Pe aceeași temă
E straniu să constaţi că, într-o lume globală a tuturor conectivităţilor, comparatismul nostru literar se află în recul în rândul promoţiilor postdecembriste. Dintre cei care-şi revendică o astfel de titulatură, majoritatea fie nu prea publică, fie nu prea fac comparatism, mulţumindu-se să gloseze în zona „literaturii universale“; există, desigur, şi excepţii, unele notabile. La 37 de ani, Cătălin Ghiţă este unul dintre cei mai serioşi, creativi şi prolifici comparatişti români de ultimă generaţie, autor al unor studii de referinţă despre „morfotipologia“ poeziei vizionare din secolul al XIX-lea românesc, despre vizionarismul negru al lui William Blake, despre proza „de teroare“ din literatura autohtonă şi al unui insolit op despre cultura japoneză scris împreună cu Roxana Ghiţă în urma unui stagiu de cercetare la Tohoku University din Japonia. Cea mai recentă apariţie editorială, rezultat al unei burse postdoctorale POSDRU, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română, reuneşte preocupările pentru literatura (poezia) secolului romantic şi „tentaţia Orientului“ – obsesie majoră a Romantismului european. Titlul, prea maximalist, are meritul de a atrage atenţia asupra unui volum ambiţios, centrat asupra unei problematici prea puţin frecventate, la noi, după cartea lui Mircea Angelescu din 1975 (Literatura română şi Orientul). Nu e vorba, de fapt, despre „Orientul Europei romantice“, nici despre „poezia engleză, franceză şi română“, ci despre reprezentările Orientului în poezia unor „exoţi“ de prim-plan ai romantismului englez (Coleridge, Byron, Southey, Shelley), francez (Lamartine, Hugo, Vigny, Musset) şi românesc (Heliade-Rădulescu, Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu), selectaţi pe criterii axiologice şi din raţiuni de simetrie; N.B., termenul de „exot“ a fost elaborat de Victor Segalen pentru a-i desemna pe „practicienii exotismului“ şi învestit suplimentar de Tzvetan Todorov cu atributul de explorator al diferenţelor şi nuanţelor alterităţii. Altminteri, „Europa romantică“ este elocvent reprezentată prin cele trei ţări alese drept eşantion de Cătălin Ghiţă: Anglia şi Franţa erau cele mai mari imperii coloniale europene, iar elitele Ţărilor Române vasale Imperiului Otoman intraseră în sfera lor de influenţă politică şi culturală. Altfel stau lucrurile în cazul lui Eminescu, maturizat la şcoala unui Romantism german interesat de hinduism şi budism. „Ultimul romantic“ ar fi meritat, cred, o tratare diferenţiată.
Lucrarea oferă o „sistematică“ a topos-urilor şi figurilor reprezentative pentru imaginarul „oriental“ al Romantismului: o „estetică a spaţiului oriental“, cu mai multe „configurări ale spaţiului natural“ (tablourile de ansamblu dinamice şi statice, deşertul, grădina profană şi cea sacră, acvaticul, fauna) şi ale „spaţiului artificial“ (ruinele, locuinţa, oraşul); o „poetică a figurilor orientale“ (a figurilor umane, reprezentate prin portretele colective, cuplul, femeia, artistul, intercesorul spiritual – profetul, dervişul, muftiul, vrăjitorul, apoi Evreul Rătăcitor, războinicul, tiranul, antieroul); şi, în sfârşit, un set de „reprezentări ale figurilor non-antropice“ (zeii, monştrii, spiritele). E vorba, subliniază autorul, de un „Orient al minţii“, indicând un ansamblu de Orienturi necunoscut întotdeauna direct de scriitori şi a cărui seducţie estetică, senzorială, spirituală n-ar trebui subsumată, abrupt, unei logici coloniale a dominaţiei, ci plasată în contextul „crizei conştiinţei europene“ de la finele secolului al XVIII-lea. Tocmai „cartografierea“ acestui spaţiu imaginar consituie miza cărţii. Cătălin Ghiţă pledează – via E. Lévinas – pentru circumscrierea unei alterităţi metafizice radicale a Orientului şi insistă – pe urmele lui Terry Eagleton – asupra imaginaţiei romantice ca „mediator cultural“ şi „vehicul liric, apt de a genera punţi de comunicare între familiar şi străin, între aproape şi departe“. Opţiunea metodologică pentru un neotematism filtrat prin (post)structuralism e stimabilă, iar subordonarea analizelor stilistico-retorice unor consideraţii „estetice“, menite să reliefeze valoarea transideologică a textelor-reper e legitimă, dar asta nu înseamnă – cum afirmă autorul – că imagologia n-ar avea deloc de-a face cu vârfurile literaturii, ci doar cu zonele ei mai „joase“. Are, dar într-un mod mai subtil...
