnire urgentă cu un oficial al Ministerului sovietic de Externe, pentru a discuta situaţia „îngrijorătoare“ din România. A fost primit de către Ivan Aboimov, adjunct al ministrului de Externe, care ne-a lăsat şi o înregistrare a discuţiei, disponibilă în cadrul aceleiaşi arhive digitale a Wilson Center. Scopul acestei întrevederi apare evident din repetarea obsesivă de către diplomatul american a ideii că o intervenţie militară sovietică „în sprijinul noii conduceri de la Bucureşti“ nu ar fi privită la Washington ca o încălcare a principiilor stabilite în discuţiile bilaterale şi nici în contextul „doctrinei Brejnev“. Mai mult, Matlock îl întreabă direct pe Aboimov „ce ar face“ Uniunea Sovietică dacă „ar primi“ o solicitare de ajutor militar din partea Frontului Salvării Naţionale. Aluzia la „telefonul lui Iliescu“ este străvezie. Răspunsul sovieticului, care nu admite prudent că s-ar fi primit o astfel de solicitare, este tranşant: „Nu avem în vedere, nici măcar în teorie, un astfel de scenariu“. Ceea ce este în perfect acord cu strategiile despre care am vorbit. De altfel, sovieticii au fost destul de incomodaţi de iniţiativa lui Iliescu (mai ales de felul în care ea a fost prezentată la televiziune şi receptată în mediile diplomatice) şi au dat imediat un comunicat (via TASS), privind poziţia lor neutră faţă de evenimentele din România şi reafirmând că sprijinul lor se limitează strict la chestiuni umanitare. După cum se ştie astăzi din poziţia oficială a lui Şevarnadze, iritarea lor a crescut până acolo încât au considerat repetatele „oferte de intervenţie militară“ primite de la Washington „o provocare“ menită să le slăbească poziţia de negociere (dată fiind intervenţia americanilor în Panama).
Dar dacă sovieticii nu intenţionau să intervină militar în favoarea FSN şi nici nu i-au promis aşa ceva lui Ion Iliescu (faimoasele telegrame ale Ambasadei Poloniei la Bucureşti chiar vorbesc despre reticenţa şi despre surpriza lor când la televizor s-a spus că „au acceptat“ să ofere „asistenţă militară“), de ce a lăsat acesta să se înţeleagă că lucrul este hotărât? Simplu. A fost un calcul legat de necesitate.
Ion Iliescu şi Silviu Brucan şi-au asigurat practic prin acest episod poziţiile de conducători ai României. În primul rând, s-au erijat public în liderii recunoscuţi oficial de Moscova (un atu de neegalat în contextul respectiv), care, iată, era dispusă să-i sprijine chiar şi militar, dacă este nevoie. În al doilea rând, semnalul către „forţele diversioniste“ a fost şi el fără echivoc: „dacă vreţi să vă negociaţi pielea, atunci noi suntem ăia cu care se negociază, şi nimeni altineva“. Ceea ce s-a şi întâmplat. De asemenea, ameninţarea directă cu intervenţia militară sovietică punea într-o poziţie delicată executarea jocului „de-a hoţii şi vardiştii“ pus la cale de „geniile“ noastre militare, joc care presupunea ca „vardiştii“ să fie mult mai proşti decât „hoţii“.
Cât îi privea pe sovietici, evident că oricine garanta menţinerea ţării în Tratatul de la Varşovia, păstrarea pe linia glasnost şi perestroika şi mai ales încetarea luptelor (şi a complicaţiilor diplomatice conexe) se bucura de întregul sprijin. Minus cel militar, care era exclus. Puţin le păsa dacă acel cineva era Ion Iliescu, Dumitru Mazilu sau Silviu Brucan.
Sunt convins că viitorul (şi poate noi documente) va lămuri pe deplin acest episod şi îl va aşeza în contextul lui corect, dincolo de orice speculaţii, şi nu mă aştept ca interpretarea mea să fie receptată cu prea mare entuziasm. Din contra. Cred că suntem în continuare (şi vom fi mult timp de acum încolo), în ceea ce priveşte evenimentele din decembrie 1989, prizonierii unei propagande îndelung şi abil întreţinute, care amestecă rusofobia noastră seculară cu ostilitatea faţă de Ion Iliescu (justificată de politica lui ulterioră), interesele financiare ale aşa-zisului „Dosar al Revoluţiei“ cu „Omerta“ prin care serviciile i-au protejat zeci de ani pe cei care au intrat în structurile lor mânjiţi de sângele revoluţionarilor, incompetenţa unor procurori militari (de exemplu, Dan Voinea), cu impostura unor istorici şi jurnalişti şi, nu în ultimul, rând apetenţa pentru „conspiraţii“ şi „comploturi“ a unui public uşor de manipulat, cu nevoie de justiţie.
Rămâne, dincolo de toate, o realitate istorică de necontestat: nu există, până la această dată, nici măcar o singură probă credibilă a existenţei unei intervenţii sovietice în Revoluţia din decembrie 1989. Ideea este contrazisă de toate acţiunile şi strategiile implementate la acea oră de către Moscova şi de întreaga desfăşurare a evenimentelor. //