Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Fără naştere

E din ce în ce mai clar că zeiţa nu apar­ţinea de la început acestui loc, dar că l-a supus şi luat în stăpânire şi doar repetă scenariul crud al sosirii per­ma­nen­te, tulburând traiul tuturor vietă­ţilor.

Lumina nu se schimbă prea mult în tim­pul anului, pe coasta abruptă ce stră­juieşte golful unde a ajuns din larg şi a fost ridicată printre zei. Soarele e un reflector nemişcat, indiferent de ora zilei sau de schimbarea anotimpurilor, ca şi cum spaţiul ar fi rupt de rotaţia astrală, în­cremenit în ora apariţiei ei din spuma mării – cum numele-i spune. Lumina pie­trelor albe răspândită peste marea fără nuanţe e ca o săgeată: să nu se vadă amănuntele vreunei alte povestiri sau puneri în scenă. Să rămână mereu ma­rea, spuma valurilor ruptă de vânt de pe creste şi ridicată în aer, cortegiul ano­timpurilor venite să o întâmpine pe zeiţă, zefirul netezind luciul apei...

E cruzimea unui permanent cântec de laudă, imnul unei sosiri triumfale. Nu e nimic din mila şi omenescul naşterii.

Toţi zeii au avut parte de naştere.

Sunt fraţii şi surorile scăpate de tatăl înfricoşat de propriul destin, canibal, prunc-ucid, devoratorul Cronos: Hestia, Demeter, Hera, Hades, Poseidon şi Zeus. Toţi născuţi prin naştere omenească de Rhea. Mai e Hefaistos, făcut fără pro­crea­re de mânioasa Hera. Atena, cu ochii strălucitori, ţâşnind din capul des­pi­cat al lui Zeus. Fraţii Apolo şi Ar­te­mi­sa – gemenii aduşi pe lume în chinuri, unul dintre ei ajutându-şi mama să-l nască pe-al doilea. Hermes, născut într-o peşteră sau pe înălţimile din Olimp, mai sus decât ajung ploaia şi vântul.

Zeii au fost copii, uimind cu faptele lor, au crescut ca olimpieni, iar naşterea e consecinţa firească a acestei apar­te­nen­ţe, pune în valoare aşa-numitele legături de sânge, în fapt componente intrinseci ale arhitecturii şi ierarhiei panteonului, naş­terea e parte structurală a mor­fo­lo­giei mitice şi a mitemelor. Fără naştere, zeii nu ar avea parte de taxonomie, iar regnurile lor dezordonate nu ar putea să se impună credincioşilor. Pe măsură ce suc­cesiunea „generaţiilor divine“ ur­mea­­ză noile canoane filosofice, episoadele cum­plite ale naşterii sunt ocultate. Era tot mai greu de invocat scena ateniană a despicării căpăţânii unui părinte, aşa că legenda a fost lăsată în urmă, fără să dispară, dar nici nu a mai fost reme­mo­ra­tă. La fel, versiunile conceperii Afro­di­tei: imaginea necruţătoare din Teogonia lui Hesiod a timpului care-şi mutilează tatăl, sau mai omeneasca variantă ho­me­rică a zeiţei aduse pe lume de nimfa Dione, în largul mării. Ambele versiuni pălesc, scapă memoriei din ce în ce mai selective.

Dar Afrodita este şi nu parte a struc­turii profunde a acestui panteon, cu uniu­ni sangvine şi paternităţi dovedite. Linia ei nu ajunge până în structura profundă a genomului olimpian. Anticii ştiau că e o străină şi intuiau că venirea ei de la răsărit nu poate fi doar o simplă re-costumare, îmbrăcare, împodobire – cum o onoraseră Anotimpurile. Nu era su­ficient doar un ritual pentru ca un zeu venetic să devină membru al fa­miliei.

Cu siguranţă se rătăcise. Ishtar, după ce coborâse în infern şi lăsase la fiecare poar­tă unul dintre veşmintele sau or­na­men­tele simbolice, pierzându-şi cu fiecare dintre ele una dintre puterile sale, mai ales vitalitatea, intră într-un somn letargic vecin cu moartea. E re­sus­ci­tată şi adusă înapoi, dar nu se mai ridică în acelaşi panteon din care ple­ca­se. Ajunge în largul mării şi, după o scurtă peregrinare pe insula Citera, pe malul cipriot. Va face totul ca acest nou topos divin să se asemene celui pe care-l pierduse în nesăbuita decizie de a se duce în lumea de dedesubt. Insula a de­ve­nit un alter ego al acestei noi divi­ni­tăţi, o legătură indestructibilă, ca o tră­să­tură obligatorie, o calitate, un nume sem­nificativ, Afrodita Kypris sau Kypro­genes sau Kyprogeneia. Ishtar amnezică îşi pierduse numele, în rest părea să fie aceeaşi, invadând noul spaţiu mitologic cu întreaga sa biografie. Va reface po­veş­tile de seducere, va reîntregi cohortele de fideli – zei, oameni şi vietăţi, va aduce un spaţiu mitologic într-altul.

