Pe aceeași temă
IOANA NICOLAIE
Farmecul discret al presei culturale
Acum cativa ani am participat - alaturi de un grup de scriitori si jurnalisti - la o "vizita de lucru" in Polonia. In doar o saptamana trebuia sa aflam cat mai multe despre cultura poloneza. Am trecut astfel prin cele mai importante orase - la Cracovia, de pilda, ne-am vazut cu Kazimierz Jurczak, fost ambasador la Bucuresti si romanist apreciat, am intrat in grandioasa catedrala din centru si am ratacit prin vechiul ghetou evreiesc in care Spielberg filmase Lista lui Schindler. Punctele "grele" ale programului au fost intalnirile cu staff-ul celor mai importante doua ziare poloneze si incercarea de a suprapune in doar cateva zeci de minute radiografiile culturale ale tarilor noastre. Petele neclare din ele s-au conturat incetul cu incetul, iar cand a venit vorba de reflectarea artei in media ne-am dat seama brusc ca ne aflam intr-un fel de neasteptat avantaj. "Cum, chiar mai aveti ziare exclusiv literare?" "Nu doar literare, se ocupa si de teatru, coregrafie, film..., inventariaza in general intreg fenomenul artistic...", am simtit nevoia sa completam. "Asta inseamna ca nu sunteti inca asezati in economia de piata, toate vor disparea inevitabil intr-un an sau doi..." In Polonia fusese aproximativ la fel pana la rasturnarea regimului comunist. In anii 90 critica de arta a inceput sa fie facuta preponderent in paginile marilor cotidiane sau in suplimentele specializate ale acestora. Cultura, fireste, n-avea cum sa se sustina prin sine insasi, nu producea bani, iar spatiile dedicate ei aveau acum fara indoiala un auditor mult mai mic. Jurnalistilor polonezi le venea greu sa creada ca la noi mai apar saptamanal zeci de reviste doldora de cronici, recenzii, eseuri, studii etc. si ca unele dintre ele au deja un public bine consolidat (pe-atunci nu aparusera inca publicatiile de promovare a intereselor unei singure edituri, iar cele cateva reviste care aveau cu adevarat ecou in lumea culturala meritau toata stima). Sigur ca explicatia pentru ce se intampla la noi tinea de francofilia noastra, de modelele culturale adoptate din Franta inca de la inceputul secolului al XIX-lea, dar si de o anume traditie a schimbului de idei si a receptarii artistice. Am vorbit apoi in microbuz despre canalul Arte si despre vedetele criticii literare franceze, despre Bernard Pivot si fosta lui emisiune care reusise sa faca notorii multe carti si multi autori.
Aveam sa aflu, dupa o vreme, ca si in Germania sunt emisiuni culturale la televiziune, care conteaza mai mult decat toate comentariile critice din reviste. Saptamanale culturale nu prea exista, insa ziarele au remarcabile pagini de analiza si comentariu artistic. O recenzie foarte profesionista dintr-un cotidian de mare tiraj ajuta in mod real impunerea unui autor.
In tarile nordice sunt inca reviste culturale, insa ele seamana mai mult a carti, impresioneaza prin calitatea tiparului, fiind obiecte accentuat estetice. Continutul este de multe ori elitist, poezia si proza isi au locul intre coperte in detrimentul criticii si-al disputelor specializate.
Nu la fel stau lucrurile in zonele solare ale continentului, de exemplu in Italia. Acolo nu numai ca nu exista presa culturala, dar nici ziarele nu se-nghesuie sa-si piarda profitabilul spatiu pentru ceva ce n-are de-a face cu divertismentul. Cartile impodobesc rafturile bibliotecilor, unele ajung pe cai oculte la cativa avizati, altele insa se prafuiesc precum decorurile de scena in depozite. Titlurile comerciale, sustinute de un intreg angrenaj publicitar, sunt castigatoare in cursa catre cititorul mediu.
La sud de Dunare, in Bulgaria, situatia este simtitor mai optimista. Mai exista aici reviste literare foarte bune, emisiuni de radio si televiziune, sunt si informatii despre arta in ziare. Peisajul lor cultural nu e totusi la fel de colorat ca al nostru. Aflandu-ma de curand la Plovdiv intr-un mediu de scriitori si editori, am adus vorba despre TVR Cultural. "Aveti un canal numai pentru cultura?" m-au intrebat neincrezatori. La ei nu se punea problema, ar fi fost o extravaganta sa le treaca prin minte una ca asta. "Postul are deja publicul lui, a trebuit sa completez, se dau filme de cinemateca, se discuta despre expozitii, carti, muzica, se polemizeaza..." Ca sa nu risipesc "impresia artistica", am trecut peste faptul ca unele emisiuni au un aer retro sau ca sunt cam prea pretioase...
Consecinta a fost ca si la intoarcerea din Bulgaria, in tren, in cele sapte ore de care e nevoie sa parcurgi mai putin de doua sute de kilometri, am citit cu oarecare mandrie Dilema, Dilemateca, A(l)titudini, 22, Observator Cultural, toate cumparate cu o saptamana mai devreme din Gara de Nord. Urmaream exercitiul intelectual al unor minti cu care rezonam sau de care ma delimitam, ma preocupa un gest sau altul al spectacolului de idei care ajungea pana la mine, completam puzzle-ul mental ascuns in foile de gazeta. Era, prin urmare, greu sa ma plictisesc in peisajul meu paralel, in rama mintii mele in care colam articole de opinie, recenzii, mini-eseuri, cronici de film, interviuri, consideratii politice si alte astfel de condimente care ne fac zilele mai pasionante. Si, prin asta, mai bune.
