Bucurestiul Cultural, nr 1/2006

DIANA TURCONI

 

Orasul  siluetelor  de  fum

 

De la N. Iorga la P. Zarifopol, de la H. Stahl la G.M. Cantacuzino, Al. Tzigara Samurcas, C. Sfintescu sau G. Calinescu, nenumarate pagini de studiu dedicat, de proza fermecatoare, de observatii pline de spirit, de bun-simt si de bun-gust au fost dedicate Bucurestilor. Privit cand ca o mahala întristatoare, cand uluindu-ne cu nodul la cravata si aerul monden de “micul Paris”, orasul ne cheama si ne respinge, ne înduioseaza si în acelasi timp îl detestam temeinic, îl cautam febril prin albume si pliante, dar fugim de el imediat ce putem, cat de departe.

 

Insidios, cum numai ireparabilul stie sa se statorniceasca, Bucurestii au devenit pentru mine un “oras imaginar”, spatiu al impalpabilului, legat de prezenta unor prieteni astazi topiti în siluete de fum. Alaturi de ei strabateam, pana nu chiar de mult, strazile sufocate de bezna, zapezile tacute si noroaiele din rigole, mangaiam cainii maidanelor sau înfruntam agresivitati colorate, de targ balcanic. Prezenta lor preschimba realitatea cenusie într-un alt Bucuresti, plin de lumina si culoare, unde bateau clopotele, se întamplau expozitii si concerte, se vorbea mult despre carti, teatrele te îmbiau cu moliciunea fotoliilor de catifea, castanii înfloreau zapaciti, sub soarele de octombrie.

 

Iata-l acolo, la poalele Dealului Mitropoliei, pe Florin Mugur, poet si redactor de carte, care în anii premergatori lui 90 adauga semnaturii lui, ca o sfidare aruncata obtuzilor si cultivatilor de mahala, “poet evreu”.

 

Plimbarea noastra pornea întotdeauna din fata blocului de pe strada Bibescu Voda, unde, la etajul trei, Iulia, tot mai devastata de suferinta, flutura mana si îmi striga “obliga-l sa se plimbe, s-a lenevit de tot!”. Erau primaveri ploioase si toamne reci, pe strazile pustii rasunau doar pasii nostri, Mitropola napadita de corbi îsi apleca fruntea, rusinata de bisericile care cadeau una dupa alta sub buldozare, puii de rromi, în picioarele goale, lipaiau dupa noi, vreo Dacia ciupita de rugina ne împrosca pana la urechi. Mugur mergea cu barbia în piept, nu mai întretinea nici o relatie cu orasul. Imi pomenise odata despre acel moment dramatic de ruptura - se afla la redactia Cartii Romanesti si privea pe fereastra, asa încat vazuse, ca într-un cosmar, cum o masina îi lovea mortal tatal, pe care îl astepta în birou, la o cafea din pachet. Mai stiam ca în sinea lui considera orasul un martor nepasator al calvarului zilnic, cand, la cinci dimineata, vara-iarna, o însotea pe Iulia la spital, pentru sedinta de dializa. O aducea înapoi, aproape stinsa, dar tandra, se tineau de mana în salvarea delabrata care-i zdruncina insuportabil si toate în jur deveneau dusmanoase, soarele, ploaia, claxonul masinilor, zarva florareselor si a copiilor, nepasarea oamenilor sau a cladirilor, anotimpurile, viata. Niciodata vesel, elementul natural al lui Mugur parea sa fie tristetea, dar si-o exprima cu un spirit jucaus si autoironic, sunt cauza si efectul, pactizez cu schingiuitorul, sindromul Stockholm se numeste, nu-i asa? Pasea rar, cu schiopatatul acela pronuntat, pe care îl rotunjea ca pe o miscare de dans, încat devenea aproape gratios, ai fi zis un rasfat. Barba roscata, înspicata cu alb, pieptanata cu grija mai ales în zilele lui cele mai proaste, aduna picurii de ploaie ca pe ciorchini de margele marunte. Nu eram de capul nostru, cainele Fix, tekelul auriu, ne însotea tacticos, era singura pata însorita în cenusiul din jur. Avea un narav prost, ramanea mereu în urma, iar Mugur, dupa ce îi fusese desprins pe furis din lesa si îl regasise în Obor, scos la mezat, era riguros în a-l tine sub observatie. Cautam micile spatii verzi, Fix scurma viguros cu labele iarba naclaita de noroi, se repezea prin baltoace dupa pisici si porumbei sau disparea pe sub frunzisul prafuit al gardurilor vii. Priveam cu îngaduinta toate nazbatiile acelea, de parca as fi stiut ca nu peste multi ani avea sa ramana orfan si sa devina un membru al familiei mele. Mugur se rastea la el, uite în ce hal esti, o sa se supere Iulia, of, nici un caine sa nu arunci pe strazile astea, magarul care mesteca foi de hartie în groapa de gunoi a Europei sunt chiar eu, Dianuska, am scris versurile despre si pentru mine însumi…

 

Radu Tudoran avea o cu totul alta relatie cu orasul. Spirit nelinistit, curios si patrunzator, era mereu în cautare de imagini, de întamplari, de oameni si trairi. Privindu-l cum strabatea cartierele si parcurile, înalt, suplu si agil, parca adulmecand trasee, nu puteai sa nu te gandesti la acei ogari nobili, care descifreaza imediat padurea si descopera fara gres urma vanatului. Era la curent cu tot ce se construia sau se distrugea, Colentina, Rahova, Titanul sau Damaroaia, pana la cartierele cele mai imunde, nu aveau secrete pentru el, stia sa îti spuna cu precizie ce mutilari au mai fost aplicate orasului, cati metri a fost deplasata cutare biserica, pentru a fi sufocata cu impietate între blocuri, ce orori se ridica sau pentru care tezaur de arhitectura s-a pronuntat condamnarea, cate straturi cu verze au fost semanate în Herastrau, cate ornamente impudice au mai aparut în fantanile din centrul civic. Tot el stia, ca nimeni altul, cate constiinte s-au mai pervertit, cine si-a pus poalele în cap, care frunte s-a plecat nu de teama sabiei, dar ca sa capete ciolanul. In peregrinarile lui avea puncte de popas precise, vizita cu regularitate o seama de familii din medii felurite, de unde îsi culegea informatiile. Nu dispretuia parerea oamenilor simpli, avea un dialog cald cu taximetristii, dar si cu taranii de la marginea orasului, carora le deschidea bucuros . Venea în vizita la noi acasa sambata sau duminica. Il lega de tata o prietenie afectuoasa, veche de multe decenii, verificata în clipe de mare cumpana pentru amandoi; se considerau niste supravietuitori - si acest sentiment îi înfratea ca un grad de rudenie. Nu prea stiu despre ce vorbeau, am prins de cateva ori franturi de dialog, îsi aminteau de prieteni comuni, înghititi de teroarea anilor 50 sau convertiti la colaborare; alteori dezbateau teme de urbanism, îi pasiona acest subiect. Cand strabateam împreuna orasul, lui Radu Tudoran îi pacea sa se opreasca, sa-mi arate, sa comenteze: în trecut, Bucurestii reusisera sa se salte peste smarcuri, maidane si birturi de Baragan; au fost gandite cartiere organizate pe specific, cel al oficiilor de pe langa Palatul Domnesc, Lipscanii, Gabrovenii, cartierul Calicilor - astazi Calea Rahovei... Existau destule case frumoase, dar bunul gust nu s-a manifestat pe-aici în mod pregnant, era un amestec eclectic de boierie si mahala. Uite casele în stil occidental, ridicate de cei cu bani - unele frumoase, altele greoaie, coloane voinice, fara suplete, capiteluri de zidarie ieftina, ferestre mici, încaperile ramaneau întotdeauna într-o penumbra umeda. Iata-le pe astelalte, case cenusii, de oameni mai nevoiasi, în asa-zisul stil sasesc, cu dormitorul împins în praful strazii si sufrageria în partea cealalta, spre cotetele din fundul curtii. Fiecare a construit cum a vrut si unde a vrut, Bucurestii nu au avut niciodata un caracter unitar; cate un om de cultura sau cate un primar priceput mai îndreptau, mai salvau ceva; astazi însa, orasul a ajuns o jucarie jalnica, desfacuta în bucati de un copil cu minte putina...

 

Incepand cu octombrie, cand printre constelatii reaparea Orion, în perimetrul parcului mic din fata Ateneului puteai sa îl întalnesti, aproape zilnic, pe Geo Bogza: profilul de soim, deasupra unei siluete neobisnuit de alungita, înfasurata într-un palton negru, pe care nu îl dezbraca pana spre sfarsitul lui mai; bastonul înalt - sau batul de schi, dupa care trecatorii întorceau nedumeriti capul. Bogza rostea cuvintele puternic si rar, glasul acela ca o bataie de clopot: statuia lui Eminescu, profilata pe albul proaspat al coloanelor din spatele ei - atat mi-a mai ramas, fata cu navala hadului. Acesti ultimi ani ai mei nu înseamna decat intervalul dintre coroanele de flori pe care i le aduc, de 15 ianuarie. In tineretea noastra, am locuit împreuna cu Bunty nu departe de-aici, într-o mansarda insalubra, unde te sufocai de caldura sau degerai de frig. In serile de vara, cand tocurile înalte ale cochetelor cu taioare Dior se afundau în asfaltul înmuiat, simteai pe obraz respiratia orasului: efluvii de salcam, tei, iasomie. Bucurestii - altminteri o aglomerare de case alaturate fara noima, cu periferii centrale, de oras tiganesc, ceea ce e mult mai rau decat un sat de gospodari - deveneau, începand cu jumatatea lui aprilie, o gradina nesfarsita, cu lacuri, mari spatii verzi, multime de curti pline de zarzari si minuscule insule înflorite la fiecare cot de strada. Despre acel Bucuresti, fara monumente impunatoare, dar cu zeci de cladiri, unele remarcabile, varuite într-un alb proaspat, vorbea plin de tandrete George Calinescu. Cand li s-a dat liber blockhausurilor sa striveasca iarba si florile, respiratia orasului a devenit otravita, Bucurestii au prins sa moara. De ce ne-am permis silnicia asta? Se invoca modernizarea, se invoca si vorba unui om de spirit, ca la portile Orientului totul este posibil. Eu am scris ca vorba aceea îmi repugna. Port în mine porti aspre, de uriasi de la miazanoapte - dar în lemnul lor stau sapate adanc simboluri solare. In pofida urateniei si a murdariei lui, nu ma lepad de Bucuresti. Spuneam ca Dimitrie Cantemir a trait pe cand nimeni nu banuia ca pe meleagurile noastre se va naste Mihai Eminescu - si totusi nu s-a rusinat sa fie roman...

 

 

 

DAN PERJOVSCHI

 

Desene pe engleza despre Franta

 

Iesirea din scena a dictatorului s-a facut cu foc si cu sange si una dintre pagubele colaterale a fost cartea. Biblioteca Universitara a ars si, tot asa cum nu e clar de ce-au murit oameni, nu e clar de ce-au trebuit sa moara carti.

 

De atunci am fost obsedat de ideea cartii obiect. Eu si o gramada de alti artisti romani care gasisera mediul ideal pentru un continut poetic si polemic (si-acum imi amintesc “cartea varza” a lui Costica Petraschievici). Uite asa ne apropiam noi, artistii plastici, de prestigiul scriitorilor. Ei scriau carti, noi sculptam carti.

 

Expozitia cARTe, pe care-am organizat-o cu Andei Oisteanu la inceputul anilor 90, a cuprins mai mult de 40 de artisti romani si a avut un asemenea succes, ca a facut si o cariera internationala.

 

Intre timp, mi-am mai revizuit opinia despre obiect (mai ales despre obiectul frumos si unicat), dar am ramas sensibil la subiect. Exista o istorie a genului (cu un moment extraordinar numit Fluxus), un sistem complex, bine alcatuit din targuri specializate, galerii, edituri si colectionari. Se produc editii speciale la editii speciale, se fac proiecte extraordinare si inteligente. Cartile de artist sunt carti in tiraj limitat cu imaginatie nelimitata. Eu am o carte a lui Kipenberger unde fiecare din cele 400 de pagini este o hartie de corespondenta din cele 400 de hoteluri unde a locuit de-a lungul carierei.

 

De aia cand am fost invitat sa fac o expozitie (impreuna cu artistul israelian Nahum Tevet) la centrul de arta contemporana Le Quartier din Quimper (2 iulie-2 octombrie) si in cadrul proiectului sa fac o carte, n-am mai stat pe ganduri. Cartea tiparita in 600 de exemplare reproduce fidel 2 din carnetelele mele de notite, unde adun idei si imagini alandala, fara cenzura intelectuala. Carnetelele sunt un soi de bucatarie, un poligon de incercare de buzunar (lucruri care nu ies, desene gresite, imagini fara sens sau in cautare de sens) care scaneza viata din capitala Bretaniei si viata politica internationala din acel moment, cu Bush cu tot.

 

Cartea se numeste Toutes Direction sau Da Bep Lech, pe bretona, si urmareste pagina cu pagina orice detaliu de moravuri turistice, politice si sociale bretone, franceze, europene, mondiale si, vorba aia celebra, ultimul pe lista, personale.

 

Le Quartier este o asociatie artistica fondata in 1990 care functioneaza metaforic corect la parterul unei foste cazarmi. Restul cazarmii e un colegiu de arta, iar piata din fata mai contine un teatru si pe viitor o mediateca. Le Quartier nu este numai un spatiu de expozitii (un white cube perfect de altfel), ci si un loc de educatie, dialog si cercetare artistica.

 

Ideea expozitiei si cartii apartine curatorului Dominique Abensour, iar realizarea amandurora e meritul echipei centrului si in special al lui Marc Geerardyn.

 

Cartea, format A6, contine peste 200 de desene si este disponibila la pretul de 10 euro la Edition le Quartier, Quimper www.le-quartier.net 10 Esplanade François Mitterrand BP 1732, Quimper cedex 29107 .

 

Acest numar din Bucurestiul Cultural este ilustrat cu desene din carte.

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Tendinte si carti din 2005

 

Bilantul care urmeaza este inevitabil partial si subiectiv: carti originale si tendinte din anul editorial 2005 care au intrat în raza mea de atentie. Despre unele dintre ele am scris, despre altele voi scrie sau nu. Sunt si carti nonbeletristice pe care pot sa le recomand, pot sa le recunosc valoarea, dar nu le pot evalua critic în cunostinta de cauza - si asta pentru simplul motiv ca nu sunt si nu ma simt deloc avizat în domeniu. E pentru mine o evidenta faptul ca Europa si intalnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan de Anca Manolescu (Polirom) este un studiu profund si briant, una dintre aparitiile de varf ale anului - si nu numai. Dar nu m-as încumeta sa îl comentez. Cand ajungi sa îti dai cu parerea despre orice carte, din orice domeniu, actul critic risca sa devina fie aflare în treaba, fie recenzistica facila sau parafraza promotionala.

 

• Unul dintre principalele evenimente literare ale anului care tocmai s-a încheiat a fost actiunea de traducere si promovare a literaturii romane contemporane în Franta, prin intermediul programului Les Belles Etrangères. Nu pentru toata lumea: pana la urma, selectia celor 12 scriitori a reactivat - în mod previzibil - animozitati, resentimente, invidii. Poate ca alegerea nu a fost întotdeauna cea mai nimerita, dar ea reprezinta o sansa pe care o poti fructifica sau irosi, nu un certificat de valoare estetica absoluta. Iar disputele create în jurul ei au un vadit ce provincial... La capitolul promovare institutionala ar mai fi de mentionat - si de salutat - noua “fata” a editurii Cartea Romaneasca si pariul - oricat de tardiv - al editurii Humanitas pe tinerii prozatori debutanti.

 

• Dupa zgomotul si furia de anul trecut, “ofensiva” literara feminina tinde sa depaseasca entuziasmul facil al etapei teribilist-adolescentine. In proza, masivul roman al Florinei Ilis - Cruciada copiilor (Cartea Romaneasca) - a fost, de departe, cea mai substantiala carte de proza din 2005; pe paliere tipologice si valorice diferite, merita retinute, la acelasi capitol, proza de atmosfera crepusculara din romanul de debut al Ancai Maria Mosora (Arhanghelii nu mor, Humanitas) si tratamentul cehovian aplicat, cu simplitate si eficienta narativa, lumii traficului de carne vie în romanul Un an în Paradis al Lilianei Corobca. Asemenea carti au constituit o binevenita “reactiune” la literatura dezinhibarii reprezentata de autoare trendy cu valori diferite, dar cu mize minimale (Ioana Bradea, Cecilia Stefanescu, Veronica A. Cara, Claudia Golea, Ioana Baetica, Adriana Barbat s.a.).

 

• O tendinta care prinde cheag din ce în ce mai mult în proza este - pe langa reculul teribilismului cool - întoarcerea la poveste, la epic, dublata de reabilitarea puritatii într-un univers guvernat de sclipiciul mediatic. Faptul indica, pe de o parte, renuntarea la obsesia scientista a vechilor experimentalisti si, pe de alta parte, depasirea realismului apocaliptic din proza anilor 90, interesat de explorarea - si de exhibarea - unei “lumi a pacatului”. O revansa a inocentei poate fi întalnita si în Blazare de Petre Barbu, în Trimisul nostru special de Florin Lazarescu sau în Degete mici de Filip Florian.