Omniprezenţa zeiţei pe insulă trans­formă relieful acesteia. Loc după loc, fiecare grădină sau stâncă înălţată pe vreun istm devine proprietate divină. Nu contează din ce punct cardinal, de pe ce potecă muntoasă, faleză sau plajă, de oriunde, altarele cheamă credincioşii. Chiar şi în neumblata peninsulă Aka­mas, care continua drumul consacrat al pelerinilor de la primul templu către noul Pafos, se găsesc izvoare gemene, câte unul cu apă dulce şi celălalt cu gust amar, căderi de apă şi mici fântâni unde se scaldă zeiţa. Aici se mai află tainicul palat pe care Hefaistos îl construise pen­tru ea pe insulă, în sanctuarul de la Ama­thus, se păstra colierul dăruit de Cadmos fiicei zeiţei, Armoniei. La Ki­tion, în sudul insulei, zeiţa privea din ceaţa de opiu, care se răspândea din cel mai ascuns altar, din sfânta sfintelor – era templul vindecării, unde durerea şi chi­nurile dispăreau în adormirea sim­ţurilor drogate.

Mai era un fel de zeiţă-fierar1. La Ki­tion sau la Enkomi. Unde o preoteasă se aruncase de vie în metalul topit şi se trans­formase în statuie de bronz. În tem­plele feniciene2, îi erau sacrificate bovine şi preotesele purtau măşti cumplite din craniile animalelor curăţate. Avea un templu la Golgoi3 şi sutele de statuete descoperite o arată imperială, acoperită de podoabele Anotimpurilor, ţinându-l
în braţe pe Eros sau vreo oglindă, cupă, hulub, floare... Şi încă un templu la Arsos, unde erau atelierele care coceau figurinele de lut, vândute pe tejghelele templelor. Oriunde pe insulă, pe drumul dinspre miazăzi, printre colinele ce duc la marele altar de la Idalion, peste tot, zeiţa priveşte, venerată şi invocată. Nu e o apariţie, o nălucă.

Locu-i aparţine. Ca şi întregul mers al firii, rugăciunile, ritualurile, gândurile supuşilor ei. Peisajul a fost transformat după placul ei, iar în grădini sunt meri şi gutui, tamarisc plângător, rodii, mirt, roz­marin de pus pe altare, anemone ca sân­gele lui Adonis, narcise, trandafiri... se cuvenea ca toate să crească în gră­di­nile ei sfinte. Şi animalele au fost alese să rămână doar după voia ei, mai ales pă­sările: porumbeii, gâştele, lebedele, pre­peliţele. Chiar şi în ape, moluştele şi peştii încărcaţi de icre. Lângă templul ei de la Tamassos, creştea arborele cu frun­ze şi mere de aur, dăruite de zeiţă aler­gă­torului Hippomenes. La Ledra, se trans­formase într-o divinitate pasăre. În munţii din nord, la Skali, Solis sau Lapithos, chipul îi era imprimat pe plăcuţe de aur. Oriunde pe malul mării. În marea cetate de la Salamis guverna înaripată şi însoţită de perechi de lei, totuna cu Ishtar. Aici mai avea în cor­tegiu delfini4. La Trikonomo, îşi schimbă cu repeziciune starea de spirit şi te în­­tâm­pină fie cu flori, fie cu arme şi scut.

Stă pe falezele înalte, de unde-i place să privească în larg. E strigată ca Afro­dita Akraia, a promontoriilor.

E a tuturor şi e în fiecare loc pentru că e mereu aceeaşi şi totuşi se lasă cu uşu­rinţă pradă schimbării. Proteică şi versatilă. O zeiţă a contrariilor mutante. Lipsită de naştere şi ajungând pe insulă cu o întreagă amprentă genetică, ar pă­rea că are o osatură inflexibilă, că nimic nu-i va schimba determinarea de cuce­ritor. Dar e modelul mişcării perpetue. În niciunul de pe altarele insulare nu e aceeaşi, dar credincioşii nu-i pun la în­­do­ială dumnezeiasca natură şi stăpânirea asupra locului. Unde avea vreun templu, chiar părăsit, distrus şi uitat, locul era al ei, trecut din familie în familie, în moş­tenirea fiecărei generaţii. Iar dacă neamul se stingea, locul era consemnat ca fiind proprietatea zeiţei5. Numele ei e înscris în măruntaiele insulei, ca o le­gă­tură ombilicală, imposibil de tăiat fără naştere.

1. Robertson, Noel – The Goddess on the Ingot in Greco-Roman Times, Cipru, Department of Antiquities, 1978

2. Caubet, Annie – Le sanctuaire Chypro-archaïque de Kition-Bamboula. In: Temples et sanctuaires. Séminaire de recherche 1981-1983.

3. În centrul insulei, lângă localitatea Athienou. Şantierul nu e suficient excavat, cele mai importante expediţii arheologice au fost cea franceză, 1862 şi cea greacă, 1969-1972, dar nu s-a găsit faimosul templu al zeiţei, doar un număr impresionant de statui şi artefacte.

4. Statuie descoperită în incinta gimnaziului de la Salamis, datând din secolele 3-2 î.Chr.

5. Karageoghis, Jacqueline – The Aphrodite of Cyprus: Ancient Sources and Archaeological Evidence, A.G. Leventis Foundation, 2005, Nicosia, pag. 224.