Pe aceeași temă
În momentul ăsta, oficial, declarat, nu știu. În perioada în care am lucrat pentru Administrația Prezidențială am avut câteva coordonate care au marcat cele două mandate. Unul dintre ele era consolidarea la maximum a securității naționale a României, în primul rând prin dezvoltarea legăturilor cu aliații, ne referim în special cu SUA. Relația era foarte bună, era consolidată, dar nu era încadrată într-un document și depindea de lucruri făcute de facto, dar de jure ea nu era explicată. Așa a fost semnat Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI. Pe urmă, prezența americană sporită în România și decizia de instalare a scutului antirachetă au fost acceptate de România prin decizii care au fost luate foarte rapid. Celălalt mare obiectiv a fost continuarea modernizării României și au fost o serie de demersuri pe agricultură, pe educație, pe sănătate.
Dar, acum, obiectivul național pe care l-ați menționat îl vedeți continuat de actuala putere?
Eu am spus totdeauna: România nu are nevoie de proiect de țară pentru că îl are pe cel de la 1848 - occidentalizarea țării, proces care n-a fost finalizat, pentru că de fiecare dată contextul istoric ne-a încurcat. E valabilă și azi tema majoră a gândirii politice românești, recuperarea decalajului față de statele occidentale. Deci obiectivul e „o țară ca afară“. Cât timp acest obiectiv nu e realizat, nu ne putem relaxa. Teama mea este ca discuția despre un nou proiect de țară să nu vină cumva să dilueze sau să ne îndepărteze de ceea ce este adevăratul și istoricul proiect de țară al României - România europeană sau occidentală.
Și socotiți că actuala putere continuă acest proiect pro-Occident?
Nu! Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit. Din păcate, cei mulți fie nu știu ce vor, fie nu mai vor o Românie occidentală. Pentru că România occidentală aduce niște inconveniente pentru ei - de la mai multă transparență în actul de guvernare până la combaterea corupției. Aici este un blocaj. Dumnezeu să-l ierte, am avut o discuție la un moment dat cu prof. Giurescu la o masă prilejuită de vizita istoricului Fisher-Galați în România și i-am spus: „d-le profesor, nu vedeți că suntem blocați? Cei ca mine vor cât mai multă Europă, dvs. vreți cât mai puțină Europă, ce facem?“. Și răspunsul a fost: „D-le Fota, mai negociem. Mai lăsați dvs., mai lăsăm și noi“. Deci, n-a negat acest conflict, această dispută dialectică între cei care vor cât mai multă Europă în România și cei care consideră că e prea multă Europă în România și mai trebuie salvată identitatea națională.
Ați luat ca punct de referință 2012, anul de când mersul spre Occident s-ar fi oprit. Din cauza suspendării?
Da, suspendarea președintelui Băsescu în 2012 nu a pus în discuție numai procesul de occidentalizare a României. Tot atunci a început procesul puternic de contestare a ideii de șef al statului: președintele, pentru unii, nu mai e șef al statului. Această teză a fost lansată în România încă de la 1859, de la Cuza încoace. E o modalitate hibridă, netransparentă, prin care șeful statului este sabotat. Eu nu spun că lucrurile astea nu pot fi puse în discuție, că nu sunt sacrosancte, dar corect ar fi ca discuția să fie publică, deschisă, asumată. E ca atunci când s-a încercat înlăturarea lui Carol I, care și el insistase pentru modernizarea României.
Care sunt semnele antieuropene pe care le distingeți?
Sunt multe și nu sunt constante. În primul rând, această temă a identității naționale. Teama că, prin integrarea în UE și NATO sau prin globalizare, identitatea națională a României este pusă în discuție. În al doilea rând, vedem acest reviriment al protocronismului, al dacismului, al acestor teorii stupide prin care noi redevenim buricul Europei, teorii fără niciun fel de relevanță practică, nefundamentate științific, dar care prind. Dacă nu mai suntem daco-romani, ci doar daci și deci renunțăm la partea noastră latină, acesta ar putea fi un pas clar pe drumul antioccidental pe care deja au pornit destui.
Coaliția pentru Familie intră tot în această paradigmă antioccidentală?
