Andrei Plesu

Rîndurile care urmează nu vor să fie decît expresia unui episod de perplexitate, prilejuit de o emisiune TV. Țin să-l împărtășesc, pentru că sper (probabil candid…) că vreun reprezentant luminat al ”opiniei publice” mă va ajuta să pricep unde mă aflu.

De la o vreme, fiecare dintre noi are dreptul (dacă nu chiar obligaţia) să-şi reevalueze capitalul de energie şi priorităţile profesionale (proiectele), în vederea unei lucide administrări a intervalului de timp pe care mai poate conta. Constantin Noica ne-a spus odată, asaltat cum era, în anii din urmă, de nenumărate solicitări că, la un moment dat, eşti îndreptăţit „să te preferi“.

Domnul Liviu Dragnea - şi nu numai el - se declară îngrijorat de presiunea pusă de „unele ambasade“ (mai ales de cea a Statelor Unite) asupra suveranităţii noastre. Cum îşi permit să ne certe, să ne avertizeze, să se amestece în „treburili interne“? Mîine-poimîine o să ne interzică şi să gîndim… (Dar cum să interzici ceva care se întîmplă oricum rar, incoerent şi indescifrabil?).

Nu poţi, ca patriot, ca dac şi ca democrat, să nu îţi începi ziua, oriunde-ai fi, răsfoind gazetele de-acasă. Aşa fac şi eu, aflat, pentru o săptămînă, pe litoralul bulgar. Citesc şi oftez. Citesc. Ţara e inepuizabilă.

Aşa se caracterizează pe sine, semi-ironic şi modest, dl Kelemen Hunor, reacţionînd la un articol al meu, în care i-am dedicat un paragraf. Mă grăbesc să-l liniştesc. Nu, dle Kelemen, nu sunteţi prost crescut. „Sincer“ sunteţi şi vă felicit. Dar nu „prost crescut“. Sunteţi însă lipsit de tact (şi credeţi că asta este o virtute) şi nu prea coerent intelectualmente.

E, fireşte, binevenită crescînda exigenţă planetară faţă de sănătatea mediului în care trăim. Trebuie să ştim ce aer respirăm, ce apă bem, ce produse „naturale“ mîncăm, ce resurse globale punem în pericol, cum putem fi influenţaţi de ambianţa vieţii noastre zilnice şi cum putem influenţa, la rîndul nostru, această ambianţă.

Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt imaginea de manual a bătrînului defazat, inapt să mai dialogheze cu spiritul timpului? Că sunt emblema însăşi a constipaţiei intelectuale? Iat-o: mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito“ a reuşit performanţa unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări!

M-am săturat să mă lamentez! Vreau să văd partea plină a paharului! Să mă bucur de potenţialul de supravieţuire al naţiunii şi de bunele intenţii, priceperea şi curajul foştilor şi actualilor guvernanţi. Uite, de-o pildă, marea problemă a educaţiei! Toată lumea ştie că de ea depinde totul. Că ne trebuie reforme ample, adînci, durabile! Or avem un ministru care s-a prins, în sfîrşit, unde e buba: nu avem destule manuale.

Texte esenţiale ale Scripturii amendează drastic obiceiul de a-i judeca pe alţii. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“, „A vedea paiul din ochii altuia şi nu bârna din ochiul tău“, „A arunca piatra crezîndu-te fără de păcat“ sunt tot atîtea îndemnuri la răbdare, iertare, concentrare pe limitele proprii şi nu pe derapajele altora. Dar nu rezultă de nicăieri că trebuie suspendată şi judecata de sine.

Sînt ani buni de cînd public, săptămînal, comentarii „de actualitate”. Vorbesc adică despre oameni şi împrejurări care, într-un moment sau altul, sînt, sau au fost, în centrul atenţiei şi la originea regulilor (şi neregulilor) care ne modelează viaţa zilnică. Îmi dau şi eu cu părerea. Şi se găsesc gazete (cea de faţă de pildă) dispuse să mă tipărească generos şi răbdător.

