Pe aceeași temă
Potrivit datelor publicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), la 30 iunie 2017 se aflau în sistemul de protecție specială 56.589 de copii, dintre care 37.688 în grija serviciilor de tip familial (asistență maternală, plasament la rude de până la gradul IV și alte persoane), iar 18.901 în centre de plasament, centre rezidențiale și apartamente de tip familial administrate de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de la nivelul fiecărui județ.
Deși, în cifre absolute, numărul de copii plasați în grija statului a scăzut simțitor (de la aproximativ 89.000 în anul 2000), raportarea acestor cifre la populația de copii, care este în scădere la nivelul României, duce la concluzia că rata copiilor aflați în sistemul de protecție a stagnat după anul 2005 (în jur de 1.600-1.700 la 100.000 de copii de 0-17 ani). Sărăcia pare a fi un factor important care determină numărul copiilor din sistemul de protecție, datele disponibile arătând că doar 4% din copii provin din familii care nu sunt sărace (cu un venit lunar pe membru de familie de peste 400 de lei) și încă 6% reprezintă risc de sărăcie (sărăcie relativă), în timp ce restul de 90% sunt din familii sărace sau extrem de sărace.
Conform Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, alin. (1) şi (2) ale art. 64, plasamentul într-o instituţie a copilului care nu a împlinit vârsta de 3 ani este interzis. Acesta poate fi plasat numai la familia extinsă, substitutivă sau la asistent maternal. Singura excepţie prevăzută este pentru copilul care prezintă handicap grav şi este dependent de îngrijiri în servicii specializate de tip rezidenţial. Cu toate acestea, avem cazuri de copii-bebeluși aflați sub măsura protecției speciale în centrele rezidențiale și de primire în regim de urgență fără a avea o dizabilitate gravă.
În reforma începută de România în domeniul protecției copilului este prioritară închiderea centrelor de plasament clasice, adică de tip vechi și a celor preluate de la Ministerul Educației Naționale (fostele internate ale unor școli speciale). Astfel, Strategia Națională pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copiilor 2014-2020 și Strategia Națională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2015-2020 stabilesc obiectivul închiderii tuturor serviciilor clasice de tip rezidențial pentru copii. ANPDCA a stabilit în anul 2017 o listă prioritară a centrelor de tip vechi ce vor fi închise ca parte a strategiilor amintite. Astfel, 50 de centre sunt incluse pe această listă, sub rezerva depunerii de către direcțiile județene de protecție a copilului de proiecte pentru finanțare din fonduri ale Programului Operațional Capacitate Administrativă. Alte 20 de centre au fost incluse într-o listă de rezervă pentru situația în care nu vor fi depuse proiecte pentru primele 50 de centre. La data de 23 aprilie 2018, președinta ANPDCA anunța în mod oficial că, până în prezent, au fost depuse opt astfel de proiecte de închidere de către direcțiile eligibile. Următorul apel de proiecte va fi lansat în iunie 2018. Prin urmare, obiectivul închiderii celor 50 de centre amintite pare încă îndepărtat la momentul de față.
Pe de altă parte, multe dintre centrele existente și dintre cele vizitate de mine nu sunt servicii clasice de tip rezidențial. Ele aparțin sistemului de tip nou de centre rezidențiale pentru copii și nu există niciun obiectiv oficial asumat de închidere a lor. Prin urmare, nu vor trece printr-o tranziție, fiind deja considerate rezultatul tranziției. Acestei tranziții pare că i-au supraviețuit multe dintre problemele clasicelor centre de plasament. Condițiile privind nevoile de bază s-au îmbunătățit și dimensiunea centrelor este mai mică. Însă condițiile privind asigurarea sprijinului emoțional, afectiv, psihic și educațional destinat copiilor ar trebui să fie obiectivul și centrul sferei de interes al acestei tranziții. Lipsa acestui sprijin esențial este cauza problemelor ce țin de adaptarea copilului în societate și, mai târziu, de integrarea unui adult sănătos, întreg mental și emoțional, în societate.
Cum ajung copiii în sistemul de protecție specială
De unde vin copiii abandonați în sistemul de protecție a copilului? Potrivit raportului intitulat România: copiii din sistemul de protecție a copilului, aceștia vin din familii, din maternități și din spitale: „Există trei tipuri de rute urmate de copiii aflaţi în grija statului înainte de a intra în sistem. Primul tip ţine de familie şi reţeaua familială: copiii urmează ruta standard până în momentul în care are loc un eveniment perturbator şi ajung în sistemul de protecţie a copilului. Aşa se întâmplă cu aproximativ 65% dintre copiii aflaţi în grija statului“. Dintre evenimentele nefericite care determină intrarea copiilor în sistem, raportul amintește: decesul părinților/părintelui unic susținător, plecarea de acasă, ajungerea la închisoare, plecarea la muncă în străinătate sau la noua familie a acestora. „Al doilea tip de rute ţine de instituţii, în special de cele medicale, fiind întâlnit în cazul a peste 31% dintre copiii aflaţi în grija statului“, arată același document. Procentul de 31% se compune din: aproape 24% dintre copiii din sistemul de protecţie care au fost părăsiţi la naştere, într-o secţie de maternitate și alte 7 procente de copii care au fost luaţi acasă de la maternitate timp de câteva luni şi apoi părăsiţi într-o secţie de pediatrie sau altă unitate sanitară, conform aceleiași surse. „Ultimul tip include ruta străzii şi este cel mai puţin frecvent. Pentru sub 1% dintre copii, dosarele nu oferă informaţii în acest sens“, arată într-un final raportul cu privire la rutele de intrare în sistem.
