Pe aceeași temă
Norman Manea s-a născut în 1936 la Suceava. A lucrat ca inginer până în 1974, an din care s-a dedicat în intregime literaturii. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor, care i-a fost apoi retras la ordinul Consiliului Culturii şi Educatiei Socialiste.
• În 1986 a părăsit România pentru a se stabili în Statele Unite, unde a continuat să scrie în limba română. Romanele lui Norman Manea au fost traduse în 20 de limbi, cărţile sale însumând peste 50 de volume (în limba română este publicat la Editura Polirom).
• În 2006 a primit Premiul Medicis Etranger, iar în 1992 i-a fost acordat prestigiosul premiu al fundaţiei americane MacArthur. Norman Manea este laureatul Premiului internaţional pentru literatură „Nonino“ şi a fost bursier al fundaţiei Guggenheim.
• În prezent, este „writer in residence“ şi profesor de literatură la Colegiul Bard din New York. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj.
* * *
Aţi fost decorat de către autorităţi, presa de la Bucureşti vă acordă o mare atenţie, aţi fost chiar declarat omul zilei. Credeţi că a început România să vă iubească? Sau să fie vorba despre altceva?
În primul rând, nu-mi place să vorbesc despre România, români pentru că e o generalizare riscantă şi exprimă o aproximaţie şi în bine, şi în rău. E mai bine să fim specifici. Dacă am fost decorat de guvern înseamnă că am fost decorat de acest guvern, dacă presa îmi acordă atenţie înseamnă că îmi acordă aceste ziare atenţie. Ideea de unanimitate mi se pare foarte suspectă. Există o foarte veche şi înţeleaptă prevedere a vechiului tribunal iudaic, Sanhedrinul, care spune că, dacă decizia a fost luată în unanimitate, ea se anulează automat. Mi s-a părut o prevedere extrem de inteligentă şi profundă, a unor oameni care cunosc bine sufletul omenesc. Mă bucur de dovezile de prietenie pe care le primesc, dar ele îi reprezintă pe cei care le oferă, nu toată România.
O parte din tânăra generaţie vorbeşte despre generaţia care a rezistat prin cultură în anii comunismului ca fiind o generaţie expirată...
Mă puneţi într-o generaţie expirată, deci vocea mea abia îşi mai găseşte timbrul în condiţiile astea. Dacă este sau nu expirată cred că timpul va decide. Fireşte că decide şi prezentul. Nu cred că rezistenţa prin cultură trebuie ironizată sau ignorată, cum nu cred nici că trebuie supraestimată sau transformată într-un cult sau într-o justificare individuală. Opţiunea în situaţii extreme rămâne una individuală şi nu este cazul nici să condamnăm în bloc şi nici să dăm lecţii actualităţii sau posterităţii. Cred că mai interesant şi omenesc este scrutarea onestă a situaţiei cu care s-au confruntat oamenii. Au fost intelectuali care au murit în închisori, care au murit în condiţii de teroare, au fost alţii care şi-au căutat în vizuina creativităţii un adăpost şi o protecţie, sperând într-o posteritate care îi va regăsi. Aş privi cu înţelegere toate aceste categorii. Pe de altă parte, ceea ce a spus Herta Müller este adevărat: noi nu am avut o disidenţă coerentă şi fermă în rândul intelectualităţii şi nici în celelalte clase sociale. A cere unui intelectual sau unui scriitor calităţi excepţionale, a cere unui om calităţi excepţionale mi se pare un exces. Ele, când există, se manifestă. Când nu există, nu ştiu dacă merită neapărat o sentinţă drastică sau o anumită compasiune sau solidaritate. Desigur, asta nu înseamnă deloc că aş acorda îngăduinţă abjecţiei. Cei care au făcut rău, cei care şi-au manifestat oportunismul într-un mod criminal, aceştia sunt într-o altă categorie decât cei care „au încercat să reziste prin cultură“. Ca în toate aceste situaţii extreme, judecata trebuie să fie individuală, nu colectivă.
Ce conduită v-a fost mai de ajutor dumneavoastră în anii ′80? Una precum cea a lui Emil Hurezeanu, care a ales să plece din România, sau una precum a lui Andrei Pleşu, care, deşi putea fugi şi el, a ales să rămână?