Cătălin Ghiţă este un studios, nu un erudit. Spre deosebire de volumul lui Mircea Anghelescu, cartea nu excelează prin investigaţii istoriografice, ci prin armătura teoretică şi rigoarea analitică, agrementată cu close up-uri revalorizante (există, în subsidiar, un mic spectacol al revalorizărilor, exigenţa comentatorului fiind egal distribuită textelor engleze, franceze şi româneşti). Universitarul craiovean îşi domină relaxat materia, fiind capabil să ofere atât perspective sintetice asupra macrostructurilor cultural-istorice, cât şi sugestii interdisciplinare, cu precădere filosofice şi antropologice. Bazat pe o bibliografie de specialitate copios alimentată prin lucrări ale unor specialişti cu origini asiatice, el îşi articulează demersul pornind de la două distincţii conceptuale: între „orientalism“ (termen forjat polemic de Edward Said via Foucault şi desemnând reprezentarea subalternă a Orientului de către un Occident colonial) şi „interes pentru Orient“, respectiv între „alteritate“ şi „exotism“. Pe urmele lui Raymond Schwab, Ghiţă vede în Orient un „pivot intelectual al întregii mişcări romantice europene“, definite printr-o insatisfacţie majoră faţă de tipul de gândire tertium non datur impus de tradiţia greco-latină, într-o perioadă de maximă deschidere a Occidentului către Orient, dar şi de slăbire a Imperiului Otoman, intrat în era modernizatoare a Tanzimatului. Nu e uitat conceptul de „ailleurs“ din critica franceză mai nouă. Toate aceste clarificări conceptuale ar fi fost imposibile fără aportul antropologiei culturale (post)moderne, cu efecte în planul hermeneuticii literare. „Instrumentând scenarii de alcov sau zugrăvind luptători în poze marţiale, potrivit tot unei scheme de tip senzorial vs. spiritual (…) exoţii romantici ajung să se distribuie în ipostazele ideale în care se imaginează pe ei înşişi, departe de realitatea plină de carenţe a unui continent obosit de progres raţionalist. Personajele orientale vor fi, de aceea, icoane compensatorii, degrevate de axiologie, dar încărcate de empatie“ notează Ghiţă, care identifică în poeziile discutate „nu atât o imagine, mai mult sau mai puţin fantezistă, a antropicului oriental, cât o fotografie autoscopică a fiecărui eu creator în parte, care reuşeşte astfel să se apropie de sine prin radicalizarea alterităţii“. Contraexemplele prin care autorul relativizează ecuaţia Orientului feminin, subaltern şi pasiv, opus Occidentului masculin, cuceritor şi activ, ca şi pe cea a Orientului despotic şi crud vs. cea a Occidentului eliberator şi civilizator, sunt relevante; utopii personale sau reverii ale sinelui, proiecţiile literare ale „exoţilor“ identifică în Orient o compensaţie spirituală radicală (nu e oare Orientul leagănul tuturor marilor religii?) în raport cu un Occident desacralizat.
