Bucurestiul Cultural, nr. 1/2007

GHEORGHE CRACIUN

 

Expresie si retorica

 

 

 

 De cate ori recitesc ce am scris (eseuri sau articole), am senzatia ca nu eu am gandit acele propozitii, acele argumente. Ele par sa apartina unui implacabil retoric, logic, demonstrativ, ascuns în chiar sintaxa textului pe care l-am produs. Sunt afirmatii care ma mira, ca si cum ele ar apartine altcuiva, dar îmi dau seama ca  mi-au iesit, ca ele stau bine acolo, în pagina, ca ma reprezinta ca stil. Senzatia e aceea ca adevarul lor e mai degraba unul formal. Substanta e importanta, dar pare inutila. Poate ca as fi vrut sa spun cu totul altfel, sa fiu mai simplu, mai spontan, mai consistent, mai putin rigid, mai putin destept.

 

 Dar aceasta retorica ce pare sa gandeasca în locul meu exista, functioneaza tot timpul. Ea e aceea care ma inhiba si-mi blocheaza initiativele. Ea e aceea care cateodata ma face sa zabovesc prostit în fata fiecarei propozitii pe care as putea sa o scriu. Ea, aceasta retorica, opereaza selectia ideilor, le înlantuie, le îngheata. Degeaba spontaneitatea gandurilor încearca sa lupte cu ea, degeaba încerc sa gasesc o linie de fuga, sa evit implacabilul unor cuvinte, al unor formule. Sunt de fiecare data învins. Textul se construieste parca singur. Încet, încet, ideile devin necesare, încep sa ma supuna. Pun ultimul punct. Efectul acestei situatii? Lumea spune ca sunt un foarte bun eseist, cu idei clare si profunde, ofensive si noi. M-am obisnuit cu asta si îmi spun ca, totusi, în ciuda rigiditatii si  perfectiunii textului pe care l-am obtinut, ceva din convulsiile scrierii lui e înca perceptibil în suprafata verbala în care el s-a îmbracat. Ceva în legatura cu autenticitatea scrisului trebuie sa se afle aici.

 

Nu am curajul sa scriu decat despre ceea ce cred ca i-ar interesa pe ceilalti. Cand, de fapt, n-ar trebui sa cred nimic, n-ar trebui sa vreau ceva anume cu aceste note, n-ar trebui sa ma preocupe cine ma va citi si de ce. Abia atunci însemnarile acestea ar putea deveni interesante, cand as descoperi si noua directie spre care sa se îndrepte curajul meu.

 

Iubirea mea pentru hartiile scrise, pentru propriile mele hartii scrise, pentru manuscrisele mele cu stersaturi, taieturi, adaugiri. Le iubesc pentru ca acolo, în spatiul lor, se vede cum a fost, cum s-a nascut forma, cum m-am zbatut, cum am castigat. Iubesc consistenta lor manuscrisa, faptul ca ele sunt niste obiecte produse de mana mea, de trupul meu care a învatat pana la senzatia gestului natural aceasta deprindere: scrisul. Intr-un fel, ele, manuscrisele, compenseaza sentimentul zadarniciei a ceea ce fac. Cartea tiparita, cu monotonia ei tipografica si blocul ei continuu si opac de propozitii, îmi da în mai mare masura senzatia ca ceea ce scriu eu nu-mi apartine si constiinta faptului ca ea nu poate fi un argument împotriva desertaciunii.

 

Filosofia, o simpla chestiune de stil al ideilor! Altfel cum sa-mi explic bolnava insistenta cu care filosofii investigheaza limbajul?

 

Numai cei care n-au ajuns înca la limbaj pot ajunge la sisteme filosofice sau la literatura. Limbajul este dizolvant, inhibant. Din momentul în care ai ajuns sa-i constientizezi imposibilitatea de a spune adevarul, nu se mai poate face nimic. De fapt, tot timpul, în orice împrejurare, în orice discutie despre real, noi nu facem altceva decat sa vorbim despre realitatea limbajului.

 

Totul e învelit în pelicula implacabila a limbajului, precum carnea în pielita.

 

Vrem prea mult. Vrem tot timpul. Dar ar trebui ca tocmai limbajul sa ne faca sa nu vrem. Oare nu suntem în realitate obligati sa vrem? Limbajul ar trebui sa excluda vointa din actele noastre.

 

Scrisul nu elibereaza, el aresteaza.

 

Precipitarea gandirii, gata sa înhate orice prada si sa o sfasie, si inhibitia facultatii lingvistice. Sunt momente în care pur si simplu nu pot sa vorbesc, tocmai pentru ca nu pot rezolva aceasta tensiune.

 

Ma gandesc la scris, desi tot mai putin la ideea de scriitor. Stiu tot mai putin ce înseamna sa fii un scriitor. În orice caz, aceasta conditie mi se pare tot mai greu de înteles din afara, tot mai greu de formulat dinauntru. M-a dezgustat sa descopar un important prozator contemporan vorbind despre îndeletnicirea lui de scriitor ca despre o cariera. Am înteles din afirmatiile lui ca scrisul nu înseamna nimic fara ambitia de a izbandi (sau parveni, e tot una) social. Scrisul merge mana în mana cu frivolitatea, cu mondenitatea, cu orgoliul puterii. Atunci, cu siguranta, eu nu sunt un scriitor, nu sunt un astfel de scriitor. Mobilurile scrisului meu sunt altele. Oricat as încerca sa mi le explic, nu pot ajunge decat la aproximatii. Dar si pariul meu cu mine e altul. Nu stiu ce înseamna sa lupt pentru a-mi pastra imaginea publica si nici nu ma intereseaza asta. Scriu poate pentru a-mi învinge inconsistenta, dar in-consistenta mea intima. Apas pe sentimentul unicitatii mele, tocmai pentru ca sunt convins ca acest sentiment apartine tuturor. Nu scriu pentru a epata, nu cred în conditia mea de ins mai destept decat ceilalti. Nu sunt prozator asa cum cineva poate fi actor, cantaret sau om politic. Nu sunt un scriitor puternic. Sau sunt un scriitor puternic al trupului moale. Utopiile romantice ale scriitorului guru national practicate acum ma dezgusta. Cred ca puterea scriitorului e în cu totul alta parte.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Simfonie în Wonderland

 

 

 

Dupa un cliseu care bantuie, în ultimii ani, prin lumea noastra literara, membrii fostului cenaclu studentesc Litere de la filologia bucuresteana ar fi niste "cartarescieni"... A pune în contul unei personalitati teme si procedee aflate în aerul epocii este, desigur, un obicei vechi si comod. El tinde sa devina însa un obicei prost si irelevant. Cu atat mai mult, cu cat tinde sa confunde socializarea cu tipologia artistica. Pe aceasta logica, scriitori precum Cezar Paul-Badescu, Mihai Ignat, Marius Ianus, Victor Nichifor, Angelo Mitchievici, Ana Maria Sandu, T.O. Bobe, Cecilia Stefanescu, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid, Sorin Ghergut alcatuiesc o falanga de epigoni. Si Derapajul lui Ion Manolescu ar fi oarecum cartarescian pentru unii. Cel mai putin alaturabil lui M.C. ramane însa prozatorul Razvan Radulescu. Desfid pe oricine mi-ar spune ca povestiri de antologie "cenacliera" sau "nouazecista" precum Inchipuita existenta a lui Raoul D. Rizoiu (Tablou de familie, 1995), Viata lui Iosif Baliga (Chef cu femei urate..., 1996) sau romanul Viata si faptele lui Ilie Cazane (1997) ar fi "cartaresciene". Biografii jucat-anacronice cu deschidere spre fantastic, strabatute de obsesia dezagregarii si a mortii, ele au mai curand raceala distanta a unui constructor tacticos de masinarii narative. E adevarat, autorul a mai publicat o proza, Organistul, unde parodia - fara succes... - Arhitectul lui Cartarescu...

 

Absolvent al Facultatii de Limbi Straine si al sectiei regie de opera din cadrul Conservatorului, o vreme director artistic al revistei Elle, mai apoi relansat ca scenarist - singur sau în colaborare - al filmelor lui Cristi Puiu, Lucian Pintilie si Tudor Giurgiu, dintre care cel putin trei titluri: Moartea domnului Lazarescu, Marfa si banii, Legaturi bolnavicioase au tinut capul de afis al noii cinematografii autohtone, Razvan Radulescu nu "s-a întors la proza" odata cu aparitia romanului Teodosie cel Mic. Desigur, imaginea scenaristului da o alta vizibilitate performantei prozatorului (care, acum noua ani, declara sus si tare în Dilema ca "poezia lui Eminescu îl lasa rece"), însa pentru cei care am asistat, în februarie 2004, la acea memorabila sedinta a cenaclului Litere unde R.R. si-a citit primele doua capitole din TcM, aparitia cartii de fata a fost una îndelung asteptata. Si, totodata, îndelung mosita: refuzat din diferite "motive" de edituri ca Humanitas, a Fundatiei Culturale Române si Compania, volumul a prins cu greu colectia "Ego. Proza" a editurii Polirom...

 

... care astfel "se caftaneste". O carte fastuoasa de 430 de pagini, amestec de feerie distopica, istorie ieroglifica în registru ironic si metaroman în palimpsest. Un regal fictional, nu atat "pentru copii si rafinati" (copiii nu vor întelege, probabil, mare lucru din trucurile ei în foi de vita), cat pentru cei carora le plac povestile cu trape si sertare. O virtuozitate narativa diabolica, în care apetitul fabulatoriu - demn de maestrii genului fantasy, de la Poe si Lewis Carroll la Michael Ende si Peter Beagle - e acompaniat de un demon parodic si sustinut de schelaria unei constructii mirobolante: creatie a mintii unui copil bolnav care viseaza sau tentativa a autorului matur de a recupera imaginarul copilariei, romanul are toate datele unui mind game în care puterile fictiunii sunt mobilizate împotriva puterilor distrugatoare ale mortii. O rigoare clasica, o capacitate incredibila de a orchestra deopotriva detaliile infinitezimale si semnificatiile de ansamblu, modurile minore si cele majore se îmbina cu o imaginatie suprarealista. Registrele accesate sunt dintre cele mai diferite: de la parodia stilului epistolar-conspirativ de secol XIX la pastisa limbajului de lemn comunist, de la reciclarea prozei de aventuri à la Alexandre Dumas tatal la polifonia ludica (post)moderna, de la estetismul alintat la gravitatea melancolica, reflexiva si de la raceala cinematografica la colocvialismul cinic-jovial: tehnologie si fantezie la puterea a treia... Fiecare scena, fiecare gest sunt "filmate" cu o minutie cvasi-maniacala. Inceputa lent, ceremonios, povestea îsi accelereaza ritmul culminand beethovenian cu o distrugatoare titanomahie si cu o apoteoza încheiata elegiac, în surdina.

 

Realul si imaginarul se amesteca ametitor în romanul acestui estet pur-sange, dar feeria dezlantuita e cea care da tonul. Calatorii cu aerostate de capsuna peste niste Strawberry Fields beatlesiene, castele mirobolante, distopii subacvatice, o pestera aparent terifianta prin care se trece din basm în... lumea virtuala din computerul autorului (cu vizualizarea unor capitole ramase nescrise), fara a uita filmul ghidus în care personajele joaca "în memoria lui Teodosie" sub ochii copilului - iata doar cateva exemple din galantarul savuroasei "fantezii dictatoriale". Cu toate acestea, într-un comentariu din revista Cultura, Andrei Terian vorbea despre o dimensiune "autofictionala" a cartii. Mi se pare cam mult spus, desi povestea creste - în mod vadit - dintr-o obsesie existentiala autentica, amestecand în epura feeriei tot felul de reminiscente autobiografice (jocurile din Cismigiu, Cofetaria Lamaita, vacantele la Petrila, spectrele epocii Ceausescu). Sunt de acord însa ca harta medievala de pe coperta contine, ca o emblema heraldica - iar nu ca topografiile mitologice ale lui Tolkien... - toata simbolistica "regatului real-imaginar" al lui Teodosie: amestec de toponimii reale (Bucuresti, Filiasi, Petrila, Dambovita, Neajlov, Olt... dispuse aiurea) si fanteziste (Capsunaria, Ciupercaria, Valea Capercilor, Lacul Rece, Raul Sarat, Pestera Marelui Monstrulet, Zidul), lumea în cauza este una prin excelenta hibrida: România anamorfotica din mintea unui copil al Epocii de Aur. Fapturile care o populeaza au simultan însusiri umane si nonumane, verosimile si neverosimile, iar onomastica - trimitand uneori la cuvintele-valiza ale lui Lewis Carroll din Alice... - desemneaza "realitati" pe masura: Valea Capercilor de pilda mixeaza, ca zona neutra ce se afla, tinutul Capsunilor cu cel al Ciupercilor. Fantasmele istoriei personale se suprapun peste cele livresti, iesite dintr-o mare istorie a prozei, iar elementele Lumii Fanteziei dubleaza elementele din lumea reala: prin pestera Marelui Monstrulet (care, intrat în decadenta, diminueaza progresiv, îl prefera pe Joyce lui Dumas si nu-si mai poate frecventa biblioteca plina de carti cu titluri deformate ludic), Teodosie trece "initiatic" dincolo. Dincoace de magie, Monstruletul se dovedeste a fi un gheridemon din biblioteca lui Razvan Radulescu (absent si racit, scriitorul nu apare în cadru), dar un gheridemon care pazeste, ca o amuleta, hotarul dintre real si imaginar, dintre sanatatea psihica si halucinatie. Si are puterea de a schimba soarta povestii în functie de liberul arbitru al lui Teodosie.

