Andrei Plesu

Cine ne conduce? Fiecare actor al scenei politice pare că ştie. Ideea e că nu ne conduc cei de la conducere, ci alţii, acoperiţi. Preşedintele Senatului i-a identificat şi nu se sfieşte să-i arate cu degetul. Dl Călin Popescu Tăriceanu poate prelua, oricînd, replica marelui Lache, personajul caragialesc din „Doi amici”:

Dincolo de petrecerile de sezon, trăite de români mai mult în stilul „1 Mai” şi „23 August”, decît în reculegere pascală, ne putem întreba, privind în jur, nu numai „cum petrecem?”, nu numai „peste ce vrem să trecem, cînd ne prăvălim în aburii chefului?”, ci şi „prin ce trecem?” Eu unul contemplu scena publică (guvern, opoziţie, parlament, ziare) cu sentimentul că trecem printr-o chermeză de prost gust. Iată cîteva „scene”:

Se socoteşte că intrarea lui Iisus în Ierusalim e anticipată, în Vechiul Testament, de cartea profetului Zaharia (9, 9-10). Atmosfera generală este de bucurie. A venit Împăratul! Şi odată cu el, o universală promisiune de pace:

Între altele, ţoapa română are obiceiul să-şi parcheze maşina (de regulă luxoasă) în poarta casei tale, aşa încît, dacă vrei să ieşi în stradă la volanul maşinii proprii, sau, întorcîndu-te de la slujbă, vrei să parchezi în înghesuitul spaţiu de lîngă poartă, să fii blocat. În genere, n-ai ce-i face. Stai şi înjuri.

În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului.

Care patriot nu vrea să contribuie la o mai bună imagine a ţărişoarei în ochii (severi, cînd nu de-a dreptul răi) ai „străinătăţii”? Vrem să ieşim în lume cu un portret dichisit, să etalăm, dinaintea mapamondului, calităţile impozante ale neamului, strălucirea lui, blazonul lui demn de invidiat.

Anul acesta, acum vreo lună, s-au împlinit 165 de ani de cînd s-a născut Ion Luca Caragiale. Nu ne cramponăm de aniversări festive, mai ales cînd e vorba de un autor care e prezent în măruntaiele ţărişoarei an de an, zi de zi, ceas de ceas.

În fond, de ce nu? Oricine are dreptul să aibă un hobby, distinct de specialitatea sa propriu-zisă. Dl Adrian Năstase e un mare colecţionar de artă (obiecte de argint, timbre şi hărţi). A şi donat o parte din „bunuri”, pentru a stimula fondarea unui Muzeu Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Dar nici măcar nu trebuie să fii cine ştie ce intelectual ca să ai pasiunea achiziţiilor „culturale”.

Am picat, sîmbătă, pe o emisiune de la Antena 3, în care un grup de cărturari notorii (Alina Petrescu, Ciuvică, Harnagea şi, cu mici ondulaţiuni prudente, ubicuul Bogdan Chirieac) făcea analiza răstită a unui text scris de Gabriel Liiceanu. Rezum, pentru cei care n-au citit textul cu pricina, teza lui: e plină ţara de oameni fără dinţi, semn de sărăcie şi înapoiere.

Dacă mă întrebaţi ce înseamnă „gogomănie”, vă pot spune doar cum resimt eu, ca nespecialist, sonoritatea cuvîntului. E „prostie gogonată”, prostie ţanţoşă, neghiobie, fudulie nătîngă. Prin asociere, îmi sună în minte şi „goangă”, „gogoriţă”, „gogoaşă”. Auzi şi nu-ţi vine să crezi ce proferează, sigur de sine, gogomanul. Uneori e agresiv, alteori doar netot, adesea - lichea. Există, recunosc, şi cazuri de imbecilitate candidă.

