Bucurestiul Cultural, nr. 126 - În preajma Festivalului Enescu

NORMAN MANEA în dialog cu HÉLÈNE LENZ*

 În Întoarcerea huliganului, un capitol evoca perso­na­li­ta­tea, opera lui Enescu, precum şi imposibilitatea în 1997 de acces la manuscrisele lui. Aş dori să ştiu dacă eventual dvs. aţi continuat să vorbiţi, chiar doar între prieteni, despre ne­ce­sitatea de a valoriza în străinătate personalitatea şi opera lui Enescu. Şi dacă au fost rezultate. Aş fi foarte interesată să evocaţi în general atitudinea dvs. în faţa muzicii: dacă sun­teţi un meloman „universal“ (apreciind sau căutând toate fe­lu­rile de muzică, ca o expresie tot atât de naturală ca lite­ra­tu­ra, chiar mai mult: ca vorbirea sau ca limba), dacă aveţi ne­voie să ascultaţi muzică (eventual dacă şi cântaţi din gură, fie singur sau în sala de baie, dacă practicaţi sau aţi prac­ti­cat în copilărie sau mai târziu vreun instrument oricât de „pri­mitiv“: ceva care să producă un ritm, cum ar fi o mică tobă, sau un fluier, fie la şcoală, în România). Şi dacă aţi putea să spuneţi ce reprezintă pentru dvs. Enescu – cel mai mare compozitor român, născut în Moldova, regiunea unde aţi şi crescut, unde aţi fi putut avea, chiar când eraţi foarte tâ­năr, atitudini pozitive sau negative faţă de el.

Aş fi interesată să aflu şi dacă aveţi (aţi avut) prieteni mu­zi­cieni, dacă aţi descoperit ceva important pentru dvs. în America în privinţa muzicii sau în legătură cu muzicieni şi dacă opera dvs. de scriitor are vreun raport cu muzica (fie de absenţă sau de refuz al muzicii unei fraze, cum fac cei care se feresc de poezie şi de „facilitatea“ ei ş.a.m.d.). De exem­plu, sunt impresionată în opera dvs. de toate ob­ser­va­ţiile despre sonorităţile limbilor sau ale vocilor (foarte frec­vent este indicată sonoritatea vocii personajului sau modul lui, legat de glas, de a se adresa naratorului).

Împreună cu Brâncuşi şi Eugen Ionescu, George Enes­cu alcătuieşte un trio reprezentativ pentru cultura ro­mâ­nă în secolul XX – şi poate nu întâmplător – chiar şi pentru marile ei figuri exilate. Am încercat să accelerez regenerarea celebrităţii sale şi am relatat în Întoarcerea huliganului întâlnirea avută, în acest sens, la Uniunea Compozitorilor din Bucureşti în 1997. Eram însoţit de Leon Botstein, preşedintele Colegiului Bard şi un re­pu­tat dirijor şi muzicolog american, care se declara atunci gata să se angajeze într-o misiune spectaculoasă, de a debloca drepturile de publicare cedate unei societăţi de dis­curi franceză, să computerizeze arhiva, să proiecteze o nouă, mare monografie a compozitorului, să declanşeze o serie de concerte şi evenimente muzicale dedicate aces­tu­ia. La revenirea noastră la New York, am contactat Fun­daţia Soros, am scris memorii şi referate pentru asigurarea de fonduri şi, ca urmare, a fost trimis la Bucureşti un expert parizian în arhive să evalueze costul modernizării. Expertul a fost, însă, oprit la uşă şi i s-a comunicat că România poate să-şi rezolve singură pro­blemele şi nu are nevoie de amestec străin. Nu ne vin­dem ţara!

Ulterior, după mai mulţi ani, am rediscutat cu Corina Şuteu, directoarea ICR New York, posibilitatea orga­ni­ză­rii prin colaborare cu instituţiile culturale româneşti a unei retrospective Enescu în cadrul Festivalului muzical de vară de la Bard, care şi-a câştigat deja o invidiabilă reputaţie printre cunoscători. Am înţeles că Ministerul Culturii de la Bucureşti este prea ocupat cu problemele politice ale zilei şi nu este disponibil pentru asemenea aventuri.