 

Personajele fabuloase au o pregnanta pe care putine romane realiste o ating. In schimb, cele integral umane si mature (generalul tradator Marin Caciulata, Dinulescu) sunt simple fantose. Cu un nume de împarat bizantin din secolul V d. Hr., Teodosie e un copil orfan, bolnavior si abulic, disputat de fantasme maligne sau benigne. Doar de cateva ori liberul sau arbitru functioneaza: atunci cand este pus sa aleaga între lumea vrajita a basmului si cea dezvrajita. Inubliabil ramane însa generosul sau tutore, Pisicainele Gavril, venit direct din mopeteiana lui M. Ivanescu sau, cum ne indica o nota de subsol, din Meteoritul a uitat sa cada, roman pentru copii al lui Dumitru M. Ion, citit pesemne în anii 70 de catre micul R.R. Discreta iubita a acestuia, Fantoma Otilia, indica imaterialitatea suava, iar naucul Minotaur Samoil (proprietar al Ciupercariei) - labirintul. Intre Samoil si bombanitoarea sa vecina, Bufnita Kaliopi (stapana Capsunariei, dar si patroana unei organizatii masonice, Fratietatea, grupand furnici cu nume de eteristi greci) se înfiripa o idila de un comic adorabil. Dusmanii lui Teodosie & Co - personajele "malefice" - sunt pestii din adancurile Lacului Rece. În fruntea lor - perfidul, utopicul si totalitarul Somn Protector Oliviu, un fel de comunist sui generis, amator de mitinguri gigant si initiator al canalului Lacul Rece-Marea Noastra... Acesta se va alia, firesc, cu ducele Otto din Ottoburg (dictator fascisto-nazist tipic, constructor dement de masinarii razboinice abracadabrante si sadice). La concurenta cu Bufnita Kaliopi, cei doi cauta sa castige armatele Furnicilor Verzi si, respectiv, Vinete, prilej de consideratii despre raporturile centru-periferie. Imaginarul intimist, diurn din tinuturile placerii copilaresti intra, inevitabil, în conflict cu cel totalitar, nocturn al monstrilor din adancuri. Miza - regatul lui Teodosie... Spectacolul eclatant al masinariilor lui Otto si al pestilor care se deplaseaza, la suprafata, în acvarii de lupta nu este concurat decat de cel al aerostatelor fructifere plutind peste lumile de capsune si ciuperci...

 

Colocvii diplomatic-moraliste si "filozofice" despre geo-politica, arta razboiului si a negocierii, strategii abil calculate, aventuri palpitante si lovituri de teatru spectaculoase împaneaza povestea. Fata de lumea imaginara a micului Teodosie, auctorele se comporta fie ca un Deus otiosus cu puteri limitate, fie ca un Deus ex machina care intervine cand naratiunea ajunge în impas: iesirea din blocajul verosimilitatii si al determinismului logic este rezolvata prin atotputernicia eliberatoare a imaginatiei. Ar fi inutil sa inventariem numeroasele artificii "postmoderne", metanarative, intertextuale. E destul sa spunem ca nu diminueaza cu nimic, dimpotriva, potenteaza farmecul lecturii. Folosita ca titlu de capitol, formula stendhaliana "o oglinda plimbata de-a lungul unui drum" este întoarsa ironic împotriva romanului realist, iar replica adresata de catre auctore unui "editor" scandalizat de sadismul si licentiozitatea unor elemente altfel inofensive ("ecervelator", "bordel" etc.) demasca devastator cruzimea basmului traditional printr-un exemplu de poveste "pentru copii". Simbolistica freudiana a lumii pestilor este evidenta, ca si semnificatia distopica. La trecerea dintr-o lume în alta inclusiv frazele se "rastoarna" în simetrii si paralelisme aiuritoare, caci experimentul ludico-lingvistic nu putea lipsi din retetarul feeriei...

 

Razvan Radulescu are inteligenta artistica de a nu opta între lumea "reala" si cea "imaginara", pariind pana la sfarsit pe indeterminarea ontologica. Cartea sa nu poate fi calificata, în consecinta, nici drept fantasy pur, nici drept realist-fantasmatica. Romanul este o exceptionala metafictiune despre copilarie si moarte. Un metabasm parabolic prin care auctorele încearca sa-si conjure spaima de neant, întorcandu-se catre lumea vrajita a copilariei. Incercarea disperata, imposibila în fond, de a recupera inocenta pierduta are drept reflex razboiul distrugator în care cele doua armate se anihileaza reciproc. Magistral descris, episodul (dumasian!) este o infinit de trista simfonie a cruzimii. In lupta data langa Zidul de aparare al Bucurestiului mor atat "eroii pozitivi" (Pisicainele si Minotaurul), cat si "monstrii" (Otto si Somnul Protector, ultimul - ucis de Marele Monstrulet). In aceste conditii, încoronarea triumfala a micului Teodosie pe Bulevardul Elisabeta, în prezenta Bufnitei si a Fantomei Otilia, dar si a tovarasilor sai de joaca (printre ei: naratorul copil...), apare ca un fals happy end. O ambiguitate melancolica învaluie finalul "realist" al povestii: "în parc, la chioscul cu porumbei, ne-am înteles sa tragem la poarta pana se întuneca"... Simetric, un poem oniric, vag dimovian, strabate ca un duh rau prevestitor lumea aceasta care te încanta si te îngheata...

 

 Teodosie cel Mic este cea mai buna carte româneasca de proza din 2006. Un eveniment literar. Ar trebui sa ne bucuram ca asemenea minunatii exista.

 

 

 

Razvan Radulescu, Teodosie cel Mic, Editura Polirom, 2006

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Sibiul european pariaza pe teatru

 

 

 

Evenimentul de debut in Capitala Europeana a culturii care este in acest an Sibiul a fost un spectacol de anvergura la Teatrul National "Radu Stanca" semnat Andrei Serban.

 

In plin scandal provocat de montarea la Cluj a piesei Purificare de Sarah Kane, in toamna lui 2006, Andrei Serban definitiva la Sibiu proiectul sau cu Pescarusul de Cehov, un spectacol ce avea sa concentreze importante forte creatoare si un interes iesit din comun printre oamenii scenei. Chiar daca sunt greu de pus in paralel cele doua opere, asa cum a facut-o regizorul vorbind despre romantismul primei si antiromantismul celei de a doua, e sigur ca tensiunea momentului se simte in spectacolul de la Sibiu, admirabila creatie scenica prin care marele regizor isi ia intr-un fel revansa, reinstituind mitul care i-a premers. O discutie despre glorie, despre falsele si adevaratele proiectii ale eului nostru bantuit de simbolul pescarusului - rege al inaltului - nici ca putea fi mai potrivita, iar apelul la luciditate pe care il face spectacolul si implicit regizorul era, evident, cea mai buna solutie. In backround, piesa isi pastreaza actuale temele despre vanitatea si desertaciunea ambitiilor lumesti, teme biblice am spune, daca n-am sti ca doctorul Cehov si, cu atat mai mult, regizorul au vrut sa ne arate ridicolul la care ne expunem gandind altfel. Asa li se intampla mai tuturor personajelor din Pescarusul, incepand cu Arkadina, fosta glorie a scenei care reinvata cu greu alfabetul vietii, si terminand cu Nina Zarecinaia, adolescenta ispitita de mirajul fumigen al scenei si al unor idoli de carton. In jurul lor, o lume dezorientata, nefericita, cu puseuri teribiliste, care penduleaza la propriu intre teatru si viata, traversand, uneori cu dificultate, linia de demarcatie prevazuta printr-o perdea in decor. Radiografia neiertatoare pe care i-o aplica regizorul nu-i anuleaza pulsatiile, ba chiar i le amplifica si aprofundeaza, reprezentatia traind la tensiuni inalte o drama a cunoasterii de sine. Suntem cu totii implicati in aceste framantari, actori si spectatori, impartind acelasi spatiu, pe care scenograful Andu Dumitrescu l-a conceput ca pe o cutie cu pereti transparenti ce fac posibile dezvaluirile.

 

Spectacolul incepe decis, de la prima replica rostita de Masa ca un motto. "Port doliu dupa viata mea", ii striga ea nefericitului invatator care-i e sot (Pali Vecsei il portretizeaza foarte original), pozand cu cinism in fata cortinei (cortina improvizata din spectacolul lui Kostea), in rolul unei martire, pe care-l va continua magistral in scena betiei. Momentul adevarului va veni si pentru ea, insa, ca si pentru fiecare dintre personajele piesei, pentru care regizorul a gandit o cheie de bolta. Pentru Masa, e rabufnirea simturilor dintr-o minunata scena erotica in care Raluca Iani a excelat. Pentru Arkadina, e intalnirea cu fiul ei, in perspectiva sentimentelor materne renascute ce nu suporta insa totala renuntare la prerogativele sociale ale vedetei. Maia Morgenstern joaca memorabil scena, cu o amploare dramatica tulburatoare, trecand de la tandrete la isterie, cu taieturile de ritm halucinante care-i sunt caracteristice. In interpretarea interesanta a lui Adrian Matioc, punctul culminant al trezirii lui Trigorin din betia gloriei si a iubirii se consuma intr-o scena la marginea violului, cand Arkadina il hartuieste sexual. Frivol si dezinvolt pana acum, actorul transmite acum adecvat scrasnetul umilintei. Chiar si cinicul doctor Dorn, jucand partitura unui Don Juan tomnatic, beneficiaza de dezechilibre ale sigurantei de sine, fiind pus in dificultate si invins cu propriile-i arme intr-o imbratisare patimasa a Polinei (Florentina Tilea). Excelent joc al lui Cornel Raileanu care aluneca pe cuvinte cu inteligenta si sarm.

 

Fata de Sorin si Kostea Treplev, ratatii perfecti din piesa, regizorul e ingaduitor. In consecinta, Marian Ralea, intr-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, face deliciul scenelor care exalta buna-credinta demodata a consilierului pensionar, confundata prea adesea cu naivitatea si chiar prostia. Nici Kostea, din scena cand isi rupe manuscrisele, renuntand la teatru si mai apoi la viata, nu e mai putin victima a neintelegerii celorlalti, postura care il avantajeaza pe fantomaticul si fragilul Tudor Aron Istodor.

 

Dar cea mai interesanta si originala viziune e aplicata Ninei Zarecinaia, de o complexitate si substanta nemaiintalnite in alte spectacole cu aceasta piesa. Pandantul tanar al Arkadinei, tanara aspiranta la gloria scenei e o inchipuita, amestec bizar de candoare si perfidie, de nonsalanta si prefacatorie. Cu talentul ei iesit din comun, Andreea Bibiri se arunca asupra rolului, folosindu-si farmecul personal si simplitatea mijloacelor pentru a convinge in fiecare clipa. In scena comica in care exerseaza gesturile Divei, dar si in finalul dramatic, rascolitor, cand apare ca o furie invinsa de propriile-i himere. E cuceritoare la inceput, cand se joaca de-a teatrul, si respingatoare in postura de seducatoare a lui Trigorin, aducand mereu in scena un irezistibil fior.

 

Din pacate, reprezentatia de la premiera care i-a cuprins intr-un chip atat de inedit pe toti interpretii - caci Andrei Serban a distribuit si cate doi-trei actori pe un rol - nu ne permite sa analizam si celelalte creatii, sugerate doar de Mariana Presecan in Arkadina, Gelu Potzolli in Dorn, Marian Neacsu in Kostea, Cristina Flutur in Nina, Ofelia Popii si toti ceilalti care au facut echipa intr-un ansamblu omogen, in care un loc de excelenta il detine autoarea noii versiuni romanesti a piesei lui Cehov, Maria Dinescu.

 

Un spectacol puternic, adevarat, care emotioneaza si ne aduce mai aproape de noi intr-un timp neprielnic, in care teatrul nu si-a spus inca ultimul cuvant.

 

Un spectacol-manifest, daca ar fi sa luam in considerare deziluziile regizorului insusi.

 

 

 

"Revizorul" fantast

 

 

 

 De ce place atat de mult aceasta montare a Revizorului de la Teatrul de Comedie?

 

Raspunzand la întrebare, putem explica nu doar motivele acestui succes, dar si, prin contrast, cateva dintre acelea ale mediocritatii teatrului romanesc, despre care s-a vorbit în ultima vreme.

 

Cum reuseste sa exceleze deci în acest context Teatrul de Comedie si echipa acestui spectacol minunat?

 

Mai întai, prin oportunitatea alegerii si intuitia ca piesa lui Gogol raspunde cum nu se poate mai bine framantarilor societatii romanesti actuale, fara a i se aplica actualizari fortate. Coruptia functionarilor publici, careia nu-i mai dam de capat, dar si impostura pe care se întemeiaza falsele ierarhii din lumea contemporana, prostia la rang de politica de stat, ca si trivialitatea, vulgaritatea comportamentului cotidian (vulgaritatea omului vulgar, spunea Gogol) sunt teme de acut interes, pe care, cum se vede, spectatorul asteapta sa le gaseasca pe scena, mai degraba decat altele artificial atribuite mentalului colectiv romanesc.

 

Argumentul capodoperei si al perenitatii ei nu este, fireste, suficient si trebuie adaugat imediat ca Horatiu Malaele reuseste prin spectacolul sau sa dea o replica moderna problemelor puse de Gogol, fara localizari aberante, mergand în adancime, si nu la similitudini exterioare.

 

Pe de alta parte, viziunea sa artistica e clara si coerenta, lucru tot mai rar pe scenele noastre, cu o amprenta stilistica originala si omogena, ceea ce denota o buna cultura a spectacolului, rafinament si gust al creatorului.

 

Am vazut, ca noi toti, multe montari ale celebrei comedii, de la cele clasice la care face aluzie si expozitia din foaierul Teatrului de Comedie, mizand pe "realismul critic" al operei, pana la altele, pasionate de misticismul atribuit lui Gogol de unii comentatori ("Le diable versatile qui ventriloque par la voix de Hlestakov").

 

Horatiu Malaele, potrivit structurii sale artistice, exploateaza resursele fantastice ale capodoperei, ducand in zona suprarealismului farsa si efectele ei grotesti. De altfel, ca scriitor fantastic, Gogol l-a depasit pe autorul satiric, fapt ce-i sporeste valoarea universala. O lume ubuesca, deformata viermuieste in acest Revizor, crescand infricosator din aparent inofensiva poveste ce are la baza un qui pro quo. Regizorul insista asupra caracterului ei fantasmagoric înca din primele scene. Functionarii guberniei în care va poposi revizorul apar la convocarea Primarului orbecaind ca niste fantome prin întuneric, iar gloata pe care o alcatuiesc impune personajul colectiv pe care mizeaza montarea, în aceeasi masura în care interpretii îsi portretizeaza, în aparitii individuale remarcabile, personajele. Valentin Teodosiu, Gh. Danila, Ion Chelaru, dar mai cu seama Serban Georgevici în rolul Inspectorului scolar dau adevarate recitaluri, înfatisand miselia, grosolania, tembelismul, degradarea umana la cote absolute. Pana sa ne îngrozeasca însa, grupul acesta mafiot provoaca hohote de ras, si aici e marea arta a lui Malaele. Intr-un fin aliaj de comedie si drama, spectacolul sau alterneaza scene de o irezistibila inventie comica cu altele de esenta tragica, îmbinand duiosia cu prostia, candoarea cu ferocitatea. Se lanseaza in petreceri ilare-aiuritoare de grup sau ne emotioneaza prin inocenta unui Eugen Racoti rostind memorabil celebra replica a lui Bobcinski. Scena e mai tot timpul goala si in vidul acesta de mobilier cu doar cateva repere se petrec scene halucinante, precum plimbarea revizorului cu patul, seducerea la podea a celor doua femei sau asezarea pe jos, la indemnul "luati loc" al superiorului euforic.