Absolut. Poate e și îngrijorarea legitimă pentru declinul demografic al României. Dacă ne uităm în istoria României de la 1859 încoace, se vede o anumită recurență în astfel de manifestări antioccidentale. După fiecare moment important, bazat pe colaborarea strânsă cu Occidentul, vedem o recrudescență a naționalismului, a autohtonismului. Eminescu era un antipașoptist pentru că era acea luptă de putere între noua elită politică - burghezia, bancherii, comercianții - și vechea elită, cea care era bazată pe proprietatea pământului, moșierii, și aceștia îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa prin pașoptism. În anii de după primul război mondial reușim realizarea României Mari după o strânsă colaborare cu Occidentul. Urmează în perioada interbelică o recrudescență a autohtonismului, a naționalismului, apare Mișcarea Legionară. Apare o contestare a Occidentului, cu teme pe care le auzim și azi: că Vestul ne tratează ca o țară de mâna a doua, că ne ține în genunchi.
„Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit.“
Credeți că americanii au insistat pentru mutarea Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim? Ați întâlnit situații similare?
Eu de-a lungul timpului am văzut situații în care ei au un interes. Foarte colegial și prietenește vin în general și spun: noi am vrea ca următorul obiectiv să-l vedem dezvoltat așa, voi ce părere aveți, puteți să sprijiniți, puteți să dați o mână de ajutor? De exemplu, în cazul Kosovo. Au venit de mai multe ori la noi cu ideea să ne gândim serios la recunoaștere. Ulterior, văzând că noi suntem rigizi și ținem la punctul nostru de vedere, au încercat o soluție de compromis, de flexibilizare a poziției noastre, lucru pe care noi l-am și făcut. Există și situația cealaltă, când ne oferim noi să facem ceva pentru ei.
Dar ce ar putea primi România în schimbul acestei oferte?
Depinde ce negociezi. Uneori, i-am ajutat strict din prietenie, mai ales că și ei, la rândul lor, ne ajutaseră cu pregătirea armatei, cu aderarea la NATO. Au fost și momente când am avut chestii clar conturate pe care le-am pus în negociere, pentru că așa face toată lumea. Un pas major în politica externă, mai ales dacă este unul atipic sau într-un fel întrerupe linia continuității, a tradiției din chestiunea respectivă, trebuie, în limbaj pragmatic, poate mai puțin academic, bine vândut. Mi-aduc aminte, deși n-o să le detaliez, mai multe momente când și SUA, și diferite state europene au venit cu diferite propuneri, spunând că uite ce vrem și ce ați putea voi face, uite ce am putea noi să vă oferim. Administrația Băsescu lămurise aderarea la Schengen în primăvara 2012, urma până la sfârșitul anului, dacă nu mă înșel, să intrăm cu aerianul și navalul în Schengen și anul următor să se tranșeze chestiunea terestră. Suspendarea lui Băsescu a oferit un pretext bun unor, nu zic chiar state, unor grupuri de interese din Occident care nu doreau ca acest lucru să se întâmple.
Dar România ce pierde și ce câștigă dacă se poziționează în acest fel și decide?
Nu pot să vă spun ce pierde și ce câștigă România, pentru că noi nu am făcut discuția asta. Uneori, eșecurile de politică externă se transformă în eșecuri de politică de securitate. Aș vrea și eu să știu ce am promis ca țară, cu ce ne alegem, care sunt riscurile? Pentru că, cel puțin în ceea ce privește chestiunea Ambasadei României în Israel, pot fi avantaje și le putem avea, dar dacă le și negociem profesionist, dar evident că sunt și niște dezavantaje și niște riscuri. Nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Într-o zonă atât de complicată și importantă cum e Orientul Mijlociu.
Din informațiile publice existente, puteți face o analiză de eficiență a unei eventuale decizii de mutare a Ambasadei României la Ierusalim?
Decizia poate fi bună, dacă este bine și corect instrumentată. Și știm că nu e cazul. De ce? Fiindcă nu a fost luată profesionist, prin multiple consultări, evaluări, discuții închise. În momentul în care cei mai importanți oameni ai statului au început o dispută pe această chestiune, chestiunea a fost omorâtă. Eu cred că România ar fi putut să folosească inteligent această oportunitate, dar, din păcate, lucrurile au fost blocate. Știm bine că președintele nu e de acord cu acest pas. Mie nu-mi este clar: președintele nu e de acord cu ideea sau nu e de acord cu modul în care a fost pusă în practică? Oricum ar fi, în general, în astfel de situații, partenerul extern nu mai e interesat de tine, fiindcă nu vrea să fie prizonierul disputelor tale interne.