 

• Un alt tip de naratiune aflata “pe val” a fost ego-istoria romanesca, romanul de formare al unui copil/adolescent din perioada comunista. Vremea minunilor de Catalin Dorian Florescu (Polirom) si As crede în Dumnezeu de Costel Babos (Cartea Romaneasca) sunt, alaturi de non-fictionalul Regele se inclina si ucide de Herta Müller (Polirom), cateva exemple în acest sens. Si, pentru ca toti trei autorii provin, întamplator, din Banat, s-ar cuveni sa mentionez si alte doua romane, foarte diferite, apartinand altor scriitori din zona: Lindenfeld de Ioan T. Morar si ambitiosul epos metaistoric Axa lumii de Gheorghe Schwartz.

 

• In poezie, am asistat la promovarea gruparii post-ianusiste Komartin-Sociu-Vladareanu-Tupa-Miruna Vlada s.a. Volumele notabile sunt însa altele: insolitul experiment-colaj al Hertei Müller Este sau nu este Ion (Polirom), prozopoemul-autoportret Fetita cu o mie de riduri al Norei Iuga, psihedelicul Scrisori din Arcadia de Octavian Soviany, volumele nostalgic interiorizate ale Doinei Ioanid din Poeme de trecere (Ed. Vinea), valorificarea experientei graviditatii din romanul-poem Cerul din burta de Ioana Nicolaie (Paralela 45), alaturi de noile carti ale maestrilor manieristi: Rimelari de Serban Foarta si Submarinul erotic de Emil Brumaru (ambele la Cartea Romaneasca).

 

• Cu Jurnal II si volumul publicistic de atitudine Baroane!, Mircea Cartarescu ia, probabil, o pauza de respiratie înaintea volumului III din Orbitor, consolidandu-si popularitatea.

 

• Neobosita Ruxandra Cesereanu a publicat o noua carte de proza - Nebulon - cochetand gratios cu fantasmaticul si a coordonat un nou volum-experiment colectiv: Made in . Subculturi urbane la sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI (Limes), realizat împreuna cu fostii sai studenti de la Jurnalism. Desi inegal si nu lipsit de naivitati, demersul ramane unul de pionierat în tara lui Adi Minune si a Parazitilor, cuvenindu-se a fi dezvoltat si îmbogatit. Oarecum pe aceleasi coordonate se situeaza volumul lui Eugen Istodor (Vietasii de pe Rahova, Polirom) si spectaculoasa antologie a istoricului Adrian Majuru despre Bucurestiul subteran interbelic.

 

• Nu au lipsit nici în acest an studiile despre comunismul autohton: de la panorama politologica din Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc de Vladimir Tismaneanu (Polirom) la dinamita demitizanta a explorarilor de arhiva din Clientii lu Tanti Varvara. Istorii clandestine de Stelian Tanase (Humanitas) si de la ghidul Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului romanesc de Adrian Cioroianu (Curtea Veche) la volumul al doilea din Explorari in comunismul romanesc (Polirom), apetitul sintetic si-a facut simtita prezenta. O concurenta loiala între istorici si scriitori, s-ar putea spune... De citit alaturi de volumele-marturie ale unor fosti opozanti ai regimului, precum Vasile Paraschiv (Lupta mea pentru sindicate libere in , Polirom) si Herta Müller, dar si - de ce nu? - de amintirile unor insidere precum Nina Cassian (volumul III din Memoria ca zestre, Ed. Institutului Cultural Roman) sau Lucia Demetrius (ale carei memorii, aparute la Albatros, spun mult despre tristul destin al unei scriitoare iluzionate). Al patrulea volum din Jurnalul Monicai Lovinescu - cuprinzand perioada 1996- 1997 - nu aduce noutati spectaculoase, dar adauga o noua piesa unui ansamblu confesiv impresionant.

 

• Atat Batrinete si moarte in mileniul trei de Livius Ciocârlie, cat si In intimitatea secolului 19 de Ioana Parvulescu (ambele aparute la Humanitas) ilustreaza si îmbogatesc categoria polimorfa a eseului literar. De o parte - un melanj de reflectii critice si însemnari confesive, variatiuni pe tema batranetii si a mortii; de cealalta - o critifictiune artista si o reconstituire cocheta de epoca, dublata de o pledoarie pentru reabilitarea virtutilor secolului romantic. Situat în zona eseului filozofic, Cand Socrate nu are dreptate de Andrei Cornea (Humanitas) prelungeste preocuparile de exegeza platonica ale autorului pe linia unei subtile critici a utopiei; Comédii la Portile Orientului de Andrei Plesu (Humanitas) reia circa doua treimi din eseurile morale cuprinse în Obscenitatea publica (2004), fiind mai degraba o editie adaugita a acesteia. Pe versantul eseisticii ideo-critice, Indreptari de stanga de Dan C. Mihailescu (Humanitas) recupereaza, la randul sau, destule texte din culegeri mai vechi ale autorului.

 

• Sectorul cel mai deficitar a fost, anul trecut, cel al volumelor de critica literara. Nu ma refer aici la culegerile cu caracter publicistic, mai mult sau mai putin meritorii, ci la studiile sintetice. Printre exceptiile fericite s-ar putea numara solida cartografiere “la cald” a poeziei generatiei 80, Flashback 1985. Originile noii poezii de Ion Bogdan Lefter (Paralela 45) urmat de o addenda: Puzzle cu noul val.... Numai ca în acest caz avem de-a face cu aducerea la zi a unui document critic de epoca, dupa 20 de ani de la redactare. In alta ordine de idei, interesul tinerilor pentru sinteza sistematica pare a fi stimulat mai ales de obligatii doctorale; un exemplu în acest sens este consistentul excurs academic al craioveanului Catalin Ghita despre poezia vizionara (Fetele lui Argus, Paralela 45). Noroc cu batranii, care, în ceea ce priveste istoria literara, sunt deocamdata de neînlocuit: anul trecut a vazut lumina tiparului neverosimila Biobibliografie Arghezi, în doua volume, realizata de Dumitru Vatamaniuc, iar Niculae Gheran a încheiat editia critica Liviu Rebreanu (ajunsa la volumul 23!). Sunt evenimente peste care se trece, îndeobste, nepermis de usor.

 

• In (falsa) compensatie cu amintita seceta din domeniul criticii, anul trecut au vazut lumina tiparului doua sinteze masive care au facut si vor face sa curga si mai departe valuri de cerneala: primele volume din Dictionarul General al Literaturii Romane realizat sub patronajul Academiei Române (coordonator general: E. Simion) si Istoria literaturii romane contemporane de Alex. Stefanescu (Ed. Masina de Scris). Sunt rateuri la nivel înalt, uzand de doua tipuri clasice de argumente ale autoritatii canonice: dictionarul si istoria literara. Primul e, în fapt, mai mult o istorie literara mascata, eclectic-partizana, decat un dictionar, în vreme ce Istoria... lui Alex. Stefanescu nu este o istorie literara, ci o colectie intens subiectiva de medalioane publicistice asezonata cu bibliografii ale scriitorilor si cu fotografii de epoca; o sinteza pe gustul amatorilor de expresivitati gazetaresti cu aspect monumental si, poate, al nostalgicilor dupa status quo-ul literar de pana în decembrie 1989. Meritul amandurora ramane acela de a (re)deschide o dezbatere mai ampla. Sa speram ca ea va produce în timp rezultate mai bune decat pana acum.  

 

Premiere teatrale bucurestene in 2006

 

Va fi anul teatral 2006 unul mai viu decat 2005? Cu ce spectacole incearca sa ne ademeneasca in salile de teatru, anul acesta, conducatorii institutiilor producatoare de astfel de evenimente culturale? La chestionarul de mai jos, ne-au raspuns reprezentantii unor teatre importante din capitala. Publicam raspunsurile in ordinea sosirii la redactie.

 

1. Aveti in repertoriu spectacole care sa fi avut premiera in luna decembrie a anului trecut si pe care mizati ca se vor juca cu succes in 2006?

 

2. Cum va arata repertoriul dvs. pe 2006? Ce spectacole sunt acum in lucru la institutia teatrala in care activati? Pe ce premiere contati in anul 2006? (Mentionati daca aveti in vedere vreo premiera absoluta sau pe tara, de piesa care nu s-a mai jucat niciodata sau nu s-a jucat la noi.)

 

3. Cate piese straine si cate piese romanesti intentionati sa puneti in scena anul acesta?

 

4. Ce evenimente teatrale mai deosebite (festivaluri, spectacole in colaborare cu artisti invitati sau alte institutii teatrale, turnee etc.) veti organiza in 2006?

 

Teatrul Bulandra

 

1. In luna decembrie a anului trecut nu am avut nici o premiera, dar, în 13 noiembrie 2005, am avut ultima premiera a anului cu spectacolul Triumful dragostei de Pierre Marivaux, traducerea: Oana Turbatu, scenografia: Octavian Neculai, costumele: Maria Miu, muzica: Adrian Enescu. In , pana acum, spectacolele s-au jucat cu casa închisa, iar reactiile critice, desi nu foarte numeroase, au fost, cu o exceptie, extrem de favorabile.

 

In schimb, cu ocazia participarii Teatrului “Bulandra” la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, de la Roma, si la Festivalul Teatrului European la Piccolo Teatro, de la Milano, unde echipa de realizatori a Teatrului “Bulandra” a avut onoarea sa fie prezenta alaturi de nume ca: Peter Brook, Robert Le Page, Lev Dodin, Simon Mc. Burney, Cristoph Marthaler, Triumful dragostei s-a bucurat de un urias succes de public si o foarte buna primire din partea criticii (doua dintre reactiile criticii italiene pot fi citite pe site-ul nostru www.bulandra.ro), avand chiar bucuria de a fi martorii unui record absolut: 14 minute de aplauze si ovatii dupa primul spectacol de la Piccolo Teatro. De altfel, toate celelalte premiere ale anului 2005: Sase personaje in cautarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, Mascariciul de A.P. Cehov, regia: Horatiu Malaele, O poveste evreiasca de Elie Malka, dupa Isaac Bashevis Singer, regia Elie Malka, se bucura de un real succes la publicul bucurestean.

 

2. Repertoriul nostru din 2006 va cuprinde, speram, multe piese de rezistenta si multe surprize. Dintre spectacolele care se afla în acest moment în linie dreapta spre a vedea luminile rampei, îmi face placere sa amintesc, în premiera pe tara, spectacolul Molly Sweeney de Brian Friel, în regia lui Alexandru Tocilescu, scenografia: Andu Dumitrescu, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, la Gradina Icoanei; premiera absoluta a piesei Richard al III-lea se interzice de Matei Visniec, în regia Catalinei Buzoianu, decoruri: Mihai Madescu, costume: Luana Dragoescu, cu Virgil Ogasanu în rol principal si o distributie de cinci stele, tot la Gradina Icoanei; iar, la Sala Izvor, nu numai ca avem o premiera absoluta, dar avem si lansarea oficiala a unui program pe care nici un alt teatru din Romania nu l-a îndraznit pana acum: Programul Bulandra per Musica, menit sa ofere publicului viziuni teatrale originale asupra unor lucrari muzicale celebre sau contemporane în prima auditie, creand o alternativa de Opera Kammerspiele unicei institutii specializate din Bucuresti, Opera Nationala. Acest program lanseaza în premiera absoluta opera Elisaveta Bam de Irinel Anghel, dupa piesa omonima a lui Daniil Harms - autor rus al anilor 20 -, în regia lui Alexandru Tocilescu si scenografia lui Dragos Buhagiar.

 

3. In afara de piesa amintita a lui Matei Visniec, Bulandra pregateste si alte spectacole pe texte romanesti sau straine. Anul acesta sunt prevazute în repertoriu, la Sala Izvor, spectacolele: Medeea Material de Heiner Müller, regia: Dragos Galgotiu, scenografia Andrei Both; Timon din Atena de William Shakespeare, regia: Elie Malka, scenografia Bernard Michel; Mamouret de Jean Sarment, regia: Dinu Cernescu, scenografia: Mihai Madescu, cu Tamara Buciuceanu, o revenire de zile mari pe scena noastra, iar, la Sala Gradina Icoanei, spectacolele: Cabina cu mistere de Kunio Shimizu, regia: Alexandru Darie, decoruri: Octavian Neculai, costume: Maria Miu; Orfeu si Euridice de Cristoph Willibald Gluk, în coproductie cu Opera Nationala, în cadrul Programului Bulandra per Musica, regia Alexandru Darie si, nu în ultimul rand, Crima si pedeapsa, adaptare dupa F.D. Dostoievski, regia Yuriy Krodonskiy.

 

4. Teatrul “Bulandra” va participa la mai multe festivaluri si schimburi culturale internationale în 2006, din care amintim: participarea la editia jubiliara de 20 de ani a Festivalului International Iberoamericano de la Bogota, Columbia, sau turneele de la Marsilia, Milano, Tel Aviv si Madrid, participarea la cea de a XV-a editie a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa.

 

De asemenea, vom organiza turneul extraordinar al Piccolo Teatro, Milano, la Bucuresti, cu prezentarea capodoperei regretatului Giorgio Strehler, fondatorul Uniunii Teatrelor din Europa si al Piccolo Teatro, cu legendarul spectacol Sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, în primavara acestui an. Vor fi cinci reprezentatii de exceptie, marcand revenirea, dupa foarte multi ani, a acestui prestigios colectiv la Bucuresti si aniversarea a 50 de ani de teatru a interpretului lui Arlechino - Ferruccio Soleri.

 

Alexandru Darie, director

 

Teatrul Ion Creanga

 

1. În luna decembrie, 2005, Teatrul “Ion Creanga” a avut o premiera, spectacolul s-a numit Vis de Craciun si s-a jucat pe parcursul celor trei saptamani premergatoare evenimentului sarbatorit. Fiind un spectacol dedicat Craciunului, alcatuit din mai multe scenete si momente teatrale, un colaj, unitar tematic, dar fara sa aiba la baza un text dramatic consacrat, reprezentarea lui va fi reluata, probabil, în preajma viitorului Craciun. Spectacolul n-a beneficiat de ceea ce s-ar putea numi chiar o cronica teatrala, ci doar de consemnari favorabile în mai multe cotidiane si în emisiunile posturilor de televiziune. A avut succes de public, ceea ce ne determina sa ne gandim la reluarea lui în decembrie viitor.

 

2. In momentul acesta putem vorbi doar despre un proiect de repertoriu pentru 2006, despre intentiile noastre. Repertoriul înseamna certitudini. Inca nu stim care va fi bugetul acordat. Ne mai lipsesc si numele unor creatori, un compozitor sau un regizor, care vor fi abordati în situatia în care vom avea fonduri pentru titlul propus. Trebuie sa recunoastem însa, spre cinstea patronilor nostri, Primaria Capitalei, Directia de Cultura, ca, în ultimii ani, bugetul acordat teatrului, pentru productie si investitii, a fost unul generos.

 

In prezent, se repeta un spectacol pe un text scris de niste copii americani, Tigrisorul purpuriu caruia îi placeau clatitele, în regia unui tanar regizor, Cornelius Pavaloi, si scenografia Ancai Paslaru. Premiera va avea loc în a doua jumatate a lunii ianuarie. Cu multi ani în urma, textul s-a mai jucat la Teatrul “Tandarica”.

 

Saptamana aceasta organizam un casting, în urma caruia regizorul Kincses Elemer ar trebui sa aleaga, dintre concurenti, pe cel care va interpreta rolul Micul Print si pe cel care va fi Pilotul, doua dintre personajele dramatizarii facute de regizor dupa Micul Print, de Antoine de Saint-Exupery.

 

Repertoriul lui 2006 ar arata cam asa:

 

Sala Mare

 

- Fat Frumos, pestisorul de aur si Ghionoaia, de Bogdan Uritescu, in regia lui Cornel Todea. O premiera absoluta, ale carei repetitii vor începe în a doua jumatate a lunii ianuarie.

 

- Micul Print, dramatizare de Kincses Elemer, dupa Antoine De Saint-Exupery. Regia, Kincses Elemer. Repetitiile vor începe la începutul saptamanii viitoare.

 

- Alba ca Zapada, dupa Fratii Grimm. Un proiect ambitios, fiindca va fi un muzical, o mare montare, un spectacol semnat de regizorul Cornel Todea.

 

- Imaginile sunt imagini, de Eugen Ionescu.

 

- Cele 4 fetite, de Pablo Picasso, premiera pe tara.

 

Sala Studio

 

Vom continua experimentul început cu spectacolul Baloane colorate, a carui premiera a avut loc în luna octombrie a anului trecut, e vorba de programul Educatia timpurie, Teatrul pentru copii de 0-3 ani. Urmatoarele spectacole vor fi:

 

- Ce am în buzunare? (pentru copii de 18 luni)

 

- Fericit, trist si furios (pentru copii de 2 ani)

 

- Bazai ca un bondar (pentru copii de un an)

 

Pentru cele trei spectacole avem, deocamdata, un consultant stiintific, acelasi ca si la Baloane colorate, e vorba despre psihologul Carmen Anghelescu.

 

3. Revenind asupra titlurilor din repertoriul propus, constatam cu usurinta ca, din cele 8 titluri, 6 sunt romanesti si 2 straine, Imaginile sunt imagini si Cele 4 fetite, Alba ca Zapada si Micul Print fiind, ca opera dramatica, creatii apartinand unor creatori autohtoni. Cele trei scenarii de la Sala Studio vor fi nu numai originale, ci si spectacole în premiera absoluta.