 

In confruntarea dintre Primarul corupt si Revizorul poltron, partea leului îi revine primului, iar George Mihaita face indiscutabil o mare creatie în acest rol. Modificandu-si pana si înfatisarea (are capul ras si etaleaza o burta disgratioasa), actorul compune cu lux de amanunte portretul unei haidamale monstruoase, nesatula, decrepita, dar de o sublima candoare, manuind la fel de mestesugit biciul si vorba lingusitoare. Farmecul personal îl face în acelasi timp adorat si detestat, asa cum pana la urma sunt mai toate canaliile. Stefan Banica jr. e un Hlestakov pisicher, simpatic, fara anvergura marilor farseuri, dar cu atat mai credibil în hainele zdrentuite ale puslamalei. Are si un fior romantic si cateva momente în care simtim placerea de a fabula pe seama prostiei celor care-l cred autorul tuturor capodoperelor din lume. Regizorul i-a sugerat si o clipa de revelatie la adresa miseliei profitorilor, care trece însa prea putin observata, din cauza aplauzelor pe care le ia pe buna dreptate Bobcinski, în scena evocata mai sus. Redus la un minimum necesar, rolul servitorului Osip puncteaza prin Dragos Huluba o anumita traditie ludica a personajului, în timp ce Sotia si Fiica primarului aduc în spectacol aluzii etno-folclorice pertinente. Costumate dupa tipicul slav (adorabile rochiile Liei Mantoc), cele doua personaje reprezinta o pata identitara binevenita în aceasta poveste, nascuta totusi, sa nu uitam, în Rusia tarista. Virginia Mirea sustine cu robustete comica irezistibila rolul, secondata fiind de tanara Delia Seceleanu, care marcheaza coregrafic, în duet sau solo, afectarile rizibile ale personajului.

 

Muzica Dorinei Crisan Rusu, in ultimul ei spectacol, demonstreaza aceeasi originalitate în alcatuirea comentariului muzical, alternand pasaje de atmosfera cu prelucrari sonore pline de talc.

 

Printr-un final memorabil, în care adevaratul revizor apare din scandura scenei inaltandu-se la nesfarsit sub masca devoratoare a unui lup, spectacolul Teatrului de Comedie duce la împlinire viziunea inedita a regizorului, care s-a bizuit pe o trupa omogena si performanta.

 

 

 

 

 

OANA PUGHINEANU

 

Autolinsarea intelectualilor

 

 

 

 Nicolae Margineanu. Un psiholog în temnitele comuniste, dar nu numai atat. Caci psihologi, folosofi, filologi, precum si alte specii de intelectuali se gasesc cu usurinta, însa... oameni, mai rar. Marturie stau chiar vorbele autorului Cuvintelor potrivite, reproduse de Nicolae Margineanu, în Amfiteatre si închisori: " Dar ce vrea ma, Margineanu? Caractere? Sa se duca în Anglia atunci". Strabatand vraful de note informative pe care colegii universitari (în numar de 60, dupa cum s-a spus cu ocazia lansarii cartii la Cluj) s-au harnicit sa le scrie despre Nicolae Margineanu, nu poti decat sa constati ca intelectualii, în ciuda apetentei lor pentru informatie si pentru constructiile de tip "viziune asupra lumii", raman niste jalnici oblomovieni, adica nu vor putea niciodata aplica adevarurile pe care le citesc prin carti, în viata. Discursul cognitiv nu se va suprapune deci peste cel moral. Metafizicieni de profesie, intelectualii se pot complace cu/în atat de mult iubita lor "distantare", permitandu-si o pasivitate demna de lumea ideilor. Caci, nu e asa? Esentele nu devin vizibile, iar adevarul fiind unul, si ideal pe deasupra, nu se desfasoara. Asa ca la ce sa te mai zbati sa crezi sau sa sustii o idee sau alta? E mult mai usor sa le adopti pe rand, caci stie Fiinta, în netarmurita ei întelepciune, care le e talcul. Multi dintre mostenitorii acestei conceptii "imaculate" istorice au reusit sa faca salturi aparent mortale: de la atitudinile procarliste la legionarism si mai apoi la comunism. Destine precum cel al lui Nicolae Margineanu au poate menirea de a-i trezi la realitate pe cei pentru care învatatura a devenit "opiu", pe cei care mai au naivitatea sa creada în "valori nechestionabile" sau pe cei care le poarta la rever ca pe un soi de accesoriu dandyst. Si asta pentru ca în viata unora a existat atat de mult iad, încat n-a mai ramas loc nici macar pentru un rai imaginat.

 

Culegerea întocmita de Cristina Anisescu vine sa ofere o alternativa la aceasta morala, înca atat de practicata, a "zarilor albastre", opunandu-i morala "cenusie", a documentelor, adica a "ceea ce a existat cu adevarat" (asa cum spunea Nietzsche), îngropat sub fantasmagoricele discursuri ale "sclavilor" care le-au produs si întretinut. Nicolae Margineanu stie ca salvarea nu sta în "indulgentele" vandute de un regim sau altul, ci într-un subiect capabil sa reziste coerentei propriilor optiuni. Pe parcursul întregii detentii de 16 ani si, de altfel, pe parcursul întregii vieti ramane fidel pozitiei maniste, national-taraniste, cu admiratie pentru modelul democratiei americane de inspiratie wilsoniana, mai degraba decat rooseveltiana (caci Roosevelt "a dat Europa pe mana lui Stalin"). Astfel, Nicolae Margineanu nu crede într-o politica machiavellica, a compromisului, ci ramane fidel  într-un mod catalogat cu siguranta astazi drept naiv si depasit  unei conceptii "idealiste" de Dreptate. Trebuie însa specificat ca ideala, mai ales pentru un psiholog, ramane capacitatea unui individ de a se construi si de a se simti liber, în ciuda sabloanelor care îi sunt impuse. Într-un anume sens, problemele invocate de psihologie (psihanaliza) sunt asemanatoare cu cele ce apar cu pregnanta în momentul schimbarii formelor de conducere. Întrebarea e aceeasi: unde sa afli libertatea unui subiect "determinat" în atat de multe feluri? Ceea ce au ignorat toate ideologiile este tocmai faptul ca, desi subiectul e o structura, structura nu este un subiect. Totalitarismele n-au fost decat niste "supradeterminari" abuzive aplicate unor indivizi incapabili sa-si constientizeze elementele propriei constructii interioare (dovada sta înfocata cautare a specificului romanesc) si tocmai de aceea au fost cu usurinta atrasi în mrejele discursive securizante ale celor care pareau sa stie care e "adevarul".

 

Condamnat printr-un proces în care i s-a facut explicit faptul ca, desi are dreptate din punct de vedere "juridic", arestarea are loc pe motive "politice", Nicolae Margineanu reuseste sa reziste în închisoare adoptand - sau, mai degraba, fiindu-i în fire  ultima dintre cele trei variante de supravietuire morala despre care vorbeste Steinhardt: a nu pacatui din frica, din dragoste sau din rusine. Aceasta ultima cale este poate si cea mai dificila, caci, desi te poti dezice de viata, nu te poti dezice de judecata, fie ea si una de apoi.

 

Documentele preluate din arhiva CNSAS nu îl privesc doar pe Nicolae Margineanu, ci întreaga familie pusa sub urmarire, caci în absenta burghezului "pacat originar" transmisibil, suspiciunea, aceasta epidemie a cuvintelor, functioneaza chiar mai bine ca sursa de teroare. Pe langa documentele procesului, gasim note informative premergatoare anchetei, datand din perioada antonesciana. Cititorul nu poate sa nu ramana uimit de rapiditatea cedarii în fata "rusificarii", în conditiile în care la 23 August 1944, dupa cum marturiseste Titel Petrescu, existau doar 734 de membri ai Partidului Comunist, iar fortele "democrate" erau sustinute de mai mult de jumatate din populatie, în special de cea rurala. În numai 3-4 ani, raportul de forte s-a inversat, rasturnarea fiind în buna parte sustinuta de un "iures de lichele", care doreau sa-si asigure un loc caldut în noua forma de conducere. Universitarii nu s-au lasat nici ei mai prejos (încep cu întocmirea de dosare înca din 1946!), Al. Rosca, C. Daicoviciu sau Cupcea fiind cateva dintre numele care apar în dosarul Margineanu.

 

Activitatea depusa la Asociatia Amicii Americii si la Asociatia Romano-Americana, "concurente" ale ARLUS-lui, se transforma pe parcursul procesului în proba pentru actul de mare tradare, desi Nicolae Margineanu a fost "rugat în mod oficial de Petru Groza sa faca toate diligentele necesare pe langa reprezentantii diplomatici americani (...) pentru propaganda în legatura cu retrocedarea Ardealului de Nord". Pe acelasi Nicolae Margineanu îl regasim în declaratiile dictate si semnate sub constrangere, continand inclusiv lista unui "guvern criminal al complotistilor" care urmau sa preia conducerea prefacand tara într-un "instrument docil al imperialismului american". Pentru un cititor neavizat, care ar rasfoi cele peste 300 de pagini de documente, ar fi fost utila existenta unor note care sa specifice care dintre declaratii sunt "autentice" si care nu. În lipsa lor, chiar daca introducerea aduce unele lamuriri, e imposibila o identificare punctuala si corecta a informatiei prezentate. Marturisesc ca citirea lor a fost un adevarat soc pentru mine, ramanand în primul rand uimita de "naivitatea" cu care Nicolae Margineanu a implicat în proces pe cativa dintre colegii sai de lucru, atat de la universitate, cat si de la uzinele în care a realizat primele laboratoare de psihologia muncii. Desigur, lotul "marilor finantisti" era prefabricat dinainte de arestare si de proces si numai citind memoriile (Amfiteatre si închisori) afli ca Nicolae Margineanu nici macar nu-i vazuse vreodata pe majoritatea celora cu care a împartit boxa acuzatilor. La început, încrezator înca în faptul ca scopul nu scuza mijloacele, sperase totusi ca va întalni pe cineva de "bun-simt" cu care sa se poata întelege, chiar daca a acceptat provizoriu varianta impusa de anchetatori. Înaintand însa în teroare, îi devine din ce în ce mai clara situatia fara iesire în care se afla. Ar fi fost poate binevenita si mentionarea ingenioasei "solutii" a lui Nicolae Margineanu de a se mai salva pe cat posibil de fabuloasa înscenare, afirmand în instanta ca, între declaratia scrisa (evident, contrafacuta) si cea verbala, se prevaleaza de cea scrisa. Astfel a reusit sa refuze semnarea procesului verbal.

 

În spatele acestui dosar se afla 16 ani de foame continua, de frig si trait printre fecale, precum si "bataile salbatice pana în anul 1953". Dar poate ca mai importanta decat "fleacurile acestea de suferinta" e credinta în faptul ca "odata si odata se va face un proces drept împotriva celora care ne-au facut noua un proces atat de nedrept". Mai important e ca nu-l auzim niciodata pe Nicolae Margineanu "demagogizand" pe tema propriei suferinte, ci, dimpotriva, apropiindu-se de tot soiul de detinuti, fie ei legionari sau chiar comunisti (Lucretiu Patrascanu facand parte din lista sa de "eroi", pe langa Maniu), neconfundand niciodata greseala, umana (prea umana), cu caracterul sau lipsa lui. A le deosebi pe cele doua înseamna, de fapt, a avea taria de a suporta o violenta nejustificata si luciditatea de a nu accepta justificarea nici unei violente.

 

Exista totusi un singur lucru pe care nici macar un psiholog atat de încercat nu-l poate întelege si, prin urmare, nici accepta: imposibilitatea de "a-i spala de raspundere" pe cei care au colaborat cu regimul. Ma întreb, retoric desigur (asta pentru ca, în ciuda condamnarilor "stiintifice", nu exista înca o condamnare juridica a comunismului), oare cum s-ar simti Nicolae Margineanu, astazi, afland ca în Romania exista 15.000 de angajati ai serviciilor secrete (mai mult decat în Germania si Franta luate împreuna)? Ar putea oare accepta ca, în momentul de fata, istoria, în ciuda tuturor dovezilor, nu pare sa fie decat "musamalizarea" violentei care o produce?

 

 

 

 

 

Imi place sa fac evenimente!

 

interviu cu Mihaela Paun, director al ArCuB

 

 

 

 Doamna Mihaela Paun, va multumim ca ati acceptat sa vorbiti cu noi despre  ArCuB  si despre proiectele sale. Anul trecut, revista Bucurestiul Cultural, a publicat doua interviuri - unul acordat de dumneavoastra, celalalt acordat de domnul Romeo Pop, presedintele Comisiei de Cultura din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucuresti - din care cititorii nostri puteau afla numeroase detalii despre activitatea ArCuB. S-a scurs de atunci aproape un an. 2006 a fost un an plin pentru institutia pe care o conduceti...

 

Un an în care am muncit nonstop pentru a putea realiza evenimente foarte frumoase si foarte apreciate. Si nu numai eu, ci toata echipa; ne-am obisnuit de ceva timp cu faptul ca ArCuB nu mai este doar o institutie care are doua proiecte mari si în rest este finantator: Centrul de Proiecte Culturale - ArCuB a devenit în ultima vreme o institutie extrem de activa si de prezenta în viata culturala bucuresteana, fie prin initiativele proprii, fie prin sustinerea financiara si logistica a unor evenimente produse de diferite organizatii.

 

Ati putea face un scurt bilant al evenimentelor pe care le-ati initiat sau sustinut anul trecut?

 

Îmi vine în primul rand în gand Mozart Fest, o prima colaborare cu primaria din Viena, un eveniment neasteptat de bine primit. Neasteptat nu pentru ca nu suntem obisnuiti cu ideea de a avea succes, ci pentru ca nu stiam ca sunt atat de multi iubitori ai muzicii lui Mozart în Bucuresti. Surpriza pe care am avut-o ca organizatori a fost faptul ca au venit foarte multi tineri. Erau de altfel persoane de toate varstele. A fost un festival de film cu opere mozartiene la care noi, din proprie initiativa, am adaugat spectacole live. Am creat o ambianta atractiva, un spatiu de împrietenire, ceva foarte elegant. Si în fiecare seara publicul ne multumea, erau oameni batrani care cu lacrimi în ochi ne spuneau ca a fost cel mai frumos lucru care li s-a putut întampla.