Înţeleg că vreţi să-i judec prin prisma aportului pe care l-a adus fiecare la un anumit tip de rezistenţă. Emil Hurezeanu a plecat şi, la Europa Liberă, a contribuit în felul său, atât cât putea, la difuzarea unor informaţii corecte care stimulau în ţară, atât cât se putea, o anumită opoziţie, fie şi virtuală, faţă de sistem. Andrei Pleşu a rămas în ţară şi a încercat şi el, atât cât putea, să reziste prin cultură. După părerea mea amândoi, deşi au făcut lucruri diferite, se întâlnesc undeva. Am spus-o şi în cazul dialogului dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu. Este evident că acolo a fost vorba de un dialog al surzilor, dar al unor surzi care, în ciuda opoziţiei şi diferenţelor dintre ei, în profunzime erau de aceeaşi parte. Doar că una s-a manifestat într-un anume fel şi celălalt s-a manifestat mai codificat, mai evaziv şi mai temător. Dar nici Herta Müller nu a ieşit în stradă, nici Herta Müller nu a semnat apelul Goma, nici Herta Müller nu s-a solidarizat cu muncitorii de la Braşov. Intrăm într-un aproximativ care mi se pare mai judicios.
Se pleacă şi astăzi. Jumătate din generaţia tinerilor de azi sunt cu un picior în afara României. E aici vorba de o altă faţă a aceleiaşi fugi?
Sunt două feţe foarte diferite. Acum te poţi întoarce, ceea ce e esenţial. Noţiunea de exil s-a modificat pentru Europa de Est. Din moment ce te poţi întoarce, nu se ştie dacă e chiar un exil. Eu nu m-am putut întoarce la înmormântarea mamei mele. Acum însă este o opţiune liberă, deşi împrejurările nu foarte favorabile din România de astăzi îi forţează la o anumită opţiune pe tinerii care vor un viitor mai clar şi promiţător. Cred că oamenii trebuie lăsaţi să opteze. Este o opţiune liberă şi individuală şi fiecare are dreptul să-şi încerce existenţa cum crede că este mai bine. În general, nu se pleacă de bine. Eu nu am plecat pentru că mi-era foarte bine în România. Dimpotrivă, eu am stat în România în pofida faptului că nu mi-era bine. Eu puteam de nenumărate ori să plec legal din ţară. Nu am vrut să plec şi n-aş fi plecat nici până la urmă dacă nu mi s-ar fi părut că este o agonie absolută în acea perioadă neagră a anilor ′80. Eu trăiesc acum în Statele Unite. Toată lumea vrea să ajungă în America, toată lumea înjură America. Asta spune ceva. De ce se emigrează din România, şi nu în România?
Dar acum, când există un grad mare de libertate, nu ar fi mai natural să rămâi aici, încercând să aduci binele din altă parte la tine acasă?
Natural, nu. Poate că ar fi mai util ţării, poate că ar fi un gest admirabil de îndârjire patriotică, dar natural este ca omul să aleagă ce-i place mai mult. Fireşte că nu se poate construi o ţară, şi
în cazul României e vorba de a reconstrui, fără opţiunea nenaturală de a rămâne. Este vorba de o opţiune intelectuală, afectivă, etnică, patriotică, care se întâmplă în toate ţările şi care adesea contrazice naturalul. Eu nu plec, deşi ştiu că mi-ar fi mai bine. De ce nu plec? Pentru că am un motiv mai puternic decât prosperitatea.
Dacă aţi avea 35 de ani, aţi pleca în condiţiile de acum?
În condiţiile din 1971, când aveam eu 35 de ani şi când nu era mai bine decât astăzi, nu am plecat. Mărturisesc că, prin structura mea, am cam dispreţuit nevoia şi goana după fericire. Priveam la cei care pleacă cu destulă ironie, deşi era treaba lor. Ce cred ăştia că vor avea? Vor avea o maşină mai bună. Ei şi? Nu e o diferenţă atât de mare încât să merite. Prin urmare, atunci puteam să plec şi n-am plecat. E drept că aveam un handicap: eram scriitor. Unde dracu′ să mă duc? Asta e limba mea, astea sunt cărţile mele, aici m-am format, aici aş vrea să stau. @sta eram eu la vârsta de 35 de ani. Atunci, şi nu acum. Nu pot şi nu mi-aş îngădui să-i judec pe cei de acum, de 35 de ani, care numai ei se pot judeca.
În Întoarcerea Huliganului aţi descris o scenă foarte puternică în care un tânăr german spală cu grijă corpul unui bătrân evreu care se afla într-un azil din Ierusalim. Credeţi că fiii vechilor securişti vor avea tăria unui astfel de gest?