MARIA BERCEA
Am supravietuit Francofoniei!
A fost o saptamana plina de evenimente frrrancofone, cu trafic blocat, cu Chirac si multi lideri africani care s-au plimbat in limuzine de lux printr-un Bucuresti pustiu, cu filme, concerte, proiecte multimedia si alte minunatii. Pe toate nu le va mai egala, poate, decat sarbatorirea intrarii Romaniei in Uniunea Europeana.
Cu mult timp inainte de Sommet-ul Francofoniei, jandarmii au sigilat cu poleiala toate gurile de canal, chiar si cele din curtile caselor care aveau ghinionul sa se afle pe traseul oficial. Printre canale sigilate si jandarmi, trei muncitori sapau o groapa, numai buna de ascuns o bomba.
Pe acelasi traseu, toate cosurile de gunoi au fost inlaturate cu grija, nu cumva sa arunce cineva vreun pachet suspect. La o intersectie ultra-securizata, intr-o cladire abandonata si in pericol de prabusire, o gasca de homlesi il pandeau pe Chirac din spatele unor geamuri afumate.
in toate barurile si cluburile din centru nu s-a vandut alcool. Zilele de nastere s-au sarbatorit cu limonada.
Evenimentele anuntate cu tam-tam, bannere si brosuri au creat ceva agitatie. Majoritatea au inceput cu intarziere si nu prea semanau cu descrierile din brosuri.
in sfarsit... s-a terminat. Noroc ca ne-a ramas o expozitie de sculptura Antoine Bourdelle la Muzeul de Arta si alte cateva interesante, care merita vizitate si fara excese francofone.
RICHARD WAGNER
Arcul Carpatic
Topos, logo, ideologema
Nascut in 1952 la Lovrin, Banat • Studii de germanistica la Timisoara • Membru fondator al Grupului de actiune Banat (1972-1975) al scriitorilor tineri banateni, grup dizolvat de Securitate • Publica volume de poezie si proza scurta • In 1987 paraseste Romania stabilindu-se la Berlin • Carti recent aparute in Germania: Cerul gol. O calatorie in interiorul Balcanilor (eseu, 2003), Catrafuse (roman, 2004), Orizontul german. Despre destinul unei tari bune (eseu, 2006)
"Povestirea aceasta nu e fantastica, ci numai romantioasa. Dat fiind ca e neverosimila, trebuie s-o socotim si neadevarata? Ar fi o greseala. Apartinem unei vremi cand totul se intampla, mai ca avem dreptul sa spunem: cand totul s-a intamplat." Cu aceste fraze isi incepe Jules Verne romanul Castelul din Carpati, aparut in 1892. Verne vorbeste de "extrema Europa", referindu-se la "Transilvania, unde cadrul Carpatilor se preteaza in chip atat de firesc la toate evocarile vrajitoresti". De prisos sa subliniem ca Transilvania, tara de dincolo de paduri, apare-n romanul sau destul de imprecis din punct de vedere topografic. Ciobanul de la inceput, de care se spune ca n-ar fi "un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu"1, le-o fi amintit cititorilor contemporani cu autorul mai degraba de cursul de greaca veche si de Vergiliu, mai ales ca ciobanul probabil n-ar fi fost la inaltime in cazul examinarii printr-un Baedeker.
Dar asta nu conta, de vreme ce era vorba mai degraba de povestea unui nestatornic, caruia i se pare deodata ca aude vocea iubitei sale, diva de opera, rasunand dintr-un castel de la munte. El banuieste ca e tinuta acolo ostatica, dar se va dovedi, scuzati-mi dezvaluirea plotului, ca este vorba - o, perfidie a progresului! - de un fel de gramofon aflat in mainile altui fan si ca atare un rival.
Nu, povestea nu-i fantastica, ci doar romantica. Dar ca romantismul ei sa aiba efect, are nevoie de localizarea intr-un teritoriu strain. Ca si in urmatorul roman, al carui protagonist se deplaseaza in zona asta, cinci ani mai tarziu, anume Jonathan Harker, agentul imobiliar al lui Bram Stoker. Dupa cum se stie, acesta porneste din victoriana Londra, via Viena si Budapesta, spre Bistrita, oraselul din Carpatii Orientali care intre timp apartine Romaniei. Acolo trage la hanul "Coroana de Aur"2, un han in traditia caruia fiinteaza astazi un hotel care poate fi considerat - tinand cont de conditiile romanesti - aproape luxos. In acest han de trei stele dai de-un salon Jonathan Harker si un separeu al Contelui Dracula. In salon, zice reclama, ar fi luat masa acum cativa ani insusi Regele Mihai. In orice caz, de aici se poate calatori pe urmele lui Harker spre Pasul Bargau, unde poate fi vizitat un castel al Contelui Dracula, o culisa romanesca. Nu-i ceva fantastic? Nu, nu-i decat romantic.