Un copil abandonat în maternitate sau într-o secție de pediatrie trebuie de urgență reintegrat în familie sau integrat în sistemul de protecție specială – în interesul îngrijirii și ocrotirii lui, el trebuie plasat în grija unui asistent maternal sau într-un serviciu rezidențial. Dar, în chip absolut monstruos, mulți dintre acești copii petrec luni - uneori chiar și ani de zile - în spital, fiind ținuți în condiții cu totul improprii, privați de îngrijirea și de afecțiunea care li se cuvin, pentru beneficiile financiare obținute de unitatea spitalicească ce îi ține (există o alocație crescută pentru fiecare zi de spitalizare a unui copil abandonat). Majoritatea acestora sunt sănătoși și n-au au ce căuta într-un spital. Personalul spitalului nu se ocupă de creșterea unui copil, iar orice zi petrecută de copil în spital poate duce la alterări ireversibile ale psihicului său.
Direcțiile de protecție a copilului aruncă uneori responsabilitatea acestor abuzuri crunte asupra unităților medicale, care, din spusele lor, nu le sesizează de îndată, prin cerere scrisă semnată de directorii de spital și de asistentul social. Alteori, ele acuză lipsa asistenților maternali imediat disponibili. Cu toate acestea, Legea nr. 272/2004 prevede termenele, obligațiile și sancțiunile aplicabile pentru desfășurarea procedurilor de semnalare și constatare a abandonului, de verificări privind identitatea mamei, de emitere a actului de înregistrare a nașterii copilului și a deciziei de plasament în regim de urgență.
Situația cutremurătoare a copiilor abandonați în maternități și în secții de spitale a fost documentată în reportajul Infernul copiilor uitați realizat în 2012 de jurnalista Carmen Avram și echipa ei de investigație. Filmul prezintă situația celor peste 750 de copii abandonați, aflați atunci în spitalele din România, într-o serie de imagini, declarații și date ce se constituie într-un documentar apocaliptic sau ficțiuni de groază din alt secol. Bebeluși care se hrănesc singuri din biberoanele care le sunt așezate pe pernă în dreptul gurii, în lipsa unor persoane calificate să îi hrănească, care au răni de la scutece, care se leagănă singuri și pe care îi dor ochișorii când văd lumina zilei, pentru că o văd rar. În Spitalul Județean de Urgență Constanța se aflau la data reportajului copii abandonați cu vârste între 1 an și 1 an și 3 luni. La Spitalul de Copii Timișoara erau în total 55 de copii abandonați, dintre care 10 cu vârste de aproximativ 1 an.
Conform aceluiași reportaj, după ce sunt scoși din spitalele în care au fost abandonați, acestor copii li se găsește mai degrabă un loc în centrele pentru copii cu dizabilități decât la un asistent maternal. Instituționalizarea copiilor sub 3 ani este interzisă, cu excepția copiilor cu handicap grav. Prin urmare, nu asistăm la altceva decât la o trecere de la o spitalizare abuzivă la o instituționalizare abuzivă, cu consecințe grave și ireversibile asupra dezvoltării normale și siguranței emoționale a acestor copii. Distrugerea acestor indivizi încă de la naștere este opera acestor spitale și a ineficienței sistemului de protecție a copilului, care invocă motive sinistru-birocratice.
Datele oficiale arată că, din 2012 până în prezent, numărul copiilor abandonați în unitățile sanitare a scăzut. În 2012 erau raportați 1.474 de copii abandonați în aceste unități și 1.240 de copii externați. Numărul copiilor părăsiţi în maternităţi şi în alte unităţi sanitare în perioada ianuarie–decembrie 2016 a fost de 1.000, dintre care externați au fost 945. Conform celor mai recente date publicate de ANPDCA, în perioada ianuarie–iunie 2017, 423 de copii au fost părăsiţi în maternităţi şi în alte unităţi sanitare, dintre care, în aceeași perioadă, apar ca externați un număr de 390. Prin urmare fenomenul a pierdut din amploare, dar rămâne prezent. Există copii care petrec, în spitalele în care au fost abandonați, o perioadă mai lungă decât impune luarea măsurii plasamentului lor în regim de urgență.