Un adevărat fir director îl constituie polemica, nu întotdeauna cordială, cu teoreticianul palestiniano-american al „orientalismului“ şi cu adepţii săi. Chiar dacă, în opinia mea, prea vehement la adresa lui Said & Co – pe care-i combate inclusiv cu armele unor colegi de origine arabă precum Sadik Jalal al-‘Azm –, Ghiţă are dreptate să considere că, mai mult decât alte genuri, poezia, şi cu deosebire cea de valoare estetică ridicată, se sustrage lecturii reductive a postcolonialismului saidian, sensibil, altminteri, doar la Orientul Apropiat sau Mijlociu, nu şi la cel Îndepărtat sau Extrem. Are dreptate şi atunci când detectează, sagace, tematismul camuflat sub umbrela studiilor postcoloniale de numeroşi cercetători recenţi. În plus, recunoaşte faptul că o atare lectură „ideologică“ e legitimă în abordările sociologice ale literarului şi în studiile aplicate prozei sau scrierilor de călătorie, fără a mai vorbi de reprezentările oamenilor de ştiinţă. Pe de altă parte, privirea lumii orientale de către paşoptiştii români, prin lentila prestigioasă şi codurile poeziei romantice franceze sau engleze (fenomen analizat convingător de autorul cărţii de faţă), ţine şi de complexele periferice ale celor dintâi. Căci primii noştri romantici se distanţează de hegemonul otoman privindu-l prin codurile poetice ale Occidentului şi ale „imperiilor“ civilizatoare (Franţa, Anglia), într-o paradoxală emancipare naţională de lumea orientală prin aculturare occidentală. Numai că, deşi îl citează, oportun, pe Umberto Eco („Occidentul a dedicat fonduri şi energii pentru studierea obiceiurilor şi moravurilor Celorlalţi, dar nimeni n-a îngăduit vreodată să studieze obiceiurile şi moravurile Occidentului, decât în şcolile deschise, dincolo de mare, de către albi, sau permiţând Celorlalţi mai bogaţi să înveţe la Oxford sau Paris“), autorul nostru nu insistă asupra legăturilor subterane dintre „interesul pentru Orient“ şi discursul „orientalist“ de putere. În fapt, în bună tradiţie autohtonă, el se situează – măcar declarativ – pe o poziţie de mijloc: între studiile literare şi cele culturale, între critica ideologică şi estetismul purist. Întâlnim chiar mustrări paterne adresate unor bad guys cu mentalităţi coloniale din secolul al XIX-lea şi, în contrapartidă, gratificări ale premianţilor feriţi de păcatele ideologizării: „Din fericire, poeţii romantici discutaţi de mine nu cad niciodată pradă unor asemenea derapaje de ideologie culturală“. În treacăt fie spus, nu pot să nu constat că, deşi critica lui Said nu a prins în România (nici măcar în varianta eretică a deconstrucţiei balcanismului de la Maria Todorova), discursul dominant al „autonomiei esteticului“ produce critici ai postcolonialismului...
Opţiunea pentru citarea, abundentă, în original a textelor poetice engleze şi franceze are avantaje şi dezavantaje, salvând autenticitatea originară, dar limitând receptarea. În mod regretabil, calităţile teoretico-analitice ale autorului sunt grevate de o opţiune stilistică nefericită. Dincolo de ticuri agasante de limbaj precum „a puncta“, abundă didascalii glumeţ-autoreferenţiale în intenţie, dar grefate forţat pe stilul ansamblului, marcat de un tehnicism arid: „Odată cu examinarea motivului faunei în contextul imaginarului romantic, pot pune punct primei secţiuni practice, dedicate spaţiului natural. În continuare îmi propun să urmăresc contrapartea artificială a acestuia. (…) Pentru a facilita expunerea, intenţionez să respect, în rândurile următoare, aceeaşi procedură de organizare critică a poemelor analizate ca şi în secţiunea pe care tocmai am încheiat-o“. Din fericire, contactul cu textele poetice infuzează o bună doză de vervă expresivă, punând în valoare atât calităţile hermeneutice, cât şi apetitul valorizant, acid faţă de poncifele „romantismului minor“ şi entuziast când recunoaşte organicitatea viziunii lirice. Remarcabile sunt analizele retorico-stilistice ale scenelor colective din poemele lui Byron, Hugo şi Eminescu, consideraţiile privind imaginea „antieroului“ oriental la Musset, relectura nuanţată a lui Bolintineanu şi comentariile despre Pastel chinez de Vasile Alecsandri, unde e identificat un procedeu al dublei reflectări prezent în pictura chineză şi japoneză din secolele XVII-XVIII.
O lucrare inovativă şi consistentă, construită pe o temă istorică revenită, acut, în actualitate şi cu şanse de a pătrunde în bibliografia internaţională, dar marcată de tributul plătit rigidităţilor scholar.
Cătălin Ghiţă, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română,
Cuvânt înainte de Al. Cistelecan, Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2013, 320 p.