Pana-n ziua de azi, drumul catre marginile considerate drept salbatice, nenormate, duce de-a lungul rutei Harker. Iar strainul si bastinasul se regasesc in cazul acesta fata-n fata intr-o situatie clasica de perplexitate. Strainul care vine de la centru il intalneste pe bastinasul care ocupa rolul unui locuitor al periferiei. Acesta il intampina pe calator de preferinta in calitate de persoana care te ajuta cu informatii. Dar in cele mai multe cazuri el este cel care se-ndeletniceste cu lansarea de cimilituri, uneori chiar cu plasarea de curse. N-ar trebui crezut nici un cuvant din ceea ce spun bastinasii. Ei nu fac decat sa pretinda c-ar fi gasit ceea ce cauta strainul. Asa isi indeplinesc ei sarcina ca parte a industriei turismului, al carei tel este, dupa cum se stie, sa-l convinga pe strain de faptul ca el insusi a impuscat ursul.
Strainul cauta un loc ce nu exista. El, cel zgaltait existential, vrea sa ajunga acasa. Intr-un loc ce se poate lipsi de greutatea lumii. Intr-un loc divin. Asa se face ca uneori vede-n bastinas ingrijitorul casei lui Dumnezeu. Revelator in chestiunea aceasta este filmul documentar Carpatia, din 2004, aratat cu mare succes in cinematografele europene Arthouse. In el este vorba de bastinasi care povestesc din viata lor. Bate la ochi ca cele mai multe lucruri spuse de ei sunt dirijate existential-filosofic, lucru ce tine probabil mai putin de ei cat mai ales de felul in care li s-au pus intrebarile. Spectatorului aflat la mijloc insa trebuie sa i se para ca si cum locuitorul Carpatilor s-ar afla mai aproape de marea taina. Pana-n ziua de azi se mentine-n metropolele europene indaratnica viziune ca, in locurile unde trenurile nu sunt punctuale si unde nu exista mic dejun regulat, ar fi vizibila poarta raiului. De parca Dumnezeu ar fi propagat vreodata superficialitatea si harababura sau chiar o viata-ntr-un garni3. Sentimentul de viata pus in discutie si-a gasit expresia autohtona in Elegia transilvana (Siebenbürgische Elegie) din 1927 a lui Adolf Meschendörfer4. Aceasta incepe cu urmatoarele versuri: "Altfel susura fantanile, altfel curge aici timpul / Devreme-i atins baiatul mirat de fiorul vesniciei"5. Imaginatia vizavi de Carpati le transforma pe acestea in loc de apel, intr-un loc de apel pentru o revelatie instant.
Chiar daca bastinasul pare sa-i vina in intampinare strainului, ramane neschimbat faptul ca cei doi nu au doar reprezentari diferite ale locului in care se-ntalnesc, ci si altfel de conceptii asupra rolului pe care-l ocupa in general. Echilibrul lumii se bazeaza mai mult pe impartirea rolurilor decat pe ierarhie. In timp ce ierarhia reprezinta o sacralitate imprumutata, impartirea rolurilor apare, prin caracterul ei consensual, ca fiind facuta de om si ca atare drept ceva civil.
Toate locurile considerate centrul geografic al Europei si inzestrate cu un cult pe masura n-au nici o importanta. Cu ani in urma, cineastul polonez Stanislaw Mucha, care traieste in Germania, a vizitat toate aceste targuri care de-a lungul timpului s-au declarat drept centrul continentului nostru. Acestea, o duzina-ntreaga, sunt, fara nici o exceptie, locuri care n-au iesit in evidenta nici politic, nici economic, nici cultural. Importanta lor consta exclusiv in pozitionarea geografica pe care si-au calculat-o. In afara de ele insele, nimeni nu le cunoaste. Sunt locuri ale masurarilor topografice, dar si locuri ale nemasurarii. Autoreprezentarea lor nu ascunde suficient de bine nesiguranta datorata faptului de-a nu fi gasit nici un motiv mai plauzibil prin care s-ar putea pune in relatie cu centrul.
Pana si termenul de "Ostmitteleuropa" (Europa Central-Rasariteana), asa cum este intrebuintata cu placere din Tarile Baltice pana-n Croatia, ca sa se sublinieze apartenenta de Vest, de centru, este un termen-carja. Cei care l-au definit au fost in primul rand cei afectati de sovietizare: istoricul polonez Oskar Halecki, colegul sau maghiar Jenö Szücs si scriitorii anilor 80 care s-au gandit sa-si ia zborul peste Cortina de Fier cu, ca sa zic asa, aeronava unei notiuni: Milan Kundera, György Konrád, Danilo Kiš.
Ceea ce pare periferiei a fi de importanta vitala de cele mai multe ori ii este indiferent centrului. Ceea ce pe unii ii invata vorba taraneasca din batrani pe ceilalti ii impinge spre Catwalk. Marginea vrea sa mearga cu automobilul, centrul insa se delecteaza la privelistea carutelor trase de cai intalnite aici. Bistrita lui Harker este una complet diferita de cea a bastinasilor.