Scurtă prezentare a problemelor constatate
O primă observație asupra situațiilor problematice din centrele vizitate este lipsa de claritate asupra principiilor de bază care susțin o decizie a personalului centrelor de a acționa într-un anumit fel. În toate centrele, am remarcat exemple de decizii pe care personalul (șeful de centru, asistentul medical, psihologul) le justificau din punct de vedere administrativ, dar care nu păreau să fi avut un beneficiu clar pentru copil sau, dimpotrivă, păreau să-i fi fost dăunătoare. În timpul vizitelor, au existat multiple dezbateri pentru a justifica pur și simplu astfel de situații pentru care există, de obicei, toate documentele justificative. Senzația pe care am trăit-o ca urmare a discuțiilor purtate cu personalul centrelor a fost însă deseori a unei birocrații fără un beneficiu pentru minor, a unui formalism care servește mai degrabă ca apărare a administrației, în cazul unui control.
Cazuistica din centre este foarte diversă. Problemele cu care se confruntă copiii și, implicit, personalul centrelor sunt în sine complicate, iar soluțiile nu sunt, de cele mai multe ori, nici ușor de identificat, nici ușor de implementat. Dificultăților inerente activității de creștere a unui copil și de asigurare a condițiilor normale pentru dezvoltarea lui firească li se adaugă adesea lipsuri de ordin material, lipsa personalului calificat, precum și, uneori, lipsa motivației, a cunoștințelor și a voinței personalului existent.
Ținând seama de toate aceste constrângeri, sunt necesare principii clare de luare a deciziilor, pentru a nu pierde din vedere tocmai beneficiul copilului. Un exemplu grăitor este cel al centrului de la Ghimbav, unde școlarizarea copiilor se face în centru, și nu în grupurile școlare din oraș. Deși copiii sunt înscriși în învățământul de masă, și nu la școli speciale, totuși cursurile se desfășoară în centru, cu grupe de copii de vârste diferite în același timp. Un singur învățător predă consecutiv tuturor copiilor din clasele I-IV, iar câte un profesor simultan tuturor copiilor din clasele V-VIII. Aceasta, cu toate că, așa cum admite și șefa de centru, școala orașului este foarte aproape și nu există impedimente de ordin legislativ sau practic pentru participarea copiilor la cursurile de acolo. Argumentul împotrivă ține de perturbarea activității școlii, dacă ar învăța acolo copiii din centru.
În Centrul „Sf. Stelian“ din Ghimbav, în subordinea DGASPC Brașov, se află copii care au săvârșit infracțiuni, dar nu răspund penal, iar șefa centrului susține că astfel de copii nu pot frecventa o școală obișnuită. În mod evident, frecventarea cursurilor cu copii care sunt în același an de studiu ar fi în beneficiul copilului. Deși se poate dezbate cum ar fi afectați ceilalți elevi, prin natura rolului său, managementul centrului ar trebui să aibă ca principală preocupare obținerea celor mai bune condiții posibile pentru copiii avuți în grijă. Nu vorbim de o situație în care celelalte instituții împiedică sau nu colaborează pentru găsirea unei soluții optime. În acest caz, și în multe altele observate în timpul vizitelor, managerii centrelor sunt principalii susținători ai unor soluții mai puțin potrivite pentru copiii pe care îi au în grijă, din considerente plauzibile administrativ, dar necorespunzătoare rolului lor.
Am folosit exemplul de la Ghimbav pentru a introduce în discuție principiile legislative și teoretice pe care le ia ca reper acest raport și cu care se confruntă centrele. După o trecere în revistă a acestora, vor fi detaliate mai multe categorii de cazuri pe care le consider în mod evident incompatibile cu aceste principii. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului menționează, în mod explicit, la articolul 1, alin. (2), obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și persoanelor juridice responsabile de protecția copilului să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare, și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte. În mod mai specific, Legea 272/2004 prevede, la articolul 6, lista principiilor conform cărora se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului, dintre care amintesc: respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; egalitatea șanselor și nediscriminarea; asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; respectarea demnității copilului; ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate; asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție și asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului.
Moștenirea regimului comunist
În enumerarea anterioară, principiul interesului superior al copilului este piatra de temelie atât a legislației, cât și a întregii activități de protecție a copilului, iar Legea 272/2004 specifică în mod clar aceasta, la articolul 2: „Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului“.
În abordarea sistemului de protecție a copilului din România trebuie avut în vedere că acesta nu s-a dezvoltat pe fundamentele expuse mai înainte. Cu atât mai puțin în cazul centrelor de plasament, care păstrează moștenirea unui sistem creat în timpului regimului comunist cu scopul de a gestiona sau mai degrabă de a ascunde catastrofa politicii pro-nataliste și, ca urmare a acesteia, a afluxului de copii născuți, dar nedoriți. Reformele ulterioare ale sistemului nu au modificat în întregime calapodul inițial al sistemului, iar acest raport vine cu dovezi suplimentare în acest sens.