 

Am avut si o echipa de oameni extraordinari, care au muncit cu mult drag. Eu personal am stat pana la doua noaptea atunci cand s-a demontat. Aproape îmi venea sa plang, ma gandeam îngrozita ce am sa ma fac a doua zi cand am sa vad în Piata Enescu o simpla parcare. E frumos, dar si trist sa creezi evenimente culturale, pentru ca ele au o viata scurta, chiar mai scurta decat a unui spectacol de teatru. De acesta ai poate timp sa te plictisesti, ma gandesc la un regizor care pune în scena o piesa: el are timp sa vada cum se naste spectacolul lui, cum creste, se maturizeaza si cum se îndreapta spre final.

 

 O alta reusita a dumneavoastra, anul trecut, ca si in alti ani, a fost si  Cismigiul copiilor...

 

Într-adevar; anul trecut a fost al cincilea sau al saselea eveniment. Mi-ar placea sa creez în viitor în Cismigiu un fel de Disneyland. Deocamdata, ne limitam la mijloacele pe care le avem la dispozitie: spectacole, muzica, scene, animatori, costume, baloane, desene pe asfalt, concursuri etc. E minunat sa vezi copiii cum radiaza de bucurie cand le oferi un asemenea dar.

 

À propos de Cismigiu, mi se pare ca ati mai organizat acolo numeroase alte evenimente (si nu doar pentru cei mici).

 

Mi-aduc aminte de un concert de muzica clasica organizat în Cismigiu acum doi ani, de Sf. Maria, cu un repertoriu accesibil publicului larg. De mai bine de sase ani organizam o stagiune muzicala estivala în chioscul din Parcul Cismigiu. Din luna mai pana în octombrie, în fiecare sambata si duminica, timp de doua-trei ore, se asculta acolo muzica clasica, de fanfara, muzica de promenada si e o încantare sa vezi oamenii cum stau la umbra, beau ceai, danseaza.

 

 Despre Revelionul din Piata Universitatii, de asemenea organizat de  ArCuB, ce ne puteti povesti? Ce reactii ati avut?

 

Am oferit bucurie si am resimtit o bucurie si mai mare. Am muncit imens! Doua saptamani am stat pana la 12 noaptea în Piata Universitatii, chiar radeam cu colegii, si le spuneam: "Hai sa facem Revelionul!", pentru ca pe ne prindea miezul noptii mereu lucrand. În fiecare seara mergeam în locatie sa vedem ce s-a mai adaugat: a mai aparut o schela, un podium, un reflector etc. Revelionul 2007 a fost foarte bine primit, am citit chiar o cronica scrisa de Ileana Lucaciu, careia nu e foarte usor sa-i smulgi laude; e adevarat ca nu precizeaza cine a realizat acest eveniment, dar spune ca, din tot ce s-a întamplat în noaptea aceea (si, slava Domnului!, au fost destule întamplari, si la televiziune, si în spatii închise, si afara), ramane emotia din Piata Universitatii. Noi, echipa de la ArCuB, cu asta am ramas, ne hranim cu faptul ca cineva a spus ce frumos a fost acolo sau "bravo, a meritat efortul!". Era pacat sa fie altfel, pentru ca asa am gandit acest Revelion, asa l-am pus la cale înca din august anul trecut.

 

Veti organiza si Revelionul urmator?

 

Cred ca da, daca Primaria va dori sa pastreze traditia (care dureaza deja de patru ani), indiferent de faptul ca nu mai este acest moment special pe care l-am trait odata cu integrarea în Uniunea Europeana. Bucurestenii au început sa-si doreasca sa iasa în strada în noaptea Anului Nou, publicul se misca, e tot timpul altul. E important ca oamenii simt nevoia sa iasa în strada, sa se întalneasca unii cu altii, sa bea un pahar de sampanie, sa se îmbratiseze, poate chiar cu un necunoscut, sa-si spuna "La multi ani!". Sper ca de la an la an sa reusesc sa fac din Revelion ceva unic. Îmi place tare mult sa fac evenimente! O vreme mi-am dorit cu îndarjire sa joc teatru, asta am studiat; si dintr-o data viata m-a determinat sa o cotesc în alta parte. Desi e un alt domeniu, e la fel de creativ ca si teatrul, iar experienta artistica îmi este de mare folos. Îmi place ceea ce fac si ma consider norocoasa. Cred ca oamenii care fac ceea ce le place sunt norocosi. N-as fi suportat sa fiu un simplu functionar care pleaca la ora 8 la serviciu si pe urma se uita din ora în ora la ceas zicand "Doamne, nu se mai termina". Uneori ma surprind ca se face 7 seara si nu-mi dau seama cand a trecut timpul. Dar e foarte bine, e mare lucru, e minunat sa-ti placa ce faci.

 

 Spuneati anul trecut ca vreti sa va refaceti echipa, sa reorganizati  ArCuB-ul, sa-l extindeti.

 

Exact. Trebuie sa va spun ca anul trecut nu am reusit. Si asta tot din cauza numeroaselor evenimente pe care le-am organizat. În momentul acesta, profit de faptul ca înca nu avem buget. Deja oamenii care s-au obisnuit cu ideea ca ArCuB finanteaza proiecte culturale ne suna, suntem foarte cautati si le spun si lor acelasi lucru: cu mare drag, suntem de acord, puteti depune un proiect, dar în momentul acesta nu avem buget. Cand vom avea buget, vom putea sa facem o întalnire a consiliului artistic, sa vedem cate din propunerile externe le putem asimila, astfel încat sa avem resurse si pentru portofoliul nostru de proiecte.

 

Aveti multe cereri de finantare?

 

Avem foarte multe cereri, extrem de multe si nu le putem satisface pe toate.

 

Pe ce va veti axa anul acesta?

 

Ma gandesc la spectacolele de muzica clasica în aer liber, la o parada militara de Ziua Europei, la un festival international de teatru, la Sarbatoarea Zilelor Bucurestiului, la un festival Strauss, pe model Mozart Fest.

 

Veti beneficia de cooperarea unor institutii din strainatate?

 

Sper din tot sufletul, pentru ca despre Mozart Fest partenerii nostri vienezi chiar au spus ca a fost cel mai reusit eveniment Mozart din sud-estul Europei. În acel moment ei erau si în Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. De altfel, ei ne-au cautat anul trecut si ne-au propus sa realizam tot împreuna în 2007 un festival Strauss.

 

Veti avea si un festival de teatru de strada?

 

Asta e o poveste mai veche, pe care am lasat-o pentru un timp deoparte, pentru ca nu cred ca s-a copt îndeajuns. De obicei, cand îmi pun ceva în cap îmi iese. S-ar putea sa fie momentul propice. Daca lucrez anul acesta, evenimentul se va putea petrece la anul. E momentul sa ma gandesc si la acest festival, care ar fi foarte frumos.

 

Si foarte rar la noi.

 

Chiar inexistent. Ar fi o premiera pentru Bucuresti.

 

Poate la Sibiu.

 

Nu stiu în ce masura la Sibiu este un festival numai de strada sau este si de sala, n-am reusit sa ajung. Misiunea ArCuB este sa îmbogateasca viata culturala a capitalei.

 

Cu ce centre culturale preconizati ca veti colabora?

 

Sper sa deschidem colaborari cu centrele culturale importante din toate marile capitale.

 

S-a facut o deschidere cu Viena. În urma cu trei ani, noi am organizat Zilele Vienei la Bucuresti, acum vor fi Zilele Bucurestiului la Viena. În februarie merg împreuna cu cativa colegi la Atena, unde exista un targ si întalniri între organizatorii de evenimente culturale din toata lumea. Mi se pare important sa vad ce se mai întampla în afara tarii, ce colaborari putem începe cu alte retele si centre culturale. Cred ca astfel de întalniri pot sa ne deschida noi orizonturi. În ceea ce priveste colaborarea cu centrele culturale din tara, avem o relatie foarte buna cu toate si vom continua sa o pastram. Desi suntem o institutie bugetara cu o structura si un sistem de functionare relativ greoi, îndraznesc sa cred ca vom reusi sa fim dinamici. Sunt multe lucruri care îmi dau de gandit si care ma fac sa ma tem uneori ca nu voi reusi. De exemplu, ma duce la disperare faptul ca suntem una din institutiile cu cele mai mici salarii, ca nu stiu cum se face ca nu am reusit sa primim nici macar acel 25% pe care institutiile de cultura din cadrul Primariei l-au primit, pe motiv ca nu am fi institutie de spectacole, ci de proiecte. Am si spus: "Dumnezeule mare, noi ce facem, gogosi?". Asta e o problema reala, salariile sunt atat de mici încat nu mai reusesc sa aduc oameni.

 

Ce demersuri intentionati sa faceti pentru rezolvarea acestei probleme?

 

Eu demersurile le-am început de mult, sunt ca o mica ciocanitoare care sta cand la usa primarului, cand la usa viceprimarului. Cand îmi pun în cap: azi ma duc la Primarie, la ora 9 sunt acolo si ma apuca ora 12 alergand de la o usa la alta. Tot timpul spun: "dar ArCuB, ArCuB, ce facem cu ArCuB?", pentru ca în momentul asta eu ma confrunt în mod real cu o criza de personal. Nu vorbesc de oameni care sa organizeze evenimente, pentru ca ma pot descurca, pot gasi colaboratori care sa se ocupe strict de organizarea unui eveniment, cu logistica necesara. Vorbesc despre o echipa tehnica puternica în spate, adica economisti, contabili, oameni de achizitii, juristi, pe care trebuie sa-i am alaturi pentru a ma asigura ca ceea ce fac e bine, e legal. Aici nu prea poti sa te joci, e vorba de sume mari. Nu fac un secret din faptul ca ArCuB este o institutie cu un buget mare. În momentul de fata nu am posibilitatea sa-mi aduc niste profesionisti pe salariile acestea atat de mici.

 

Sa revenim la teatru. ArCuB are o sala de spectacole. Ce fel de manifestari gazduieste ea?

 

Avem o sala de spectacole, dar ea trebuie modernizata. În sensul acesta am avut multe discutii cu domnul primar general, care si-a exprimat disponibilitatea de a ne sprijini pentru refacerea salii. Mai ramane de rezolvat o singura problema, aceea ca în momentul în care o institutie ca a noastra, nespecializata pe astfel de lucrari, primeste bani sa deschida un santier - iar eu nu fac parte dintre aceia care se pricep la toate -, se poate întampla sa gresim si sa trebuiasca sa dam banii înapoi. Eu sper sa ma bucur aici de sprijinul directiilor din Primarie. Mi-as dori ca procedurile necesare pentru modernizarea sediului sa se faca cu ajutorul specialistilor din Primarie. Cred ca e important ca spatiul asta, care se afla în buricul Bucurestiului, sa devina un spatiu modern, sa capete o stralucire, pentru ca în momentul asta el este "prafuit". Încerc, ma lupt aici sa întretin, sa fie curat. Asa face un om gospodar. Dar cladirea are nevoie de mai mult.

 

 Apropo de urgente, de investitii, de refaceri, cum se va implica  ArCuB in reabilitarea culturala a zonei istorice a Bucurestiului?

 

S-ar putea ca noi sa avem norocul sa fim începatori. Pentru ca nu stiu în ce faza sunt lucrarile, cand se deschid, nici ce termen au. Auzisem ca s-ar fi facut o licitatie, ca s-a desemnat castigatorul, dar cred ca e pentru refacerea infrastructurii. În orice caz, noua ni s-a dat în administrare prin Hotarare de Consiliu, anul trecut, Hanul Gabroveni, care are doua intrari, una pe Lipscani, alta pe Gabroveni, în ideea ca acolo sa facem un centru cultural. Am avut o discutie cu domnul primar, iar dansul mi-a spus: sa se ocupe ArCuB pana la un punct, caci voi nu sunteti constructori, treaba voastra este sa faceti evenimente culturale. I-am raspuns: e foarte bine ca aceasta lucrare sa ramana la ArCuB pana în faza în care începe constructia efectiva si vom fi siguri ca l-am pus pe un fagas corect. Am pornit deja la treaba. L-am invitat pe Jean Guy Lecat, un scenograf francez foarte important, care împreuna cu Oltea Nechita, o tanara arhitecta, au elaborat tema de concurs. Sper ca la acest concurs sa se înscrie multi tineri arhitecti, cu idei bune.

 

 Cum va arata  Luna Bucurestilor anul acesta?

 

Din pacate, Luna Bucurestilor nu s-a mai organizat, vorbesc despre manifestarile reunite sub acest generic. Din 2000, de cand s-a renuntat la ea, n-a mai revenit ca titulatura, dar ea a existat, pentru simplul fapt ca noi între 9 mai si 9 iunie oricum avem permanent evenimente. De fapt, începem din martie si o tinem pana la sfarsitul anului. Mai de mult era singurul eveniment mare al ArCuB-ului, dar acum lucrurile stau cu totul altfel. Avem atatea evenimente, încat Luna Bucurestiului s-a transformat într-un an. Eu sper sa organizam evenimente din ce în ce mai mari si din ce în ce mai reusite.

 

Va multumim pentru discutia noastra si va uram succes!

 

Sa fie! si la cat mai multe evenimente frumoase!

 

 

 

Interviu realizat de Bianca Burta-Cernat

 

 

 

 

 

ALINA SKULTETY

 

Arta sacra contemporana

 

 

 

Arta sacra, fie ea sculptura sau pictura, a fost dependenta de monumentul religios si a ocupat un loc secundar: pictura si sculptura trebuiau sa-l introduca pe credincios în tainele credintei si sa-l instruiasca, biserica fiind trupul lui Hristos. Biserica a fost cea care a stabilit iconografia si canoanele artei sacre prin faimoasele erminii, în concordanta cu ritualul religios. Emanciparea picturii si a sculpturii fata de biserica a avut loc la noi în a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a celui de-al XX-lea, prin înlocuirea tehnicii frescei cu pictura în ulei si prin înlocuirea picturii murale de influenta bizantina cu pictura de sevalet. La acest fenomen au participat si artistii straini care au calatorit sau stabilit în Tarile Romane: Chladek, Schiavoni, Schoefft sau Livaditi.