Sa-l luam drept exemplu pe tipograful si social-democratul Gustav Zikeli. Pentru sasul nascut in 1876, Bistrita sfarsitului de secol XIX este un orasel bine organizat, cu bresle bine asezate si o vie activitate asociativa. In jur de 60% dintre cei 8.000 de locuitori se considerau germani, limba administrativa si cea de protocol era, de asemenea, germana. Faptul ca Zikeli a plecat in 1895 ca tipograf-calfa la Berlin, si anume cu o bursa a Universitatii Natiunii - forul de conducere al sasilor din Ardeal6 -, nu reprezenta pe atunci o exceptie, era regula. Faceai parte din centru. Transilvania, ca teritoriu cezaro-craiesc, era parte a Europei, garile si teatrele construite de Hellmer si Fellner dovedesc asta pana-n ziua de azi. "Multe tari nu aveau obligativitatea pasaportului" scrie Zikeli in memoriile sale, pe care le-a pus pe hartie in Romania stalinista rupta de lume, cu putin inainte sa moara. "Iar daca exista undeva obligativitatea pasaportului, nu era nici o problema. In numai o zi obtineai un pasaport valabil pentru toata Europa. O calfa ce-si facea anii de drumetie putea sa vada lumea."
Lumea lui Zikeli, orasul sau, s-a scufundat. Dezastrul s-a implinit in trei pasi. Primul a fost rezultatul tratatelor de pace de dupa primul razboi mondial, incheiate intr-o suburbie pariziana. Ele au dizolvat limesul pe care-l marcasera Carpatii ca frontiera si atribuiau Transilvania noului stat Romania Mare, a carui capitala se afla hat departe, in Balcani, "aux portes de lOrient, où tout e pris à la légère".
Al doilea pas spre scufundare a urmat odata cu ascensiunea fascismului. La sasi, aceasta s-a intamplat, sub conducerea fanfaronului ei Andreas Schmidt din Brasov, prin intrarea-n plasa national-socialismului. Multora dintre ei le-a adus cadou uniforma de la Waffen SS, unora moartea ca erou, celor mai multi insa munca silnica sau fuga. Despre viata din aceste vremuri povestesc romanele lui Hans Bergel si Eginald Schlattner.
In fine, al treilea pas l-a reprezentat sovietizarea Europei Central-Rasaritene dupa 1945, disparitia unui spatiu in spatele Cortinei de Fier. Aceasta disparitie a adus cu sine o stingere treptata a teritoriilor respective in imaginatia occidentala. A fost o pierdere pe care cartile funciare ale Occidentului au crezut, mai ales dupa 68, ca pot s-o ignore.
Acum, din 1989, nu doar ca se poate remarca un nou interes al Vestului, ci si o intoarcere a imaginatiei vestice. Europeanul occidental apare din nou mai des prin Carpati in calitatea sa de strain, ca turist si etnograf, ca imagolog si intreprinzator, ca un colectionar de trofee.
Bastinasul insa se afla in fata unei dileme. Pe de-o parte, i se prezinta europeanului occidental cu ale sale catrafuse ca la un targ sau la un iarmaroc, pe de alta, el trebuie sa satisfaca cerintele imaginatiei oaspetelui. Aratandu-i strainului Castelul lui Dracula, al carui model real Bram Stoker il avusese-n fata ochilor intr-o vacanta in Scotia, la 30 km la Nord de Aberdeen, bastinasul se pozitioneaza intr-o istorie inventata. Devine parte a imaginatiei occidentale, de care nimic nu-l mai poate apara, nici macar emigrarea. Bela Lugosi, interpretul lui Dracula in prima ecranizare din 1931, este originar din oraselul banatean Lugoj, asezat in preajma pintenilor muntosi ai Carpatilor de sud-vest. La inmormantarea sa din 1956, a fost pus pe catafalc imbracat in haina-i de Dracula. Toposul ii face loc logoului.
In vreme ce centrul isi pune amprenta pe continent pana si-n uitarea colectiva, periferia trebuie mereu sa aduca aminte ca exista. Si asta nu doar centrului, ci si siesi. Marginii ii place sa vorbeasca despre marii ei fii si uneori si fiice, care au plecat din judetele sale. In acelasi timp, marcheaza urmele vizitatorilor renumiti. Iar cand in vitrinele micilor orase sunt expuse la inceputul verii pozele bacalaureatilor, adunand sub un motto, un dicton pentru viata, poze cu clasa, cu elevii si profesorii lor, asta-i o promisiune adresata centrului si o speranta pentru ei insisi. Vom realiza ceva, vom lasa urme in lumea larga si mare.
Totul apare ca o dovada pentru existenta plina de sens a marginii. Pentru demonstratie, insa, se recurge inainte de toate la literatura. Ea, cea mai imprecisa dintre formele de cunoastere, satisface cel mai degraba lipsa de claritate, ambivalenta telurilor de viata la margine. "La capatul sinelor se afla o cladire ponosita cu un singur etaj, de pe jgheab atarna o bucata de scandura vopsita, pe care scria Dobrin, numele satului. Cineva mai mazgalise alaturi: City." Asa scrie Adam Bodor in romanul sau Rezervatia Sinistra7.
Atat literatura triviala, cat si cea inalta lucreaza cu misterul, iar uneori il lucreaza.
Marginea este un loc inregistrat al postmodernismului. Dar atunci cand in acest loc scrisul se transforma intr-o trasatura de condei, logosul scurgandu-se intr-un logo, nu mai avem de-a face doar cu insemnele de recunoastere ale unei intreprinderi, ci in continuare si cu imagini ale identitatii. Carpatair nu inseamna doar numele unei companii aeriene (romanesti), ci, in acelasi timp, nu fara mandrie, si ca noi, romanii, zburam.