Din Constituție rezultă că președintele pune în aplicare politica externă a guvernului. În această situație, credeți că e necesară intervenția Curții Constituționale pentru a delibera asupra rolului mai clar al președintelui?
Eu cred că suntem deja într-o criză constituțională și pe zona de politică externă, și pe zona de politică de securitate. Iar criza asta trebuie abordată și instituțional. Diluarea funcției prezidențiale, golirea de conținut a funcției prezidențiale în momentul ăsta este vizibilă, dar nu e declarată, nu e asumată. Legând acest fenomen cu politica de securitate, trebuie spus că există niște principii pe care până acum statul român le-a folosit - bune-rele, dacă le schimbăm trebuie să aibă loc o discuție în prealabil -, și anume unicitatea actului de comandă. În sistemul de securitate națională, cel puțin din punct de vedere militar, este acest principiu vechi și toată lumea aderă la el. Așa cum arată lucrurile, mă tem că pe zona de securitate vom crea o arhitectură cu mai mulți poli de putere. E inevitabil. Dacă vom avea mai mulți poli de putere pe zona de securitate națională, eu vă dau în scris că vom ajunge la încăierare între instituțiile de securitate națională, pentru că ele vor fi împinse de factorul politic în astfel de dispute. România a mai trecut la începutul anilor ’90 prin faza asta.
Există un beneficiar extern al acestei posibile lupte interne între instituțiile de securitate națională?
Evident că da. Nu uitați că am intrat într-o intensificată competiție geopolitică. Și asta se simte nu numai la nivelul celor mari. Americanii au recunoscut-o deschis în Strategia de Securitate Națională, când au spus că nu terorismul e numărul unu, ci competiția geopolitică e numărul unu. Competiția asta între cei mari inevitabil radiază mai jos. Se văd în Orientul Mijlociu toate lucrurile astea. Dacă în trecut aveam numai competitori, cam ăsta era nivelul unde eram, nu care cumva unii dintre acești competitori astăzi încep să devină adversari, poate chiar inamici, ținând cont că interesele lor și ale noastre încep să fie în unele privințe divergente? Pe fondul acesta începem să devenim neputincioși: nu avem autostrăzi, nu avem dezvoltare economică suficientă să păstrăm stabilitatea socială, socialul este tulburat și în fierbere, mai tot timpul sunt greve, proteste, nemulțumiri ș.a.m.d. Și, în ultimă instanță, neputința asta să afecteze și zona de securitate națională. Cred că avem din nou temeri de folosire împotriva României a forței militare. Deja sunt operațiuni de intimidare a noastră în Marea Neagră, pentru că avioanele astea care zboară pe la granița noastră fără să le chemăm noi nu sunt aici să ne dea mesaje de prietenie. Când mai vezi și tot felul de hărți folosite ba la Est, ba la Vest, ba cu Moldova Mare, ba cu mai știu ce țară mare, inevitabil te gândești că, dacă ție o să-ți fie rău, dacă țara va fi neputincioasă, dacă politicienii vor fi iresponsabili, dacă funcționărimea va fi incompetentă, cineva va profita pe afară.
Care e scenariul cel mai rău?
Pierderea de teritorii naționale, evident, prin combinarea mai multor tipuri de acțiuni. Pe acest fond de șubrezire națională, e o anumită distanță până la eventuale operațiuni militare care numai ele pot să ducă la remodelarea granițelor și la ruperi teritoriale. S-a văzut în Crimeea. Crimeea n-a fost luată prin război hibrid. Războiul hibrid a fost doar o fază inițială.
Crimeea a fost predată.
Pe partea cealaltă, pe un fond de incapacitate ucraineană, ca și noi cu Basarabia în 1940, nu au tras un foc de armă. În Ucraina nu avea cine să se opună, pentru că populația era confuză din punct de vedere etnic, identitar, iar administrația era prăbușită prin incompetență și prin corupție.