1. Cutare deputat (PSD) e revoltat, după discursul din Parlament al preşedintelui Iohannis: „Nu se face, cînd vii la mine în casă, să te apuci să-mi dai lecţii!” Carevasăzică dl deputat crede că Parlamentul României e „la el acasă”. Cultura lui politică nu include informaţia elementară că locul de muncă unde l-a trimis electoratul aparţine electoratului şi nu lui, care a ajuns acolo ca simplu reprezentant.

În îngrijorarea generală (perfect legitimă), există, totuşi, motive de entuziasm şi speranţă. Numărul mare al celor care, de zile întregi, ies în frig în mai toate oraşele ţării - şi se comportă exemplar - îmi dă sentimentul că, pe scena noastră publică, se conturează un tip de prezenţă nou cu adevărat, cu exponenţi de cea mai bună calitate:

N-am trecut ca gîsca prin apă prin cei peste 40 de ani de „democraţie populară”. Una dintre moştenirile durabile ale regimului comunist a fost suspendarea legăturii dintre conceptul de „demnitar” şi acela al „demnităţii” (profesionale, morale, politice, familiale).

Spus pe româneşte, „a avea o dilemă” înseamnă ceva de genul: orice-ai face tot prost iese! Ai la îndemînă, să zicem, două soluţii distincte (ba chiar opuse), dar pînă la urmă ambele te duc în aceeaşi fundătură. Nu poti ajunge la un răspuns valabil, indiferent dacă o iei „hăis” sau „cea”. Asta se poate întîmpla din mai multe motive.

Nu mă socotesc competent să analizez, să sistematizez şi să judec ceea ce se întîmplă, de la o vreme, în patria noastră. Poate că dl Ciorbea are dreptate: ce suntem noi, ăştia care l-am bombănit pentru obiecţiile d-sale la legea 90/2001? Nişte „bieţi oameni” care habar n-au despre ce e vorba. Trebuie să fii expert în drept ca să pricepi că nu e corect ca unui ins cu probleme penale să i se ia şansa de a guverna.

Cînd un diplomat occidental mi-a spus, cîndva, că în România nu există încă ceea ce în toate ţările civilizate se cheamă „stat”, am fost, mai întîi, descumpănit. Mă gîndeam că, eventual, se poate vorbi de un stat incoerent, abuziv, imatur, nefuncţional, dar ideea că poate exista o ţară în care „statul” încă nu există nu-mi trecuse prin cap.

Îi reproşez, cu alte cuvinte, dlui Iohannis o neproductivă confuzie între „echidistanţ㔺i „absenţă”.

Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. Tocmai citise interviul unei angajate a Fundaţiei Humboldt care, după o vizită în România, a dat un interviu, în Germania, despre constatările ei „din teren” cu privire la situaţia cercetării în mult încercata noastră patrie.

Pe vremuri, în epoca democraţiei populare, se folosea frecvent sintagma „ştiinţa pentru toţi”. Existau şi o revistă şi o colecţie de carte cu acest titlu, ales anume ca să sugereze nu numai buna intenţie a „popularizării”, ci şi ideologia dreptului fiecărui cetăţean de a avea acces la un domeniu rezervat - pe vremea exploatatorilor - numai unor privilegiaţi ai soartei.

Cînd scriu acest text, nu se ştie cine va cîştiga alegerile. Există, desigur, sondaje, ipoteze, temeri, speranţe, dar nu sunt încă excluse nici surprizele, nici certitudinile resemnate. Mă întreb, prin urmare, ce-aş putea să spun într-un articol care va apărea cînd eventualii lui cititori vor şti mai mult decît pot să ştiu eu, în momentul în care îl scriu. Să aştept şi să mă ocup, deocamdată, de alt subiect? Nu prea se face.

E tot mai vocal şi - s-ar zice - tot mai apreciat de popor discursul naţionalist, în varianta lui cea mai trivial-previzibilă: suntem dirijaţi din afară (Bruxelles-SUA-Soros-unguri-masoni-oculta mondială), ni se cumpără ţara centrimetru cu centimetru (nu e clar cine o vinde), România e în pragul dezmembrării