 

4. Intentionam sa organizam, în luna septembrie, cea de a doua editie a Festivalului International de Teatru pentru Copii “100, 1000, un milion de povesti”, a carui prima editie a avut loc în luna octombrie a anului trecut.

 

Cu Imaginile sunt imagini, dar si cu cele trei spectacole prezentate în limba franceza, existente deja în repertoriul nostru curent, Farsa Jupanului Pathélin, Improvizatie la Alma si Théatre sans animaux, spectacole semnate de  regizorul Cornel Todea, suntem participanti dintre cei mai activi la manifestarile dedicate Francofoniei si gazduite anul acesta de tara noastra.

 

Ioan Garmacea, director adjunct

 

Teatrul Mic

 

Ne laudam cu trei spectacole care se bucura de cronici favorabile si care fac deja sali pline: Cum gandeste Amy de David Hare, regia Catalina Buzoianu (premiera în noiembrie 2005); Terorism de Vladimir si Oleg Presniakov, regia Gianina Carbunariu (premiera în noiembrie 2005); Vitamine de Vera Ion, regia Ana Margineanu (avanpremiera în decembrie 2005). Cu siguranta vor avea succes la public, dar si la critica de specialitate în 2006.

 

Repertoriul teatrului e diferentiat (avand în vedere faptul ca avem doua sali). La Teatrul Foarte Mic ne-am propus promovarea dramaturgiei contemporane romanesti (dar nu numai), am încercat sa castigam si sa ne adresam unui alt segment de public, ma refer, bineînteles, la publicul tanar. Apoi am “umblat” putin la schimbarea de imagine a acestui spatiu cultural. Ne-au venit în ajutor tineri regizori si actori, pe care i-am sprijinit cat am putut si cu care am colaborat foarte bine. La Foarte Mic si-au gasit un minunat teren de confruntari artistice, lansari de “manifeste” teatrale, urmate de discutii aprinse, de experimente de tot felul. Un real succes a fost si colaborarea cu DramAcum, ce s-a concretizat cu montarea pe scena de la TFM a doua texte castigatoare ale acestui concurs: Elevator de Gabriel Pintilei si Vitamine de Vera Ion.

 

Strategia repertoriala a salii Teatrului Mic se bazeaza în continuare pe dramaturgia clasica, consacrata.

 

Ca evenimente teatrale mai deosebite avem niste planuri, dar nu dezvaluim nimic, deocamdata...

 

Cristina Tudor, secretar literar

 

Teatrul Nottara

 

1. Am avut, în luna decembrie 2005, urmatoarele premiere: Scandal la opera (titlul original: Tenor de împrumut) de Ken Ludwig, traducerea, adaptarea, regia si ilustratia muzicala: Petre Bokor; Richard al III-lea nu se mai face de Matei Visniec, regia: Michel Vivier. Fireste, mizam pe succesul lor de public si de critica. “Semnele” sunt încasarile si cronicile favorabile.

 

2. Ca si în celelalte stagiuni, dorim ca repertoriul anului 2006 sa fie cat mai variat si atragator. El cuprinde spectacole reluate din anii (anul) trecuti(t), care s-au bucurat de atentia publicului - amintim doar trei titluri: Operele complete ale lui WLMsXPR, Titanic Vals, Sotul pacalit, care au trecut de reprezentatia cu numarul 100 -, productii mai noi, aparute în prima parte a stagiunii 2005-2006: Billy Schiopul, Vizitatorul, Scandal la opera, Richard al III-lea nu se mai face si, fireste, acelea care vor avea premiera în 2006. Se repeta: Sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, regia: Razvan Dinca, si Travestiuri de Tom Stoppard, regia: Dan Vasile (premiera pe tara). Celelalte titluri ale anului 2006 sunt: Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, Strigoii de Ibsen, Fii cuminte, Cristofor de Aurel Baranga, Padurea spanzuratilor (roman dramatizat de Dan Micu), Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal de Matei Visniec. De asemenea, avem în vedere un proiect, prin care vom selecta, în urma unui concurs, un regizor tanar ce va monta un text romanesc.

 

3. Anul 2006 va cuprinde opt premiere (patru cu piese romanesti si patru cu piese straine).

 

4. Vom organiza, în acest an, Festivalul “Dale Bucurestilor”. Avem doua coproductii: Richard al III-lea nu se mai face (Teatrul “Nottara”, Teatrul “G.A. Petculescu” din Resita si Teatrul Presquile din Granville, Franta) si Sluga la doi stapani (Teatrul “Nottara”, Teatrul “George Ciprian” din Buzau).

 

Marinela Tepus, secretar literar

 

Teatrul Odeon

 

1. Da. Spectacolul Aventurile lui Habarnam, dupa Nikolai Nosov, regia Alexandru Dabija, muzica Ada Milea. Premiera a avut loc pe 10 decembrie 2005 si se bucura deja de mare succes, atat in randul copiilor, cat si al adultilor.

 

2. In repetitii: Joisarbatoare de Katalin Thuroczy, regia Radu Afrim (premiera pe tara).

 

Premiere in 2006: un spectacol de teatru-dans realizat de Alexandru Dabija si Razvan Mazilu; Ceasornicaria Taus, de Gellu Naum, regia Dragos Galgotiu; Ionesco inedit, dupa scrierile lui Eugène Ionesco, regia Alexandru Dabija.

 

3. Piese straine: Joisarbatoare, de Katalin Thuroczy.

 

Piese romanesti: Ceasornicaria Taus, de Gellu Naum, si Ionesco inedit, dupa scrierile lui Eugène Ionesco.

 

4. In luna mai 2006 se va desfasura, la Teatrul Odeon, prima parte a proiectului de Schimb Dramaturgic Romano-American ARTE (American-Romanian Theatre Exchange), derulat in parteneriat cu Lark Theatre din New York. Vor fi prezenti la Bucuresti renumiti dramaturgi americani: Doug Wright, proaspat laureat al Premiului Pulitzer (autorul piesei Marchizul de Sade, montata in anul 2005 la Teatrul Odeon), David Henry Hwang, Saviana Stanescu, Kelly Stuart si Tanya Barfield.

 

Tot in luna mai, Teatrul Odeon va face un turneu in Austria (Viena, Graz, Linz) cu spectacolele Sefele si Genocid sau ficatul meu e fara rost, de Werner Schwab.

 

Suntem deja invitati la festivaluri importante din tara si strainatate: Craiova, Arad, Piatra Neamt, Galati, Brasov, Chisinau, Venetia.

 

In paralel, se desfasoara si programe mai vechi ale teatrului: Spectacole-lectura si Teatrul Odeon si scoala.

 

Alina Moldovan, consilier artistic

 

Tamara Susoi, secretar literar

 

Teatrul Luni de la Green Hours

 

1. Ultimele doua premiere au avut loc la Teatrul LUNI de la Green Hours în luna noiembrie 2005. Este vorba despre versiunea în limba romana a piesei The Sunshine Play de Peca Stefan (a carei premiera mondiala - în limba engleza - s-a întamplat la Dublin Fringe Festival, în septembrie). Piesa a fost scrisa special pentru acest festival la care Teatrul LUNI a fost invitat ca urmare a castigarii Fringe Award - 2004. Cealalta premiera ar fi Sectorul S, text si regie de Emanuel Parvu. Succesul de public e deja garantat de salile pline la ambele spectacole, iar cronicile de pana acum indica si confirmarea “specialistilor”.

 

2. Teatrul LUNI se doreste a fi un spatiu de libertate artistica absoluta. Nu exista restrictii legate de text, de distributie, de “viziune artistica” si, în general, nici un fel de constrangeri în afara celor de spatiu/timp Green si, bineînteles, a celor materiale/financiare.

 

Acest concept implicand într-o masura neprogramaticul, chiar aleatoriul - în sensul bun - ne pune în situatia de a nu putea concretiza în acest moment titlurile tuturor pieselor si ale premierelor stagiunii 2006. Care va numara - deja se prefigureaza - cel putin cinci noi spectacole. Artistii deja “ai Green”, împreuna cu noi nume ce vor aparea inevitabil în acest spatiu, vor fi creatorii si ai noii stagiuni teatrale.

 

Astfel ca, premiere previzibile ar putea fi, întamplator sau nu, spectacole ale “ultimilor dramaturgi” ai anului precedent: Donne di Fuori de Emanuel Pârvu si Oreste Teodorescu (regia E. Pârvu) si spectacolul - de interactivitate maxima, la limita experimentului - Sitcom, scris de Peca Stefan, regia Ana Margineanu. De asemenea, ne propunem realizarea unui “remix” al spectacolului “muzic-hal-izat” No Moms Land (cu Ada Milea, Romulus Chiciuc si foarte tanarul muzician Adrian Cristescu, în regia lui Radu Afrim, dupa textul Prima iubire al lui S. Beckett).

 

3. Din aceleasi motive precum cele de mai sus, chiar nu stim! Ne bucuram cand avem ocazia “punerii în scena” a unui text romanesc, dar o propunere de text strain, venita din partea unui regizor de valoare, ne da în aceeasi masura satisfactie.

 

4. Teatrul LUNI va participa, ca în fiecare an, cu spectacolele sale (practic, cu întreaga sa stagiune) la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. De asemenea, îsi va plimba, din nou, cu siguranta, productiile la diverse alte festivaluri si manifestari de teatru din tara si strainatate, inclusiv private. Se prefigureaza, pe de alta parte, o colaborare de durata cu Teatrul National Bucuresti - Sala 99. Daca Teatrul LUNI va beneficia de finantarea FCN (la care a aplicat), un eveniment important îl va constitui rezidenta regizorala pe care a imaginat-o în cursul verii 2006.

 

Voicu Radescu, director  

 

Teatrul National Bucuresti

 

1. La TNB nu a fost nici o premiera în luna decembrie.

 

2. Programul nostru repertorial pe 2006:

 

Premiere 2006:

 

La Sala Amfiteatru: A patra sora de Janusz Glowacki, regia: Alexandru Colpacci; decor: Puiu Antemir; costume: Florilena Popescu-Farcasanu. Cu: Mircea Albulescu, Simona Bondoc, Marius Manole, Amalia Ciolan, Tania Popa, Stefana Samfira, Mihai Calin, Gavril Patru, Bogdan Musatescu, Ovidiu Cuncea, Dragos Ionescu, Mihai Verbitchi.

 

La Sala Atelier: Idolul si Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, regia: Ion Cojar; decorul: Stefan Caragiu; costume: Liliana Cenean. Cu: Dan Puric, Ileana Stana Ionescu, Ileana Olteanu, Cesonia Postelnicu, Mimi Branescu, Irina Cojar, Afrodita Androne si Matei Alexandru.

 

La Sala Amfiteatru, în 22 ianuarie, la ora 11,00, va avea loc un spectacol mai special: Centenar Birlic.

 

Spectacole în pregatire:

 

La Sala Mare: Burghezul gentilom de Molière; regia: Petrica Ionescu; scenografia: Dragos Buhagiar; muzica Adrian Enescu (coproductie cu Teatrul National de Opereta).

 

Eduard al III-lea de (atribuit lui) Shakespeare (premiera pe tara); regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Dragos Buhagiar.

 

La Sala Amfiteatru: Dl Valentino de Borislav Pekic; regia: Horea Popescu; decor: Horea Popescu, Diana Ioan; costume: Dan Coma.

 

Neîntelegerea de Albert Camus; regia Felix Alexa.

 

La Sala Atelier: Comedie rosie de Constantin Turturica (premiera absoluta); regia, decorul, ilustratia muzicala: Alexandru Tocilescu; costume: Cosmin Ardelean.

 

Menajeria de sticla de Tennessee Williams; regia: Catalina Buzoianu; scenografia: Lia Perjovski; cu Valeria Seciu.

 

La Sala Studio/Opereta: Dansand pentru zeul pagan (Dancing at Lughnasa) de Brian Friel (premiera pe tara); regia: Lynn Parker (Irlanda).

 

Proiecte în faza de discutie:

 

Claudiu Goga: Jocul ielelor de Camil Petrescu.

 

Alexandru Dabija: titlu neprecizat.

 

Radu Penciulescu: Aniversarea de Harold Pinter (premiera pe tara).

 

În cadrul Anului Francofoniei, la TNB va avea loc, în 11 martie, un Recital de poezie francofona, coordonat de Ion Lucian.

 

De asemenea, TNB va gazdui, în 3 aprilie, spectacolul Burghezul gentilom - comedie-balet de Molière si Lully (directia artistica: Vincent Dumestre), iar, în 12 aprilie - A vue du nez dupa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand (cu: Jacques Weber).

 

Un alt proiect al TNB este cel coordonat de regizoarea Sanda Manu - Teatru nou cu piese vechi, bazat pe propuneri ale tinerilor regizori.

 

3. Programul repertorial al TNB pe 2006 include 3 piese românesti (2 clasice, 1 premiera absoluta) si 7 piese straine (2 clasice).

 

4. Manifestarile din cadrul Anului Francofoniei; colaborarile în cadrul NETA (Noua Actiune Teatrala Europeana); spectacolul Burghezul gentilom, în colaborare cu Teatrul National de Opereta; turneul cu spectacolul Lysistrata realizat de Michael Cacoyannis la Atena (cu Maia Morgenstern si Vlad Ivanov, actori ai Teatrului National din Bucuresti).

 

Artisti invitati din strainatate: Lynn Parker (Irlanda) - regizoare; Petrika Ionesco (Franta) - regizor; Alexandru Colpacci (Franta) - regizor.

 

Ilinca Tomoroveanu, director artistic

 

Teatrul de Comedie

 

Toate spectacolele Teatrului de Comedie au succes la public. Spectacolele noastre se joaca in mare masura cu casa închisa.

 

La Sala Mare se repeta spectacolul Ce formidabila harababura! de Eugène Ionesco, în regia lui Gelu Colceag, care va avea premiera oficiala în 21 ianuarie 2006. Tot în faza de repetitii se afla aici spectacolele: Doi tineri din Verona de William Shakespeare, în regia lui Felix Alexa (data estimativa a premierei: 15 februarie - 1 martie 2006) si Revizorul de N. V. Gogol, în regia lui Horatiu Malaele (data premierei: 28 martie 2006).

 

In Foaierul Salii Mari se va juca Usa de Matei Visniec, în regia Alicei Barb (premiera: ianuarie 2006).

 

La Sala Studio se repeta spectacolul Hoatele sau N-avem bani, nu platim! de Dario Fo, în regia lui Dan Tudor (premiera: ianuarie 2006). Tot aici, se afla, în faza de proiect, spectacolul Delir in doi si-n cati vrei de Eugène Ionesco, în regia lui Claudiu Goga (premiera: martie 2006).

 

Cu titlul de proiecte-eveniment, Teatrul de Comedie va organiza în 2006: etapa a II-a a programului COMEDIA TINE LA TINEri, în care sunt implicati regizorii: Radu Corlateanu, Aurel Palade, Titus Scurt si Mona Gavrilas; Festivalul Comediei Romanesti - festCO, editia a IV-a, în perioada 8-15 aprilie 2006; Concursul de Comedie Romaneasca - decernarea premiilor în cadrul festCO 2006.

 

Secretariatul literar

 

Ancheta realizata de Anca Hatiegan si Cristina Spatarelu

 

 

 

DOINA PAPP

 

Teatrul National pe drumul schimbarii

 

Conferinta de presa organizata de noua conducere a Teatrului National din Bucuresti la începutul stagiunii a avut loc dupa premiera superproductiei Chicago, s-ar crede ca semn de delimitare între vechile si noile proiecte ale primei noastre scene. Si totusi, directorul general Ion Caramitru nu s-a lepadat de aceasta productie doar pentru ca venea din trecut, apreciind cu delicatete ca pe un gest temerar ilustrarea colegilor sai într-un gen cu putina traditie la noi.

 

Chicago de Bucuresti

 

Sincer vorbind, multi dintre noi s-au asteptat la lucruri mult mai rele, asa încat surpriza de a vedea un spectacol cel putin onorabil a fost o usurare generala. Cei care au venit de acasa cu prejudecati, cu gandul la succesele internationale ale acestui titlu, la Bob Fosse si performantele music hall-ului american, ba chiar si la pretul biletului s-ar putea sa fi avut deziluzii. Dar daca, schimband optica, încercam sa vedem eforturile si performantele reale ale unor artisti, s-ar putea sa vedem cu atat mai mult partea plina a paharului. Pe scurt, nu mai conteza ca povestea din libret despre gangsterii din Chicago e surclasata de ororile scenariilor contemporane mult mai performante în materie, ci faptul ca acest pretext poate genera un spectacol fosforescent (regia Richard Reguant, scenografia Catalin Arbore, conducerea muzicala Dan Ardelean), trepidand de ritm si energie, o superproductie. Ca aici mai descoperim si un binevenit ton ironic la adresa temelor grave, precum violenta, coruptia, libertinismul, iar racordarea la limbajul comun anilor 30 se face cat se poate de natural - lucrul nu poate decat sa ne bucure. Cu atat mai mult cu cat epoca jazzului, despre care e vorba, e privita ca o realitate socio-culturala, si nu doar ca un sound. Actorii Nationalului din distributie, alaturi de numerosul ansamblu al acestui spectacol, s-au implicat pe viata si pe moarte în realizarea lui. Se vede asta din felul în care “presteaza”, cantand live si dansand solo sau în grup cu destula precizie, jucand interactiv sau pe cont propriu roluri mai întinse sau mai mici. Unii dintre ei sunt de-a dreptul performanti, adaugand aici si trasaturi ce tin de farmecul personal. Marea surpriza e Monica Davidescu, nu fiindca realizarile ei de pana acum n-ar fi fost de natura s-o recomande pentru rolul nabadaioasei Rosie Hart, ci tocmai pentru ca, mai ambitiosa ca niciodata, actrita straluceste si în acest gen, prezenta ei scenica incandescenta confirmand renumele castigat. Despre Ilinca Goia se spune ca a facut studii speciale de music hall în America. Cu atat mai buna aceasta ocazie pentru a arata ce a invatat. Dezbracata de obisnuitul ei aer martial, tanara actrita demonstreaza acum cu adevarat multiple disponibilitati, fiind, in plus, si o partenera generoasa în scena. Spectacolul a mizat evident pe renumele lui Stefan Banica jr, mai cunoscut publicului decat producatorul spaniol al montarii. Vedeta se achita de sarcinile ce-i incumba în calitate de vedeta, adica de a tine sala în mana si de a o duce cu el, chiar cand personajul e antipatic. Artistul se simte aici în largul lui, caci e nascut pentru varieteu, punandu-si în valoare complexa vocatie. N-am vazut-o pe Maia Morgenstern în rolul patroanei de la închisoarea-bordel, am aplaudat-o în schimb pe dublura ei Carmen Ionescu, profesionista remarcabila, pana si în maniera de a se valorifica fizic. Silviu Biris e mult mai bine ca în unele dintre creatiile lui anterioare de la proza, pentru ca rolul îi permite sa-si exploateze tipologia, genul, deopotriva cu umorul si calitatile vocale. Sfiosul care da tot timpul în gropi si se mai si plange devine astfel, în interpretarea sa, un personaj de referinta.

