Refugiații penali ai statului ticăloșit

Să luăm bunăoară fabulosul caz al „refugiatei politic“ Udrea. Nu pun în discuție tupeul care împietrește orice om de bun-simț, aroganța sau corupția doamnei în cauză, creație a bărbatului de stat „căzut printre lichele“, cum spune Tăpălagă, sau dreptul ei de a utiliza toate mijloacele pentru a-și scăpa pielea, ci cauza profundă pentru care s-a ajuns în situația ca o gașcă penală să reușească să se sustragă cu succes justiției. Pentru că Udrea nu e singura, Bica, Popoviciu, Ghiță (exemplul lor de succes va fi urmat și de alții) au profitat de slăbiciunile sistemului pentru a scăpa de pușcărie sau de judecată.

Trebuie să constatăm, în primul rând,  că „mica revoluție“ făcută de Cătălin Predoiu, prin care se încerca limitarea chichițelor procedurale și avocățești care lungeau procesele peste termenele rezonabilului, este un eșec. Nici atenționările Comisiei Europene, prin MCV sau alte metode, nici standardele și avertismentele CEDO în ce privește celeritatea judecății nu au produs o schimbare semnificativă. Rezultatul? Procesele care durează cu anii facilitează fie prescrierea faptelor, fie fuga de justiție la propriu.

Faptele din Dosarul Gala Bute, de exemplu, datează din 2009, dosarul a fost trimis instanței în 2015, iar Elena Udrea a fost condamnată la 6 ani cu executare în 2017. S-au dat termene peste termene, amânări peste amânări, ca și cum judecătorii s-au ferit să ajungă la o sentință sau interesul societății nu ar fi aflarea adevărului și sancționarea făptașilor. Cei care au urmărit cazul, cum este Cătălin Tolontan, vorbesc chiar despre o conspirație. În formă continuată. Dosarul Băneasa, în care Puiu Popoviciu a fost condamnat definitiv în 2017 la 7 ani cu executare, a început în 2009 și a ajuns în instanță în 2012. O parte a Dosarului Microsoft a fost ținută de procuroarea Mihaela Iorga Moraru până s-au prescris faptele și 7 miniștri au scăpat basma curată. Altele ating adevărate recorduri în instanțe: Dosarul RAFO, în care fost condamnat Ovidiu Tender, a durat 9 ani, iar decizia s-a pronunțat cu 8 ore înainte de prescrierea faptelor! La fel și Dosarul Loteria II, procesul s-a desfășurat pe parcursul a 10 ani, faptele s-au prescris, iar Copos a scăpat.

Popoviciu a fugit din țară la Londra înainte de pronunțarea sentinței. Udrea a plecat în Costa Rica, sub pretextul că este însărcinată și are nevoie de odihnă, atunci când i-a devenit clar că nu poate bloca procesul de la Înalta Curte și că o nouă condamnare e iminentă. De Ghiță nici nu mai are rost să vorbim, se face anul de când a fugit de sub nasul polițiștilor și al SRI, iar extrădarea din Serbia se lungește poate și pentru că actele, zice-se, s-au rătăcit pe drum. Deși aflat sub urmărire penală, Elan Schwartzenberg a fugit din țară acum 6 ani, este dat în urmărire internațională prin Interpol, dar dă interviuri face to face unor ziariști posesori de bloguri obscure.

Unul dintre argumentele folosite pentru a justifica această situație, revoltătoare din perspectiva oamenilor obișnuiți, este greu de contestat: numărul mic de magistrați și lipsa de logistică. În acest sens, modificările făcute de coaliția PSD- ALDE la legile justiției prin care se reduce vârsta de pensionare și se mărește concomitent cea de intrare în sistem nu sunt întâmplătoare: justiția va intra în colaps, așa cum au avertizat Comisia Europeană și GRECO în ultimul raport. Dincolo de aceste chestiuni obiective este însă vorba și de o „cultură“ a proceselor interminabile. Ea vine și din lipsa de considerație față de cetățeni, din sentimentul superiorității de castă privilegiată. Dar nu numai.

Aici ajungem la a doua explicație a acestui exod al penalilor. Campaniile de presă împotriva justiției la care asistăm în ultimii trei ani au urmărit câteva obiective mari: intimidarea magistraților, care deseori merge până la hărțuire publică, denigrarea justiției în general, cu precădere a procurorilor DNA și a judecătorilor care instrumentează dosarele potentaților vremii, și preconstituirea de probe false prin intermediul media controlate de ei. Hărțuirea nu este o vorbă în vânt, în afară de linșajul mediatic la care sunt supuși, procurorii și judecătorii au ajuns să fie terorizați cu reclamațiile pe bandă rulantă la Inspecția Judiciară. Succesul acestor campanii nu este de neglijat, penalii au motive de satisfacție, procesele lor s-au lungit, ba chiar unele au fost trimise spre rejudecare (cum este cel al lui Vlad Cosma), iar alții le utilizează drept argument în instanță (Alexander Adamescu, Daniel Dragomir) sau, mai nou, pentru obținerea statutului de refugiat politic (Udrea, probabil Bica și Ghiță).

Scandalul desecretizatului protocol SRI-Parchet folosește și el din plin penalilor și fugiților. Observăm că în tot mai multe dosare inculpații depun plângeri împotriva procurorului de caz, a „echipelor mixte“, a șefei DNA și ai* SRI - Coldea, Maior, ba chiar și Hellvig -, invocând dreptul la un „proces echitabil“. Ultimul pe listă, Rudel Obreja, în dosarul Gala Bute, care astfel are șanse să mai treneze o vreme. De fapt se urmărește o miză cu bătaie mai lungă: rejudecarea tuturor dosarelor de după 2009, lucru care merge în direcția unei amnistii.

Cazul Udrea este fără discuție o premieră. Într-o țară UE, în care justiția este considerată independentă în rapoartele organismelor de verificare, iar DNA este lăudat în toate MCV-urile, un condamnat în primă instanță reușește să obțină statutul (provizoriu) de refugiat politic în baza campaniilor mincinoase duse de media mogulilor penali. E fabulos! Nu-i vorbă că în Costa Rica și o maimuță vorbitoare poate obține acest statut, că d-aia nu s-a dus Udrea în Europa, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Întrebarea e ce așteaptă Udrea? La ce răsturnare de situație speră? Dacă va fi condamnată (mai mult ca sigur, căci altfel nu spăla putina), va rămâne prizonieră în Costa Rica sau se va rade în cap ca Ghiță ca să poată merge la un shoping la Paris? Căci alternative nu prea are, pentru că e de presupus că după condamnare va fi dată în urmărire prin Interpol. Sau nu? Te pomenești că așteaptă vreo amnistie? Sau vreo modificare legislativă prin care fapta ei să fie ștearsă din codurile penale. Poate o rejudecare a procesului? Până atunci, fugita nu s-a orientat rău, în Costa Rica e minunat, mai ales când ai bani să stai într-un complex de lux, e cald, soare, mare, primești vizita iubitului, ai prieteni loiali ca Bica și doctori care îți dau oricând un certificat...

Cei care au pariat că se va face dreptate au pierdut. Ticăloșii și corupții au învins. Este însă doar o victorie de etapă, una din inevitabilul ciclu al restaurațiilor (semi)eșuate pe care România le tot traversează, după care urmează, iarăși, „revoluția“ și revenirea la situația anterioară? Probabil că da, dar sentimentul că implacabilul s-a produs este mai acut decât altă dată, mai ales că vine după „revoluția străzii“ de acum un an.