România se confruntă cu o realitate în care aproape jumătate, mai exact 46,4% dintre copii, se află în risc de sărăcie și excluziune socială. Unul dintre factorii cauzatori este lipsa serviciilor de asistență destinate familiilor afectate de situația precară a pieței muncii și mai ales de migrație. Această realitate nu poate funcționa ca o scuză pentru situația copiilor aflați în grija statului. Starea de bine a acestora nu se află pe o treaptă mai joasă a priorităților. În plus, sistemul protecției copilului din România dispune de resurse care, deși probabil insuficiente, sunt totuși semnificativ mai mari raportat la precaritatea din anii ’80 sau ’90. De multe ori, problema este de eficacitate a folosirii resurselor în beneficiul copilului ca principal scop. Ca anecdotă amară, absența de la dușuri a furtunurilor și capetelor (pară de duș) în mai multe centre nu are ca motiv lipsa banilor pentru a le achiziționa, ci mai degrabă o resemnare vinovată a personalului că, dacă vor fi înlocuite, acestea se vor defecta din nou la scurt timp.
Dușurile rupte de la Centrul „Cireșarii I“, în Sectorul 2 din București, nu sunt un caz singular și, cu siguranță, nici cel mai grav aspect sesizat pe durata vizitelor. O serie de situații care sunt în mod vădit incompatibile cu principiul interesului superior al copilului s-au repetat frecvent. În primul rând, deși aflați sub protecția statului, în toate centrele, copiii au relatat continuarea expunerii lor la violență și rele tratamente ulterior intrării în sistem. De mai multe ori, sursa violenței a fost din interiorul sistemului, prin acțiunea directă a personalului. Cum este, de pildă, la centrul de primiri urgențe pentru băieți din Sectorul 4, în București, în același corp de clădire cu Centrul „Robin Hood“.
Am ascultat multe povești ale copiilor despre izolarea în infirmeria centrului sau în „izolator“. Copiii de la Ghimbav povestesc despre închiderea în izolator ca pedeapsă și dau exemple de copii care au petrecut săptămâni întregi închiși în acea cameră. Povestindu-mi, copiii nu știau care este rolul acestei măsuri:
„- Dar pe noi de ce ne bagă la infirmerie?
- Aia e pedeapsă.
- Trebuie neapărat să ne bage?“
Întrebarea de mai sus mi-a fost adresată de unul dintre băieții cu care am discutat la Ghimbav. Mi-au povestit apoi că izolarea lor acolo, într-o cameră mică, neaerisită și unde stau toată ziua fără să aibă contact cu ceilalți copii este decisă de șefa centrului. Consider că este o formă de privare de libertate abuzivă, interzisă prin lege și care nu poate fi justificată, nici disciplinar și nici medical. Practica există și la „Cireșarii I“, pentru intervale de timp scurte. Tot la „Cireșarii I“ există relatări despre un polițist care venea și bătea copiii, la cererea personalului.
Copii „psihiatrizați“
Din poveștile individuale ale copiilor reies detalii despre rele tratamente la care au fost supuși pe perioada cât s-au aflat în grija asistenților maternali: exemple înspăimântătoare de înfometare, atacuri cu cuțitul, bătăi și insulte zilnice, violență religioasă. O măsură care ar trebui să indice un succes al sistemului, respectiv întoarcerea copilului în grija familiei naturale, se soldează de mai multe ori cu indiciile unui eșec grav: copilul se întoarce la familie, acolo este însă agresat sau neglijat, iar ulterior revine într-un centru de plasament.
Atunci când nu sunt victimele violenței, copiii sunt martorii acesteia sau chiar făptașii. Unii copii care, în trecut, au comis infracțiuni continuă să aibă legături cu grupuri infracționale și după primirea în sistem. De multe ori, furtul este legat, în mărturiile copiilor, de supunerea ulterioară la un tratament medicamentos psihiatric care ar fi destinat să îi „liniștească“. Tulburările comportamentale sunt gestionate cu precădere medicamentos. Practica ridică semne mari de întrebare în ceea ce privește justificarea, rezultatele în ameliorarea tulburărilor respective, dar și a efectelor adverse pe termen scurt și lung. Nu consider că un comportament deviant (care, în definiția unuia dintre șefii de centre cu care am discutat, este „un comportament care nu se încadrează în societate, absenteism, vagabondaj, înclinație spre delincvență“) trebuie tratat medicamentos. Mulți dintre copiii duși în spitalele de psihiatrie nu sunt copii bolnavi, ci par mai degrabă să intre într-o categorie largă de copii-problemă. A-i „psihiatriza“ este o soluție complet nedreaptă moral și infirmată de orice opinie de specialitate. La limită, este un malpraxis medical. „Comportamentul deviant“ este o etichetare care poate foarte ușor să închidă individul într-o spirală a evoluției lui care să-l ducă spre dezastru.
Copii „psihiatrizați“ am întâlnit în toate centrele pe care le-am vizitat. Cred că este de departe cea mai serioasă formă de abuz la adresa integrității și demnității copiilor și pe care voi insista pentru a se produce o schimbare în bine. Aceasta cu atât mai mult cu cât am perceput-o în numeroase cazuri ca o soluție de disciplinare, fără niciun fundament medical.