 

Chiar daca fara anvergura scontata, Chicago ramane un punct de atractie pe afisul bucurestean, un spectacol agreabil, al carui fast, temperat de conditiile dambovitene, e bine compensat de elanul interpretilor.

 

La vremuri noi, oameni noi

 

 Grabiti sa ne arate ce au muncit ei în timp ce restul lumii era în vacanta, artistii Nationalului ne-au chemat sa vedem, la scurt timp de la deschiderea stagiunii, si prima premiera asumata integral de noua conducere: Inima de caine, dupa Mihail Bulgakov, dramatizarea si regia Yuriy Kordonskiy. Considerand ca menirea lui ca fost cetatean al fostei URSS este sa povesteasca mereu prin ce-au trecut concetatenii sai în vremuri nu demult apuse, tanarul regizor, acum traitor pe meleaguri americane, a ales respectiva nuvela ca un avertisment pentru zilele noastre. Caci, vorba aceea, nu stim ce savant ar putea sa se joace din nou cu destinul omenirii, clonand, doamne fereste!, vreun model uman de tipul celui din piesa. La Bulgakov trimiterea este la omul nou, cu care s-au laudat bolsevicii chiar dupa ce lupta de clasa i-a pus acestuia în mana un kalasnikov, dar mecanismul prin care faptul devine posibil are putere de generalizare. In spectacol, concluzia e îndelung speculata simbolic, vizual si sonor, prin asocierea operatiei de transformare a cainelui bun în om rau, cu drapelul rosu si in acordurile Internationalei. Si mai actuala pare a fi problema intelectualului sovietic, a carui sovaire au deplans-o îndelung disidentii rusi, unul dintre acestia fiind si profesorul din piesa, reprezentant al filistinismului mic bughez. Fiindca, oricata rezistenta ar arata acesta încapatanandu-se sa se izoleze în apartamentul lui confortabil, cu tabieturi de aristocrat si “mofturi” experimentale, Preobrajenski, ca si alte personaje cunoscute din piese de Nicolai Erdman, de pilda, poate fi acuzat de defetism. Victor Rebengiuc sugereaza convingator consecintele naivitatii profesorului, întregul dezastru pe care neangajarea lui îl produce, ca si disperarea de a nu se putea face înteles. Reprezentand o alta generatie, Bomenthal, mai tanarul sau coleg, ale carui subtile ipocrizii le interpreteaza adecvat Mircea Rusu, nu i se opune ca mentalitate, chiar atunci cand dusmanul de clasa i se înfatiseaza sub chipul unei slujnice nurlii. Tania Popa, Cecilia Barbora, Serban Ionescu - un memorabil administrator de bloc turnator -, Alexandru Bindea, Radu Gheorghe, Florina Cercel si toti ceilalti înfatiseaza o tipologie specifica anilor cand Bulgakov era interzis de cenzura. In rolul omului-caine, Marius Manole îsi compune cu migala o aparitie plina de ticuri de patruped, fiind mai artistic în partea a doua, cand îl înfatiseaza pe omul cu apucaturi animalice. Personajul se impune starnind sentimentele contradictorii pe care le presupune fantastica lui transformare.

 

Cu o scenografie minimala care n-a solicitat-o prea mult pe talentata Stefania Cenean, avem, prin Inima de caine, nu numai un roman teatral, cu fabuloase aventuri asemenea celorlalte povestite de Bulgakov, ci si un mesaj. Pe cale de consecinta, acesta ar fi si drumul pe care tine sa se angajeze noua directie a Nationalului, acela al spectacolelor cu miza politica, sociala, culturala. Cred ca am înteles bine, avand în vedere si celelalte proiecte anuntate, privind dramaturgia romaneasca sau capodoperele teatrului universal. Printre ele un interes real starneste programul intitulat Teatru vechi în haine noi, referitor la piesa romaneasca, încredintat regizoarei Sanda Manu, demn de un teatru care-si asuma raspunderi privind cultura nationala.  

 

ANCA HATIEGAN

 

Dreptatea lui Habarnam

 

Teatrul Odeon, Aventurile lui Habarnam dupa Nikolai Nosov;

 

traducere de Nina Gafita; dramatizare de Mihaela Michailov;

 

regia Alexandru Dabija; scenografia Constantin Ciubotariu;

 

muzica originala: Ada Milea

 

E una din cartile preferate ale copilariei mele: Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai de Nikolai Nosov, editata prima oara la noi în 1956, în traducerea lui Dan Faur si a Rodicai Campeanu - mai reusita, cred, decat versiunea recenta, aparuta în colectia Humanitas Junior, cel putin în privinta felului cum au fost adaptate la limba romana numele personajelor. (Judecati si dumneavoastra: Daca si Cica se numesc acum Posibil si Probabil, Zaharina Zaharinovici Sirop a devenit Zahar Zaharescu Limonada s.a.m.d.) Mihaela Michailov, semnatara dramatizarii dupa povestea lui Nosov, montata de curand la Teatrul Odeon (data premierei: 11 decembrie 2005), a optat însa pentru cea de-a doua varianta, probabil si pentru ca e singura cunoscuta de publicul tanar, caruia i se adreseaza în primul rand spectacolul regizat de Alexandru Dabija. Dar asta nu are prea multa importanta, în raport cu meritele dramatizarii si ale reprezentatiei - savuroase - oferite de actorii Teatrului Odeon.

 

Protagonistul Aventurilor... e un “antierou” simpatic, dar cu vadite tendinte spre impostura, minciuna, fanfaronada etc. Habarnam pare irecuperabil: nu stie nimic, nu reprezinta, la prima vedere, nimic - identitatea sa se pliaza dupa a celorlalti prichindei din Orasul Florilor, personajul încercand, în zadar, sa devina, rand pe rand, muzicant, pictor, poet, asemeni prietenilor sai. El va fi “reeducat”, la capatul a numeroase peripetii, prin mijloace pasnice. Asemeni majoritatii povestilor pentru copii, Aventurile lui Habarnam implica o pedagogie a integrarii individului în societate, prin însusirea unor valori precum binele-adevarul-frumosul. (In acelasi timp, cartea scriitorului rus Nosov poate fi citita si ca o parafraza subtila la conditia omului sovietic, angrenat în procesul formarii “omului nou”.) Mihaela Michailov a renuntat însa la finalul moralizator al cartii, accentuand în schimb dreptatea lui Habarnam. Personajul, în interpretarea, plina de verva suava, aeriana, a lui Pavel Bartos (o alegere buna pentru acest rol), este, în felul sau, un artist al vietii, transformandu-si propria existenta, si pe a semenilor, în poveste. El se opune astfel, mai mult sau mai putin constient, lipsei de imaginatie a celor din jur, spiritului lor opac la desfatarile fanteziei. Nauc si pierde-vara, bufon si vagabond, aparent fara priza la real, Habarnam îi sesizeaza însa aspectele esentiale, de pilda atunci cand îsi deseneaza prietenii dupa cum îi dicteaza închipuirea. Caricaturile sale se bucura de apreciere, pana în momentul în care, unul dupa altul, “modelele” se recunosc, indignate, în imaginile deformate, care scot în evidenta defectele fiecaruia. Protestele publicului piticot sanctioneaza inclusiv derapajul de la canoanele reprezentarii realiste. Infruntarea dintre cele doua tipuri de reprezentare - cea libera în raport cu modelul din realitate si cea conforma lui - functioneaza, de altfel, ca un laitmotiv al spectacolului. Prezenta insidioasa în montarea de la Odeon, ochiul camerei de filmat îi modifica pana la urma termenii, (re)politizand jocul reprezentarilor aflate în conflict: spre sfarsitul spectacolului, Stietot (Marius Stanescu), seful neîncoronat al prichindeilor din Orasul Florilor, da ordine de pe un ecran. El rupe astfel vraja povestii si porunceste încolonarea, marsul înapoi, acasa, într-o realitate virtual(a) totalitara - realitatea lui Big Brother.

 

In ciuda semitonurilor nelinistitoare din final, veselia predomina în montarea de pe scena Teatrului Odeon, cu concursul actorilor, animati de o imensa pofta de joc. La atmosfera feerica a spectacolului contribuie, de asemenea, în mod decisiv, decorurile si costumele create de Constantin Ciubotariu dupa ilustratia originala a cartii, de A. Laptev, si muzica compusa de Ada Milea - corale si “recitative” sugubete, cu tenta absurda, în genul limmeriks-urilor englezesti, ritmate. Plante gigantice si intens colorate, desprinse parca dintr-un tablou fauvist, populeaza scena: tulpini groase si lungi, de înaltimea scenei, smaltuite în toate nuantele de verde, un pepene cat un zeppelin, care atarna deasupra capetelor prichindeilor, flori ale caror corole pot atinge marimea unei roti de bicicleta. Cand prichindeii se pregatesc sa plece în marea aventura care-i va purta în Orasul Verde (locuit doar de fetite) pe calea aerului, scena se goleste - ramane numai balonul în care se va efectua calatoria, pe care acestia îl umfla la vedere. Un pic de abur pompat apoi la nivelul podelei si senzatia de desprindere de pamant si zbor deasupra norilor e desavarsita... In Orasul Verde fetitele roiesc în jurul baietasilor. Doua prichindute (Adriana Trandafir si Ana Maria Moldovan) îl urmaresc pe Habarnam cu o camera de filmat pana în varful patului, imaginile captate fiind proiectate “live” pe un mare ecran din fundul scenei, în timp ce Fulg-de-nea (Rodica Mandache), împopotonata grotesc, sau Ochi-albastri (Catalina Mustata) gasesc tot felul de pretexte sa se învarta în jurul unei oglinzi. Pasiunile se încing si Strop de miere (Dorina Lazar) ajunge sa danseze tango cu Pilula (Mircea Constantinescu). Dar, asa cum anticipasem, rationalul Stietot pune punct, cu gesturi seci, petrecerii.  

 

MARIUS MARIAN SOLEA

 

Subventia-si intinde trupul si devine vis ferice (I)

 

Am ales un titlu de sugestie romantica din simplul motiv ca romantismul valideaza, la nivel istoric, jertfa. Insa nu tine de competenta noastra nici sa o nuantam si nici, mult mai simplu, sa o identificam, lasand astfel cititorului nostru prilejul deductiei.

 

In anul care a trecut, ne-a fost dat, prin Ordin de Ministru, sa cunoastem tainele subventiei, pana in cele mai marunte viscere ale birocratiei, pana in cele mai intime afecte, pozitive si negative, ale editorilor de carte si ale coordonatorilor de publicatii culturale.

 

Cum la aceasta cunoastere am participat intr-o deplina singuratate, putem crede acum, fara nici un risc, ca avem o reprezentare completa asupra fenomenului. Intrebarea imediata, chiar mecanica, este: la ce ne-ar putea folosi respectiva cunoastere? Dar pentru ca nu s-a gasit nimeni prin preajma sa ne intrebe acest lucru, ne raspundem singuri: pentru cate un text din acesta, nascut, iar nu facut.

 

In doua guvernari am intalnit un singur om aplicat meseriei pe care o face, secretarul de stat Ioan Onisei, si am auzit, ca un zvon, si despre competenta doamnei Delia Mucica. Nu ar fi corect sa il omit pe fostul ministru, Razvan Theodorescu, dar, in acest caz, parerea noastra este limitata de neintalnirea cu domnia sa, folosind expresia intr-un concept cultural. In rest, conjunctura a fost dominanta conditiei.

 

Cu o frecventa aproape lunara, a trebuit sa pornim tot felul de lupte interne intre birourile si directiile MCC, pentru ca oamenii aceia sa isi poata lua intr-un final banii obtinuti in Comisie, fiind nevoiti sa argumentam continuu firescul, normalitatea, logica. Am dori numai sa redam un traseu, pana la semnare, al celor peste 200 de dosare implicate in 2005 in Programul National pentru Subventionarea Culturii Scrise, nu pentru a eterniza traseul, ci pentru a-l ridiculiza in ochiul “contribuabilului”, cuvant care acum pare sa inlocuiasca in intentie si in eficienta mai vechiul “concetatean”.

 

Asadar, secretarul Comisiei primeste, prin condica, dosarul, inregistrat, de la secretariatul Directiei Generale Creatie Contemporana, Diversitate Culturala. In urma unor verificari, prin care se urmareste ca respectivul dosar sa contina toate documentele necesare, il da, prin condica, Oficiului Juridic. De aici, il ia, prin condica, si il da directorului directiei, pentru semnare si stampilare. Dosarul ajunge din nou la consilier si acesta il preda, prin condica, secretariatului directiei din care face parte, pentru a fi inaintat, prin condica, Directiei Buget, Finante, Dezvoltare. Aici, urmeaza o prelucrare a cifrelor trecute in niste fise de calcul, ante si postcalcul, absurde, o sa argumentez in textul urmator. Cum acestea, in cazul in care sunt reale, nu pot da rezultate corecte decat printr-un miracol, dosarul se intoarce la consilier, pentru a rechema editorul sa refaca actele, de foarte multe ori, de la doua-trei pana aproape de zece, dupa caz, in functie de abilitatea contabila a editorilor, unde ar fi foarte mult de discutat... In situatia in care lucrurile se desfasoara bine, sub indrumarea unei doamne de la contabilitate, cu vocatia eroismului discret, dosarul trebuie musai luat, prin condica, de consilierul caruia i s-a incredintat Programul Subventiei si dus, prin condica, reprezentantului Ministerului Finantelor, desi acesta isi are biroul tot in compartimentul Buget. De aici, prin condica, dosarul se intoarce la consilier si este dat, prin condica, la Cabinetul Ministrului sau, in functie de situatie, la cabinetele unor secretari de stat, pentru semnatura finala, mantuitoare. De aici, prin condica, dosarul se intoarce la secretariatul directiei, de unde il ia, pe semnatura, consilierul. Acesta trebuie sa sune la editura sau la redactia respectiva pentru a face fericitul anunt si pentru a-i fi adus un alt dosar, Decontul. Acest nou dosar este luat, prin condica, de la secretariatul directiei, dupa verificare i se ataseaza un exemplar semnat de contract si este trimis, prin condica, la Buget, pentru a se face plata.

 

Numarati de cate ori apare cuvantul condica, deduceti traseele, inmultiti cu numarul dosarelor care au castigat concursul de analiza si selectie, iar cifra obtinuta trebuie inmultita, la randul ei, invariabil, cu trei sau patru, media intoarcerii de la Buget a dosarelor. Va imaginati razboiul nostru, nervii oamenilor, starea natiunii? Intr-un final, dupa doua zile de explicatii, ni s-a permis un traseu cu mult simplificat, dar numai cu ajutorul secretarului general al MCC.

 

Acum, cand 2005 a fost singurul an fara nici macar un singur scandal de presa, in ceea ce priveste subventiile, fara prejudicii de imagine pentru MCC, Programul de Subventii se transfera unei alte institutii subordonate. Am sa argumentez cu prima ocazie ce va insemna acest lucru pentru cultura scrisa din Romania, ca oamenii aceia sa stie ce li se pregateste, intr-o discretie menita unor inamici.  

 

MIHAELA PAUN, director ArCuB

 

10 ani de ArCuB

 

Anul acesta ArCuB va implini 10 ani. Care sunt proiectele de traditie pe care le veti continua in 2006?

 

Avem cateva proiecte pe care le continuam de 5-6 ani. Unele ne apartin, din punctul de vedere al conceptului, altele apartin unor asociatii, fundatii, in general ONG-uri sau persoane fizice. Ma refer la proiecte mari, cum ar fi Festivalul de Jazz, la proiectul de Craciun care se numeste Cred in Mos Craciun, inceput în 2002, la organizarea Revelionului. Sustinem de multi ani Targul de carte “Bookarest”, Festivalul “DaKino”, Galele UNITER etc.