Carpatii sunt obiectul unei logoistici. Dupa cum se stie, globalul cere tot mai mult notarea diferentei. Identitatea apare ca o componenta de design indispensabila pe piata mondiala, ea trece drept insemnul de marca. Carpatii sunt suficient de impozanti ca sa-i confere designului de identitate pregnanta.
"Transilvania, tar-a binecuvantarii, / A belsugului si-a fortei/ Cu braul Carpatilor/ In jurul hainei verzi a ogoarelor,/ tara plina de aur si de mustul viilor."8 Asa incepe imnul popular al sasilor, scris in 1846 de Max Moltke. "Carpatii, incovoiati"9 scrie insa, pe vremea comunismului, Rolf Bossert, nascut la Resita, in Banatul Montan10. Si: "Stranepotul lui Dracula-si plange/ vechea patrie"11. Sibianul Oskar Pastior12, emigrat si el, vorbeste, la randu-i, de "cateva colibe"13 (si asta intr-o poezie care in mod constient poarta titlul derutant Lesung mit Zugspitze/Lectura cu Zugspitze).
In Romania, Carpatii sunt priviti cu placere drept munti romanesti. Sunt parte a simbolisticii nationale. Nici un discurs public nu se poate lipsi de ei. Nici macar dictatorul Ceausescu, care, in calitatea sa de neobosit vanator de trofee, a avut un elicopter cu care tinea legatura cu postul de observatie, n-a putut renunta la lantul montan. Penibila poezie de curte din vremea regimului sau, cea a "epocii de aur", a recurs adesea la comparatia carpatina. Un exemplu liric din pana unui colaborator sas, jurnalist brasovean si poet nevoie mare, aparut in ianuarie 1980 in ziarul bucurestean Neuer Weg (Drum nou), cu ocazia zilei de nastere a tiranului, fie citat aici: "Nume, cifre de an, batalii ale construirii:/ pasesc prin peisajul schimbat al patriei/ in continua pornire, / prin tara de la arcul carpatic, cuvantul Ceausescu pe buze/ si stiu ca traiesc istorie"14.
In mijlocul Romaniei, deci romanesti, Carpatii au ajuns abia din 1918. Inainte de data aceasta, ei treceau drept stavila naturala impotriva Asiei, spre mentinerea acesteia au fost adusi doara, in secolul 12, si sasii pe Domeniul Regal15, de catre detinatorul tronului maghiar. Romania, asta erau pe vremuri Principatele Tara Romaneasca si Moldova, orientale si tributare, ortodox-crestine si adesea ridicandu-se impotriva jugului turcesc, cum spune figura de stil literara. Se aflau dincolo de munti, in Magrebinia lui Rezzori16, in Molvania17, cum s-ar spune azi.
Transilvania asezata-nauntrul arcului carpatic, intinsul podis marginit la Est si la Sud de padurile masivului montan, a fost parte a Kakaniei si-n acelasi timp obiect al imaginatiei pentru natiunea maghiara. Ea, rezidenta-n Campia Panonica unde administreaza cateva din cele mai frumoase locuri ale Europei Centrale, incepand cu metropola dunareana Budapesta, in mod ciudat nu s-a impacat nici pana-n ziua de azi cu pierderea Transilvaniei. Transilvania reprezinta si pentru maghiar un loc al tainei. Mai ales prin Secuime, care stie sa faca negot cu marfa originaritatii, dar care a devenit si scena unor povesti grotesti de supravietuire. Ca, de exemplu, in romanul lui Géza Szávai Plimbare cu femei si tapi18, roman in care, cu ironie, amalgameaza cronica si enciclopedia, un principiu de baza al provinciei, principiu care incearca sa pastreze adevarul si cunoasterea departe de locurile inovatiei.
Ca regiune, Transilvania este revendicata de trei grupuri etnice concurente pentru imaginatia lor colectiva: de romani, de maghiari si de germani. Ei cunosc, ce-i drept, lucrurile lor comune, dar isi pavoazeaza caile solitare. Mitul creat in fiecare parte preocupa pana-n ziua de azi mintile colectivitatilor. Institutiile sasilor sunt inca prezente, in ciuda plecarii oamenilor. La Brasov, la Liceul Teoretic "Johannes Honterus", numit dupa marele reformator sas al bisericii, copiii romani urmeaza cursurile in limba germana. Cu ocazia serbarilor scolare, imbraca portul sasesc, simuleaza folclorul sasilor, ca in curand sa aiba-n mana un bacalaureat in limba germana, cu care ar putea sa faca ceva in Europa, dupa parerea lor.
Hermannstadt/Sibiu/Nagyszeben, asezat in fata Carpatilor Meridionali, candva metropola comerciala si economica a sasilor, va fi in 2007, impreuna cu Luxemburgul, Capitala Culturala a Europei. In apropiere se afla satul de pastori Rasinari, tezaur nu doar al gastronomiei, ci si al culturii populare romanesti, al pastorului-filosof, al cititorului in stele printre lup, miorita si caine. Este constelatia unei balade populare, din care Lucian Blaga a derivat coordonatele unui caracter al poporului roman.