De cele mai multe ori copiii primesc un diagnostic de tulburări de comportament imediat după admiterea în centru, sunt însă și copii care vin deja cu tratament. Tratamentul este prescris de un psihiatru (spre exemplu, la spitalul de psihiatrie Voila din jud. Prahova sau la Săpoca din jud. Buzău, unde copiii stau internați între o săptămână și zece zile sau mai mult). Tratamentele sunt în absolut toate cazurile medicamentoase și nicăieri nu sunt însoțite de ședințe de psihoterapie, de un plan de psihoterapie. În centre există în general câte un psiholog, fie permanent, fie unul care vine regulat, cu care copiii pot sta de vorbă (se numește consiliere psihologică), dar acești psihologi nu sunt clinicieni, nu au pregătirea necesară pentru psihoterapie. Mi s-ar părea firesc ca serviciul de psihoterapie să fie externalizat și copilul să poate alege psihologul cu care comunică mai bine.
Mulți dintre tinerii „psihiatrizați“ pe care i-am văzut nu aveau de ce să primească tratament psihiatric. Nerespectarea regulilor din centrele de plasament sau agresivitatea față de colegi ai lor vin dintr-o revoltă la adresa sistemului în care sunt ținuți, și nu din vreo boală psihică. Internarea lor în spitale psihiatrice este o metodă de represiune, provenită din tradiția represiunii sovietice, care a fost larg imitată în țara noastră. Metodele de represiune folosite în Uniunea Sovietică au fost pe larg descrise de scriitori disidenți ruși, cum ar fi Vladimir Bukovski sau Piotr Grigorenko, care au povestit despre psihușca (în rusește, casă de nebuni), tratamentul medical forțat în închisoare psihiatrică, folosit după dezmembrarea sistemului oficial al lagărelor de muncă, pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici. Practica internărilor psihiatrice împotriva unor persoane care au protestat împotriva regimului Ceaușescu a fost aplicată și în România. „Provin din centrele de plasament, sunt student și am trecut și eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilități și am fost sedat timp 2 ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult și vedeam prea multe. Timp de 2 ani am luat Torendo, Strattera și Xanax, medicamente care mă transformau într-o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniștri și eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile și m-au dus la un psihiatru, mi-au făcut un carnet de handicap și mi-au băgat medicamente forțat în mine“, spune un tânăr post-instituționalizat.
Alți copii pe care i-am întâlnit în centre s-au confruntat cu depresii și cu somatizarea traumelor pe care le trăiau, dar tratamentul recomandat pentru asemenea tulburări nu este unul cu neuroleptice sau antiepileptice, așa cum am văzut că primeau, chiar dacă cele dintâi pot fi folosite în chip excepțional și pentru o perioadă scurtă. O parte dintre ei aveau și anxietate generalizată, atacuri de panică. Acestea intră într-o altă categorie în ceea ce privește diagnosticul și abordarea terapeutică. În timpul unei conversații la un centru, un copil spune că înainte a luat „o groază de medicamente. Mi-au fost scoase. Luam cu pumnul. Levomepromazin. Depakine, Romparkin, Diazepam“. Declară ca înainte era foarte agitat, dar din cauză că alții dădeau în el când era cel mai mic în centru. Nu îl lăsau să se joace, să se ducă în curte. Alții mai mari veneau și îi dădeau capace, palme peste față și încercau să îl întărâte și spuneau că el face crize.
Predispoziție sau prejudecată?
În spitalele de psihiatrie pentru copii unde am ajuns am întâlnit o mentalitate prevalentă, care îl închide pe copilul instituționalizat într-o prejudecată ce îl transformă, sistematic, într-un bolnav psihic. La Spitalul „Al. Obregia“ din Capitală, un înalt decident al pedo-psihiatriei românești mi-a spus, explicit, că un copil instituționalizat este din start predispus suferinței psihiatrice: „Genetica, domnule senator, genetica... e matrița primordială!... Domnule senator, porniți de la premisa falsă că orfanul poate să fie OK. E falsă premisa, domnule senator. Orfanul nu poate să fie OK. Din start, în cele 9 luni de viață pe care le-a petrecut în burta mamei a primit mesajul: nu te vreau, nu te vreau, nu te vreau. 9 luni de zile, creierul lui a fost engramat cu această biasare. 9 luni!“. Această părere este împărtășită de mulți pedo-psihiatri din România. Se aduc însă argumente diferite pentru a o justifica. Unii invocă teoria lipsei de atașament: „Realitatea este că un abandon la o vârstă foarte mică este un eșec anunțat. Mai repede sau mai târziu copilul oricum e afectat“, mi-a spus un un medic psihiatru, în timp ce, într-o discuție cu un psiholog clinician, acesta a fost de părere că „și copilul, depinde și la ce vârstă ajunge..., dacă el e abandonat de la naștere... Teoria atașamentului ne spune că în mod sigur îi vor apărea niște tulburări. Depinde ce dezvoltă... Copilul poate sta sub tratament sau se poate interveni terapeutic“. Alții se referă la condițiile de mediu social în care cresc copiii în centrele rezidențiale: „Dacă dvs. considerați că se poate într-un orfelinat să-ți atingi performanța genetică programată și că epigeneticul dintr-un orfelinat este de foarte bună calitate, eu cred că porniți de la o premisă falsă, indiferent cât cheltuiește statul român...“, crede un înalt responsabil al pedo-psihiatriei, într-o conversație pe care am avut-o la Spitalul „Al. Obregia“.
