Andrei Plesu

În curînd, la salonul bucureştean al cărţii, Editura Humanitas va lansa o nouă colecţie de „perle”, alcătuită de neobositul Radu Paraschivescu şi „specializată”, de data aceasta, pe politicienii autohtoni. Cartea se va numi „Cum gîndesc politicienii?”, dar va avea şi un subtitlu retoric: „Cum? Gîndesc politicienii?”.

Proaspăt întors dintr-o scurtă călătorie, găsesc, în mereu surprinzătoarea presă locală, o informaţie despre Muzeul Ţăranului Român. Ştiam că dl Virgil Niţulescu e director interimar şi că urma să se organizeze un concurs pentru ocuparea postului de director plin. Între timp, concursul a avut loc şi a fost cîştigat de dl Vintilă Mihăilescu.

Am văzut, de curînd, un episod „Vax Populi“, construit în jurul întrebării „cine a inventat apa?“. Întrebarea era adresată, din cîte am înţeles, unor săteni din Prahova care, în genere, păreau să ştie despre ce e vorba. Nici unul n-a răspuns că întrebarea e fără sens sau măcar că nu ştie ce să spună. Toţi aveau o versiune la îndemînă.

Încet-încet, te obişnuieşti cu moravurile şi stilistica presei autohtone. Spectacolul e, în general, monoton, previzibil, uneori amuzant (în cheie melancolică…). Ştii că la cutare televiziune se trăieşte din tăvălirea lui Băsescu, din băşcălie de stadion şi din scîncete kitsch pentru cîte o dramă din popor care face rating

În România, evident. S-ar zice că prima condiţie e să nu se facă auzit, văzut, simţit. Să-şi folosească fotoliul ca adăpost. Apoi e musai să fie iubit de un partid. De unul mare, dacă se poate. Partidul îl propune, partidul îl susţine, îl acoperă şi doar în cazuri de gravă avarie, îl retrage (deşi nu e sigur). Important e şi ca ministrul să nu-şi facă duşmani.

„Adică România e bolnavă? Vîndutule! Trădător de neam şi ţară ce eşti! Unealtă a străinilor şi masonilor! Elitist nenorocit!“ – asta e reacţia la care mă aştept din partea unei bune părţi a cititorilor, acei cititori care îmi aşteaptă textele ca pe un purgativ, ca pe o bună ocazie de defulare, ca pe un pretext să mă împacheteze în dejecţii, să-şi facă o „imagine“ băţoasă, dominînd, suveran, forumurile. Ei bine, da! Eu cred că România e bolnavă.

În contextul electoral actual, amuţit de multe şi varii surprize, mă refugiez – şi propun şi cititorilor s-o facă – în „eternul şi fascinantul” Caragiale. Cum tema patriotică se conturează ca fiind calul de bătaie al mai tuturor candidaţilor şi alegătorilor, mă gîndesc să livrez şi unora şi altora cîteva idei ajutătoare, desprinse din înţelepciunea netrecătoare a Maestrului. Iată cîteva fragmente.

În ţara noastră, expresia „să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei” e, de multă vreme, emblema unui solid şi igienic relativism.

Credem, s-ar zice, că, în materie electorală, vinovată nu e formaţiunea care pierde alegerile, ci aceea care le cîştigă: cîştigătorii sunt cei care, prin malversaţiuni, bacşişuri, promisiuni goale, demagogie populistă etc. ies pe locul întîi, păcălind lumea.

Un prieten îmi semnalează un articol al lui Wolf Lepenies, apărut în „Die Welt”, în august 2013. Pentru cine nu ştie, Wolf Lepenies este, probabil, cel mai important sociolog german, tradus în toate limbile de mare circulaţie ale lumii (chiar şi în româneşte…), membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia,

Ministrul Culturii, cu sprijinul prim-ministrului, a reuşit să negocieze cumpărarea unei capodopere de Constantin Brîncuşi în beneficiul statului român. Suma totală a acestei preţioase achiziţii este de unsprezece milioane de euro, din care cinci milioane vor fi achitate de stat, urmînd ca restul de şase milioane să se adune prin subscripţie publică.

Foarte des, ziarele vorbesc despre ameninţătoarele exerciţii militare ordonate de Kim-Jong-un, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene. Nu e vorba numai de provocări verbale, sau de manevre de paradă. Se fac „experienţe” nucleare, se testează bomba cu hidrogen, se proclamă diaponibilitatea ţării şi a conducătorului ei de a declanşa un război nuclear „de autoapărare”.

Există, probabil, dintotdeauna, tipuri de discurs al căror succes e asigurat de „corectitudinea“ ţanţoşă a amplasamentului lor ideologic. „Se poartă“, „dă bine“, e „democratic“, e „progresist“, e „împotriva discriminării“, e pentru „drepturile omului“, e „trendy“ etc.

Prestigioasa revistă „Der Speigel“ analizează, într-unul dintre ultimele sale numere, criza de credibilitate cu care se confruntă, mai nou, mediile din Germania. 40% din „consumatorii“ de presă din Republica Federală declară, conform sondajelor, că presa nu e demnă de încredere. E „dirijată“ discret de guvern, de cancelar, de partide.

Cînd Lucian Boia a publicat o carte cu titlul „De ce este România altfel?” s-au găsit destui care să bombăne patriotic: ba că suntem altfel, dar aşa cum toate ţările sunt altfel, ba ca nu suntem chiar aşa de altfel, ba că suntem altfel, dar în sens pozitiv etc. Mie personal, lectura cărţii mi-a priit.

De curînd, dl vice-prim-ministru Vasile Dâncu a făcut o declaraţie cel puţin pripită, din punctul meu de vedere. (Îmi cîntăresc cît pot de bine cuvintele, ca să nu sune a defăimare...) Era vorba de răsplătirea activităţii „ştiinţifice“ din puşcărie prin reducerea pedepsei. Într-o primă fază, argumentul dlui Dâncu e rezonabil: cînd un drept e exercitat abuziv, amendezi abuzul, nu dreptul. Dar despre ce drept vorbim, de fapt?

De curînd, a apărut, la Editura Monitorului Oficial, o carte temeinică şi fermecătoare intitulată „Regalitatea şi Marea”. Scrisă de Doina Păuleanu, directoare, de peste 20 de ani, a Muzeului de Artă din Constanţa, cartea e o istorie a Dobrogei şi mai ales a metropolei tomitane, după alipirea teritoriului dintre Dunăre şi mare la Regatul României, ca urmare a Tratatului de Pace de la San Stefano şi a Congresului de la Berlin (1878).