Ar putea pierde România, în cel mai prost scenariu, teritorii în favoarea Rusiei?
România ar putea să piardă teritorii în mai multe scenarii în favoarea mai multor state. Dar, deocamdată, n-aș vrea să dezvoltăm această ipoteză, pentru că eu sper, în primul rând prin acțiunea noastră internă, să n-ajungem acolo. Sper încă în soliditatea Occidentului. Sper că, ușor-ușor, vor înțelege și occidentalii, fie că vorbim de americani, fie că vorbim de germani sau de britanici, care au făcut acest mare dezmăț care e Brexit, că Occidentul începe să fie mic pentru globalizarea asta care e din ce în ce mai mare, mai complexă și bazată pe o competiție din ce în ce mai dură. Uitați-vă cu ce larghețe și cu ce plăcere vorbesc chinezii de preluarea controlului pe globalizare, cum spun că lor le place globalizarea. Cum se uită ei siderați că Occidentului poate să-i treacă prin cap să întoarcă spatele globalizării.
Merkel a reluat o idee pe care a spus-o și anul trecut, și anume că Europa nu se mai poate baza pe Statele Unite, iar Emmanuel Macron a spus la rândul lui că Europa se află într-un moment istoric și că are misiunea să garanteze ordinea multilaterală așezată după Al Doilea Război Mondial. Unde se plasează România?
Haideți să rămânem pe acest aspect. Declarația d-nei Merkel trebuie luată prin prisma viitorului, nu a prezentului. D-na Merkel nu spunea că acum sau săptămâna viitoare, dar se conturează o problematică aici și evident că, în momentul ăsta, nu avem pe masă numai posibilitatea mariajului de succes. Avem pe masă și varianta sau perspectiva divorțului, care, și el poate fi, la rândul său, uitați-vă la Marea Britanie, unul amiabil. Nu știm exact în ce direcție vor evolua lucrurile. Tocmai de aceea trebuie să fim mult mai responsabili în România în interior. Pentru că până acum n-aveam răscruce. Aveam un singur drum, drumul era clar, toți eram pe același drum, mergeam numai înainte. Am avut 19 ani în care România nu a avut a-și face griji nici pentru integritatea teritorială, nici mari amenințări la adresa sa nu se dezvoltau. Occidentul domina sistemul internațional, țările nu se mai luptau între ele, nu mai făceau războaie, politica externă era demilitarizată și totul se discuta pe soft power, hard power aproape că devenise o rușine, nu băga nimeni bani în armament, că toți voiau să câștige competiția economică. Vremurile alea s-au dus. Acum vedem remilitarizarea politicii externe, vedem competiția de mare putere. Și aici trebuie să spunem un lucru. Noi în continuare inerțial ne punem toate speranțele în NATO și UE. S-a dezvoltat o zonă de diplomație și de negocieri între marile puteri mult dincolo de NATO și UE și noi trebuie să acoperim și zona respectivă. Prin ce? Prin relații diplomatice speciale, prin alte mijloace, analize, cercetări, evaluări, pentru a ști ce se discută, ce se gândește pe zona aia. Cantitatea de informații pe care noi o avem despre mersul politicii mondiale în momentul ăsta pare mai mică. Avem garanția că știm tot ce discută americanii cu rușii sau rușii cu turcii și iranienii în formatele astea închise pe care ei le dezvoltă? Sau americanii cu chinezii? Uitați-vă ce interesant sare președintele american să salveze o companie chineză. Deci zona asta politică de mare putere nu ar trebui să ne dea de gândit și să ne preocupe? Pentru că întrebarea pe care o ai este: tu cu care dintre aceste mari puteri ai o relație atât de strânsă și atât de bună încât în acele negocieri să ai garanția că și interesele tale sunt luate în calcul și protejate?
Cât de periculoasă e Rusia pentru România?