Tratamentul psihiatric polimedicamentos
Toate aceste prejudecăți, care din păcate preformează abordarea școlii românești de pedo-psihiatrie, au drept rezultat faptul că în spitalele de psihiatrie venirea copiilor și adolescenților din centrele de plasament sau din asistența maternală este cumva așteptată. Odată ajunși aici, acestora li se instalează un tratament psihiatric în general polimedicamentos, ce cuprinde cu precădere medicamente neuroleptice și antipsihotice, iar la ieșirea din internarea psihiatrică tratamentul este administrat în mod prelungit, cu complicitatea factorilor de decizie, uneori pentru ani de zile.
La șefii de centre de plasament am auzit de fiecare dată justificarea: „nu noi decidem, noi doar aplicăm o decizie“, pe care o repetă nu numai pentru școlarizarea copiilor în școlile speciale, ci și pentru psihiatrizare. Pattern-ul este același: un specialist, psihiatru de data aceasta, angajat într-un centru de sănătate mintală sau într-un spital, recomandă o schemă medicamentoasă pentru ameliorarea unor comportamente specifice, cum sunt, spre exemplu, cele diagnosticate ca ADHD, ca urmare a privării de familie și de prieteni la care sunt supuși acești copii. Angajații centrelor, de cele mai multe ori îngrijitori sau personal fără studii de specialitate, sunt cei care îi însoțesc pe copii la stabilirea diagnosticului și a tratamentului cu medicamente neuroleptice. Educatorii și profesorii asistă la rândul lor neputincioși și indiferenți, pentru că „decizia nu le aparține“, la starea de apatie și somnolență a copiilor în timpul orelor și la lipsa de concentrare la lecții.
În centrul de la Ghimbav, din 17 copii instituționalizați, 11 sunt sub tratament neuropsihiatric, cu diagnostic de tulburări de comportament și trăsături dizarmonice de personalitate, conform informației primite de la asistenta medicală a centrului. Rispolept, neuroleptic folosit în tratarea unor afecțiuni psihice grave, se pare că este administrat tuturor celor 11 copii psihiatrizați. De la caz la caz se combină cu Depakine, Carbamazepină, Levomepromazin și Convulex. L-am întrebat pe unul din tinerii de la Ghimbav de ce a fost dus la spitalul de psihiatrie din Voila. Mi-a răspuns că pentru că era „prea rău“ și lovea alți copii. El ia Levomepromazin seara și spune că de la un timp se simte mai bine, dar nu din cauza pastilei, ci pur și simplu că de la o vreme nu mai are de ce face „prostii“. „De multe ori nu are efect tratamentul pentru că ăștia sunt drogați… Pentru că ăștia se bat între ei, se taie, deci sunt cazuri extreme... După o perioadă de timp organismul se obișnuiește și atunci trebuie să o luăm de la capăt… Este un adjuvant pentru că nu puteam să-i lăsăm să se bată, pentru că ăștia au crescut pe stradă în bătaie, în violență și este modul lor de a dobândi ceea ce vor…“, mi-a spus cineva din personalul din centru în timpul vizitelor.
La Periș primesc tratament neuropsihiatric 4 sau 5 copii, după spusele asistentei medicale a centrului. Sunt tratați cu Rispolept, Carbamazepină și Levomepromazin sau Levetiracetam în baza unor diagnostice de ADHD, tulburare de comportament, epilepsie și auto-agresivitate.
În Centrul „Cireșarii I“ din București, unul dintre copii, în vârstă acum de 17 ani, a avut tratament de la un an și jumătate la 13 ani, o combinație de Carbamazepină și Levomepromazin. I se prescria de către medicii de la spitalul de psihiatrie din Voila, unde era dus lunar. Când a venit în centru, psihologul a recomandat renunțarea la tratament. Și în acest caz pot apărea întrebări: de ce un adolescent din București este internat într-un spital din Voila din jud. Prahova sau cum un psiholog poate dispune încetarea tratamentului medicamentos dispus de un medic psihiatru?
În centrul de la Cisnădie, din 17 copii instituționalizați, 4 au tratament neuropsihiatric. Șeful de centru nu cunoaște denumirea medicamentelor, dar știe că cei mai mulți primesc tratament cu Depakine pentru tratarea tulburărilor de comportament. La întrebarea: „Care era sentimentul tău când luai tot timpul pastile?“, un copil din centru îmi spune: „Știam că n-am nicio putere și n-aveam ce să fac și le luam“. Copilul declară că după ce le lua era ca un drogat, neavând niciun chef de nimic: „Mă simțeam uscat, nu mai puteam să mă ridic“.