„Meloman“ n-aş îndrăzni să mă consider, dar am ne­vo­ie să ascult muzică bună şi o şi fac, mai ales în camera mea, uneori şi la concerte publice. Copil fiind, am în­­vă­ţat să cânt la vioară, dar fără consecinţe durabile. Ini­ţie­rea mea în muzica simfonică este legată de un episod afec­tiv de intensă participativitate al studenţiei bucu­reş­te­ne, când m-am împrietenit cu un admirabil coleg de facultate şi de an, care cânta la pian şi frecventa asiduu eve­nimentele muzicale ale Capitalei. Cum am menţionat, la Bard are loc în fiecare vară un festival muzical de­di­cat unui mare compozitor şi, de câţiva ani, colegiul are şi un conservator care îşi prezintă, periodic, studenţii cei mai buni. Sunt, deci, conectat şi în acest fel la oferta muzicală. „Muzicalitatea unei fraze?“ Da, am rămas sen­sibil la acest aspect şi, la recitirea unui text, este un fac­tor la care sunt atent, uneori.

În La cinquième impossibilité (Seuil, 2013), evocaţi un spec­tacol de teatru. „Mais les Berlinois m’ont touché le soir où je suis allé au cirque. Ils devenaient immédiatement des par­te­naires idéaux pour les répliques et la pantomime. Lors de cette merveilleuse soirée, Roncali séduisait même le plus scep­tique des spectateurs“ (p. 21, Le Seuil). Dacă vă amintiţi cum­va spectacolul, aţi putea eventual să vorbiţi despre el? Dum­nea­voastră apreciaţi spectacolele teatrale în sensul larg al termenului, mergeţi la teatru, la circ, la spectacolele vorbite în America? Şi în România aţi frecventat puţin sau mult săli unde se juca ceva? Aţi citit cu plăcere teatru? Mi s-a părut că în opera dvs. sunt foarte puţine pasaje dialogate sau pu­ţi­ne personaje care se exprimă în mod „teatral“ (indi­vi­dua­li­tăţi distincte, vorbind separat cu un anumit narcisism al ex­presiei). Dat fiind faptul că sunteţi profesor (o activitate implicând, cel puţin pentru grecii din antichitate, o atitudine spe­cială de reprezentare/de prezentare de sine faţă de un public foarte ţintit: cei care sunt în faţă trebuind să înveţe), aţi putea să vă evocaţi poziţii sau sentimente faţă de teatru
în genere?

Întrebarea este motivată şi de faptul că întotdeauna i-am auzit pe români vorbind de ei înşişi ca de o cultură edi­ficată în mare parte prin şi cu teatru. Mă gândesc şi la faptul că Abraham Goldfaden (evocat în La cinquième impossibilité) a înfiinţat la Iaşi primul teatru evreiesc din România şi din lume şi, ulterior, teatrul evreiesc din New York: adică, probabil, codurile expresive ale cine­ma­to­grafiei din lumea întreagă de azi sau din epoca de dinainte şi de după război.

La acel spectacol de circ am admirat şi m-am simţit so­li­dar cu participarea plină de umor şi vitalitate a au­dien­ţei. Mi-am dat seama că era adevărat ce se spunea, că audienţa berlineză are apetitul ironiei şi al sarcasmului şi o remarcabilă mobilitate spirituală iconoclastă, pe care Hitler nu a putut-o cuceri decât după ce cucerise în­­trea­ga Germanie, şi nici atunci cu totul. Teatrul m-a in­te­resat totdeauna şi am fost privilegiat că teatrul ro­mâ­nesc era de excelentă calitate, cu mari actori şi regizori. Mulţi au rămas definitiv în memoria mea. De altfel, epoca era şi ea a unui teatru generalizat, cu o retorică mi­litantă şi mincinoasă, cu mari spectacole populare înscenate pentru gloria Partidului şi Conducătorului. Şedinţele – numeroase şi peste tot, de la şcoli la in­sti­tu­ţii şi uzine şi gospodării colective – care ne jefuiau tim­pul, erau şi ele mici spectacole regizate din umbră de ac­ti­viştii „forţei conducătoare a clasei muncitoare“.

În România eram fascinat de teatrul lui Caragiale şi un fervent, pasionat cititor al operei dramatice a lui Camil Petrescu. Exilul este, de asemenea, la început, un exerciţiu mimetic şi de teatralitate, într-un mediu ne­cu­nos­cut, în care încerci să te adaptezi, simulând obiceiuri care nu-ţi aparţin. Iar noua mea funcţie de profesor mă pune într-un rol în care trebuie să captez – ca un fel de actor – interesul tinerilor care mă ascultă şi mă privesc, cân­tărindu-mi performanţa cu ascuţita lor intuiţie şi evaluare critică. Sistemul american de învăţământ pune accentul tocmai pe dialog şi seminarii, care presupun par­ticiparea la un exerciţiu scolastic comun de asi­mi­la­rea cunoştinţelor din programul didactic. Şi însuşi stilul de viaţă american conţine mult exhibiţionism şi spec­tacol.