 

În acest context, plasandu-se sub semnul profanului si influentata fiind de pictura occidentala, se configureaza pictura moderna romaneasca prin figurile lui Theodor Aman, Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu. Aman, creatorul picturii moderne romanesti si al primei forme de învatamant artistic din Romania (Academia de Arte Frumoase), impune studentilor sai pictura în plein air si studiile academice care înlocuiesc reprezentarile bizantine hieratice si statice, puternic spiritualizate, din monumentele de cult. Impregnati de filonul impresionist si totodata realist promovat de reprezentantii Scolii de la Barbizon, Grigorescu si Andreescu, continuand eforturile lui Aman, încurajeaza studiul dupa natura si încearca sa puna bazele unui stil national.

 

Dupa acest moment, rolul artistului în societate se contureaza a fi cel al unui mestesugar, preocupat de procesul de creatie, singurul în masura sa dezvaluie si sa identifice în materie forma perfecta a ideii, prezenta numai în transcendenta. Granita dintre transcendenta si imanenta devine astfel foarte fragila, iar multitudinea de limbaje si forme, prin care sacrul se configureaza prin creatia artistica, nu fac decat sa întareasca calitatea artistului de mesager al unei lumi suprasensibile sau al demiurgului. Procesul de creatie, care are ca scop realizarea operei de arta finite, este echivalent cu geneza si capata uneori o importanta mai mare decat rezultatul sau. Astfel se configureaza în arta moderna si contemporana o diversitate de limbaje artistice, ce stau sub semnul figurativului sau al abstractionismului.

 

Prezenta sacrului este evidenta în arta (sculptura si pictura) contemporana, prin re-actualizarea, re-venirea, corijarea si uneori personalizarea unor imagini împrumutate din iconografia picturii murale bizantine sau prin etalarea unor motive simbolice.

 

Revenirea la spiritualitate ca metafora a contradictiilor, la traditie si la imagini simbolice pentru ortodoxie caracterizeaza demersurile tuturor artistilor care au expus, în luna decembrie a.c., la Galeria Senso din Bucuresti. Sciziunile dintre imanenta si transcendenta, dintre profan si sacru si dintre materie si spiritualitate se regasesc atat în reprezentarile cvasitraditionale de sorginte bizantina din operele Adrianei Badea, ale lui Neculai Pascu, Adrianei Boerescu, Victor Claudiu Gheorghe, Angelei Tomaselli, Silviei Radu, Ioan si Cameliei Popa, Paul Vasilescu, Doinitei Ilie, Sandei Butiu, Victoriei Dragomirescu, Anei Zoia Pop si ale lui Eduard Duldner, cat si în imaginile simbolice - crucea, potirul si biserica - din lucrarile Altei Mihartescu, ale lui Ion Salisteanu, Daliei Bialcovski, Rodicai Xenia Constantin, Carmen Tepsan, Dan Constantinescu, Manuelei Botis, Aurel Contras, Marin Gherasim, Teodor Botis, Traian Lupu, Cristian Ditoiu, Constantin Ritivoiu, Elenei Vlad, Alexandru Mantescu, Vlad Ciobanu, Marinelei Mantescu, Simonei Runcan, Liviu Rusu, Marian si Victoriei Zidaru.

 

Majoritatea artistilor care au participat la organizarea acestui eveniment cultural sunt pictori si sculptori reprezentativi pentru arta romaneasca contemporana. Adriana Badea îsi propune sa formeze "un public consumator si creator de cultura" prin intermediul icoanelor sale pe sticla. Marian Condruz, pictor de la varsta de sapte ani, s-a format la scoala lui Sever Frentiu si a preluat ca motto pentru creatia sa cuvintele acestuia "Daca vrei sa devii pictor, compara-te cu marii artisti". Desi a manifestat un interes special pentru pictura medievala si moderna, Ion Salisteanu a practicat o pictura figurativa si abstracta deopotriva. Stilul sau poarta amprenta preocuparii pentru functia sociala a operei de arta. Marin Gherasim, coleg de generatie cu Horia Bernea, Barbu Nitescu si Florin Ciubotaru, începe prin a picta în maniera traditionala si continua prin a se regasi în limbajul nonconformist si revolutionar al suprarealismului si, ulterior, al abstractionismului. Prin spiritul de fronda al artistilor si prin fenomenul de ruptura fata de traditie pe care-l implica, avangardismul a fost o stare psihologica specifica generatiei sale. Paradigma traditionala nu este eliminata, ci este filtrata prin intermediul sensibilitatii si devine un catalizator pentru dezvoltarea avangardista a sculpturii si picturii Anei Zoia Pop. Creatia sa tinde catre realizarea unei sinteze, a unei imagini-simbol, care sa se constituie într-o metafora a contradictiilor si a sciziunilor. Prezenta si absenta, sensibil si suprasensibil, negativ si pozitiv se reunesc la nivelul operei de arta prin intermediul semnului plastic ca element unificator al transcendentei si imanentei.

 

Influenta picturii bizantine, vizibila în unele dintre lucrarile din expozitie în forma cea mai pura, este prezenta atat la nivel tematic - Fecioara cu pruncul, Evanghelistii, Arhanghelii Mihail si Gavril, Nasterea lui Iisus, Invierea lui Lazar, Crucificarea - cat si la nivelul tehnicii - icoana pe sticla si pe lemn. Desi abordeaza subiecte si tehnici traditionale, lucrarile de sculptura sunt influentate de reprezentarile occidentale - Fecioara cu pruncul, Crucificarea, Cavalerii Apocalipsei -, reusind sa creeze o punte între trecut si prezent, între traditie si contemporaneitate.

 

Reprezentarile cu caracter simbolic, prezente în pictura si sculptura, sunt metafore ale contradictiilor, sunt reminiscente ale unui limbaj iconoclast si sunt semnele unei scrieri, pe care numai credinciosul poate s-o decripteze. Crucea, coloanele, potirul, biserica, trandafirul si imaginea unor divinitati încastrate în trunchi de copac au semnificatii diferite - mantuirea, patimile, împartasirea - si au ca scop sa-l faca pe privitor sa rememoreze viata lui Hristos si sa paseasca pe urmele credintei.

 

Reunind lucrarile de sculptura si pictura ale unor artisti consacrati într-o inedita conceptie curatoriala, expozitia Arta Sacra si-a propus ca în perioada sarbatoririi Nasterii lui Hristos sa ne ofere un scurt periplu prin arta sacra contemporana. Figurativul si abstractionismul, iconofilia si iconoclasmul se conjuga transgresand granitele temporalitatii si ale spatialitatii. Frontierele dintre transcendenta si imanenta, simbolic vorbind, sunt rupte prin intermediul semnificatului si semnificantului.

 

 

 

 

 

In memoriam George Craciun

 

 

 

Evocari

 

 

 

Am foarte clar in minte lumina care cadea pe chipul slabit al lui George Craciun in timp ce vorbea. Cred ca in noul lui roman, aproape terminat, n-au cum sa nu existe reflexe, urme ale acelei experiente a apropierii de moarte despre care, cu discretia bine stiuta (pe care Stefan Borbély i-o defineste ca un "ceremonial al distantei"), el mi-a relatat-o atunci, in toamna lui 2002, simplu, in cateva fraze. Nu sunt un mistic, dar am vazut tunelul, am vazut lumina, mi-a spus. Privirea lui matura, cumpanita, a fost, pentru cateva secunde, copilaresc uimita. Nu am intrat in detaliile medicale, stiam de la prietenii apropiati ca in elicopterul care l-a adus de la Targu Mures la Bucuresti intrase in coma, sau chiar in moarte clinica. Dar am mai vorbit un timp despre asta. Avusesem si eu, candva, o comotie cerebrala, dupa un accident de masina, lucrasem si eu pe timpul convalescentei, intelegeam foarte bine ce imi spune, chiar daca nu ajunsesem atat de departe ca el. Stiam ca, depasite, aceste experiente te intorc la viata imbogatit cu ceva ce nu poate fi de fapt povestit.

 

Pentru ca in rezerva confortabila, dar din care obiectele, oricat de personale, nu reusesc niciodata sa stearga aerul de spital, se afla romanul, pe atunci neterminat: Pupa russa. Una din ratiunile (dar in nici un caz singura) pentru care George era decis sa traiasca.

 

 

 

*

 

A renuntat, ulterior, la proiectul de a publica Pupa russa mai intai in Franta. Dar in toamna lui 2002 inca se mai gandea la el. Acesta era motivul pentru care ma aflam acolo, in rezerva de la Fundeni. Sa transmit un mesaj pentru Odile Serre, traducatoarea lui, premiata pentru romanul lui, Composition aux parallèles inegales (publicat de Maurice Nadeau, cu un an inainte, si nominalizat la Premiul Uniunii Latine).

 

Din pacate, sarcinile profesionale, tot mai complexe, la editura Seuil, nu i-au mai dat lui Odile Serre ragazul sa se dedice unei traduceri, deloc simple, cum este cea a Pupei russe. Nu aparuse nici programul ICR de sprijinire a literaturii romane si gasirea unei edituri in Franta (in Occident) este o operatie foarte dificila. (Nu sunt singura care as fi preferat ca pe lista celor 20 de carti sa se afle nu Aisbergul poeziei moderne, ci Pupa russa, asa cum as fi preferat ca editura care a publicat acest mare roman romanesc sa fi publicat si jurnalul lui, Trupul stie mai mult, una din aparitiile importante ale anului 2006.)

 

 

 

*

 

Ma simt un pic vinovata ca am povestit acest episod din 2002, care mai normal ar fi fost sa ramana secret, chiar daca, in interviul facut de Marius Chivu in revista 22 si publicat curand dupa aceasta intalnire a noastra, George Craciun spune: "Scriitorul, de fapt, nu are intimitate. Intimitatea lui e un bun public. Imi amintesc de un eseu din anii 30-40 al lui T.S. Eliot, unde acesta face o afirmatie la care tin enorm: scriitorul - poetul, de fapt, spune el - este acela care reuseste sa-si obiectiveze înaintea celorlalti indivizi sentimentele, starile, senzatiile, reprezentarile care anunta altceva, o noutate în ordinea lumii. El este, prin urmare, mai mult decat un seismograf, e omul care - si nu pentru ca si-ar propune neaparat asta - reuseste sa vada ceea ce urmeaza sa se întample".

 

Fac insa aceasta indiscretie pentru ca mi se pare important sa transmit felul in care, din seara aceea, l-am vazut pe colegul meu George Craciun: un om care a trait firesc, intens si profund pentru literatura, a carui viata era literatura - poate in primul rand - neincetand sa fie insa viata de care se bucura cu senzorialitatea exploziva marturisita de toate cartile lui.

 

Cuvintele suna prea banal pentru a transmite aceasta pretioasa investire a vietii : era mai curenta inainte de 90 decat azi? Probabil; cariera, marketingul, brand-ul, publicitatea au modificat reperele de formatie ale tinerilor scriitori (peste tot in lume), au invadat spatiul literaturii ca investitie sacra.

 

 

 

*

 

Dupa nici un an, cred, am avut sansa sa fiu unul dintre primii cititori ai Pupei russe (la fel se intamplase cu Usa interzisa a lui Gabriel Liiceanu si cu Intoarcerea huliganului, a lui Norman Manea, lecturi colegiale, ca sa spun asa, ale fostului editor de literatura care am fost). Pupa russa este o carte coplesitoare, o carte reper in povestea romanului romanesc. Voi regreta intotdeauna ca si-a intarziat aparitia aproape un an (2004), venind dupa proiectul Polirom-ului Votati literatura tanara, pentru ca s-ar fi vazut mai clar noutatea limbajului literar, a constructiei, intr-o carte care va rezista timpului. Pentru ca aceasta este diferenta dintre ea si majoritatea (sau toate) cartile autorilor tineri aparuti concomitent: rezistenta la perisabilitatea, mult mai mare, a timpului nostru. Sa depasesti un anotimp, un an, mai multi ani. Sa poti fi recitit atunci cand esti reeditat. Si acesta este, desigur, destinul Pupei russa, al carui titlu initial a fost schimbat pentru ca il folosise un autor spaniol inainte. Eu gasisem cartea in biblioteca mea, intamplator, dar eruditul George Craciun stia deja si l-a schimbat inspirat. Cred ca trece usor si la traducere.

 

 

 

*

 

Episodul din toamna lui 2002, de la Spitalul Fundeni (in care acum n-a mai vrut sa se intoarca), mi se pare definitoriu pentru portretul lui Gheorghe Craciun, scriitor de prima marime, aflat in plina forta creatoare si care, iubind viata, a ales, cu riscul mortii, s-o traiasca normal, intelegand ca viata normala a trupului este marele nostru dar, primit provizoriu. Mi-am reamintit de mai multe ori acea seara si pentru decizia curajoasa (la limita sinuciderii) pe care mi-o sugerase in discutia de atunci. Nu voia sa accepte rigorile unui regim de bolnav cronic (daca nu chiar grav), asa cum ii prescrisesera medicii. A trait moderat, dar normal, a scris, a iubit, a calatorit, s-a intalnit cu studenti, cu traducatori, cu editori, a dansat (ultima oara, de Revelion). O imensa tarie sufleteasca pentru a crea in continuare si a trai, fara a da celor din jur, oricat de apropiati, un semn al nelinistii. Stiind, mai mult ca sigur, riscul enorm al bolii ascunse in trupul tradator (schimb un pic formula lui Carmen Musat) si fiind optimist pana in ultimele zile.

 

 

 

*

 

Nu pot sa pun verbele la trecut. Il vad mai clar acum pe George Craciun ca un om de grup, de echipa, al carui destin literar s-a tesut treptat alaturi de colegi apropiati, o lista lunga, partial redactata chiar de el in interviurile date : Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Ioan Lacusta, Emil Paraschivoiu, Constantin Stan, Andrei Bodiu, Bogdan Lefter, Magda Carneci, Mircea Martin, Carmen Musat.

 

Desigur, lipsesc din enumerarea mea destui colegi din a caror viata literara George Craciun a fost o prezenta importanta, eu i-am dedus acum, nu am facut parte din nici un grup, chiar daca (descopar acum) am debutat in revistele literare in acelasi an cu George - 1971. Nu imi mai amintesc cand ne-am cunoscut, probabil chiar in acel iunie 85 de cand am prima dedicatie pe o carte a lui, Acte originale. Copii legalizate, aparuta in 1982. Cartile noastre erau contemporane si distanta biologica de 8 ani dintre noi ne includea in acelasi timp literar datorita unei lipse de graba in a publica. Dar stiu unde ne-am putut intalni, fie in depozitul de carti al lui Florin Iaru, fie vizavi, la libraria din curtea Cartii Romanesti, la acel amfitrion literar, prietenos si exact care era Mircea Nedelciu. Nu am facut parte dintre optzecisti, o generatie puternica, cu ramificatii in toata tara, in care George Craciun era inca de atunci sau poate a devenit treptat un lider: nu printr-o vointa personala, ci prin implicarea in constructia unor institutii, despre care vorbeste Carmen Musat, printr-o carisma a unei personalitati puternice care ne devine evidenta in acest moment. Socul mortii lui va mai vibra inca, multa vreme, dureros, in cercuri largi, mult mai largi decat sunt de obicei la moartea unui scriitor. Un gen de deruta dupa o mare pierdere, in fata unei existente saracite brusc, pe care am mai vazut-o la moartea lui Marin Preda.