Bătrânul pe care îl spăla tânărul acela, cu care am şi stat de vorbă, era tatăl meu. Am scris atunci că, spălându-l pe tatăl meu care era semi-senil, el spăla onoarea ţării sale. Era un tânăr foarte cultivat care venise voluntar în Israel. Dacă discutăm despre patriotism şi despre a rămâne sau a pleca, putem compara şi asta. Accentul este cu atât mai grav cu cât, dacă nemţii au făcut atâta rău evreilor, aici a fost vorba de a face rău propriului popor. Întrebarea aceasta excelentă nu mie trebuie să mi-o puneţi. Puneţi-o acestor tineri fii de nomenclaturişti, de securişti, deveniţi bogaţi sau nu. Ei ar trebui să răspundă, cu atât mai mult cu cât România se proclamă a fi o ţară religioasă. Pentru că aici e vorba şi de o formă de ispăşire a unui păcat al părinţilor tăi, pe care tu nu ar trebui să-l ispăşeşti. Dar dacă ai această dorinţă de purificare, cu atât mai mult într-un mediu religios unde asta se propovăduieşte...
Dacă la noapte s-ar instaura în România o dictatură foarte dură şi mâine dimineaţă v-aţi trezi blocat aici, ar exista cineva în România care să-şi rişte pielea pentru a vă ascunde?
Este periculoasă această supoziţie. Nu pune oamenii la încercare. Eu m-aş bucura ca oamenii să nu fie puşi la încercare în acest fel. Din experienţa mea, vă spun că am avut dovezi extraordinare de oameni care au fost dispuşi nu doar să ne ajute, ci să se sacrifice ajutându-ne. În carte am scris despre Maria, o figură aproape sacră pentru mine, o femeie care a venit după noi în lagăr atunci când noi am fost împinşi în vagoanele de vite. Deşi era creştină şi nu avea niciun motiv să facă asta, cu greu a fost împiedicată să nu vină cu noi. Maria a sfârşit într-un mod grotesc pentru că, atunci când noi ne-am întors din deportare, ea devenise soţia prim-secretarului de judeţ. A fost, pentru noi, o surpriză absolută. A sfârşit ca o femeie bolnavă cu un soţ activist, un fost birjar cinstit, ajuns activist beţiv.
Să schimbăm tonul într-unul mai vesel. Aveţi cont pe Facebook?
Nu. Primesc aproape zilnic mesaje în care sunt invitat să devin prietenul cuiva. Structura mea este mai solitară şi mă sperie invazia nedorită a exteriorului. Sigur că această invazie poate să ofere şi surprize plăcute. Internetul a produs în orice caz o schimbare esenţială şi, după părerea mea, având în vedere viteza cu care evoluează lucrurile, s-ar putea ca în scobitorile de pe masă să fie şi televizor, şi Facebook şi Twitter. Este ceva care a ocupat aproape total o anume generaţie.
Preferaţi creionul sau tastatura?
Acum, nici nu mai e vorba de preferinţă. Nu mai pot altfel. Tastatura.
Şi când citiţi: hârtia sau ecranul?
Numai hârtia.
Dar mai are vreo importanţă?
Nu are dacă te adaptezi. Bănuiesc că nu are, deşi unii spun că dacă stai mult la televizor, scade capacitatea de concentrare.
Şi acum un secol se spunea că dacă citeşti mult noaptea...
E vechea vorbă din Călinescu: tot mai citeşti maică?
Copiii de azi nu mai cresc citind, ci privind...
Eu am spus de mai multe ori că ei nu se nasc din burta mamei. Ei se nasc dintr-un computer.
Credeţi că asta va duce la dispariţia poveştilor scrise în favoarea celor filmate?
Imaginea în genere are un avantaj redutabil, pentru că e mai rapid perceptibilă. Dorinţa de a asculta poveşti e ancestrală şi cred că se va menţine. Oamenii au nevoie de o întrerupere din cursul zilnic. Avem nevoie de un răgaz. Formele pe care le va lua sunt însă greu de prevăzut, dar sunt sigur că proeminenţa imaginii va continua. E foarte posibil să se găsească o combinaţie între cele două, cum este ecranul pe care apare textul. E totuşi un text acolo, un text pe un ecran care aleargă şi tu alergi după el. Dacă imaginea poate să înlocuiască în întregime textul? Cred că nu. Pentru că cele două nu sunt sinonime.
Interviu realizat de Vlad Mixich (Interviu apărut pe HotNews, 19 noiembrie 2010)