Foarte des în opera dvs. sunt evocate Suceava sau peisaje mol­doveneşti. Peisajele moldoveneşti, cred, sunt în literatura română un fel de „specialitate“ legată fără îndoială de orientări paseiste ale romancierilor tradiţionali, dar şi la nume precum Fundoianu, despre care vorbiţi minunat în La cinquième impossibilité. Dat fiind faptul – încă o dată – că vor­biţi despre Bard College ca de un fel de rai verde unde oricine, printre artişti, intelectuali ori simpli oameni me­di­ta­tivi, din lume ar dori să studieze, să cerceteze sau să trăiască, mă întreb dacă nu ar fi cumva în opera dumneavoastră o amin­tire sau o „viziune“ mai imaginară legată de un peisaj moldovenesc iubit, visat sau, dimpotrivă, urât. Sau poate ceva nedezvoltat în opera dumneavoastră publicată. Sau vreo amintire frumoasă legată de o lectură, de un scriitor din Moldova. De exemplu, vorbiţi de amintirea minunată a unei cărţi citite într-o după-amiază (Creangă), după în­­toar­ce­rea din lagăr. Aş dori să ştiu dacă aveţi o preferinţă pentru un text, un moment, o imagine din opera lui Creangă.

Dacă mai sunt şi alţi scriitori din Moldova apreciaţi de dvs.: Sadoveanu, Calistrat Hogaş sau scriitori evrei din Mol­dova care au scris despre Moldova. Mi-aş permite să vă în­­treb dacă dvs. cunoaşteţi scrierile lui Ion Călugaru (eu l-am descoperit acum doi ani) sau pe alţii, mai minori, mai puţin apreciaţi astăzi, fie din cauză că au o operă mică sau ne­stră­lu­cită, fie pentru că au fost foarte implicaţi în începutul co­mu­nismului în România.

Este o întrebare motivată personal, legată de interesul meu pentru limba română. În anul II de facultate, când aveam în jur de 19 ani, nu ştiam aproape nimic despre cul­tura, literatura aceasta (în afară de Ionesco, studiat lângă Beckett în literatura generală – dar în cadrul studiilor mele principale de literatură franceză, generală şi comparată). Dar nici profesoarea noastră franţuzoaică de franceză (op­ţiu­nea „théâtre du XX-ème siècle“) nu acorda prea multă atenţie faptului că Ionesco era de origine română, cu toate că apar­tenenţa irlandeză a lui Beckett era considerată ca un element in­conturnabil.

În schimb, împrumutam cărţi de la Biblioteca de română (primul meu profesor de română era un moldovean, mi se pare – Alec Hanta – şi poate el îmi recomanda cărţi). Tre­buie să adaug că, intrând la română întâmplător, de fapt am rămas în mare parte atrasă de sonoritatea limbii, care mi-a părut absolut uluitoare, primul poem, la prima mea oră era Somnoroase păsărele de Eminescu – cursul începuse deja de câteva săptămâni –, am găsit nişte scriitori (poeţi) traduşi în fran­ceză şi printre ei Maria Banuş. Aş dori să ştiu dacă dvs. apreciaţi, aţi apreciat sau cunoaşteţi puţin sau mai bine opera Mariei Banuş. De fapt, când v-am cunoscut la Stras­bourg, numele dvs. era legat de un proiect (un studiu despre literatură şi Holocaust în Balcani). În perioada aceea (1986 sau 1987?) nu se cunoştea ca acum genocidul din Trans­nis­tria, a cărui victimă aţi fost şi dvs., totuşi, mi se pare că aveam ceva noţiuni în această pri­vin­ţă – în primul rând prin poeziile Mariei Banuş citite în traduceri sau cumpărate ul­te­rior la Bu­cu­reşti (când am fost în România pentru master şi doctorat – ‘71-’72 şi ‘76-’77-’78). Chiar acum doi ani mi-am re­descoperit în bibliotecă o carte de Maria Banuş cu o de­di­caţie personală (cartea îmi fusese dată printr-un intermediar la Bucureşti, spre 1978?, sau chiar trimisă mie acasă în Franţa, dar de cine?): un ziar de sfârşit de război intitulat Sub camuflaj. Cred că citisem această carte deja înainte de în­tâlnirea noastră (anul trecut am ţinut o conferinţă despre cartea în curs de publicare). Nu despre asta vroiam să vor­besc amănunţit, ci să aflu doar dacă vi se pare că Maria Banuş, ca poet, scriitor şi ca personalitate, este cineva demn de interes sau chiar mai mult (o operă, o personalitate, o ati­tu­dine, un fenomen istoric literar).