 

Comparatia poate soca, dar o mentin, cu toate diferentele. Moartea lui Marin Preda a lipsit nu doar cititorii de un scriitor foarte citit, ci si viata literara de un sprijin puternic in fata autoritatilor comuniste.

 

Moartea lui George Craciun indurereaza sufletele prietenilor si lasa mai sarac peisajul literar; nu era doar un lider al generatiei optzeciste, ci si unul dintre mentorii celor care au urmat. (Gabriela Adamesteanu)

 

 

 

Despre identitatea unui barbat

 

 

 

L-am întalnit mai pe îndelete, în 2006, pe Gheorghe Craciun, la Zilele "Iustin Panta", de la Sibiu, petrecute la începutul lui noiembrie. Am povestit atunci despre Iustin, Gheorghe vazand în prietenul nostru disparut acum cativa ani un tenace prozator al obiectelor si starilor. Un prozator proustian înainte de toate. Înrudit întrucatva si cu Blecher. Am discutat putin si despre moarte, ca tema literara si nu numai. Am povestit apoi despre atelierele de scriere creativa si, la imboldul lui Gheorghe, am decis lansarea unei tabere de creative writing care sa reuneasca scriitorii romani axati pe asa ceva (dar sa-i adune si pe cativa dintre studentii lor, ca sa comitem cu totii un text colectiv) - tabara se va tine în perioada 25-30 septembrie la Ipotesti. Am povestit cu Gheorghe despre prietenii destramate si despre dezamagiri, despre lucruri amare. Cu toate acestea, am si ras destul împreuna, am baut cafele si putina tuica, am vorbit în saga si în serios. Iar la cafeneaua unde l-am rememorat pe Iustin l-am rugat pe Gheorghe sa îmi raspunda, pentru cartea mea de proza despre barbati (care va aparea anul acesta), la întrebarea ce este un barbat. Gheorghe s-a codit, apoi a rumegat, apoi mi-a raspuns cu un zambet delicat si tainic; iata vorbele sale scrise cuminte, citet si cat se poate de tulburatoare:

 

"Barbatul este o femeie pe dos. Ceea ce nu înseamna ca el este inversul femeii. Viata barbatului este un continuu efort nu de a nu fi femeie, ci de a fi opusul ei. E vorba aici de o damnare ontologica. De aici a aparut civilizatia umana - mod al barbatului de a-si nega potentialitatile feminine si de a inventa virilitatea. Prin urmare, barbatul e produsul evolutiv al unui raport. Femeile sunt stele vaginale si existenta lor se afla la originea sentimentului nostru fundamental: iubirea. În iubire, barbatul e mai femeie decat femeia, ceea ce înseamna ca interpretarea mea este exacta." (Ruxandra Cesereanu)

 

 

 

Trupul lui George

 

 

 

Disparitia lui George Craciun m-a socat si m-a întristat pana la strigat. Stiam ca mai trecuse o data pe langa moarte si ca prieteni apropiati, Calin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, ca si sotia lui Mana, îl salvasera in extremis. Totusi, din discretie, nu arata nimic în afara din gustul de acid sulfuric al acestei experiente si crezusem ca raul fusese bine îndepartat si ca nu-i mai dadea tarcoale atat de aproape. Îmi aduc aminte ca acum ceva mai bine de doi ani, în toamna lui 2004, am avut o lunga discutie cu George într-un tren ce ne ducea în sudul Frantei, la Montepellier. In afara de literatura, de carti si de prieteni, am ajuns sa discutam si despre experiente de limita. Vorbind noi despre anumite cautari spirituale, George mi-a marturisit ca pentru el trupul e tot, ca nu crede în ceva existent în afara lui si nu-i întelege, oricat ar vrea, pe cei care marturisesc ceva de dincolo de experienta senzoriala. Splendoarea cu care George Craciun descrie fabulosul copilariei si fervoarea cu care se identifica cu trupul feminin în romanul sau Pupa russa e o superba demonstratie, deopotriva orgolioasa si umila, în acest sens. La vremea discutiei noastre, nu stiam cat de aproape fusese de "limita de dincolo" a vietii sale. Acum abia înteleg ca George s-a "turnat" tot în cartile sale, în care trupul e de fapt personajul omniprezent, principal, tocmai pentru ca, stiindu-se atat de vulnerabil, atat de fragil, un instinct profund l-a grabit sa-si construiasca tenace, perseverent, un corp de cuvinte stralucitor si durabil. (Magda Carneci)

 

 

 

Dintre toti scriitorii debutati la inceputul anilor 80, Gheorghe Craciun a avut cea mai mare anvergura culturala. Prozator de o mare forta, flaubertian prin intensitatea cu care stia sa investeasca "nimicul" cu sens, teoretician literar cu o viziune originala asupra fenomenului literar, observator atent si comentator exigent si transant al scenei culturale contemporane, Gheorghe Craciun a fost un "spectator angajat", capabil in egala masura de reflectie si de actiune. Asumandu-si rolul de "spectator al unei scene si de actor egotist al propriului teatru interior", George a practicat in permanenta o critica a ideilor, a atitudinilor si fenomenelor socio-culturale, dintr-o dubla perspectiva: cea a creatorului si cea a teoreticianului. Implicarea si detasarea, febrilitatea intensa a trairii si rigoarea conceptuala sunt cele doua atitudini contradictorii care coexista in paginile lui. Avea, ca nimeni altul din generatia lui, vocatia constructiei - si-a construit cartile cu aceeasi pasiune si grija pentru detaliu cu care s-a investit in constructia unor institutii. Rand pe rand a contribuit decisiv la intemeierea unui program editorial (Paralela 45), a unor reviste (Interval si Observator cultural), a fost membru fondator al Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Transilvania din Brasov si a format generatii intregi de studenti. Constructia culturala a fost, pentru el, un domeniu al adevarului si al optiunilor decisive - optiunea pentru o anume configuratie de idei, pentru un anume tip de literatura, pentru atitudinea ferma, transanta si refuzul categoric al echivocului si al jumatatilor de masura. A fost, in fapt, domeniul prin excelenta al responsabilitatii intelectuale pe care si-a asumat-o si de care nu a fugit niciodata. A respins intotdeauna aleatoriul si nu s-a temut sa-si asume un program cultural pe care sa-l si duca la bun sfarsit.

 

 Luciditatea, care nu exclude patetismul implicarii si substantialitatea - cuvintele lui au/aveau, in orice imprejurare, greutate, diagnosticele sale sunt/erau impecabil argumentate, demonstratia lui are/avea coerenta si echilibru -, sunt cele doua trasaturi care fac din scrisul lui o marca inconfundabila, ca si acea corporalitate deopotriva senzoriala si rationalizata, concretizata in lentoarea limbajului, "pielea" lui textuala. (Carmen Musat)

 

(Fragment din articolul Tradarea trupului aparut in Observator cultural din  8-14 februarie a.c.)

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Tripleta mexicana

 

 

 

In 2006, cinematografia romaneasca a fost dominata (din punctul de vedere al nominalizarilor si al premiilor obtinute la festivaluri de prestigiu) de tripleta Porumboiu-Muntean-Mitulescu. Daca e sa luam in calcul nominalizarile la Oscar, pe plan mondial, un alt trio, de data aceasta de origine mexicana, este pe val: Cuarón-Iñárritu-del Toro.

 

 

 

Cuarón

 

Alfonso Cuarón (n. 1961) si-a dorit dintotdeauna sa devina regizor, astfel incat, la 12 ani, parintii i-au facut cadou o camera de luat vederi. Dupa un parcurs academic tumultuos (a fost exmatriculat de la facultatea de cinematografie) si dupa ce a lucrat ca asistent de regie, Cuarón sparge gheata cu pelicula Sólo con tu pareja (1991). Filmul ia mai multe premii la Festivalul de la Toronto, ceea ce atrage atentia producatorilor hollywoodieni, care se grabesc sa-l "naturalizeze" pe tanarul regizor mexican. Cuarón devine cunoscut in toata lumea dupa ce ecranizeaza Marile sperante (Great Expectations, 1998), cu Ethan Hawke, Gwyneth Paltrow si Robert De Niro, o viziune moderna asupra cartii lui Dickens si un succes de box office. Pentru urmatorul film, Y tu mama tambien (2001), regizorul se intoarce in Mexic, unde realizeaza un road movie sensibil, nominalizat la Oscar si la premiile BAFTA si intrat deja in randul filmelor-cult. Din nou, Hollywoodul pune mana pe el si Cuarón accepta sa regizeze Harry Potter and the Prisoner of Azkaban (2004), pe care isi pune puternic amprenta. Filmul iese din tiparul predecesoarelor, fiind cel mai intunecat din seria Harry Potter.

 

Cel mai recent succes al lui Alfonso Cuarón este Copiii tatalui (Children of Men, 2006), adaptare dupa romanul cu acelasi nume, scris de P.D. James. Actiunea se petrece in 2027, intr-o Anglie auto-izolata de restul lumii ravasite de terorism si marcata de flagelul infertilitatii: de aproape 20 de ani, in intreaga lume nu s-a mai nascut nici un copil. Pe de o parte, guvernul pare resemnat in fata extinctiei si imparte populatiei "truse de sinucidere"; pe de alta parte, pentru a prelungi parca agonia, granitele sunt inchise, strainii stau in lagare ferecate si, desi politia si armata patruleaza pe strazi, atentatele teroriste sunt la ordinea zilei. In aceasta societate alienata si lipsita de viitor, apare o femeie insarcinata, care, pentru a reda speranta umanitatii, trebuie sa ajunga in siguranta la Ocean.

 

Filmul se distinge in primul rand prin imagine: Alfonso Cuarón foloseste cadre lungi, dar taioase. Una dintre cele mai spectaculoase secvente de razboi urban, cu explozii si gloante suierand peste tot, dureaza aproape 10 minute si pare filmata dintr-o singura bucata! Distributia este una de zile mari: Clive Owen, Julianne Moore, Michael Caine (excelent in rolul unui post-hippie care a inventat marijuana cu gust de capsuni!) si Oana Pellea. Copiii tatalui, care a putut fi vazut si in Romania inca din toamna trecuta, are trei nominalizari la Oscar.

 

 

 

Iñárritu

 

Alejandro González Iñárritu (n. 1963) a intrat in lumea filmului prin intermediul muzicii. Dupa ce a fost DJ si a realizat coloana sonora pentru mai multe filme, Iñárritu a studiat cinematografia in Mexic si in SUA si a inceput sa lucreze in televiziune, ca producator si regizor de reclame. Intalnirea cu scenaristul Guillermo Arriaga se dovedeste providentiala: impreuna, cei doi au realizat trei filme socante, dar rafinate, unul mai complicat decat celalalat. La inceput a fost Amores Perros (2000), o tesatura fina de povesti urbane din Mexico City, care se intretaie, interactioneaza si se despart ca si cum n-ar avea nimic in comun. Iñárritu a fost rasfatatul Festivalului de la Cannes, unde a castigat premiul criticii, printre distinctiile filmului numarandu-se si un BAFTA si o nominalizare la Oscar. A urmat hollywoodianul 21 Grams (2003), o poveste despre dragoste, moarte, disperare si cainta, cu o distributie de exceptie (Naomi Watts, Benicio Del Toro, Sean Penn, toti nominalizati la Oscar sau BAFTA pentru partiturile din acest film).

 

Alejandro González Iñárritu a dat cu adevarat lovitura in 2006 cu Babel, cel mai complex film al sau. Actiunea se petrece pe trei continente, in secvente temporale diferite: in Maroc, un cuplu de turisti americani este victima unui accident, dupa ce Susan este impuscata din greseala de fiul unui pastor; in Statele Unite, copiii celor doi turisti sunt luati de bona lor intr-o calatorie in Mexic, aventura care risca sa se termine in mod tragic; in Japonia, un om de afaceri, care ii daruise pastorului marocan arma cu care a fost impuscata turista, are o fiica surdo-muta, o adolescenta confuza, mai ales in urma mortii mamei ei. Filmul exploateaza "efectul-fluture", o teorie care spune ca bataia aripilor unui fluture in China poate starni, prin propagare in cascada, un uragan in America. Insa regizorul Iñárritu si scenaristul Arriaga pun accentul pe barierele de comunicare care exista in acest Babel modern intruchipat de lumea globalizata: "Am vrut sa captez întreaga idee despre comunicarea umana - ambitiile ei, frumusetea si problemele ei, cu un singur cuvânt", explica Iñárritu alegerea titlului filmului. Din nou, performantele actoricesti sunt de mare clasa: Brad Pitt (in rolul sotului turistei ranite), departe de sex-simbolul cu care eram obisnuiti, imbatranit, o masca a disperarii; Adriana Barraza (bona copiilor americani) intruchipeaza portretul-robot a milioane de emigranti ilegali, care nu doresc altceva decat sa fie lasati sa munceasca; Rinko Kikuchi (adolescenta japoneza), o mare surpriza, nominalizata la Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin. Babel, care ruleaza pe ecranele noastre din 2 februarie, este favoritul la Premiile Academiei Americane de Film - are sapte nominalizari, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu.

 

 

 

Del Toro

 

Guillermo del Toro (n. 1964) a fost crescut de bunica sa, o catolica practicanta. Del Toro s-a aratat interesat de film la o varsta frageda, intrand rapid in breasla celor care se ocupa de efecte speciale si machiaj. In paralel, a facut cateva scurtmetraje si a predat cursuri de cinematografie. Regizorul s-a remarcat in Mexic cu pelicula Cronos (1992), cu care a cucerit critica din tara natala, un premiu la Cannes, dar si o multime de fani ai filmelor de groaza. Cum era de asteptat, del Toro este cooptat de producatorii nord-americani si realizeaza Mimic (1997) si Blade II (2002), dar refuza oferta de a regiza Harry Potter and the Prisoner of Azkaban (pe care il lasa pe mana bunului sau prieten Alfonso Cuarón), pentru proiectul sau personal Hellboy (2004), o adaptare dupa benzi desenate cu care a exploatat inteligent si cu umor mijloacele genului horror. De altfel, Guillermo del Toro s-a specializat pe acest gen, caruia i-a impregnat o inconfundabila tusa personala (in filmele sale apar intotdeauna insecte, mecanisme de ceasuri complicate, obiecte religioase, referinte la catolicism; de asemenea, regizorul foloseste filtrele de imagine, culoarea predominanta fiind cea a chihlimbarului).