Dacă n-am trăi mereu sub hărţuiala lor malefică, personajele publice ale patriei ar fi un spectaculos material didactic pentru orice curs despre limbă, logică şi psihologie. Lăsăm la o parte bunele maniere, cultura minimală, modestia, simţul valorilor, conştiinţa datoriei, corectitudinea şi alte asemenea mărunţişuri, irelevante pentru un CV eficient..

Am văzut multe după 1989. Şi bune, şi rele. Destul de multe rele. Dar ce văd acum pe scena politică n-am văzut niciodată. E dincolo de bine şi de rău. Rareori dezastrul a colaborat atît de armonios cu ridicolul. Rareori a fost patologia atît de aproape de rizibil. Mori de frică murind, în acelaşi timp, de rîs.

”(…) Ce veselie! Ce avînt! Ce entuziasm!... A! Sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate şi - te pupă! O!” (I.L.Caragiale, Boborul, 1896).

Cum a cîştigat PSD alegerile? Cu un proiect de guvernare gîndit ca ”România să prospere şi tot românul să fie bine” (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena 6). Poporul a luat-o de bună şi a votat pentru. (Nu chiar tot poporul, ci doar niţel peste 3 milioane de optimişti candizi.) În cîteva luni, s-a putut vedea că altele erau scopurile reale ale cîştigătorilor.

E ridicol să comentezi întîlnirile politice dintre doi şefi de stat, drept expresii ale unor ”afinităţi” de ordin privat. Nixon n-a venit în România pentru că îl găsea foarte simpatic pe Ceauşescu. Nici pentru De Gaulle preşedintele comunist nu era, cred, partenerul ideal de conversaţie.

Impresia mea este că, în România de azi, nu mai există partide politice. Există doar un fel de vietăţi dezosate, pline de crevase, lunecuşuri şi fundături, supravieţuind cu greu, fără resurse reale, în virtutea unor isprăvi trecute sau a unei „imagini“ întreţinute demagogic de cîţiva „adepţi“ zeloşi, dar neconvingători.

Recomand cititorilor o carte de curînd apărută (la editura Humanitas) despre Statele Unite ale Americii. E un amplu interviu, luat de Cristian Pătrăşconiu lui Martin S. Martin, medic român stabilit, de multă vreme, în America. Eu unul am avut multe de învăţat citind-o.

Îi invidiez pe bătrînii care se simt din ce în ce mai înţelepţi, care se pot lăuda cu ”experienţa” lor de viaţă şi sunt trataţi în consecinţă de generaţiile mai tinere. Eu unul sunt tot mai nedumerit, ca să nu zic de-a dreptul perplex. Şi sunt din ce în ce mai stingherit cînd mi se cer ”sfaturi”, ”soluţii”, ”învăţături” competente.

Pînă să discutăm despre proiecte de ţară şi strategii guvernamentale, pînă să dezbatem legi, pînă să analizăm inserţia optimă a României în contextul geopolitic actual, pînă să stabilim priorităţi, pînă să evaluăm eficienţa instituţiilor vitale ale statului, trebuie să aruncăm o privire şi asupra tipului uman promovat de partidele politice.

Am avut, în două-trei rînduri, obiecţii, rezerve, melancolii legate de prestaţia publică a domnului preşedinte Iohannis. Nu regret deloc că l-am votat, dar, uneori, mi se pare cam laconic, uşor absent, prizonier al unei retorici previzibile. N-am fost de acord cînd, de la Cotroceni, a coborît în stradă pentru a susţine o manifestaţie, oricît de legitimă. Nu era rolul lui.

O să zică unii că mi s-a pus pata pe dl. Tăriceanu. Am mai păţit-o. Cu ceva ani în urmă, l-am bombănit, în vreo două rînduri, pe dl. Crin Antonescu şi o (pe atunci fidelă) susţinătoare (dna Alina Gorghiu) a observat, ironic, că am o „obsesie” cu şeful ei (din acel moment).