Mult mai periculoasă ca în trecut. Și nu pentru că Rusia ar fi nemaipomenit de tare sau de puternică, ci pentru că noi suntem rupți în două. Iar Rusia este o țară de o abilitate de apreciat când vine vorba să joace între tabere. Uitați-vă la toată istoria ultimilor 30 de ani. Ea totdeauna a jubilat când a apărut un conflict într-o zonă de interes pentru ea. A știut întotdeauna cum să ia partea uneia dintre tabere și, susținută de acea tabără, să-și poată promova propriile sale interese. Evident că uneori și pe jocul ăsta a pierdut. Miloșevici până la urmă a ajuns la Haga pentru că Occidentul acolo a fost hotărât și a pus piciorul în prag. Dar sunt și alte situații în care interesele rușilor nu numai că au fost protejate, dar au și prosperat și, din păcate, ținând cont că avem partide prorusești din ce în ce mai vizibile, mai puternice în Balcani și în zona Europei Centrale, lucrurile astea cred eu că pot fi înțelese. Nu accept ideea că avem țări prorusești, pentru că nu este așa. Niciodată n-am considerat Bulgaria, Serbia, Ungaria țări prorusești. La noi e diferit, totuși, dacă există o partidă prooccidentală, inevitabil există și o partidă antioccidentală. Cred că, mai devreme sau mai târziu, va apărea tentația asta a folosirii Rusiei în jocul politic intern.
În cazul în care Rusia se oferă.
Evident. Asta e o precizare foarte importantă. Dacă vor fi și rușii interesați. Că, sincer vă spun, am avut momente când mi s-au părut complet dezinteresați de România și de ce se întâmplă în România. În ciuda unei retorici, mă uitam și zilele trecute, în vreo două-trei articole, oameni respectabili care vorbeau de influența rusă, dar care nu dau niciun fel de exemple concrete. Eu rămân la părerea mea că problema mare în România nu e acțiunea rusă, pe care n-o prea văd bine conturată și închegată, cu mici excepții. Avem, în schimb, idioții noștri utili care își fac treaba, unii cu convingere, fiind deciși să facă cât mai mult rău propriei lor țări. De ce ar mai trebui Rusia să riște și să intervină în treburile interne ale României? Eu cred că uneori celor de la Moscova, uitându-se la România, nu le vine să creadă ce treabă bună - și aici mă refer iarăși în sensul acestei dezbateri pro-Occident/anti-Occident - fac unii în România.
Asta e falia pe care poate intra Rusia aici?
Eu, dacă aș fi în locul lor, n-aș face-o deocamdată. Lucrurile merg atât de bine în ceea ce-i privește, că de ce să riște, pentru că nu se poate face amestec fără să lași urme. Și România e totuși țară NATO. Rusia deja a experimentat amestecul în treburile interne ale unor state NATO și a ieșit mare tamtam.
Credeți că Republica Moldova rămâne captivă în această vecinătate apropiată?
Am văzut recent că Igor Dodon se lăuda cu statutul de observator la Uniunea Euro-Asiatică. În timp ce noi ne jucăm de-a politica externă și o omorâm, se întâmplă lucruri în vecinătatea noastră, în țări extrem de importante pentru noi. Tot recent, premierul Filip, într-un interviu dat unei publicații occidentale, punea Rusia și România pe aceeași poziție, ca și cum ar fi spus că rușii și românii pentru noi, Moldova, sunt la fel de răi, ceea ce mi se pare absolut de neacceptat. Adică, eram buni când au venit la București să ia niște zeci de milioane de euro de la noi ca să treacă iarna, pentru că neisprăviții de acolo furaseră miliardul și populația era disperată și Moldova era la un pas de prăbușire.
Mai are sens discuția despre unire? Ar trebui să fie acesta unul dintre obiectivele naționale?
Nu poate exista o Românie mai mare, dacă nu există o Românie mai dezvoltată. Același prim-ministru Filip, în același interviu, spune că ei nici nu se gândesc. Știm lucrul ăsta. Vă dau o chestiune pe care toată lumea a ignorat-o aici și vreo doi-trei am încercat s-o rostogolim. Dacă înțeleg eu bine, că nu sunt mare expert în Republica Moldova, în Parlamentul Republicii Moldova, din 101 parlamentari, sunt 62-64 care au și cetățenie română. Oamenii ăștia au depus jurământ de loialitate față de România. Când li s-a propus o sesiune comună prin care să sărbătorim marele act din martie 1918, acești cetățeni români, obligați la loialitate față de statul român prin Constituția noastră, au refuzat.
Interviu realizat de SABINA FATI