 

In 2006, Guillermo del Toro isi arata cu adevarat maiestria, regizand Labirintul lui Pan (El laberinto del fauno), un basm pentru oameni mari, in care fanteziile copilariei fac mai usor suportabile ororile razboiului. In Spania anului 1944, Ofelia, fiica vitrega a unui ofiter franchist, descopera un labirint si se refugiaza intr-o lume misterioasa, populata cu spiridusi, zane, dar si cu monstri de cosmar. La indemnul unui faun, Ofelia trebuie sa indeplineasca trei porunci pentru a accede in regatul in care a fost, odata, printesa. Trecerile de la fantastic la real sunt insesizabile, ceea ce face ca razboiul de gherila dintre partizanii comunisti si fascistii lui Franco sa para si mai violent. Filmul a fost prezentat in premiera la Cannes si a fost ovationat timp de 22 de minute la prima vizionare; de atunci, a primit adevarate omagii din partea criticilor (pe site-ul www.metacritic.com, care contabilizeaza cronicile cinematografice reputate din SUA, Labirintul lui Pan a strans un punctaj ametitor, 98 din 100, fiind pe locul patru intr-un top al tuturor timpurilor!!!). Nici Academia Americana de Film nu l-a putut ignora, filmul primind sase nominalizari la Oscar. Labirintul lui Pan are premiera in Romania pe 23 martie.

 

 

 

Proiect comun?

 

Prietenia dintre Alfonso Cuarón, Alejandro González Iñárritu si Guillermo del Toro nu este un secret pentru nimeni. Poate ca anii viitori ne vor aduce pe ecrane un proiect comun al celor trei mexicani. Pana atunci, Cuarón se anunta cel mai prolific dintre ei, anuntand ca va regiza un film despre revoltele mexicane din 1968, o alta pelicula despre calatoria unui veteran de razboi pentru a recupera trupul neinsufletit al surorii sale (The Memory of Running) si un al treilea film despre o carte misterioasa care leaga destinele a doi oameni de varste total diferite (History of Love). Del Toro va lansa anul acesta continuarea la Hellboy, The Golden Army, care se anunta deja spectaculoasa si este asteptata de hoarde de fani. Numai Iñárritu si-a luat o vacanta, partial si din cauza despartirii de scenaristul Guillermo Arriaga.

 

Cei trei "amigos" au adunat impreuna 16 nominalizari la Oscar. Indiferent cate dintre ele se vor materializa in statuete in noaptea de 25 februarie, e clar ca 2006 a fost anul "tripletei mexicane".

 

 

 

 

 

GEORG AESCHT

 

Refuzul rudeniei si entuziasmul nedumeririi

 

Eginald Schlattner a desavarsit o trilogie a Ardealului

 

 

 

Scriitorul randuieste cuvinte si fraze din fel si fel de motive mai mult sau mai putin ego- sau altruiste, dar si pentru a-si face o anumita randuiala in cap. Aceasta constatare aparent gratuita este valabila cu atat mai mult pentru unul ca Eginald Schlattner, ajuns la varsta inaintata sa-si cunoasca si sa exercite aceasta vocatie. Fiecare rand din cartile lui geme intr-o surdina de mare savoare estetica, purtand greul istoriei recente a Ardealului, a pluralitatii culturilor si a culturii sale, cat si a ambiguitatii propriilor experiente.

 

La aparitia fiecaruia dintre cele trei romane ale lui, la editura Zsolnay din Viena, foiletoanele germanofone au beneficiat cu prisosinta de complexitatea operei si a biografiei, dar si de prezenta mediatica pitoresc-melancolica, spiritualizata si spirituala a preotului evanghelic sas din Rosia de langa Sibiu. Iata omul si poetul care ne releva noua, apusenilor, o lume in care toti am dori sa ne redescoperim oleaca!

 

 Dupa Cocosul decapitat si Manusile rosii, aparute si in romaneste in traducerea magistrala a Norei Iuga, al treilea volum, Pianul in ceata (Viena, 2006), reia miscarea circulara a evocarii sau mai degraba a descantecului epic al Ardealului. Cine a citit primele doua carti va incerca o deosebita placere in a simti si a resimti freamatul intensitatii lor emotionale si in aceasta din urma, descoperind astfel ca lumea sub forma ardeleneasca este dintotdeauna - si, de fapt, chiar peste tot.

 

Eginald Schlattner stie sa povesteasca in asa fel incat pana si un cititor fara nici o tangenta cu acest taram straniu si totodata familiar sa se poata simti ca acasa. Iar cine presupune ca ar cunoaste Ardealul nu-l va recunoaste mai deloc - si ii va parea bine. De buna seama, doar in masura in care este gata, ba chiar dornic sa-si insuseasca privirea vesnic nedumerita asupra acestui peisaj cum o adopta un povestitor ce salasluieste tocmai in miezul lui, inradacinat cum nu se poate mai adanc. Cititorul transilvan va trebui sa accepte - si va accepta cu placere - toata gama stilistica dintre imn si caricatura, va trebui chiar sa renunte la acea modesta, dar cocheta, oricum statornica, trufie a constiintei de ardelean.

 

Atitudinea epica a lui Eginald Schlattner se defineste printr-un molcom, dar hotarat refuz al rudeniei, printr-o blanda refulare a complicitatii spirituale cu obiectele si subiectele povestirii sale. Da, este si el un om din acea lume despre care vorbeste, ba este unul care indrageste aceasta lume, gata sa o venereze, dar este si omul care nu-i iarta defectele - cum nu si le iarta pe ale sale. Isi insuseste cu entuziasm apartenenta la acel peisaj, dar pastreaza cu pedanterie masura distantei critice.

 

Dupa romanul tineretii din Fagarasul burghezo-saxon, totodata palpitant de pestrit (Cocosul decapitat) si romanul politic al detentiei si al esecului moral in stalinismul romanesc (Manusile rosii), iata acum romanul de dragoste, respectiv romanul iubirii pierdute. Cartile se leaga prin ansamblul de personaje, filoane de actiune sunt innodate subtil, reteaua locurilor geografice si evenimentelor istoriei recente formeaza o infrastructura solida pentru o panorama ce-si exercita farmecul nu doar prin ansamblu, ci si prin detalii opulente.

 

 Pianul in ceata nu este o autobiografie, nu continua autointerogatoriul Manusilor rosii. Cititorul avizat recunoaste autorul, respectiv al sau "alter ego" doar intr-un personaj marginal. Astfel, nici nu-i este diversata atentia prin sacaietoarea intrebare (care, in cazul celorlalte doua romane, nu se putea escamota) ce parte din peripetiile lui Clemens Rescher isi are originea in biografia autorului. Acel "alter ego" insa, o aparitie aproape fantomatica de factura romantica ne duce cu gandul la Manusile rosii - infioratoare rememorare a acelei istorisiri despre o profunda infrangere morala in fata aparatului de represiune comunist, concentrata in remarca: "Idealistii sunt oameni periculosi. Au o imagine falsa asupra lumii. Cauta cu tot dinadinsul ocazia de a aduce jertfe. Si astfel ii nenorocesc pe altii". Iar la obiectia ca cel care face aceasta remarca este el insusi idealist, "vocea din strafunduri" raspunde: "Tocmai. Feriti-va de mine!".

 

Lectura celor trei carti presupune o participare pe care am putea-o apostrofa drept complicitate, dar si, in registru pozitiv, drept solidaritate. Aceasta atitudine pare a-i fi mai la-ndemana unui sas ardelean, cu toate ca sasimea nu se poate simti deloc flatata de catre autorul sas. In repetate randuri se gasesc referiri sau aluzii la o fatala congruenta subterana intre spiritul colonist de comunitate saseasca si nazism, pe de-o parte, dar si regimul romano-sovietic, pe de alta - luptatori de "rezistenta" din randurile sasilor nu apar decat in mod exceptional.

 

Dimpotriva, dupa venirea la putere a comunistilor, personajul principal Clemens Rescher, fiul unei familii burgheze sasesti din Sighisoara, este pe cale de a deveni in mod pervers-voluntar un comunist cum scrie la carte. Ceea ce-l opreste si-l fereste de aceasta ispita dubioasa este tocmai varietatea nationala si culturala a Ardealului, prin a carui viziune i se releva tanarului si ingustimea, rigiditatea si, in ultima instanta, inumanitatea doctrinei comuniste. Mesajul: un ardelean pur si simplu este inapt pentru un sistem totalitar. Iata un exemplu cu un usor iz caricatural: chiar si dupa exproprierea si arestarea fabricantului Rescher si distrugerea familiei, bunica lui Clemens insista si reuseste sa-si pastreze o serie de tabieturi, printre care si un soi de salon demi-intelectual unde se aduna o lume multicolora: ofiterul din trupa sovietica de ocupatie, vizitiul maghiar Keleti devenit comunist, Petra, fiica de proletar sas, sau fosta menajera Rosa - descoperindu-si deopotriva setea de armonie umana intr-o epoca scindata si bulversata.

 

Precum acest salon, asa si romanul lui Schlattner: nu se atribuie nici o vina. Se pun intrebari, raspunsul insa se gaseste in intinsele meleaguri ale puterii de reprezentare epica. Chiar si un cititor mai putin avizat isi da seama ce inseamna, ce poate insemna asta: sa cuprinzi o bucata de lume, de realitate, sa ti-o asumi cu capul si cu nervii si sa formezi din ea cuvinte, fraze, imagini, sa faci povestiri din istoria traita fara sa negi asprimea ei, fara s-o acoperi cu un voal nostalgic, dar sa le povestesti in asa fel incat sa se-nfiripeze intelegerea. Un asemenea vin tare nu se poate degusta cu stropul, dar se gasesc istorisiri in cartea asta care si-ar avea locul si la un Hasek sau chiar si la un Agarbiceanu sau un Caragiale. Multe s-ar putea repovesti sau cita, sa ne multumim cu imaginea sublim-realista a unei perechi indragostite intr-o noapte de bezna stalinista: "In acea noapte rasera mult. El descoperise o roaba si o plimba prin orasul nocturn. Cu ajutorul hainei ii pregatise un culcus in lada tringhiulara. Ea statea destul de comod cu fata spre el, chiar daca umerii si capul erau rasturnati pe spate si genunchii cu o palma mai sus. Cel putin se puteau privi si de aceea discuta mai bine. Si cum vehiculul avea o roata de cauciuc, si impactul cu strada ramanea suportabil. Nimeni nu-i deranja. Militia dormea, chiar daca tinea ochii deschisi, iar partidul abia daca clipea".

 

Nu se "intampla" multe in aceasta carte. Un tanar isi cauta si isi gaseste calea intr-o lume devenita straina, iubirea vine, iubirea trece, ba marturisita, ba tradata si pierduta. Se intalnesc, se cunosc si se recunosc culturi pe cat de apropiate geografic, pe atat de indepartate, lucru deloc neobisnuit in acest sud-est al Europei, se naruie lumi imperiale si regale, burgheze si mic-burgheze, se nasc altele proletar-sovietice, tectonica evenimentelor istorice isi desfasoara fortele macinatoare, nimicitoare, demonia lor insa nu este atat de puternica incat sa pericliteze miezul umanitatii. Chiar si in napasta terorii staliniste, a exproprierilor si deportarilor cronicarul regaseste crampeie de slabiciune si de demnitate omeneasca si isi interzice atat admiratia, cat si dispretul, abtinandu-se de la orice verdict moral.

 

Scriitura lui Eginald Schlattner ar putea fi descrisa ca o forma literara a iubirii aproapelui, dar o asemenea definitie ar fi blasfemica si nici nu ar fi pe seama mestesugului sau scriitoricesc. Stilul sau nu se rezuma la gesturi pastorale, dimpotriva, din orice episod sau scena, ba chiar din fiecare detaliu el stie sa scapere scantei ironice, declansand astfel un foc de artificii din imagini vii si invioratoare. Astfel reinvie o lume trecuta si apusa, sustinand cu o deosebita vigoare creatoare speranta ca nici in Ardeal, precum nici aiurea nimic nu apune irevocabil, ca tot ce a fost viu are dreptul de a reinvia.

 

 

 

 

 

ISTVÁN VÖRÖS

 

Vara transformarilor

 

 

 

Domnul Kovács a decis sa se transforme. Ei, dar nu într-o radasca sau într-o vulpe, sau eventual într-un alt animal, ci în om. Se aseza în fata oglinzii. Va fi greu, constata cu surprindere. Niciodata nu se mai privise cu asemenea ochi. Pentru ca niciodata nu fusese nevoie sa se identifice cu propria-i imagine. Din oglinda se holba la el o mutra de buldog. Putuse constata cat se poate de exact acest lucru privind imaginea straina. Avea pielea plina de pete cafenii si roscate ca sfecla. Buzele îi atarnau în fata. Daca zambea, chiar si foarte putin, caninii de jos îi apareau pe furis din gura, asemenea unor carlige din os. Remarca inclusiv propria-i respiratie cam greoaie, fapt caruia pana acum nu-i daduse nici o importanta. Sunt unii care sforaie doar în somn. Eu, si-n timpul zilei, se indigna. Sub ochi avea niste pungi considerabile, parul si-l obisnuise cu ulei de par sa stea lins, pe spate, urechile-i tunse ascutit, asemenea unor urechi de caine, implorau a îndurare sa se retraga de-ndata din fata oglinzii, pentru ca un viitor om nu mai poate suporta imaginea acestei fiinte straine.