Şi, eventual, un „precursor“ în materie de folosire a unei şcoli literare obligatorii (precum obligaţia de a se conforma regulilor realismului socialist), în scopul de a face cunoscute nişte adevăruri istorice, precum genocidul din Transnistria.

Întrebarea este legată şi de ceea ce spuneţi în La cin­quième impossibilité despre Hannah Arendt (vorba lui Saul Bellow) şi de Selma Meerbaum. Aş dori să ştiu dacă dvs. ştiţi ceva despre interesul ei pentru limba suedeză? Dacă eventual este sau a fost ceva răspândit printre evreii din Ro­mâ­nia, în cercuri culturale evreieşti de dinainte sau de după război (de pildă, în Sub camuflaj dânsa evocă „Baraşeum“), sau dacă faptul ar putea să fie legat potenţial de interesul ei pentru literatura pentru copii autorizată să fie tradusă sub comunism (am aflat pe internet că ea a tradus în limba română Selma Lagerlöf împreună cu fiul ei, Petre).

Da, l-am evocat adesea, cu mare însufleţire, pe Ion Creangă şi şocul emotiv pe care mi l-a produs la în­­toar­ce­rea din lagărul Transnistria prin primul contact cu limba sa inventivă şi fascinantă. Dar „Moldova mea“ este, mai ales, Bucovina, o enclavă spirituală eterogenă şi complexă, multiculturală, în care un superb folclor ro­mâ­nesc coexistă cu influenţe austriece, evreieşti, polo­ne­ze, ucrainene, germane. Mă simt apropiat de Paul Célan, marele poet german din Bucovina care şi-a codificat lirismul prin vibraţia morbidă a Holocaustului, şi cu Fundoianu (acesta născut, e drept, mai în centrul Mol­do­vei), un spirit iudaic integral, martirizat la Auschwitz. Într-un recent eseu, intitulat Dincolo de munţi (inclus în volumul A cincea imposibilitate) am imaginat, de altfel, o în­­­­tâlnire postmortem dintre cei doi. Mă simt, de ase­menea, apropiat de Blecher, extraordinarul suferind care şi-a învins moartea juvenilă prin scrisul care i-a supra­vie­ţuit. Cunosc, fireşte, şi opera lui Ion Călugaru, scrii­tor original şi expresiv, dar captiv, din păcate, ca atâţia alţii, sub dictatura proletcultistă a primei perioade postbelice. În ceea ce priveşte „Bucovina pe Hudson“, da, a fost o mare bucurie să descopăr asemănări între pei­sa­jul bucovinean şi cel, superb, de la Bard College şi să fiu dăruit, astfel, cu o retrospectivă accesibilă, mai senină, asupra României decât cea pe care mi-o oferă, uneori, biografia. S-a întâmplat să întâlnesc la Bard şi în Ame­rica excelenţi studenţi români (unii chiar din Suceava!) care au compensat şi ei, în felul lor, amintiri şi ştiri ro­mâ­neşti nu dintre cele mai stimulatoare.

Despre Maria Banuş aş spune că a fost o mare poetă. Deşi a plătit şi ea un tribut greu fazei de început a realismului socialisto-sovietic, producând manifeste ver­si­ficate contra „imperialismului“ (precum Ţie, îţi vorbesc, Americă!) a revenit, treptat, la vocaţia ei genuină, stră­lu­cit exprimată încă în juneţe, în extraodinarul volum de debut Ţara fetelor. Pe Selma Meerbaum (tânăra poetă dispărută în lagărul de exterminare Transnistria) am evocat-o în eseul Paralele care se întâlnesc, inclus şi el în recentul meu volum francez, La cinquième impossibilité, apă­rut anul acesta la Paris, la Seuil.

Fragment din volumul Ecrire ailleurs: deux Moldavie(s) al revistei reCHERches (revistă a l’Equipe d’Accueil „Culture et Histoire dans l’Espace roman“ – CHER) nr. 12, în curs de apariţie.

* Hélène Lenz este directoarea Departamentului de Studii Româneşti al Universităţii din  Strasbourg.