Rasinariul, unde s-a nascut E.M. Cioran, a fost locul in care a slujit tatal acestuia ca preot ortodox. A fost un loc al revelatiei visate si al nihilismului trait. In mod paradoxal, Cioran i-a ramas credincios, de vreme ce nihilismul sau, care a stiut sa accepte comicul disperarii, nu se confunda nicicand cu neantul elaborat al unui Sartre. Semnificativa este remarca sa dintr-un interviu, cum ca in 1944 s-ar fi dus la Paris zilnic la Café de Flore, iar uneori ar fi stat si Sartre langa el, fara sa banuiasca ceva de existenta sa, a lui Cioran.
Cioran n-a mai revazut Rasinariul si Sibiul niciodata, dar nici nu le-a parasit vreodata in mintea sa. Inca-n anii saptezeci aminteste-n scrisori catre Wolf von Aichelburg19 din Sibiu de parcul sibian Sub Arini, vrea sa afle cum s-a numit strada pe care sta Aichelburg, care a fost rebotezata de comunisti, inainte de razboi. In repetate randuri vorbeste de biblioteca Brukenthal, in care ar fi citit Kierkegaard, Heidegger si o groaza de teologie, de bibliotecarul Erwin Reisner si o carte scrisa de acesta si care pentru el, pentru Cioran, pare-se ca a fost suficient de importanta ca dupa cincizeci de ani s-o recomande si altora, o opera obscura, de care inca de pe atunci nu mai stia nimeni.
Daca treci de Rasinari, ajungi in curand sus in Carpatii Meridionali, intr-un loc al sporturilor de iarna, la Paltinis, numit de sasi "Hohe Rinne" (Streasina-nalta). Aici s-a retras pentru doisprezece ani, in culmea dictaturii valahe de familie, Constantin Noica, heideggerian si filosof national, in tinerete un infocat adept al extremismului romanesc de dreapta, al Garzii de Fier, la batranete, promotorul unei rezistente culturale impotriva banalizarii raului prin intermediul propagandei comunistilor. El, coleg de dispute al lui Cioran in tinerete, devine-n anii 50 destinatarul eseului acestuia Scrisoare catre un prieten indepartat, din volumul Istorie si utopie. Cioran a plecat la Paris, azi il stie toata lumea, Noica reprezinta un nume doar pentru initiati, dar in Romania-si are locul in Parnas. Ca unul care a tinut sus steagul culturii europene in vremuri intunecate si a strans in jurul lui un grup de invatacei care azi ocupa pozitii conducatoare in domeniul culturii romanesti: Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu. Dar, in afara de romani, cine mai cunoaste Parnasul romanesc?
Noica a trait pana la decesul sau, in anul 1987, o viata de ascet intr-o cabana la Paltinis, intr-o relatie ambivalenta cu dictatura national-comunista, care a incercat sa manipuleze o parte a operei sale, mai ales reflexiile privind sentimentul romanesc al fiintei, dar a ramas in mod constant un ghimpe in ochii ei. Filosofia era ultimul lucru de care aveau nevoie comunistii. In ochii lor, nu-i asa, Lenin era ganditorul suprem. Sa ne amintim: Materialism si empiriocriticism.
Ca simbol national, Carpatii au devenit o ideologema paradoxala, o formula golita de sens. Comunistii au urcat-o pe stema de stat, iar simultan s-au retras in muntii acestia ultime grupuri de rezistenta de lupta armata impotriva bolsevismului. Mici trupe/formatiuni s-au mentinut acolo pana la sfarsitul anilor 50. Unul dintre cele mai importante filme de propaganda stalinista, Alarma in munti20, a mitizat lupta eroica a trupelor comuniste de securitate impotriva partizanilor, care la randul lor sperau in sosirea americanilor.
Ca dovada a puterii lor, stalinistii au plantat deasupra Brasovului (Kronstadt, Brasso), locul de nastere al unui Brassai, pe care l-au rebotezat Orasul Stalin, pe un versant de munte, o padure care reda numele generalisimului. De pe fereastra trenului puteai citi de departe numele scris cu copaci, tronand peste tara. Mai tarziu, cand nomenclatura i-a intors spatele Moscovei abordand o retorica nationalista, copacii au fost taiati. Dar si acum inca se vedea din trenul in miscare numele lui Stalin, de data aceasta din cauza copacilor taiati. Era ca o cicatrice pe munte. In Poiana Brasov, pe pista de schi de deasupra Brasovului, in data de 2 martie 1989, si-a dat foc Liviu Babes21, un Jan Palach22 tarziu, ca protest impotriva dictaturii. Recomandam si povestea acestui om celui calator prin Romania.
Daca traversezi Valea Prahovei dinspre Brasov spre Bucuresti, si-n ziua de azi mai treci dintr-o lume intr-alta, dar si pe langa Castelul Regal Peles din Sinaia. Familia Regala din casa germana Hohenzollern-Sigmaringen isi avea aici, in Carpati, pe langa cea bucuresteana, resedinta de vara.