 

În primul rand trebuie sa merg la un coafor, decise. Dar totusi, nu voia sa intre la locul obisnuit, la un salon de coafura pentru caini. Chiar asa, la urma urmei de ce am frecventat pana acum acest salon? Mi-e scarba de mirosul de caine. Intotdeauna maraiau la mine pudelii, iar buldogii ma umpleau de balele lor scarboase. Isi sterse cu precautie coltul gurii, balele, care se tot întindeau ca niste fire, lipindu-i-se de mana. S-a îmbracat si a plecat de acasa. Abia avusese curajul sa intre la coaforul din colt. Ce am sa fac daca ma dau afara sau îmi vor lega un lant la gat? Soneria de deasupra usii se clinti, dar nici n-apuca sa clopoteasca, pentru ca domnul Kovács ar fi vrut deja sa si dea bir cu fugitii. Dar coafeza se grabi dupa el. Sa nu va fie teama, domnul Szabó, striga dupa el din usa coaforului. Pe mine nu Szabó ma cheama, îi raspunse domnul Kovács plin de amor propriu, apoi intra batos în încapere, cu capul ridicat si cu spatele drept. Azi e vineri, treispe, pe primul client îl tund gratis, continua coafeza. Era o femeie în jur de cincizeci, cu parul neglijent, o aparitie care nu sugera o prestatie de calitate. Pai sigur ca da, tipa de la salonul de coafura pentru caini era o bomba sexi, de trej de ani, în al carei decolteu se zgaia plin de curiozitate, cand ea, în timp ce-l tundea, se apleca deasupra lui. Odata, cu limba-i mare, trandafirie, de caine, a si lins strafundul vagaunii senzuale aflata între cele doua tate, femeia a chicotit din toti rarunchii, spunand: ei, Cezar, ce-ti imaginezi?! Dar nu-si închisese decolteul bluzei. În schimb, femeia asta îl aseza într-un fotoliu din piele artificiala si-i puse în jurul gatului un cearsaf alb. Ce o mai fi si asta? mormai în sinea sa si privi spre fotoliul de alaturi, unde tocmai statea un nas corpolent, asteptand sa fie barbierit. Ce cauta un nas la coafor, se indigna domnul Kovács, dar cand privirile li se întalnira trase cu ochiul a încurajare spre celalalt. Numai ca acel nas, care parea ca intrase în gratiile Domnului, stand acolo cu o morga de parca ar fi fost cel putin loctiitor de secretar de stat, grai pe o voce înalta de cocos: Ce cauta aici un caine? Cine-i permite unui caine sa se aseze într-un fotoliu de la coafor? Dati-l de-ndata afara! Auzind asta, coafeza domnului Kovács pasi langa el, îl dadu deoparte pe colegul ei care se necajea cu pamatuful plin de spuma de barbierit, apoi începu sa rasuceasca nasul clientului. Ia asculta la mine, pai noi te-am întrebat ce cauti aici? Nu-i lipsesti tu neaparat cuiva? N-a devenit cineva caraghios din cauza ta? Ar fi mai bine sa taci! Apoi reveni langa domnul Kovács si-l întreba cu un zambet amabil ce freza îsi doreste.

 

Dar nasul nu s-a potolit. Cand domnul Kovács a iesit pe strada aglomerata din centrul orasului, avand ceafa tunsa dupa ultima moda, parul vopsit într-un blond auriu si dichisit cu jeleu, se trezi cu nasul langa el, care-l prinse de brat. Eu te intuiesc perfect, baietel, îi sopti la ureche. Din interiorul domnului Kovács rabufni un marait de avertizare din perioada canina. Nu vrei sa vii la mine sa-mi pazesti casa? Ai manca tot ce mananc eu si nevasta-mea, Urechea. Tort cu frisca, fulgi de cereale, pesmeti. Ai dormi la noi în casa. Ti-as aduce atatea catele cate poftesti. Oferta pe care nasul i-o mormai la ureche i se paru atractiva, dar în final prinse curaj. Ce-ti imaginezi? si-i împinse mana spana a nasului de pe labele-i paroase. Eu sunt om, nicidecum un animal de paza. De altfel, nu-mi place mancarea vegetariana. Îi întoarse cu nonsalanta spatele celui care îi oferise o slujba. La colturile strazilor cu greu se putu stapani sa nu miroasa toate pietrele caldaramului, sa nu caute vreun mesaj lasat de cineva. Oare oamenii cum comunica între ei? medita coplesit de tristete.

 

Ca sa se mai linisteasca, intra la o macelarie mai simandicoasa. Aici nu-l insulta nimeni. Dar cand comanda o jumate de kilogram de carnat prajit, langa care, spre surprinderea celor din jur, nu ceru nici paine, nici mustar, întamplator îi musca mana macelarului. Ramasese atat de perplex, încat i se crispa teribil gura, astfel încat nu si-o putuse deschide. Dar domnule, cum va permiteti asa ceva, marai o babuta de saptezeci de ani, care statea la rand în spatele lui. Macelarul nu avusese putere nici macar sa înjure. Se facu alb ca varul si lesina. Clientii au vrut sa cheme salvarea, dar cand unul dintre ei îi dadu malacului cu fata de pusti sa miroasa putin amoniac, inclusiv falcile domnului Kovács au cedat. Astfel ca se îndrepta fericit si în liniste spre o masa ca sa înfulece din cateva înghitituri ce cumparase. În marea-i zapaceala uitase sa despacheteze din hartia cerata carnatii prajiti. Doamne, cum pot sa strice oamenii gustul celor mai bune alimente, constata în sinea sa.

 

Poate ca totusi ar fi trebuit sa accept slujba care mi s-a propus, medita îndelung.

 

(Traducere din limba maghiara de Anamaria Pop)

 

 

 

 

 

Un muzeu cu vocatie europeana: Palatul Sutu

 

interviu cu CONSTANTA COLEA* si DAN FALCAN**

 

 

 

 Cum a devenit Palatul Sutu actualul  Muzeu de Istorie a Bucurestiului?

 

Aflat in chiar miezul Bucurestilor, vis-à-vis de Universitate, Palatul Sutu ramane de aproape doua veacuri martorul tacut al devenirii urbei noastre de la un sat intins, coplesit de gradini si verdeata, marcat ici si colo de edificiile somptuoase ale marilor boieri ( Stirbey, Ghica, Romanit etc.), pana la o metropola europeana in care farmecul arhaic al strazilor si caselor tihnite de la inceputul veacului trecut coexista inca cu rigoarea si masivitatea imobilelor din sticla, aluminiu si beton, vestitoare ale unei noi civilizatii, ale unui nou mod de a trai.

 

Palatul Sutu a fost construit intre 1833-1835 la comanda postelnicului Costache Sutu, proprietarul terenului respectiv. Realizarea arhitectonica in sine apartine arhitectilor Johann Veit si Conrad Schwink, care au ridicat un superb edificiu in stil neogotic, stil predominant in Europa acelor vremuri.

 

Din momentul constructiei si pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, imobilul a ramas in proprietatea familiei Sutu, care l-a folosit fie direct, prin locuire, fie indirect, prin inchirierea catre diverse institutii, cum ar fi Banca Chrisoveloni sau Primaria Bucurestilor. In 1945, ultimul Sutu proprietar al palatului vinde edificiul CEC-ului. Ulterior acestei date, cladirea va adaposti o sectie a Institutului de Constructii. Totodata, la inceputul anilor 50, aici isi vor tine cursurile studentii Facultatii de Litere. In 1956, Palatul Sutu a fost atribuit Muzeului de Istorie Bucuresti, iar dupa renovarea sa din anii 1957-1958 a fost inaugurat si deschis in continuare publicului, la 23 ianuarie 1959, in preziua centenarului aniversar al Unirii de la 1859.

 

De atunci si pana astazi muzeul isi desfasoara aici activitatea, gazduind atat expozitia permanenta a institutiei noastre, cat si celelalte activitati culturale si administrative specifice.

 

De curand, acest muzeu a fost clasificat ca fiind unul "de importanta nationala". Ce inseamna practic acest lucru ? Veti primi un sprijin mai mare din partea institutiilor statului?

 

Hotararea guvernului de a acorda titlul de muzeu "de importanta nationala" reprezinta un act de dreptate culturala, in primul rand fata de cetatenii acestui oras. Bucurestenii meritau recunoasterea institutiei reprezentative pentru trecutul lor ca fiind de insemnatate nationala. As dori, in acelasi timp, sa adaug ca Primaria Municipiului Bucuresti, forul nostru tutelar din punct de vedere juridic, administrativ si financiar, a tratat muzeul intotdeauna ca pe un muzeu de importanta nationala. Acest lucru s-a concretizat, printre altele, in sprijinul dat realizarii proiectelor de restaurare a unor institutii muzeale aflate in coordonarea Muzeului Municipiului Bucuresti, cum ar fi Muzeul "Th. Aman", Muzeul "Maria si dr. George Severeanu", Observatorul Astronomic si, in perspectiva, Muzeul de Arta Populara "Dr. Nicolae Minovici" si Casa Cesianu.

 

In acelasi timp, Primaria Municipiului Bucuresti a alocat importante fonduri pentru programul nostru de achizitii, pentru modernizarea sistemului informatic, pentru montarea sistemelor de alarma etc.

 

Noua recunoastere a importantei institutiei noastre implica mai degraba obligatii decat drepturi si, in primul rand, aceea de a asigura intreg patrimonial muzeal cu ajutorul fondurilor alocate de la bugetul Primariei.

 

In incheiere, as spune ca personalul muzeului a avut intotdeauna constiinta faptului ca serveste o institutie de reprezentativitate nationala si, in acest sens, titlul acordat nu face decat sa confirme importanta si calitatea activitatii depuse.

 

Ce expozitii se organizeaza in acest spatiu? Ce evenimente culturale vor avea loc in viitorul apropiat? Cu cine veti colabora?

 

Expozitiile organizate de Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti pot fi incadrate, in mare, in doua categorii: cele care vizeaza prezentarea propriului patrimoniu si cele realizate in colaborare cu alte institutii sau persoane sau in care muzeul este doar gazda.

 

Spatiul generos din cadrul Palatului Sutu gazduieste in primul rand expozitia de baza, care cuprinde istoria orasului Bucuresti din cele mai vechi timpuri pana in perioada interbelica; un spatiu important este afectat administratiei bucurestene.

 

In afara de aceasta expozitie de baza, muzeul organizeaza periodic expozitii temporare si itinerante folosind vastul sau patrimoniu, cu care se poate mandri orice muzeu din lume (peste 400.000 obiecte). Dintre expozitiile temporare realizate cu obiecte apartinand patrimoniului muzeal, amintim: in anul 2006 expozitia Manuc Bey - negustor si diplomat, urmand ca anul acesta sa organizam o expozitie care sa puna in valoare exceptionalele piese de mobilier aflate in patrimoniul nostru; o expozitie dedicata Razboiului de Independenta 1877-1878; o expozitie retrospectiva cu operele marelui pictor Tattarescu, precum si o expozitie de amploare cu utimele descoperiri arheologice de pe teritoriul Capitalei.

 

Pe langa aceste expozitii temporare, muzeul organizeaza expozitii in parteneriat cu institutii de cultura din alte tari. Spre exemplu, anul trecut a avut loc expozitia Istoria Europei in sigilii si documente in cadrul Anului Francofoniei, organizata de prof. dr. Marinele Pop Campeanu la Paris. Un alt proiect in colaborare cu Institutul Cultural Francez a fost expozitia Aveyron-Tulcea.

 

Cu ocazia Zilei Bucurestiului de la 20 septembrie, Palatul Sutu organizeaza in fiecare an expozitii si manifestari dedicate Zilei Bucurestiului. In holul palatului se desfasoara permanent expozitii de pictura ale diferitilor artisti plastici bucuresteni consacrati sau alte expozitii aniversare pe diverse teme.

 

Saptamanal, muzeul nostru gazduieste concertele Fundatiei ACCUM, care organizeaza recitaluri gratuite.

 

In lunile ianuarie, februarie si martie, pentru prima data in Europa, Ambasada Italiei la Bucuresti, Institutul Italian de Cultura "Vito Grasso", Asociatia Culturala "Colosseum" organizeaza la Palatul Sutu expozitia Luchino Visconti - 100 de ani. Expozitia cuprinde 100 de fotografii, vesminte feminine de la jumatatea sec. XIX-lea si bijuterii originale utilizate in filmele marelui maestru al cinematografiei mondiale Luchino Visconti. Dupa aceasta expozitie va urma o alta expozitie organizata in aceeasi colaborare, ce va cuprinde 400 de pantofi folositi in filmele lui Visconti.

 

Nu exista, practic, timpi morti in ceea ce priveste organizarea de expozitii interesante de catre sau in cadrul Palatului Sutu.

 

Care este publicul-tinta si ce strategie aveti pentru a atrage publicul tanar?

 

Noi consideram ca, prin bogatia si diversitatea actiunilor organizate de institutia noastra, atragem in primul rand publicul tanar.

 

 Poate fi considerat  Muzeul de Istorie a Bucurestiului un muzeu european?

 

Absolut da. Cum sa nu fie un muzeu european, cand este adapostit intr-o cladire neogotica, specifica stilului romantic de la inceputul veacului al XIX-lea, stil foarte prizat in Occidentul european, dar mai putin obisnuit pe meleagurile valahe? Inca ceva. Imaginati-va un grup de doamne imbracate in rochiile aflate in colectia de costume a institutiei noastre, cea mai bogata si valoroasa din tara. Se vor misca gratios si firesc in oricare dintre salile de bal ale Parisului, Londrei sau Sankt Petersburgului din timpul celui de-al doilea imperiu sau al epocii victoriene. Amenajati apoi o camera cu piesele de mobilier aflate in patrimoniul muzeului si veti obtine un salon perfect de secol XIX, cu nimic mai prejos decat cele vieneze sau pariziene. Cum sa nu fie un muzeu european o institutie care are in patrimoniu statuete de Tanagra, sticlarie romana, monede antice grecesti, picturi apartinand scolii italiene de secol XVII, scolii flamande sau scolii germane de secol XVII-XIX?

 

As mai spune ca suntem un muzeu european si prin valoarea cercetatorilor si a muzeografilor nostri, prin profesionalismul restauratorilor si al  conservatorilor, intr-un cuvant, prin nivelul de exigenta ridicat la care am ajuns, fapt confirmat de numeroasele manifestari organizate de institutia noastra in colaborare cu institutiile similare europene, la Bucuresti sau in orasele respective. Expozitii, simpozioane, participari la dezbateri publice, studii si articole, editarea de volume proprii, angrenarea in proiecte comune de cercetare cu alte institutii contureaza, neindoielnic, profilul unui muzeu cu vocatie europeana. Nu in ultimul rand, dotarea tehnica, indraznesc sa afirm, se ridica la standardele muzeologiei occidentale.

 

Va fi retrocedat Palatul Sutu mostenitorilor de drept?

 

Va rugam ca aceasta intrebare sa o adresati Primariei Municipiului Bucuresti, deoarece noi stim exact ceea ce stie intreaga opinie publica.

 

 

 

* sef Sectie Indrumare Muzeala si Relatii Publice

 

** istoric

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Zafiu