Îndoieli există și referitor la eficacitatea tratamentului medicamentos, nu doar în ceea ce privește oportunitatea acestuia. Mai mulți copii au povestit că adormeau cu capul pe bancă la școală pe perioada tratamentului și cum au avut încercări repetate de a opri tratamentul pentru că simțeau că le face rău. Efectele secundare pe termen scurt ale unora dintre medicamente par să fie din cele mai grave. Cât despre efectele pe termen lung, acestea pot fi presupuse și sunt de asemenea grave. Este cunoscut că anti-epilepticele pot exacerba riscul de depresie și suicid. Din această categorie de medicamente, Carbamazepina e enumerată de multe ori în timpul vizitelor, cu toate că există studii încă din anii ’90 care îi pun la îndoială efectele în tratamentul tulburărilor de comportament. Risperidone (Rispolept) e un alt medicament frecvent utilizat în centre. Studiile clinice recomandă precauție, ținând cont de efectele adverse și lipsa de eficacitate față de alte modalități de tratament cu un fundament mai substanțial.
Pe baza unei decizii care emană, desigur, de la un corp de specialiști, dar este aplicată administrativ, viața acestor copii este modificată și determinată într-un mod ireversibil. Psihiatrizarea unei agitații sau a nesupunerii la reguli, comportamente care provin dintr-o traumă și din condițiile lor de viață, are consecințe imediate asupra performanțelor școlare. Ea duce în mod direct la eșec școlar și în final la excluderea copilului din învățământul de masă, răpindu-i, practic, șansele de integrare în societate la un nivel pe care el l-ar putea atinge în raport cu dotarea și cu înzestrarea lui naturale.
Lipsa stabilității
Un alt tipar întâlnit în biografiile copiilor din centrele de plasament este traseul sinuos, cu multe mutări dintr-un centru în altul, pentru unii alternat cu schimbarea regimului de protecție și, uneori, cu scurte reveniri în familie. Nu se poate vorbi de satisfacerea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului (Legea 272/2004, art. 6, lit. k). Fiecare mutare implică pierderea mediului familial și a relațiilor emoționale, deja stabilite cu persoanele din proximitatea mediului de ocrotire. Aceste mutări duc și la o traumă de abandon repetată, ce poate conduce la anxietate și tulburări comportamentale. „Avem copii care sunt la al șaselea asistent maternal. Pentru că îi schimbă foarte des, adică în loc să le ofere familiilor suport, un psiholog, ca copilul să continue să rămână la același asistent maternal, cu care are o legătură... Am avut un caz din [indică numele județului], nu știu ce făcuse, era adolescentă, vorbise la telefon sau se filmase, se dezbrăcase, nu știu ce, asistenta maternală s-a dus la director, i-a zis: «Nu, pentru că mi-a făcut asta, nu vreau s-o mai țin», au mutat-o la noul asistent maternal, fata era fără probleme mari, fără psihiatrie în parcursul ei. La noul asistent maternal, nenorocire!, a spart, a făcut nu știu ce, că la noi a venit de la actualul, ca pe urmă până afli ce s-a întâmplat, de ce, cum, s-au răzgândit, au dat-o înapoi. A venit și asistenta maternală: «A, o iau înapoi, că n-am vrut decât s-o sperii». Păi cum poți tu, direcție, să acționezi așa pompieristic? Face asistenta maternală inițială o cerere, că nu mai vrea să țină copilul, îl iei, îl duci încolo, ca până la urmă să ajungă tot la cea inițială, care îi dăduse o lecție copilului, între ghilimele“, îmi spune managerul unui spital de psihiatrie pentru copii.
În asemenea cazuri, despre continuitate în școlarizare nici nu poate fi vorba. Copiii vorbesc de pierderea anului școlar, despre întreruperi de săptămâni sau chiar de luni. În unele cazuri, centrele decid schimbarea școlii copilului în momentul în care primesc copilul, deși școala din care vine copilul este cotată mai bine decât școala în care îl aduc.
Pe de altă parte, fie din cauza unor mutări sau din lipsa acestora, există copii care pierd legătura cu frați aflați de asemenea în centre. În mod paradoxal, deși mulți copii schimbă centrele de-a lungul timpului, am întâlnit câțiva copii care și-au exprimat voința de a fi transferați în același centru cu un frate sau o soră și pentru care nu s-a găsit o soluție în acest sens. Dacă, din punct de vedere administrativ, se poate ca aceste schimbări să fie justificate, mulți copii vorbesc de episoadele de revoltă pe care le-au manifestat în momentul în care au simțit că schimbările au loc fără acordul sau măcar fără a înțelege motivele și scopul.