Cand, in decembrie 1947, regele a fost obligat sa abdice, desproprietarit si alungat, scriitorii si-au primit in cladirile anexe, in incaperile servitorilor, odaile de scris. Case de creatie23 li s-a spus. Apartineau Uniunii Scriitorilor, iar cei care in anii 50 erau acceptati de catre stat, care conduceau condeiul binecuvantat de partid se puteau bucura saptamani sau chiar luni intregi de privelistea Carpatilor, precum odinioara servitorii regelui. Ziua mestereau la bijuteriile realismului socialist, seara detinatorii Premiului de Stat se adunau si se-mbatau in numele proletariatului, ca nu arareori, a doua zi dimineata, sa dispara mahmuri in vreo cladire anexa discreta unde-si scormoneau memoria in vederea prezentarii unei mititele relatari in fata unui barbat in civil, unul care de asemenea privea spre Carpati, ofiterul de legatura.
Carpatii iti lasa impresia cum ca aici ar stapani in continuare istoria, si nu istoriografia. Astfel, ei servesc ca depozitar extern al fanteziei, dar nu sunt decat o oglinda a Alpilor. Organizatia de alpinism a sasilor s-a intitulat mai intai, dupa infiintarea ei in 1873, Siebenbürgischer Alpenverein (Asociatia Transilvana a Alpilor), ulterior numindu-se Karpatenverein (Asociatia Carpatilor). Azi, dupa ce majoritatea sasilor montaniarzi a emigrat in Germania, asociatia urmasa, cu sediul la München, se numeste Karpaten-Sektion im Deutschen Alpenverein (Sectiunea Carpati in Asociatia Germana a Alpilor).
Alpii isi au cartea lor funciara. Cuvintele-cheie din registru sunt cunoscute: poemul lui Albrecht von Haller24, relatarea de calatorie a lui Saussure25, tabloul lui Ferdinand Hodler26, filmele lui Luis Trenker27 si ale lui Leni Riefenstahl28 , stilourile Mont Blanc, Heidi a Johannei Spyri, vaca Milka, mitul libertatii in jurul lui Andreas Hofer29, Tirolul de Sud al lui Franz Tumler30, cantaretii ladini31, romanele lui Joseph Zoderer32, monumentul fascist al victoriei din Bozen, romanele montane ale editurii Bastei Lübbe33, disputa din Carintia pe tema indicatoarelor de localitati34, Ötzi si DJ Ötzi35, discutia privind taxa de autostrada, cetatea lui Reinhold Messner36, vocea lui Hansi Hinterseer37, Triglav-ul38, Turbo-Polka39, accidentul de teleferic40, Richard Strauss.
Alpii dispar in spatele acestei liste. Lucrurile stau la fel si in cazul Carpatilor. Registrul lor insa ii este in mare masura inca necunoscut centrului. Aceasta necunoastere transforma stirea, ca dintotdeauna, intr-o taina si ii confera acesteia aura tabuului. E drept ca omul european este adversarul tabuului, dar ii place intalnirea cu acesta. Loc si localizare se rup in doua. Elizabeth Kostova, autoarea celui mai nou roman despre Dracula, recunoaste deschis ca n-a fost niciodata in Romania. Dar ca se bucura sa viziteze in curand locul intamplarilor. Poate cu ocazia aparitiei traducerii in limba romana la o editura bucuresteana. Sa ne imaginam lansarea cartii la "Coroana de Aur" din Bistrita, in salonul Jonathan Harker.
Dimineata de dupa, un jeep Toyota urca pasul Borgo. Nu e fantastic?, striga unul dintre calatori. Nu, nu-i decat romantic, murmura soferul. Care seamana al naibii de mult cu Bela Lugosi.
1. Castelul din Carpati, Editura Ion Creanga, 1980, in traducerea lui Vladimir Colin. (Apropo de traducere: in editia aparuta in 2004 la Editura Corint, povestea considerata in original "romanesque" a devenit una "romaneasca". No comment.)
2. In germana: "Zur goldenen Krone", han care, conform scriitorului Dieter Schlesak, nici n-a existat, cel putin nu a existat unul cu acest nume.
3. Hotel garni (care ofera doar cazare, mic dejun, bauturi si cel mult mici gustari).
4. 1877-1962. Prozator si poet sas emblematic pentru literatura germana din Transilvania.
5. In original: "Anders rauschen die Brunnen, anders rinnt hier die Zeit /Früh fasst den staunenden Knaben Schauder der Ewigkeit".
6. Sächsische Nationsuniversität sau Universitas Saxonum, forul de conducere si reprezentare al sasilor, for care in 1876 si-a pierdut puterea politica in urma orientarii centraliste si nationaliste a guvernului de la Budapesta, continuand sa se ocupe doar de administrarea proprietatilor sale. A fost desfiintat definitiv in 1937.
7. Schutzgebiet Sinistra, editia germana a cartii autorului maghiar, aparuta in 2002 la Editura Amman din Zürich. In orig.: "Sinistra körzet" (Districtul/Zona Sinistra), Budapesta, 1992. Adam Bodor s-a nascut in 1959 la Cluj si traieste din 1982 la Budapesta.
8. In orig.: "Siebenbürgen Land des Segens,/ Land der Fülle und der Kraft/ Mit dem Gürtel der Karpaten/um das grüne Kleid der Saaten/Land voll Gold und Rebensaft".
9. "Karpaten, gekrümmt", in original.