 

Luna Bucurestilor este un proiect la care ma gandesc din nou anul acesta. El a fost un proiect traditional al ArCuB, dar, la un moment dat, din varii motive, s-a renuntat la el. Evenimente au avut loc in continuare, in perioada aceea, pentru ca este o perioada buna, 9 mai-9 iunie, dar nu a mai fost numit “Luna Bucurestilor”, si multe din ele au fost organizate de ArCuB. Eu ma gandesc anul acesta sa revin la acest festival al orasului, pentru ca el poate sa tina sub acoperisul lui o seama de evenimente in sali sau in aer liber - concerte, spectacole de teatru, happening-uri, muzica de promenada, expozitii, Premiile Orasului Bucuresti - traditionale in cadrul Lunii Bucurestilor.

 

V-ati gandit la niste proiecte care sa-i atraga in mod deosebit pe tineri?

 

Eu as vrea sa cred ca in general toate proiectele pe care le gandim sunt si pentru tineri. Am cautat in ultimul timp sa ma folosesc de tehnici care sa fie ceva mai moderne, video-proiectii, multimedia, chiar si concertele tot pentru ei sunt. Apoi, mai avem si spectacolele pentru copii. Noi ne-am specializat mult in ultima vreme si pe proiecte in aer liber, dar asta nu inseamna ca nu doresc sa dezvolt programe in sali.

 

Puteti sa ne dati cateva exemple?

 

In aer liber au fost evenimente pentru copii: Cismigiul copiilor, pe care il facem din 2002, ca si pe cel de Craciun, si an de an ele s-au dezvoltat capatand elemente noi. Am inlocuit lucruri care s-au dovedit nefunctionale si am adaugat altele, tinand cont de cerintele publicului. Cismigiul a devenit un parc de distractii. Am incercat sa compensam - nu pot sa fac un Disneyland, din pacate, financiar nu-mi pot permite sa creez structuri, sa fac castele, jocuri -, dar am compensat prin prezenta oamenilor, actori, animatori, tot felul de puncte de atractie care sa-i fascineze pe copii. Am mai facut un Targ de Pasti, un spectacol de Florii, pentru copii, in Parcul Tineretului. Ma gandesc anul acesta sa ne mutam in Cismigiu, pentru ca toate evenimentele pe care le-am organizat acolo au avut succes. Am avut nu numai evenimente pentru copii, am avut spectacole de teatru cu foarte mare succes, în Cismigiu - de exemplu, Visul unei nopti de vara si Nunta, regizate de Beatrice Rancea. Oamenii au nevoie de astfel de spectacole pentru care în mod normal ar trebui sa intre în sala de spectacol, sa plateasca bilet. Toate spectacolele realizate în parcuri sau piete sunt cu intrare libera. Eu cred ca acest tip de spectacole trebuie sa existe. In felul acesta, o parte din banii pe care cetatenii îi dau la Primarie platind taxe si impozite se întorc la ei. Sigur ca foarte multe spectacole sunt si trebuie sa ramâna în salile de spectacol, dar la fel de bine trebuie sa existe si alternative.

 

Apropo de teatru, cu ce institutii ati colaborat?

 

Lucram bine cu toate institutiile. In primul rand, lucram cu institutiile care sunt, ca si noi, în subordinea Primariei Capitalei. Colaboram acum cu Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, cu Teatrul Nottara, Teatrul Act, am lucrat de asemenea foarte mult si avem cinci-sase nume de spectacole care se gasesc in momentul acesta in repertoriul Teatrului Act, care sunt sustinute financiar si de noi. Avem o buna colaborare cu centrele culturale cu care lucram, de exemplu, pentru Festivalul International de Jazz. Cam toate centrele culturale care au reprezentanta aici sunt partenerii nostri traditionali. UNITER este alt partener al nostru, cu care, de exemplu, anul trecut am organizat Festivalul National de Teatru, colaborare care este deja o traditie.

 

Eu imi doresc sa pot aduce mai mult teatru si in sala ArCuB. In momentul de fata, sala ArCuB e mai mult cunoscuta pentru spectacole de jazz, pentru Blues-urile facute cu Weinberger, toate avand un mare succes.

 

Eu sunt adepta a trei-patru proiecte importante pe an, in loc sa sa ma imprastii in multe proiecte, la care contributia ArCuB sa fie cu greu observata.

 

E adevarat ca misiunea ArCuB este de a ajuta si zonele experimentului din toate domeniile culturale, asa ne-am nascut practic: sa ajutam experimentalul, zona aceasta unde nu se implica multa lume. A fost foarte mult sprijinit dansul contemporan, care pe vremea aceea nu se bucura de prea mult suport, din cauza faptului ca nu aducea mult public. Apoi, spectacole de teatru care nu neaparat erau cu vedete, ci cu copii abia iesiti de pe bancile scolii si care nu dadeau o garantie a faptului ca lucrul facut de ei este un succes. In momentul acesta e nevoie de alternative la salile de teatru. In alte orase importante din Europa exista asa ceva. Si ArCuB ar putea sa fie o astfel de alternativa. Ne gandim la repunerea salii in circuit, e o sala de 400 de locuri, pe care poti foarte usor s-o exploatezi si este în centrul orasului. In plus, mai sunt si alte spatii in ArCuB care pot fi exploatate, in sensul acesta, de a crea evenimente, proiecte, happening-uri. Nu ma gandesc numai la sala de teatru, care e clasica, ci si la foaier, la sala mica etc.

 

Cat de mult va sprijina Primaria Capitalei? Va ajunge bugetul pentru atatea proiecte?

 

Noi suntem institutia Primariei, in subordinea acesteia, iar ceea ce facem se rasfrange si asupra imaginii Primariei, desi noi suntem un centru cu personalitate juridica. Lumea deja a invatat, s-a obisnuit cu denumirea de ArCuB - Arta-Cultura-Bucuresti, suntem centrul de proiecte culturale al Primariei Capitalei.

 

In privinta bugetului, il facem sa ajunga. Suntem o structura flexibila, nu avem un repertoriu de care trebuie da ne tinem, facem atat cat se poate, în limita fondurilor disponibile. De multe ori intram in colaborari. De exemplu, anul trecut am facut un proiect care a functionat foarte bine, un eveniment in aer liber, Europa la noi acasa, organizat cu ocazia zilei nationale a Romaniei, care s-a bucurat de succes, fiind realizat impreuna cu Ministerul Integrarii Europene. Noi am venit cu experienta capatata de ani de zile in a organiza astfel de manifestari si cu 30% din buget, restul cheltuielilor fiind suportate de MIE. Cred ca vom mai realiza impreuna astfel de proiecte, am discutat cu d-na ministru Anca Boagiu, care a fost incantata si si-a aratat disponibilitatea de a mai colabora cu noi.

 

Sigur ca întotdeauna suntem conditionati de banii care vin de la Primarie, dar asta nu ne împiedica sa incercam sa atragem si noi alte fonduri sau alti parteneri, atunci cand vrem sa facem mai mult.

 

Desi lucrati de mult la ArCuB, sunteti totusi noua in functia de director. Pe ce proiecte doriti sa va puneti amprenta in mod special?

 

Imi doresc foarte tare in clipa asta sa-mi refac echipa, sa reorganizez ArCuB. El nu mai poate sa ramana asa cum este. Statutul, organigrama, structura nu mai corespund cu ceea ce reprezinta acum ArCuB, traieste din alte bugete, mult mai mari fata de ce a fost in primii ani. Evenimentele sunt mai mari, mai importante, implicarea oamenilor din ArCuB e mai mare si mai serioasa, in sensul ca nu suntem doar niste finantatori, ci ne implicam efectiv in organizarea si in gandirea evenimentelor. În timp, s-a creat o echipa de organizatori de evenimente care poate concura cu succes cu echipe ale unor agentii de publicitate cu renume în organizarea evenimentelor, dar ea trebuie completata. In momentul acesta, imi doresc ca pâna în luna martie sa aduc oameni noi si buni, cu care sa facem treaba mai buna. Fara o echipa de oameni pasionati si devotati, nici un director pe lumea asta nu poate face nimic.

 

Dupa care, imi doresc sa facem niste proiecte interesante, cum ar fi un festival de teatru de strada. Ar fi un lucru extraordionar ca, la anul, cand Sibiul este capitala culturala europeana, ceea ce se va intampla la Sibiu sa fie adus si la Bucuresti. Ne-am si asociat în sensul acesta cu Sibiul si cu realizatori de festivaluri de strada din strainatate intr-un proiect Cultura 2000 si asteptam raspunsul prin aprilie.

 

Imi mai doresc sa încep o colaborare pe proiecte comune cu centrele culturale similare noua din alte capitale europene. Noi am mai avut niste colaborari in anii trecuti cu Berlinul, cu Viena, dar au fost intamplatoare. Anul acesta, colaborarile vor fi facute in urma unei strategii de extindere a ariei de activitate a ArCuB, în proiecte dedicate Anului Francofoniei, si din nou o colaborare cu Primaria Orasului Viena, de data aceasta dedicata Anului Mozart.

 

Interviu realizat de Gabriela Zafiu

 

 

 

Filme romanesti la Berlinala - 2006

 

(9-19 februarie)

 

Filmul Tertium non datur, regizor si scenarist Lucian Pintilie, realizat dupa nuvela Capul de zimbru, a lui Vasile Voiculescu, a fost selectat in cadrul sectiunii Forum a Festivalului de Film de la Berlin. Imaginea: Silviu Stavila. In distributie: Victor Rebengiuc, Sorin Leoveanu, Tudor Aaron Istodor, Cornel Scripcaru, Bogdan Stanoevici. Scenariul a fost publicat in 2005 in suplimentul Observatorului Cultural si editat in format electronic de Editura LiterNet. Despre filmul lui Cornel Porumboiu prezent si el la aceasta Berlinala am solicitat cateva precizari lui Lucian Pintilie care ne-a trimis scrisoarea lamuritoare de mai jos. (G.A.)

 

Tertium non datur

 

16 ianuarie 2006

 

Draga Gabriela,

 

Invitarea filmulului meu Tertium non datur la Festivalul de la Berlin era un fapt consumat inca din luna decembrie 2005. (Selectia avusese loc la inceputul lunii la Paris.)

 

Proiectul meu, marturisesc acum, era insa mult mai ambitios, si anume: voiam sa prezint Tertium non datur (nestatutar: 39 de minute, in loc de 1 ora si 20 de minute, limita minima a filmului de lung metraj la festival) insotit de un alt film romanesc, Livius dream, film profund original, al unui tanar pe care il pretuiesc mult, Cornel Porumboiu - dar care, la randul lui, era in afara regulii. Mai precis, dura tot 39 de minute, eh oui, in loc de 1 ora si 20! Prin selectionarea amandurora, Festivalul de la Berlin ar fi consfintit aceasta intovarasire a filmelor - profund diferite altminteri - sub un titlu comun: Mon pays (titlul cartii lui Emil Cioran) -, dar comitea o dubla abatere de la regulamentul de functionare a festivalului. Cu o singura conditie - daca le proiecta impreuna, asa cum propuneam eu (inchizand ochii la faptul ca filmul lui Porumboiu mai fusese deja proiectat in alte festivaluri, iar “virginitatea” lui, conditie de netranzactionat a puritanului regulament berlinez, era mai mult decat discutabila). Nu prea mai era nimic de facut. Si totusi, plini de bunavointa (si curiozitate, zic eu), au hotarat sa-l vada. Se mai putea deci conta in extremis pe forta de seductie a filmului, care sa indulceasca, sa corupa regulile. Si aici s-a intamplat lucrul cel mai comic al istoriei mele. Comisia de selectie a acceptat sa vada filmul - dar filmul nu era de gasit la Paris.

 

M-am indarjit, m-am ambitionat, am facut pe dracu-n patru. Si am gasit filmul in cateva ore pe care le mai aveam la dispozitie. Daca le place, n-au decat sa slalomeze cu abilitate printre regulamente.

 

Pe 12 ianuarie am primit un fax de la Paris.

 

“Jai le plaisir de vous confirmer linvitation de votre film Tertium non datur au Forum du nouveau cinéma, qui sera presenté avec le film de Monsieur Porumboiu, Livius dream...

 

Nathalie Streiff

 

Forum du nouveau cinéma”

 

Te imbratisez,

 

Lucian

 

 

 

In cadrul  sectiunii Panorama, a fost selectat filmul Legaturi bolnavicioase, regizor Tudor Giurgiu, scenariul Cecilia Stefanescu, dupa romanul ei, cu acelasi nume.  

 

Legaturi, Berlin si niste impresii

 

Acum cateva zile, am participat la spectacolul de decernare a premiilor unei bine cunoscute reviste de cultura. Se petrecea la Ateneul Roman. L-am ascultat din scaunul tapisat cu catifea rosie pe profesorul Mircea Martin, care ne indemna la solidaritate intelectuala si la respectarea institutiilor culturale de azi. In aceeasi zi, mai devreme, Tudor Giurgiu ma sunase sa ma anunte ca filmul nostru, Legaturi bolnavicioase, fusese selectionat in cadrul Festivalului de Film de la Berlin, in sectiunea Panorama. Si, in timp ce ascultam discursul lui Mircea Martin, mi-a trecut prin cap ca nu solidarizarea intelectualilor sau a oamenilor de arta, nu asocierea lor nediferentiata, doar in numele unor abstractiuni, ci micile asocieri, micile intalniri, asa cum a fost echipa pe care am format-o la inceput cu Tudor, apoi mai tarziu cu restul celor care au lucrat la film, vor schimba fata culturii noastre si imaginea pe care o avem despre noi insine, unii fata de ceilalti si, in cele din urma, fata de restul lumii.

 

Acum doi ani, cand Tudor m-a intrebat daca m-ar amuza sa scriem impreuna un scenariu dupa cartea mea, am acceptat mai mult in gluma. Am luat-o ca pe un soi de pauza din scrisul cartilor, care, in cele din urma, m-a prins. Am depus prima varianta a scenariului la concursul de prime CNC, in 2003, dar a fost respins. Privind acum in spate, simt o recunostinta ciudata fata de cei care au facut parte din juriul de atunci. Fara ei, toata placerea de a mai scrie inca cinci drafturi, dincolo de incertitudinile si cautarile inerente, mi-ar fi ramas straina. Dupa esecul din 2003, am inceput sa discutam, impreuna cu Tudor, mai relaxat despre filmul pe care urma sa-l facem. Am avut timpul fizic de a pleca intr-un sat uitat de Dumnezeu si de a sta o saptamana intreaga pentru a face un schelet al povestii. Povestea s-a schimbat de-a lungul timpului, dar, in mod ciudat, scheletul a ramas acelasi. Abia dupa ce, in 2004, scenariul a primit intr-un final finantare, am simtit nevoia sa apelez, ca la un cap limpede, la Razvan Radulescu, pe care il cunosteam inca de pe vremea studentiei, cand mergeam amandoi la cenaclul lui Mircea Cartarescu. A urmat inca o jumatate de an de lucru, iar discutiile pe care le-am avut cu Razvan in toata aceasta perioada, stranse laolalta, ar mai putea face un scenariu.

 

Apoi scenariul a intrat in productie si, o luna de zile, Tudor, impreuna cu actorii (Maria Popistasu, Ioana Barbu, Tudor Chirila, Catalina Murgea, Mircea Diaconu, Virginia Mirea, Tora Vasilescu etc.) si restul echipei pe care fiecare o va putea descoperi pe genericul filmului atunci cand il va vedea, a filmat zi de zi povestea pe care o incepusem cu doi ani si ceva in urma. Daca ar trebui sa existe o pilda, aceea ar fi ca, indiferent de institutii si de sistemul de cele mai multe ori intepenit, agresiv, autoprotector, conteaza incapatanarea ta si a oamenilor de care te inconjori, atunci cand vrei sa faci ceva cum este un produs de arta. Ca, in ciuda nesfarsitelor lamentari, exista poate nu neaparat o cinematografie romaneasca - as fi curioasa sa aflu ce inteleg cei care folosesc o astfel de sintagma generalizatoare si heirupista -, ci cativa regizori care incep sa vada astazi lumea in alt fel (nu intr-un fel unitar, ci diferit de la unul la altul), sa aiba o retorica personala, o coerenta.

 

Nu m-am imbatat cu apa rece: selectia la Berlin in Panorama nu inseamna automat nici succes de public, nici “valoare in sine”, nici garantia succesului la critica. Cred insa ca, pentru un film de debut (intr-un fel, un debut pe linie: debutul in lungmetraj al lui Tudor, primul meu scenariu, adaptare a unei carti de debut, Ioana Barbu in primul ei rol de film), selectia, alaturi de productii ale unor regizori ca Neil Jordan sau Marc Forster, face cat un premiu. E o recunoastere pe care scriitorii, de exemplu, o au mult mai tarziu, iar unii, din pacate, niciodata.

 

Asadar, Berlinul va fi primul oras in care filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, la care am avut privilegiul sa lucrez si eu, va fi proiectat. Va urma, in martie, premiera in Romania. Ma gandesc ca a fost un noroc, pentru un proiect care parea sortit esecului. In fond, care erau sansele pentru un scenariu respins de CNC, dupa un roman considerat cea mai proasta carte a acestui an (chiar daca a aparut, de fapt, in 2002) si cu un regizor care, fiind “atat de tanar”, i-a facut pe multi sa se intrebe “cine este acest...”, chiar daca a fost, in ultimii trei ani, directorul singurului festival international de film din Romania?

 

Cecilia Stefanescu  

 

CATALIN IONESCU ARBORE, director general al Operei Nationale din Bucuresti

 

Opera - destinul meu

 

D-le Catalin Ionescu Arbore, purtati un nume celebru in istoria scenelor lirice romanesti. Faptul ca sunteti fiul regizorului Anghel Ionescu Arbore a fost, desigur, un amanunt determinant in alegerea carierei dumneavoastra.