Lipsa unei minime posibilități de a lua singuri decizii cu privire la propria persoană contribuie la senzația copiilor că sunt prinși. Disciplina rigidă, pedepsele, numeroasele interdicții și elementele spațiului construit (garduri, gratii) creează un mediu mai degrabă de detenție. În cuvintele redate de unul dintre copiii de la „Cireșarii I“: „e ca și cum ai face 18 ani de pușcărie“. Aspectele asemănătoare cu mediul penitenciar par să nu se oprească aici. Omniprezentă în raportarea personalului la copii, dar și în modul copiilor de a se raporta la sine este culpabilizarea. Copiii sunt supuși tratamentului medicamentos pentru că creează probleme: o spune voalat personalul și o spun pe șleau copiii. De asemenea, pentru că ar crea probleme, copiii nu merg la școala din oraș, nu se joacă în curte decât în anumite intervale, nu au voie la un turneu sportiv internațional etc. Nu este vorba aici de grija purtată copilului, sistemul elimină riscul ținând captiv copilul. Mai mult decât atât, prin numeroasele referințe la vină, mărturiile copiilor confirmă că li se induce mesajul propriei culpe pentru instituționalizarea lor. Copiii sunt suspecți până la proba contrarie și sunt aspru pedepsiți pentru abateri.
Într-o discuție cu doi tineri post-instituționalizați, îi întreb dacă au impresia că situația în centru a evoluat. „E mai rău“, îmi spune unul dintre ei. „De ce, nu există disciplină?“, continui eu. „Disciplină nu a fost și nici nu va fi, există doar corecții aplicate aiurea, doar să acopere chestii care pătează imaginea centrului, una e disciplină și educație, alta e hai să te bat că sunt domnul [indică numele șefului de centru], sunt domnul [indică numele colaboratorului șefului de centru], că știu eu cum e dreptatea“, spune celălalt tânăr, care enumeră și alte probleme: „prostituție, cerșit, predarea ștafetei“.
Interesul superior al copilului se circumscrie dezvoltării fizice, psihice și morale, la echilibru socio-afectiv și la viața de familie (Legea 272/2004). De cele mai multe ori există argumente de ordin administrativ pentru a motiva deciziile și acțiunile ca fiind în primul rând în interesul copilului. Din observațiile prezentate anterior, este evident că pentru multe decizii și acțiuni nu există niciun fel de argumente legate de dezvoltarea copilului. Dimpotrivă, de multe ori sunt create premisele eșecului. Mărturie în acest sens stă și lipsa de perspectivă exprimată de copii, neîncrederea în propriile forțe. Am discutat cu copii care se pregăteau, cu rezultate bune, pentru intrarea la liceu sau pentru bacalaureat, dar care luau în considerare scenariul să nu susțină examenele. Am întâlnit copii care au declarat că nu îi va aștepta nimic bun după vârsta de 18 ani, pentru că dintre cei din centru nu știu pe nimeni care să fi ajuns bine. „Aici nu o să evoluăm niciodată. Pentru că aici tot ce merge merge în același sens. Eu nu am văzut de aicea să ajungă cineva la casa lui. Numai la pușcărie sau morți. Au plecat doi prieteni de aicea, sunt pe stradă“, îmi spune un tânăr în timpul vizitei la un centru.
Fără perspective
Cred că această lipsă totală de perspectivă a copiilor din centre este pentru ei o presiune psihologică foarte mare, că de fapt se adaugă privării emoționale și insecurității la care oricum sunt supuși în toți anii instituționalizării într-un centru de plasament, căsuță sau apartament. Un copil care îți spune că nu mai are nicio perspectivă când iese din centru și că toți murim mi se pare teribil. Să faci zilnic față condițiilor de viață, dar și să trăiești permanent cu ideea ca nu ai niciun viitor, că nu se va întâmpla nimic cu tine, că vei ajunge pe stradă, asta mi se pare terifiant.
Impresia cu care am rămas a fost aceea că momentul împlinirii vârstei de 18 ani este văzut ca prilejul ca statul să se debaraseze de acești copii, moment când de fapt aceștia au poate cel mai mult nevoie de sprijin. Faptul că nu există niciun fel de monitorizare a evoluției tinerilor post-instituționalizați (câți copii se angajează după 18 ani, câți își găsesc o locuință, câți își întemeiază o familie etc.) mi se pare o atitudine de indiferență și de iresponsabilitate din partea autorităților față de evoluția unui tânăr la care au contribuit decisiv. „Mulți care au ieșit, din cauza lor au ajuns boschetari, drogați. Din cauza faptului că n-au fost sprijiniți de familia lor, dar și de ei. În mod normal ei ar trebui să ne ajute pe noi să ne integrăm. Nu mă refer la bani. Mă refer la cum să ne gestionăm banii, cum să vorbim cu lumea de afară, cum să ne comportăm“, mi se destăinuie un tânăr de la un centru.
Cu toate acestea, copiii exprimă și speranțe, vorbesc despre profesia pe care și-o doresc, adolescenții vorbesc despre a avea o relație de dragoste și, uneori, povestesc aspecte pozitive despre o parte a personalului din centru. În pofida unui sistem care pare să le inducă această idee cu orice ocazie, acești copii nu sunt o cauză pierdută. Sistemul de protecție a copilului trebuie însă refăcut în profunzime, pentru a reuși să îi susțină.
