Andrei Plesu

Exagerez. Mulţi români par să ştie cu cine votează. De obicei cu ăia pe care i-au votat cam tot timpul... Dar sînt şi unii, ca mine, care trăiesc într-o statornică stupoare electorală. Sau care votează cum spunea Adam Michnik că a votat pentru Wałesa, cînd nu-i mai plăcea: ţinîndu-se de nas.

Nu e foarte înţelept să te legi de gazetari. Am făcut-o de cîteva ori şi am fost amendat prompt şi nemilos… Am, poate, doar scuza că eu însumi pot fi calificat, pe o anumită latură a activităţii mele scriitoriceşti, drept gazetar şi că, deci, mă exprim „colegial”, adică oarecum dinlăuntrul breslei.

Domnul Traian Băsescu a descoperit, la vîrsta înţelepciunii, ce înseamnă „caracter”. Ca toate adevărurile mari şi adevărul descoperit de fostul preşedinte e simplu: se numeşte „om de caracter” insul care e de acord tot timpul, necondiţionat, cu Domnia Sa, care constată clipă de clipă că dreptatea e, inevitabil, o parcelă din lotul Băsescu.

Că explicaţia precarităţii noastre politice, economice, instituţionale este corupţia generalizată pare s-o ştie toată lumea. E un loc comun al discursului public. „Locul comun” nu e, neapărat, o afirmaţie neadevărată, ci una care şi-a pierdut relevanţa, printr-o prea frecventă şi nereflectată utilizare. O spui (sau o auzi) şi treci mai departe.

În sfîrşit, politicienii noştri de elită au înţeles: România merge prost pentru că pe premier îl cheamă Julien (Dacian Cioloş) şi pe preşedinte Werner (Klaus Iohannis). Lucrul e atît de evident, încît chiar liderii unor partide aflate în război îşi unesc forţele şi vorbele pentru a înfiera întruchiparea răului.

>Se poate gîndi democraţia fără exerciţiul ritmic al alegerilor? Fără îndoială, nu. Din păcate însă, scrutinul nu funcţionează ca un mecanism riguros, străin de orice aproximaţii, ambiguităţi, subterane impure, manevre ipocrite, strategii interesate, înşelăciune, demagogie, prostie.

De la o vreme, primesc tot felul de ecouri din care rezultă că Partidul Naţional Liberal se simte neiubit. El vrea sa se împrospăteze cu oameni noi, vrea să cîştige alegerile, vrea sprijin şi înţelegere, vrea competenţe proaspete, membri curaţi, solidaritate. Iar lumea nu pricepe.

DE BINE. Am fost pentru cîteva zile în Germania şi am aflat detalii despre un proiect al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. E vorba de construcţia unui Aşezămînt Bisericesc în oraşul München, după ce, vreme de mai mulţi ani, s-au căutat soluţii potrivite pentru a ctitori o mînăstire-reşedinţă episcopală, în slujba românilor stabiliţi (sau în trecere) prin Germania (numai în München sînt, acum, peste 20.000).

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alţii de alt fel. (Dacă mă întrebaţi, la noi predomină cei de un... anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în ţărişoară – şi asta nu de azi de ieri – e de acord toată lumea.

Sînt pagini, din clasici, pe care nu oboseşti să le citeşti, iarăşi şi iarăşi, deşi ştii că asta nu ajută la nimic. Iată:

Domnul Călin Popescu-Tăriceanu, invitat sa comenteze numirea la Interne a dlui Dragoş Tudorache, a găsit de cuviinţă să adopte, de la înălţimea omului doi din stat, tonul aroganţei ofensatoare: dl Tudorache e un „nimeni“. „N-am auzit de el (…), nu este o persoană cunoscută.“

1. Plagiatul ca problemă metafizică. Pînă mai ieri, credeam că ştiu ce e acela un plagiat. Credeam, în consecinţă, că orice om cu educaţie minimală, capabil să citească şi să compare două texte puse în paralel, are instrumentarul necesar pentru a stabili dacă se află sau nu dinaintea unui caz de plagiat.

Aflu, din presă, că mai mulţi preoţi şi drept-credincioşi, în special din Moldova, s-au supărat pe Mitropolitul lor, pentru lipsa lui de atitudine „principială”, legată de problema ecumenismului.

Prezumţia de nevinovăţie e un drept al oricărui cetăţean din ţările democratice. E evident, pe de altă parte, că acest drept nu mai e „îndreptăţit“ după ce culpa a fost dovedită. Hoţul prins asupra faptei nu poate avea tupeul de a solicita să i se acorde prezumţia de nevinovăţie. Trebuie spus, totodată, că prezumţia de nevinovăţie ţi se acordă.

Tendinţa generală este să lărgim într-atît sfera drepturilor omului, încît omul însuşi să devină „cazul particular“ al unei abstracţiuni. Existăm pentru a ilustra o teorie. Drepturile mele devin, cu alte cuvinte, mai importante decît mine: o religie, un cult, în care „persoana“ mea se dizolvă pios, pentru a nu contraria adevărul comunitar.

În lunile de după „evenimente“, Vadim Tudor se distra informînd, din cînd în cînd, poporul, în proaspăt lansata sa publicaţie („România Mare“) asupra unor năzbîtii banditeşti ale subsemnatului.

Dincolo de pejoraţia radicală a termenilor din titlu, există şi sensuri ale lor nu neapărat mai blînde, dar mai neutru descriptive: la fel de întristătoare, dar mizericordios clinice. Mai ales dacă folosim cratima intre prefixul negaţiei şi restul cuvîntului, descoperim ceea ce, în toate cele trei cazuri, stimulează mila.

Cred că aproape nimeni n-a crezut în drasticul rezultat al referendum-ului britanic. Chiar cei care l-au organizat vor fi contat pe o largă confirmare publică a opţiunii pentru rămînere în UE. Ghinion! Socotelile de-acasă nu s-au potrivit cu cele din tîrg. Iar acum asistăm la un policrom delir analitic, la un amestec de cutremur şi bîlbîială, de apocalipsă şi resemnare.

Nu trebuie să fii hiper-sensibil, creştin practicant, campion al bunătăţii sufleteşti, ca să priveşti cu groază scenele de martiraj sîngeros, trăite de o mulţime de inocenţi, căzuţi în mîinile feluritelor grupuri teroriste.

Suntem în plină euforie fotbalistică. Sperăm, luptăm, suferim, căutăm vinovaţi, ne investim patetic în fiecare meci, în fiecare fază. Nu sunt competent în materie, dar am găsit, în arhiva mea, un text pe care l-am scris acum aproape 22 de ani şi care mi se pare de un oarecare haz contextual. (Apropo şi de micul război dintre ruşi şi englezi, consumat pe străzile Marsiliei).

Înţelepciunea (şi experienţa) alegătorului român post-decembrist s-a cristalizat, pînă acum, în propoziţia: „Alegem răul cel mai mic.” „Bun” cu adevărat nu e nimeni. Dar măcar evităm răul catastrofal. De data aceasta, mai ales la Bucureşti, a apărut o nuanţă aparte: „Alegem între mai multe grade şi tipuri de dezamăgire.”