 

Am crescut si în casa a doi oameni de scena - un regizor de opera si o mezzo-soprana -, asa încat opera urma sa fie destinul meu. Am avut marea sansa a unei copilarii petrecute în culisele Operei din Cluj si, fara sa vreau, am luat contact cu felul în care se construieste un spectacol, de la momentul creatiei pana în seara premierei. Am vrut sa devin, pe rand, balerin, pianist, cantaret, actor..., dar parintii mei au încercat sa ma îndeparteze de teatru, îndrumandu-ma spre arhitectura. N-am renuntat însa nici o clipa la dorinta de a trai în preajma scenei, sub caldura reflectoarelor. Am facut cel mai mare “compromis” al vietii, alegand sa raman langa scena, mai bine zis în spatele ei, prin meseria de scenograf. Nu e usor sa fii “fiul lui...”. De aceea, tatal meu m-a educat în ideea de a îmi obtine singur dreptul de afirmare. Dar m-a luat langa el, într-o relatie profesionala de colaborare, ajutandu-ma sa debutez în meserie. Ii multumesc ca m-a determinat sa muncesc din greu pentru a-mi construi un nume si pentru a-l putea pastra cu cinste si demnitate.

 

Aveti in urma 28 de ani de cariera, i-ati implinit in luna iunie a anului trecut. Privind inapoi, care credeti ca sunt momentele definitorii pentru evolutia dumneavoastra?

 

Posibilitatea de a debuta langa un regizor, asa cum era tatal meu, a fost, bineinteles, o demonstratie de forta. Din pacate, nu am lucrat decat patru productii împreuna. Din dorinta mea feroce de a-mi capata independenta, am acceptat sa lucrez cu foarte multi regizori, actori, cantareti si sa ma adaptez tuturor cerintelor acestora. Am o personalitate foarte puternica, am, însa, si o mare maleabilitate care m-a facut sa ma împac cu toti. Am putut astfel sa castig experienta, “furand” meserie de la nume precum Catalina Buzoianu, Carmen Dobrescu, Ioana Pavelescu, Simona Bondoc, Elena Mosuc, Silvia Voinea, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu, Hero Lupescu, Mircea Albulescu, Claudiu Bleont, Mihai Maniutiu, Petrika Ionesco, Dominic Dembinski, Pompeiu Harasteanu, Ionel Pantea si multi, foarte multi altii. Au fost 28 de ani de munca intensa, un periplu prin toate teatrele din tara, cu cateva extensii peste hotare, lucrand opera, opereta, drama, balet, comedie muzicala, music-hall, spectacole experimentale.

 

Cum afecteaza aceasta responsabilitate a pozitiei de director general activitatea scenografului Catalin Ionescu Arbore, care, cu siguranta, a avut planificate, pentru cea de a doua parte a stagiunii 2004-2005, spectacole noi pe diferite scene din Bucuresti si din tara?

 

O afecteaza destul de mult, pentru ca sunt, în felul acesta, nevoit sa îmi continuu proiectele începute, în paralel cu munca de conducere. Norocul meu este ca proiectul la care lucrez de mai bine de un an, si anume music-hall-ul Chicago, s-a terminat. In general sunt un luptator si nu ma dau înapoi de la munca. De cand ma stiu, ma ocup de mai multe proiecte în paralel. Asta nu înseamna ca minimalizez responsabilitatea mea de a veghea la bunul mers al lucrurilor în institutie. Este o munca uriasa si de o importanta maxima. De aceea, pentru o vreme, ma voi rezuma la functia pe care o îndeplinesc si voi renunta la activitatea mea de creator.

 

Interviu realizat de Cristina Bohaciu Sarbu

 

 

 

COSANA NICOLAE

 

Paradisul interzis - un arhetip decapitat

 

Cartea lui Corin Braga, Le paradis interdit au Moyen Âge. La quête manquée de lEden oriental (Paris, LHarmattan, 2004), intra sub incidenta evenimentului cultural fara frontiere atat din perspectiva faptului ca a fost scrisa în limba franceza si publicata în 2004 la Paris de editura multinationala Harmattan, cat si prin amploarea obiectului transdisciplinar al cercetarii sale. De altfel, acest volum de referinta a primit anul acesta si Premiul Asociatiei de Literatura Comparata din Romania. Gazduit de niste coperte discrete si bipolare în alb-negru, are ca passepartout prefata profesorului Jean-Jacques Wunenburger de la Universitatea din Lyon, cunoscut deja cititorilor romani din traduceri cum ar fi Filozofia imaginilor si conducatorul celei de-a doua lucrari de doctorat în filosofie la care scrie acum Corin Braga.

 

Autorul, sef al catedrei de literatura comparata de la Cluj, director al Centrului de Cercetare a Imaginarului, Phantasma, si al Caietelor Echinox, dezvolta aici în 400 de pagini o teza originala despre imaginea paradisului, ce contine ca nucleu ideea despre anarhetip ca arhetip faramitat. El analizeaza tematic si taxonomic tabloul edenic vazut ca sfarsit al initierii în lumea precrestina si ca Paradis al tuturor începuturilor dupa Hristos, aplecandu-se asupra perioadei medievale, cand acest scenariu al cautarii ratate a taramului ideal etern se canonizeaza în toate atributele sale. Altfel spus, arhetipul paradisiac, o imagine suverana, devine decapitata, iar corpul regelui, pentru a pastra termenii metaforei, se transforma, uneori pana la dezagregare, în scrierile mai tarzii apartinand în principal Parintilor Bisericii. Asa cum crestinismul timpuriu reprezinta un conglomerat nu neaparat coerent de dogme si credinte în plina coagulare sau pulverizare, la fel si Edenul parcurge o serie de etape pana la nivelul institutionalizarii sale religioase, mitice, fantasmatice si imaginare.

 

Avem în fata o carte seismograf, care înregistreaza acribic oscilatiile si pulsatiile membranei ce separa arhetipul de permutarile sale anarhetipice, altfel spus, imaginea initiala de disocierile si reconfigurarile sale vizuale si ideologice. De pilda, pentru a urmari numai o parte din demonstratia spectaculoasa a lui Corin Braga, dintre multiplele motivatii, magice, cognitive, geometrice si estetice care au impus imaginarului medieval folosirea formei circulare pentru figurarea lumii pacatoase de Aici si mantuite de Dincolo, ratiunea axiologica figureaza centrul geometric ca punct nodal al civilizatiei umane. Locuitorii centrului, fireste european, reprezinta civilizatia, cultura, spiritualitatea si revelatia, iar pe masura ce ne îndepartam radial, civilizatia devine barbarie, iar dreapta credinta doar o suma de erezii. Alteritatea nu exista decat la marginile hartilor în uz, ceea ce duce la autovalorizarea eului si deprecierea generica a grupurilor straine din punct de vedere rasial, etnic, religios si comportamental. Pierzandu-si fantasmatic orice importanta ontologica si epistemologica, Celalalt devine multiplicat într-o serie de “rase monstruoase”. De la Herodot, Ctesias din Cnidos, Megasthene si Arian, pana la Strabon, Pomponius Mela, Pliniu, Ptolemeu, Solinus sau Martianus Capella, antichitatea a colectionat un panopticum monstruos. Acest bestiar uman fizic si moral a capatat o stabilitate de nezdruncinat în crestinism, fiind proliferat de autoritatea textului transmis si sustinut de imaginea biblica a lui Cain. Astfel, Parintii Bisericii si enciclopedistii medievali, de la Isidor din Sevilla la Vincent de Beauvais si Brunetto Latini, au preluat o întreaga galerie teratomorfa, cu descrierea standard si iconologia fixa a fiecarui specimen. Corin Braga îsi regaseste placerea de scriitor de carti onirice în aceasta parte a textului sau ce prilejuieste descrierea atributelor tuturor acestor rase închipuite cu “fizic clonat”, alcatuind o Curte universala a Miracolelor.

 

In ciuda densitatii ideatice, lectura în sine este extrem de agreabila, pentru ca scriitura transmite progresiv cititorului senzatia ca nu asista doar la însiruirea etapelor unui parcurs al cautarii Paradisului, ci ca face parte, la randul sau, din excursul initiatic catre propriile sale fantasme conceput de Corin Braga.  

 

ERWIN KESSLER

 

MAM

 

MAM, Muzeul de Arta Moderna al Romaniei, nu exista nici acum un an, cand numele sau a fost evocat pentru prima oara tot in paginile acestui Supliment, si nu exista nici azi. El este doar o institutie sufleteasca prezenta in mintea catorva oameni (fara putere de decizie), care-i simt lipsa si pe care ii bucura simpla idee a existentei sale. MAM nu poate fi realizat din lipsa de fonduri. Dintr-un prisos de fonduri a aparut insa anul trecut imoralul Monument al Revolutiei din Piata Palatului, Teapa gagarica in care a fost tras si executat spiritul Revolutiei si care a costat milioane de euro. O schema financiara corporatista a facut posibila, tot in 2005, traversarea Capitalei de o cireada de vaci postmoderniste din fibra de sticla, adica de monumentul efemer numit Cowparade, venit din nimic si care ne-a lasat nimic, ca orice produs destinat consumului. Intre pseudomodernismul comunist al Tepei si postmodernismul consumist al vacilor exista insa si o alta legatura decat aceea a banilor obtinuti usor pentru surogate derizorii de arta. Ambele monumente sunt flusturatice, frugale, cultivand uitarea si indiferenta, cu o viziune pur tehnica a ocuparii spatiului public, simple “amenajari” exterioare destinse, de-cerebralizate, de-spiritualizate, rupte de istorie. Sunt monumente ale complacerii intr-un moment pasager al societatii. Divertisment, degringolada.

 

MAM ar fi nu doar un muzeu, ci si un monument al memoriei. Dincolo de faptul ca ar putea fi instalat intr-una dintre cladirile industriale interbelice din centrul Capitalei, ce ar prilejui arhitectilor posibilitatea de a face minuni de convertire cu bani putini si idei multe (asa cum au facut cei de la Musée dOrsay sau cei de la Tate Modern), MAM ar fi, prin colectiile si expozitiile sale, un spatiu activ al memoriei culturale. Si asta pentru ca arta moderna si modernitatea in genere este partea cea mai nevralgica a istoriei si culturii noastre, prinsa intre cele doua razboaie care ne-au adus atatea impliniri si catastrofe. Pseudomodernitatea comunista ne-a adus realismul socialist si arta oficiala ceausista. Postmodernitatea capitalista ne-a adus Catacomba-Cola si MnacSoros. Modernitatea ni i-a adus pe Brancusi si Pallady, pe Mattis-Teutsch, Brauner si Tzara. Adica pe singurii artisti prin care aceasta tara conteaza ca producatoare de cultura universala, chiar si la ora actuala a postmodernismului belfer, dar cu buzunare culturale goale. A face un muzeu pentru acestia, dar si pentru toti ceilalti artisti care au constituit caleidoscopul cultural al vremii, de la Tonitza la Petrascu si de la Iser la Corneliu Michailescu si Ion Tuculescu, reprezinta nu doar un act de reparatie, ci o intreprindere teoretica ce poate defini si redefini profilul cultural al Romaniei. Este o sarcina de politica culturala nationala.

 

Intr-o capitala in care exista doua ample muzee destinate exclusiv culturii populare (in mediu urban!), Muzeul Satului si Muzeul Taranului Roman, si in care s-a infiintat un imens muzeu de arta strict contemporana, dedicat tehnologiilor de ultima ora (MNAC), nu exista insa nici un muzeu dedicat acelei arte si culturi pe care se fundamenteaza, in ultima instanta, toate pretentiile noastre de modernitate culturala, de civilizatie europeana: arta interbelica, arta avangardei si a modernismului clasic. Intre lumea satului si lumea computerului apare astfel un hiatus de reprezentare culturala. Lumea industriei, a urbanitatii tentaculare, a bordelului si cafenelei, a alienarii si confortului burghez, a utopiei si protestului social, lumea artei interbelice, pe scurt, asa cum apare ea in operele si publicatiile avangardei, in mecanica entuziasta a picturii lui Maxy si in spleen-ul asezat al interioarelor cu nudism sec de five oclock ale lui Pallady, lumea aceasta densa care a produs peste 70% din intregul patrimoniu muzeistic national este ingramadita in cateva sali din Muzeul National de Arta, unde artisti de o importanta majora pentru arta nationala si europeana sunt reprezentati prin doua-trei lucrari puse rama langa rama.

 

Modernismul, la noi, n-are lobby. E cazut in desuetudine, e depasit aparent de exotismul de proximitate, de neotraditionalismul ortodoxist si “poporanist”, cu idealismul sau crucivor si taranocentric, dar si de estetica tip video-lounge a stratului subtire de yuppies avizi de divertisment cultural sintetic si virtual. Modernitatea, cultura de mijloc (atat cronologic, cat si estetic sau social) a ajuns in plan secund, chiar daca ea este cea care a propulsat valorile pe care s-a asezat civilizatia actuala. Arta modernista, care a intrebuintat mijloacele clasice (pictura, sculptura) pentru a viza continuturi neconventionale, a devenit opera non grata, imbalsamata in elogii factice si festiviste, simple travestiuri ale uitarii. Doar o constiinta sociala vinovata, o culpa istorica adanca, o tradare culturala de proportii nationale a proiectului modernitatii explica aceasta obtuzitate in fata artei interbelice. Tratamentul bestial la care a fost supusa cu inconstienta si nepasare Coloana infinitului de la Targu Jiu, umilirea si desfigurarea capodoperei brancusiene constituie un act si o marturie a acestei culpe, o nevoie de exorcizare prin distrugere a unui modernism devenit incomod.

 

MAM ar fi locul in care arta modernista si avangardista nu ar fi inchisa, slavita in gol, cauterizata. Acolo, toate aceste confruntari cu propria noastra istorie recenta, cu vinovatiile si inaderentele noastre ar da de gandit si de simtit. Si asta tocmai pentru ca arta interbelica este o arta a problemelor si a dezbaterilor, nu un simplu anestezic estetic de gen Cowparade. Expozitiile de la MAM ar putea redeschide dosarul modernitatii, care este identic cu acela al inconstientului nostru colectiv, depasind, de pilda, viziunea totalizatoare si fals neproblematica asupra unei avangarde aparent uniforme, cosmopolite, in interiorul careia n-ar fi actionat tensiuni nationale. Intr-o cultura precum aceea din Romania, care si-a dobandit unitatea nationala in circumstantele dramatice de la sfarsitul primului razboi mondial, componenta etnica a modernismul clasic a jucat un rol important, ce nu trebuie ocultat, ci explicat. In contextul acestui concert de interdependente pot fi intelese tendintele sintetice cubo-futuriste si suprarealiste ale avangardei evreiesti (Brauner, Maxy, Iancu, Perahim), carora le pot fi contrapuse aspiratiile figurativ-iconice ale modernismului clasic romanesc (Pallady, Ressu, Petrascu), dar si patosul nostalgic al peisagisticii reprezentantilor tarzii ai Scolii - maghiare - de la Baia Mare, marcata de mitul (lejer vindicativ) al paradisului pierdut, sau expresionismul ca paradigma existential-artistica a pictorilor germani din Transilvania, de la Hans Eder la Hans Mattis-Teutsch. Pe acest fundal poate fi prezentat si modernismul reactionar romanesc, profesat de artistii ce simpatizau cu regimul carlist, cu ethosul sau militarist, nationalist si paseist (Olga Greceanu, Marius Bunescu, Ion Theodorescu-Sion). Diferentierile estetice sublimeaza tensiuni reale, pe care politica si evenimentele sociale ale timpului le-au facut manifeste si pe care MAM le-ar face inteligibile.

 

MAM ar facilita insa si intelegerea artei strict contemporane, caci, de pilda, prin juxtapunere, totemismul si cromatismul turgescent caracteristice lui Tuculescu ar arunca o alta lumina asupra freamatului obscur din simbolismul ortodoxist, in culori erotizat-expresioniste, al picturii lui Bernea. La fel, suprafetele varoase si paleta retinuta a unui Pallady ar da o alta dimensiune camaieului rafinat, concis si precis, palorii calculate a multora dintre productiile picturii neoortodoxiste.

 

Daca Monumentul Revolutiei din Piata Palatului este monumentul care nu ne trebuie si care, desi exista, ar putea fi indepartat oricand, MAM este muzeul care nu exista, dar care ne trebuie si care ar putea fi realizat oricand.  

 

IOANA DRAGAN

 

Bucurestiul de departe

 

De o luna si jumatate ma aflu la Stockholm, în Suedia. Am aflat si eu, abia aici, ca mai exista undeva în America o alta localitate cu acelasi nume, mult mai putin celebra decat orasul lui Strindberg, de la Marea Baltica. Destinul face ca, pentru o perioada mai lunga de timp, sa masor curgerea timpului departe de capitala noastra damboviteana si sa ma obisnuiesc cu ritmurile, lumina si întunericul Nordului, cu mirosul naucitor de mare, cu frigul si, de ce nu, cu confortul acestei lumi atat de diferite de cea romaneasca. O cu totul alta lume! Structural, comportamental, cultural, din punctul de vedere al civilizatiei si al nivelului de trai, urmasii vikingilor sunt altfel. Imi place sa ma joc în fiecare zi, mental, de-a numaratul celor catorva zeci, sute, mii, poate, de diferente, care sunt evidente, dar care nu ne fac incompatibili. Dimpotriva! Sunt convinsa ca, pentru suedezii obisnuiti cu muzica simfonica ascultata în timpul relaxarilor nocturne în bazinele de înot, muzica manelistilor care a intoxicat revelionul unora dintre compatrioti suna original, viu, incitant. Ca si forfota napraznica la cumpana dintre ani din Piata Universitatii, un spectacol autentic de lumini, cu o regie impresionanta, asa cum ni s-a parut noua, romanilor stransi în fata unui televizor racordat la o societate de cablu din tara. Ce mai freamat, ce mai zbucium! Nimic din toate astea, aici. Doar cativa romantici în port, ciocnind un pahar de sampanie si urmarind artificiile, la fel de firave pe cerul de plumb al Nordului calm si înghetat.

 

Ma gandesc mai mult si mai profund de aici la Bucuresti, ca orice “exilat”, cu toata ironia pe care o lasa, sper, sa se întrevada ghilimelele! De departe, orasul meu si al nostru, atat de iubit si de demonizat de locuitorii lui, îsi pastreaza intacte în memoria mea cel putin doua dimensiuni.

 

Cea livresca, parfumata, culturala si afectiva a Bucurestiului de odinioara, cu melodiile lui de suflet, pe care îmi face placere sa le ascult oriunde m-as afla si la orice ora, ma duce cu gandul la copilaria mea fericita pe strada Silvestru, cu siguranta una dintre cele mai frumoase strazi ale orasului, o strada pe care locuiesc artisti si scriitori, pictori si regizori, cu case vechi si blocuri interbelice. La primele numere, la intersectia cu Armeneasca se afla imobilul în care a trait multi ani Alexandru Paleologu, iar în capatul celalalt al strazii, într-o casa vagon, cu o curte lunga, îsi scrie poemele tulburatoare Cezar Ivanescu. Langa biserica parintelui Galeriu, pe straduta fosta Venerei, care-i poarta acum numele, se afla scoala mea primara, cu nr. 23, veche de trei secole... Aceasta este parcela din orasul meu pe care o voi purta mereu în suflet, nostalgica si desuet romantica, asa cum, sunt convinsa, fiecare are coltul sau preferat sau toposul identitar.

 

Cealalta dimensiune este una imediata. Ma plimb agale prin Gamla Stan si zic “Bucuresti”. In fata ochilor îmi apare, ca prin farmec, realitatea cotidiana, atat de familiara mie, a soselei Stefan cel Mare într-o zi torida de vara, cand tocurile pantofilor intra în asfalt si aerul este irespirabil. Aglomeratie infernala, tramvaie blocate în intersectia de la Lizeanu, “Cainii rosii” dezlantuiti în fata Gropii în asteptarea derby-ului saptamanii, sirenele Salvarilor croindu-si drum spre Urgenta care îti fac inima sa sara din piept, iar blocurile cenusii proiectandu-si umbra pe trotuarele pe care populatia se întoarce obosita acasa, cu plasele în maini. La bloc! Unde miroase a rantas si a cartofi prajiti si unde copiii se alearga pe scari, spre disperarea celor mai în varsta, care ar trage un pui de somn. Florareasa din colt ma cunoaste si ma îmbie sa-i cumpar gladiolele, vanzatoarea de la chioscul de ziare ma întreaba de sanatate si aprozaristul de la ghereta din fata blocului îmi face rezumatul zilei în cartierul nostru. Sunt din nou acasa.

 

“- De unde sunteti?” - ma întreaba, vag curiosi, unii dintre suedezii cu care intru în dialog spontan pe strada. “- Din Romania” - spun. Si adaug “Din Bucuresti”. Unii ridica din umeri, altii zambesc. “- Este departe” - constata o tanara blonda si frumoasa. O aprob si îmi continuu plimbarea prin orasul splendid iluminat de sarbatori, în care mi-e frig si marea a înghetat.  

 

MAGDA CÂRNECI

 

Parlamentul Cultural European - ECP

 

Am ajuns la cea de a sasea editie de la Lisabona, din decembrie 2005, a acestui curios parlament, gratie propunerii neasteptate a unui intelectual polonez - caci, probabil dintr-un scrupul de obiectivitate sau de afinitate culturala, trebuie sa te propuna cineva dintr-o tara straina ca sa-i devii membru (temporar), ca reprezentant (relativ) al propriei tale culturi.

 

Ce este totusi acest ECP (European Cultural Parliament)? E o adunare a vreo 80 de intelectuali si culturali din diverse tari europene, pusi împreuna de ambasadorul Karl-Erik Norrman si de ministrul Pär Stenbäck, doi euro-politicieni suedezi, intelectuali care se aduna o data pe an în cate un oras european pentru a dezbate idei si politici culturale europene. O structura flotanta si flexibila, ce-si înnoieste la trei ani, prin rotatie, efectivul si care urmareste sa sensibilizeze orasul si cultura gazde la problematica cea mai stringenta a europenitatii culturale.

 

In afara frumusetii orasului, Lisabona a oferit sansa a doua privilegii: întai, ca lucrarile s-au tinut la faimoasa si bogata Fundatie Gulbenkian, în vecinatatea celebrei sale colectii de arta; apoi ca, în afara de presedintele statului, Jorge Sampaio, am avut parte si de prezenta lui José Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene (care a vorbit mai bine decat ma asteptam, declarandu-se intre altele entuziast de intrarea statelor noi în UE, caci ele aduc un idealism pe care aceasta e tentata uneori sa-l uite).

 

Pusa sub tema generala Cum poate cultura europeana sa promoveze coeziunea europeana?, ECP a fost un regal de luari de pozitie serioase sau nonconformiste, profunde sau improvizate, dar întotdeauna vii, provocatoare, implicate, venite de la filosofi, cineasti, plasticieni, scriitori, muzicieni sau activisti culturali de toate felurile si din toate colturile batranului continent (inclusiv Rusia).

 

Identitatea europeana este în primul rand identitatea ei culturala (religioasa, artistica, mitologica, imaginara), s-a spus în toate felurile. Daca exista o “malaise”, o stare de rau, a acestei identitati, este pentru ca ea si-a propagat universalismul si s-a dizolvat în restul mare al lumii, care o imita, s-a afirmat. Vocatia ei universala consta în primul rand în mentalitatea problematizanta si spiritul critic si autocritic, ca si în deschiderea integratoare spre valorile altor culturi, s-a repetat. De aceea, identitatea culturala europeana poate parea periculoasa identitatilor culturale nationale, dupa cum si identitatea politica europeana e un construct fragil si abia în emergenta, care îsi modifica parametrii la fiecare cinci ani, s-a amintit. Dar va trebui sa învatam sa devenim flexibili cu ideea de identitate si chiar sa suportam, sa asumam mai multe identitati, continute unele în altele, ca papusile matrioska, s-a conchis.

 

S-a vorbit, de asemenea, mult despre valoarea economica a culturii, care nu e o forma de a cheltui banii, ci e - si poate deveni si mai mult - o forma de investitie, aratandu-se cu cifre si statistici europene ca dividendele din unele sectoare ale industriei culturale pot acoperi în cinci ani cu mult investitia si pot produce locuri de munca si revitalizarea unor regiuni, într-o mult mai mare masura decat alte ramuri industriale care par mai vitale. De aceea, ar trebui sa învatam sa “plantam” idei si programe culturale peste tot, în afaceri, politica, economie. Caci cultura poate deveni un “motor” de crestere economica si de locuri de munca în Europa.

 

S-au facut tot felul de propuneri, dintre care unele deja puse în aplicare. Sa existe artisti invitati în rezidenta la dezbaterile UE; sa fie invitati filosofi si ganditori cunoscuti sa vorbeasca în fata Parlamentului European; sa se revitalizeze educatia europeana prin cursuri de “învatare a gandirii” si de “educare a emotiilor”; sa se reconsidere pozitiv rolul operatorilor si al activistilor culturali în cadrul structurilor UE; sa existe o comunicare si o federare a ONG-urilor culturale europene (dintre care unele importante, European Cultural Foundation si European Forum for the Arts and Heritage EFAH, au fost prezente); sa se creeze o Olimpiada Europeana a Artelor si una pentru “disability arts” (arta persoanelor cu handicap); sa li se faca cursuri de reciclare culturala politicienilor europeni...

 

Si s-a vorbit mai ales despre valori. Despre valoarea de pod, de dialog interuman si intersocietal. Despre valoarea de coeziune si de împacare sociala, de dezamorsare a tensiunilor si de fluidizare a energiilor individuale si colective. Despre valoarea de cultivare a dimensiunilor fine, invizibile, spirituale, ale fiintei umane (personal, am vorbit despre “the concern for the soul” in cultura europeana). Si mai ales despre valorea de creativitate si de inovatie pe care o poate sustine cultura pentru a face din Europa, pana în 2010, “cea mai competitiva si mai dinamica economie bazata pe cunoastere si pe inventivitate” din lume - cum s-a amintit în finala Declaratie de la Lisabona, preluandu-se o idee-cadru larg raspandita începand cu anul 2000.

 

Multi dintre cei prezenti erau nume cunoscute în tarile lor sau peste hotare si-mi pare rau ca nu am spatiul sa-i amintesc aici (poate doar pe celebra cantareata de opera Barbara Hendrix si, de la noi, pe Ion Caramitru). Dar trebuie sa amintesc în final ca acest Parlament Cultural European, ECP, este patronul unor interesante initiative individuale sau colective, ca European Nomadic Unversity for Arts, Philosophy and Business, Breakthrough Design for Living, Music and Health si European Academy for Contemporary Arts.

 

Insa înainte de toate, ideea unui asemenea curios parlament, neales de state si neimpus de guverne, ci propus si animat de intelectuali culturali, mi se pare pretioasa în sine. Caci ea vine sa dea corp, chiar daca într-o forma deocamdata mai degraba simbolica, unei nevoi si unei evidente, aceea a unei structuri de dezbatere transnationala care sa joace rolul de observator independent, de instanta supranationala de expertiza si arbitraj, dar si, de ce nu, de instanta morala, pentru starea de fapt si evolutia dezirabila a celui mai sensibil domeniu al “nebuloasei europene”, cultura. Invitat într-o tara, ECP poate deveni cutia de rezonanta si de dezbatere emulativa a problematicii culturale locale dintr-o perspectiva mai larga, europeana.

 

Pe cand un ECP si la noi ?  

 

Scriitorii lunii ianuarie

 

Inauguram o rubrica prin care vom prezenta scriitori nascuti in fiecare luna a anului. Selectia va fi, inevitabil, intamplatoare.

 

NORA IUGA

 

4 ianuarie 1931

 

nu va suparati ce strada e asta

 

alergai desculta pe strada Raul Doamnei

 

intr-o camasuta alba

 

cu parul in vant

 

si cainele dupa tine

 

abia te-ajungea cat sa-ti atinga calcaiul

 

si-l lasai iar in urma si tot asa

 

de cateva ori tabloul meu

 

calimara varsata pe dusumea

 

cand bajbaiam pe intuneric

 

sa gasesc un nasture rosu

 

si numai castane

 

pe acoperise la Malmaison

 

n-ai de unde sa stii

 

in fundul curtii dormea ordonanta

 

cu slitul deschis trandafirul asta e negru

 

si nu vede pe unde umbla spunea

 

nu va suparati ce strada e asta

 

si ai cui pantofi stau acolo in rigola

 

si-si asteapta picioarele?

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

6 ianuarie 1947

 

Candoare si febra

 

... aici strofa înseamna si casa...

 

dar ce genereaza iubire, inspiratie? se discuta aprins.

 

bifati unu-doi-trei          în ordine descrescatoare

 

  E o scanteie ? se isca   (asa cum spunea

 

un poet temator de nevasta)      din... teama?

 

 

 

- tu, copil etern cantand pe-ntuneric

 

de frica

 

            a mortii

 

bezna dinlauntru atingand bezna din afara

 

            Cine-si doreste sa poarte semnul

 

întunericului pe fata?

 

Au scos niste farduri care o zi întreaga nu se sterg.

 

Dimineata aveai degetele muiate în tandrete

 

gandind cum sa placi - lui -

 

inima ti se-nalta ca pasarea în cer albastru

 

iar seara - fardul pe fata neschimbat

 

tandretea din varful degetelor uitata

 

 

 

Nu, asta nu e adevarat! glumeam doar...

 

tu acopera urmele, surade cum numai tu stii

 

subtire, imaterial, pe cand flacara te consuma                

 

cu inocenta cruzime                  

 

tot asa înnebunit lupul sfasia vizuina în trunchiul

 

soldatului spartan ce-l ascundea la piept

 

si el, un copil, stand drepti la apel neclintit

 

arcul înghetat în mana

 

Învata astfel sa scrii poemul

 

pe care într-o secunda l-ai si trimis prin e-mail

 

            dar el durabil sa fie deplin

 

ca o rugaciune cioplita candva în piatra

 

STELIAN TABARAS

 

Week-end pe continent

 

(fragment)

 

Micul ferry-boat dinspre insula Antikithira ma lasase în portul Pireu.

 

...Voi lasa tasca grea la hotel, amanand pentru maine, sambata, cumparaturile de pe lista pe care mi-o lasasera în seama studentii (ferry-boat-ul circula doar în week-end). Apoi, sub dusul fierbinte, ma voi “usura” de praful sapaturilor arheologice. “Doamne, o fi fiind si praf de oameni?” In Antikithira, apa de la singura fantana apropiata de santierul arheologic e putin sarata, abia daca e buna pentru supa de creveti si pentru spalatul vaselor...

 

Prin apropiere, pe gratare imense fumegau caracatite întregi, închizandu-se din ce în ce la culoare dinspre oranj înspre maroniu, copiind prin hazard geometrii astronomice; “Asta seara o sa mancam stele prajite”, auzeam în copilaria mica, pe foamete. Alaturi de gratare, frigarui gigant cu berbeci întregi învartiti deasupra focului printr-un mecanism special. Eram îmbiati sa gustam pe loc, gratis, o mostra cioplita cu un cutit cat o sabie; vanzarea e putin disperata de data asta, de maine începe Postul Mare. Despielitat, berbecul paraseste categoria sa de animal bland si ierbivor. Ranjeste fara buze, se holbeaza fara pleoape. Insa mirosul de oaie fripta - sunt sigur! - a patruns definitiv în gena noastra, sugerandu-ne sentimentul de jertfa.

 

Acelasi miros pacatos de arsura ma transportase imediat, hat, departe si demult, ma aruncase cu ani în urma.

 

Ma prinsese Joia Mare a Pastelui fara o ciosvarta de miel în casa. Familiile de romani - venite din neamuri de vechi pastori - legasera definitiv gustul fripturii de miel, al celui de drob, de sarbatorescul Învierii. Cei ce nu mai stiu astazi ori “au uitat” cum se rezolva aceasta aparent marunta problema pentru o familie, “supt Ceausescu”, n-au habar de istoria acelor ani. Fie fericiti în ignoranta lor!

 

Iesisem din capitala spre sud, patrunzand în “Campia Soarelui”, cum o numea Mihai din Slobozia. Am vazut pe langa sosea, prin crangurile de salcami pline de ghiocei, niste machidoni ce taiau pe loc miei - la alegere “în viu”. Agatati de ramuri imediat dupa înjunghiere, ei mai zbatandu-se înca si în timpul jupuirii rapide si aproximative. La preturi enorme, de specula, cu complicitatea interesata a militienilor ori ascunzandu-se de ei.

 

Eu nici bani multi nu aveam (se vindeau doar... întregi) si nici nu doream sa determin “de la cauza la efect” o macelarire în plus. In dupa-amiaza aceea faceam o ultima încercare de a-mi procura “mielul de jertfa”, cum spun popii, bucurandu-ma de prilejul de a fi fost trimis în delegatie în Baragan. Ma aflam chiar în biroul din Slobozia al lui Mihai, haiduc modern dar si suflet de poet, care stia sute de oameni de prin sate, se tutuia cu sefi de pe la CAP-uri, IAS-uri si cu primari. Acum “batuse” Baraganul cu telefonul.

 

- Nea Mitica, numai matale ma mai poti scapa. Mi-a cazut pe cap tocmai acum un control. Doi insi, baga-i-as în mama lor (ne facea el cu ochiul, dar noi stiam si ca profita sa se mai racoreasca), întelegi matale de ce dau ei buzna tocmai acu de Pasti?

 

O tacere scurta sugerase ca acel “Nea Mitica” ceruse amanunte despre ce si cum si... cat.

 

- Doua aspecte, Nea Mitica. Si, uite, anul asta nu te mai deranjez nici macar pentru mine. Ma lipsesc!

 

Ne-am zambit reciproc, întai eu si colegul meu de drum, apoi în trei.

 

- Facusi ce facusi si ne-njurasi, Mihai.

 

Pe urma am ras de codul lor telefonic, parca luat din teoria cunoasterii intuitive. Va sa zica ASPECTE...

 

- Va opriti la Balaciu, langa Smirna, la...

 

Echipa mixta de studenti arheologi din Antikithira (nu doar baieti si fete, ci si greci si romani) fusese o idee fericita. Se sapa alternativ aici, în aceasta insula “a stancii” (asezata într-un adevarat cimitir de corabii scufundate de-a lungul a vreo trei milenii), cat si la noi, la Murighiol, unde se descoperise înca o cetate a vechilor colonisti greci din Dobrogea. Nu una oarecare, ci una din chiar secolul al saptelea înainte de Hristos! Destinata sa apere, dinspre nord, de... sarmati. “Aici, printre barbari” - spusese Ovidiu, exilatul. Iar aici, în Antikithira, ai nostri se dovedisera foarte priceputi, pasionati, ei mai sapasera pe la Vicina si pe la niste tumuli aplatizati. E drept, li se face tot mai des “dor nebun de duca”, dar au la sfarsit prevazuta o saptamana pentru muzeele din Atena si cele din Attica si Peloponez. Week-end pe continent...

 

Eu faceam cumparaturile, pentru toata lumea, din sat (masline, lapte si branza de capra, pepeni), procuram de la niste pescari ce trageau la malul nostru cam la trei zile pesti marunti, scoici, creveti. Improvizasem o plita dintr-o tabla, totul se pregatea la fel: fript pe tabla cu sare. Mai preparam un castron cu mujdei cu otet, caruia grecii din grup îi ziceau skorda.

 

In Antikithira filmam putin, “utilul” documentarului trebuia în final sa fie echitabil: jumatate rezultand din filmarea sapaturilor de la Murighiol, jumatate din cea de aici. Asa ca eram, relativ, nepresat de timp; stabilisem cu profesoara coordonatoare sa fiu chemat ori de cate ori se descopera ceva revelator. Intr-o zi, reîntorcandu-ma din sat, am vazut îmbulzeala în santier, “dezordine” - adica toti faceau cerc în jurul a ceva. Se gasise scheletul unei maini (desigur, de barbat) ce tinea înca strans între falange un vas lung de ceramica alba, mai lung decat un corn de bou. Fara îndoiala, vasul era o facla! Avea înauntru urme de seu si de arsura. Unde sa fi disparut restul scheletului? De ce se pastrase tocmai acest “detaliu”? “A fost pedepsit cu taierea bratului din umar, asa, cu facla aprinsa, pentru ca a fost prins semnalizand dusmanilor... Sau bratul i s-a taiat chiar într-o lupta care pe care, noaptea, adversarul voind sa-l lase pe întuneric... Sau, poate, bratul taiat si l-o fi înmormantat chiar posesorul lui (scapat cu viata) si s-o fi gandit sa-l îngroape cu lumina...”

 

Daca ar fi fost dupa mine, l-as fi îngropat la loc. Misiunea lui subpamanteana trebuie sa continue. Chiar si contemporanii mai au nevoie de asa ceva!...

 

O ureche “cinematografica” ar fi remarcat aici, în centrul Atenei, peste sunetele generate de comercianti, undeva în lungul strazii cu bijutieri, tipete ragusite de goarna sparta sau “mugete” de tuva (rog mult, nu scrieti cu liniuta!), rapait de tobe mari. Pe masura ce înaintam, aproape luptandu-ma cu cei angajati sa te cheme peste pragul pravaliilor, zvonul de “eveniment” crestea... Intr-o încrucisare de drumuri înguste, circulatia pe roti devenise aproape imposibila, claxoanele sporeau sunetul alamurilor. Cate o motocicleta semi-salbatica facea oamenii din carosabil sa sara într-o parte sau alta ca broastele, fiind afurista apoi, dupa trecere. Greu sa pricepi singur asemenea harmalaie. Noroc cu “grecul de la tot pasul”, comunicativ, vorbaret, bucuros mai mult el cand îti da o explicatie:

 

- Pai, asta e un obicei vechi, ramas de la zeul nostru destrabalat, Dyonissou! (Ba si al nostru, i-am zis în gand; era trac). Se numeste Apokries. Crestinii l-au îngaduit de... Lasata Secului de carne. Azi se mananca, se bea si se fac de altele, pe rupte - tot ceea ce de maine, în post, va fi interzis. Dar mai ales se înfuleca multa carne. Si se bea vin destul în cinstirea mortilor.

 

M-am cutremurat. Pe o caruta lungita mult, cam de cinci metri, un mort si el “lungit” cat caruta. Avea clar cap de mort de-adevaratelea (pana la urma am aflat ca era din ceara, ca la Muzeul din Londra), picioarele îi fusesera falsificate cu niste picioroange învelite, cu pantofi la capat. Chipul era dat cu multa cenusa (mi-a amintit de “încenusarea” lui Ahile la catafalcul prietenului sau mort, Patrocle).

 

- Pe vremuri chiar se expunea un mort real. Cine se nimerea sa aiba unul în casa, norocul lui! se umplea de bani. Mai tarziu, cam pe la Independenta (el zicea Eleftherie), n-a mai fost permis. Poate din cauza unor molime, poate ca preotii ortodocsi...

 

Erau strigate din rarunchi, pline de raguseala, mesaje neîntelese. Petrecaretii vorbeau ca haplologii si dupa rasete am înteles ca, desigur, foloseau expresii licentioase. Amenintau cu niste bate colorate, întindeau caciuli dupa bani, agitau indecent talvuri pictate ca niste falusuri, naturalist, la un capat. Atunci m-a fulgerat amintirea Caloianului nostru - sau al Balcanilor; nu stiu daca numele e direct grecesc (Kalos Yannis) sau e cognomenul unui conducator martir din “Imperiul romano-bulgar”, ce a dat pe vremuri atata de furca Bizantului. Tot de un mort e vorba si acolo, unul de lut, mestesugit de babele satelor, o papusa de pana la patruzeci de centimetri, nu mai mare, ca trebuie sa pluteasca pe raurile scazute de seceta. Papusa, masculina, cu ochi, nas si gura din pietricele colorate sau din cioburi mici de caramida. “Are de toate, ca omul” si se asaza pe un micut catafalc-pluta, din trestii, între flori. Este un “trimis”, nu se mai stie la cine, “s-aduca cheitele/ sa deschida portitele/ sa vina ploitele”. Stiam cate ceva despre Caloian - nu crezusem ca peste un an chiar mi se va comanda un film documentar despre el...

 

 Iata-ne pe drumul întoarcerii din Slobozia, la Balaciu, la medicul veterinar unde ne-a trimis Mihai. Era surprinzator de tanar “Nea Miticul” de la telefon. La Balaciu era sediul unui CUASC - un conglomerat ce a functionat cativa ani atunci, la ordinul lui Ceausescu - o institutie monstru ce mobiliza de fapt, “pe loc”, tot ce se afla pe o anumita suprafata agricola; IAS-uri si CAP-uri, statiuni de masini si tractoare, profesori si elevi, sanitari, functionari. “E campanie agricola!” Satele erau realmente închise o perioada, magazinele începeau sa vanda pe la sase seara. De Bufet nici nu mai era vorba! ... Pe un perete era scris cu mandrie si autoritate: “Toti cei care pot sta în picioare, pe camp!”

 

- Ii pregatisem, erau gata acu vreo zece minute, facuse doctorasul o grimasa cumva îmbufnata. Da a trecut colonelul (privi spre propriul umar, sugerandu-ne epoleti invizibili), ni i-a luat. Cred ca v-ati petrecut cu masina lor pe la poarta (nu, nu ne petrecusem). Dar cat mai stati oleaca pe-aici, pregatesc altii. Vreti niste fudulii de porc? Fac gratarul imediat! Azi am fost toata dimineata la castrat, la Cazanesti.

 

(Brrr... sa mananci fudulii de la bietii porci ce mai traiesc...)

 

Am preferat sa vedem împrejurimile.

 

Jumatate de ceas din destin. Am luat-o din sosea la stanga, pe un drum prafos strajuit de plopi, singurul drum cu plopi din imensitatea aia. In rest, prin curti si pe la sediu multi duzi; pentru hranirea “în baterii” a viermilor de matase. Lui Ceausescu însusi îi scapase odata la o întalnire cu agricultorii: “Va chem sa faceti viermi!”.

 

La capatul drumului cu plopi (colegul meu zicea “fara soate”, ca doar plopii sunt masculini, ce naiba!) mergeam direct spre podul de peste Ialomita, lasand pe stanga, pentru întoarcere, ruinele Manastirii Crasani...

 

... Usile de la pronaos si de la naos fusesera scoase, pentru foc ori pentru improvizarea unor alte usi, pe la cotete si magazii. In biserica, aproape de altar, cateva vaci se ascundeau de caldura si de muste. (Reconstituiau oare tabloul cu “ieslea creatiunii”?) In sat, sus, ni se spusese ca ani la rand cupola bisericii a adapostit sumedenie de incubatoare pentru pui de gaina, boboci de rata. O, ce multe Învieri s-au petrecut aici, fara ca oamenii sa priceapa asta! Si oare ce vor fi gandit puii de o zi cand au deschis ochii lor de margele direct pe aripile îngerilor pictati pe pereti? ...

 

- Vasile, vii de la Anghel?

 

- Ihi!

 

- Mai întarzie mult cu aspectele alea, ma?

 

- Abia le beleste, tovarase doctor!

 

  E imposibil sa fii singur în Grecia. La cafeneaua-teatru Alekton un batran a clatinat spre mine în semn de “hai, noroc!” paharul lui. Pe urma m-a “descusut” (cum am vrut eu) despre originea mea, din “ce teara au iesit stramosii mei”. Daca as fi fost Sincai, i-as fi trantit în brate uriasul manuscris al... Hronicului. Acum îi înteleg pe corifeii Scolii Ardelene: lucrau o viata întreaga la propria legitimatie...

 

Magnetul acelei cafenele era patronul, regizorul, poetul, hermeneutul, priceputul în teologicale si în expozitii de arta plastica moderna: Kostas. Al acelei cafenele cu trei mese înauntru si vreo zece în afara, direct în straduta pietonala... Era acum a patra oara ca veneam aici, aproape teleghidat.

 

- Enikesame! (Am învins!) Ma saluta el cu fin umor, repetand vorba - ultima - rostita de soldatul de la Marathon.

 

- Ena bira mavri (“o bere neagra”), i-am raspuns eu - tot ca soldat. Adica: cu asta “am învins”.

 

Acolo, în fata unei lumanari aprinse, ocrotita de un fel de “sticla de lampa”, simteam imediat fluidul unor energii bune - în care de la o vreme cred. Ca si în “geniul locului”, ca si în “emanatia marilor morminte”. In jur blocuri vechi, cu doua etaje, de o parte si de alta a ulitei, în pavajul careia se lasase loc (patrate de pamant) pentru niste maslini, migdali si leandri. Toti paream stravechi cunostinte. Aflasem, atat din deductiile arheologilor, epigrafilor, prin colationari de texte si inscriptii vechi, cat si din povestirile unor batrani ce apucasera saparea la temeliile bloculetelor din jur, ca noi, acolo, pe ulita cafenelei, stateam de fapt chiar pe un cimitir din secolele IV-III înainte de Hristos, cimitir în care s-ar afla, se pare, mormantul lui Pericle. Inca un argument sa-mi explic de ce stau cu atata placere acolo, “la o bere neagra” , de ce “dependenta” mea de acel perimetru s-a definitivat!

 

Dar... cine se departeaza de subiect departe ajunge.

 

  Pentru filmul Caloianul ma documentasem o luna si jumatate, cercetand carti mai vechi si mai noi, ascultand benzi de magnetofon ce au avut la origine înregistrari chiar si pe tambur... cu ceara. De la Institutul de Folclor am copiat niste înregistrari ale unor batrane de prin 1925. Atunci mi-a picat fisa: fetele tinere de tot (care, dupa traditie, practica obiceiul) vor face, cu buzele lor virgine, play-back pe vocile de bocet ale batranelor...

 

Cum filmarea trebuia sa se produca în arsita mare a zilei (asta se simte la vizionare!), cu soarele la zenit - în ora aceea de care operatorii de film fug ca de dracu - pentru ca figurile umane devin hieratice, fac cearcane de umbra, negre, enorme, în orbitele ochilor (ca la niste închipuiri mai presus de timp), machioza aplicase din plin un fard sclipicios. Iar operatorul B.P. venise înarmat cu filtre speciale, cu blende, cu un fel de reflectoare facute din umbrele, si ele argintii. Scenografa Drigissa se zbatuse cateva zile sa gaseasca în magazia de costume de la Buftea niste rochii simple, albe, fara timp, cu un croi mai presus de orice mode recente. Cu tot calabalacul într-un microbuz “Iran National” am pornit-o spre Crasani, ca sa “recoltam” fete pentru interpretare, sa le transportam la “locul crapat/ demult neplouat”, pe prundul de Ialomita secata. Fireste, trecusem mai întai pe la presedintele CUASC sa le învoim de la camp.

 

- La ce va trebuie acum, în puterea zilei? Nu puteti veni diseara, dupa ce se întorc oamenii la mamaligile lor?

 

Arata asa cum mi-l închipuisem eu din descrierile lui Fotinos pe fanariotul domn Mavrogheni: paros, neras, fara un fir alb în cap desi batea spre cincizeci, rotofei, încruntat. Asa îl vazusem si într-o fresca a Manastirii Caldarusani, rasplatindu-si calaretii...

 

I-am explicat greu. Ne tot certa:

 

- Noi alergam dupa ultimul bob pe camp si voi umblati cu misticisme. N-ati auzit de obscurantism? Astea au fost interzise aici înca din anii cincizeci!

 

- Pai, sa vedeti - si valuta trebuie “adunata de pe camp”. V-am spus, doar: filmul e pentru export.

 

Ne-a îngaduit pana la urma, batjocoritor:

 

- Cu asta le mai si aduceti oamenilor aminte. Abia uitasera. Daca ar fi fost ceva de superstitia aia, nu disparea. In caz ca ne-ar aduce ploaie, v-as tine o luna aici pe mancare si bautura. Nici nu v-as mai lasa la Bucuresti, as trimite eu un sofer cu cererile voastre de concediu. Da aici n-a picat de doua luni, mai tovarasi... artisi!

 

 Operatorul Basil Pacuraru, artistul echipei (îl pretuiam si pentru mutenia lui, stiam ca atunci cand tace “monteaza” în gand tot ce are de facut...), tocmai repeta cadrele si miscarea fetelor pe tarm, îmbracate “ca la începutul lumii”, lipaind cu talpile goale pe pamantul crapat de seceta, cand am vazut...

 

Am vazut-o nascandu-se din nimic. Furtuna! Se formase chiar deasupra dealului galben plin de santuri arheologice; crestea din jos în sus, se îngrosa în vartej, ridicase deja, acolo, în aer, “plotoage” de tabla sau de carton asfaltat de pe magazii si cotete, multe crengi, gunoaie. In cateva zeci de secunde totul era pus în microbuz, noi trei, din echipa de baza, am ramas jos pana la întoarcerea microbuzului, sa “tragem” - fara trucaj - imagini de potop. Mai întai am înghitit mult praf galben, “istoric”, mai mult de doua cadre nu s-au putut filma. De întuneric. Apoi de ploaie. Vocile nu ni se mai auzeau - nu ni s-ar mai fi auzit! - oricum, cred ca ne-a spus Cineva, ceva: “fuga la plopi!”. N-am mai avut timp sa realizam ca nu e bine sa te ascunzi sub pomi. Insa plopii au fost ocoliti de fulgere, dar nu si de ploaia cu vant si grindina, de frigul neasteptat. De sus, din ramurisuri trosneau crengi frangandu-se, însa erau duse departe, nu ne cadeau în cap.

 

Am vazut venind spre noi, din soseaua nationala, tractorul cu remorca: avea faza lunga aprinsa, parca pipaia drumul. Sus, înfofoliti în folii de plastic, parintii fetelor. Mai mult prin semne le-am comunicat ca ele sunt acum în scoala, la adapost, duse cu microbuzul. Ne-au aruncat si noua de sus niste saci goi de îngrasaminte. Aproape ne-au tarat în lada remorcei cu aparat, cu trepied cu tot. Am pornit spre sediu, sub “glugile” sacilor nostri vedeam mana soferului scoasa pe geamul tractorului, folosind-o ca pe un stergator de parbriz. Ne-au “descarcat” direct la o bucatarie, unde era caldura, unde geamurile roiau de muste. Intrasera si ele “a ploaie”. Ce mai conta? Aveam chiar posibilitatea sa ne uscam hainele.

 

Am reusit tarziu, prin 90, sa-mi procur si eu o banda TDK ce contine Caloianul nostru de atunci. Acum “Presedintele” va fi fiind - daca mai traieste - un batranel ce asteapta lunar postasul cu pensia. Copilele-bocitoare “cu glasul altora” vor fi avand si ele, la randul lor, copii mari. Manastirea Crasani a fost - se zice - reparata si populata cu calugari. Despre ce-o mai fi pe la Balaciu nu mai stiu nimic. Am auzit ca IAS-urile s-au privatizat discret. Cine o mai fi “aranjand ploile” pe acolo?

 

Ascult si vad din cand în cand play-back-ul facut atunci la filmare de tinerele fecioare pe vocile “batrane” înregistrate hat, “în interbelic”, de cine stie ce echipa de-a lui Gusti, pe tambururile de ceara. Prim-planurile cu chipuri tinere în soarele arid, silabisind vorbele vechi, cantand la unison cu acele îndepartate bocitoare, de mult oale si ulcele. Enikesame!

 

 Aici, în Grecia, e seceta, nu gluma. Dar cei ce petrec de Apokries cer numai mancare si bautura, ghiftuire disperata. Poate si pentru toti cei ce acolo, în insula, sunt acuma doar obiectul cercetarii noastre. Pentru oase ruginite (nu albe!), efemerele lor rudimente; însasi cenusa. Ca în geometria algebrica, acea “vesnica pomenire” trebuie sa fie într-adevar vesnica - si înapoi, dincolo de Anul Zero.