10. In 1952. A murit in 1986 (la Frankfurt/Main), la putin timp dupa ce-a emigrat din Romania.
11. In orig.: "Draculas Grossneffe weint/ um die alte Heimat".
12. Nascut in 1927 la Sibiu, a trait din 1968 pana de curand la Berlin. Sosit la Targul International de Carte de la Frankfurt pe Main, ca sa sustina o lectura alaturi de Herta Müller, a decedat in noaptea dintre 4 si 5 octombrie, cu doar cateva zile inainte sa i se inmaneze prestigiosul Premiu Büchner pe anul 2006.
13. In orig.: "paar katen", evident un joc de cuvinte pornind de la "Karpaten".
14. In orig.: "Namen, Jahreszahlen, Aufbauschlachten:/ ich schreite durch die veränderte Landschaft der Heimat/in ständigem Aufbruch,/ durch das Land am Karpatenbogen, mit dem Wort Ceausescu auf den Lippen/ und weiss: ich erlebe Geschichte".
15. In original: "Königsboden" (Fundus Regius/ Pamantul Craiesc).
16. Gregor von Rezzori (1914/Cernauti-1998/Toscana). Aluzie la cartea sa de succes Maghrebinische Geschichten (Povesti magrebine, 1953).
17. Aluzie la un fals ghid turistic al fictivei Molvanii: Molvania: a Land Untouched by Modern Dentistry (Molvania: o tara neatinsa de stomatologia moderna), carte semnata de australienii Santo Cilauro, Tom Gleisner, Rob Sitch (2004), devenind rapid un bestseller international (in Germania a ajuns la a 3-a editie).
18, In traducerea germ.: Spaziergang mit Frauen und Böcken, Editura Pont, Budapesta, 1999. Géza Szávai s-a nascut in 1950 in Secuime si traieste la Budapesta.
19. 1912-1994. Scriitor care-a trait din 1918 pina-n 1977 (cand a emigrat in Germania) in Romania, in cea mai mare parte la Sibiu.
20. 1955, regia: Dinu Negreanu, cu Iurie Darie si Emanoil Petrut.
21. 1942-1989. Pictor care, cand si-a dat foc, purta o pancarta pe care scria: "Brasov - Auschwitz! Stop murder!" (Multumesc celor de la GID - Grupul Independent pentru Democratie: site-ul lor a fost primul pe care am gasit date minime biografice despre cel care si-a dat viata protestand impotriva dictaturii, a carui uitare e adesea deplansa prin presa, dar in nici un articol in care a fost amintit gestul extrem al lui Liviu Babes n-am gasit macar cand s-a nascut si ce-a fost pana la martirajul sau!)
22. Jan Palach (1948-1969), student care, ca protest impotriva invaziei Cehoslovaciei de catre trupele sovietice resp. ale Pactului de la Varsovia (fara participare romaneasca) in 1968, pe 16 ianuarie 1969 si-a dat foc in fata Muzeului National din Praga.
23. In romaneste in original.
24. 1708-1777. Medic, poet si critic literar elvetian.
25. Horace-Bénédict de Saussure (1740-1799), naturalist elvetian si autorul cartilor Kurzer Bericht von einer Reise auf den Gipfel des Montblanc, im August 1787 (Scurta relatare a unei calatorii pana pe... ), Strasburg, 1788, si Voyages des Alpes, Genève, 1779-96, 4 vol.
26. 1853-1918. Cel mai cunoscut pictor elvetian al sec. XIX.
27. 1892-1990. Arhitect, alpinist, actor, regizor si scriitor sudtirolez.
28. 1902-2003. Dansatoare, actrita, controversata (prin apropierea de nazisti) autoare de filme documentare (Olimpiada Berlin, 1938, etc.) si artistice.
29. 1767-1810. Conducatorul rascoalei tiroleze impotriva trupelor francezo-bavareze.
30. 1912-1998, scriitor austriac originar din Tirolul de Sud.
31. "Die Ladiner", doi cantareti din Tirolul de Sud.
32. Nascut in 1935, originar din Tirolul de Sud.
33. "Bergromane", in original.
34. Privind bilingvismul (germano-sloven) al acestora.
35. Alias Gerry Friedle (n. 1971, la Ötz/Tirol - Austria).
36. Alpinist sud-tirolez (n. 1944) care detine in Tirolul de Sud castelul Juval (unde functioneaza si un muzeu).
37. Nascut in 1954. Fost schior de succes si cantaret austriac (pop, cu influente de muzica populara).
38. Varf din Alpi (2864 m), considerat muntele national al Sloveniei.
39. Hit din 2005 al formatiei slovene Atomik Harmonik.
40, Aluzie la accidentul provocat de un avion militar american in Dolomitii italieni, soldat cu 20 de morti.
Traducere si note de Michael Astner
Bursa scriitorilor tineri (VIII)
1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?
2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?
3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?
1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)
4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)
1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutii culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane
5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?
6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.
Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 7 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian, Alexandru Cistelecan, Paul Cernat, Sanda Cordos, Marius Chivu, Nicoleta Salcudeanu, Daniel Cristea-Enache, Bianca Burta-Cernat, Andrei Terian, Laura Albulescu.
De asemenea, s-au adaugat in tabelul general nominalizarile la poezie ale lui Cornel Ungureanu (debutantii editurii Vinea din ultimii doi ani, pentru care multumim directorului editurii, d-lui Tone). Astfel se explica intrarea in tabel a Andrei Rotaru.
Punctajul de la critica si eseu s-a contabilizat impreuna, la una dintre rubrici cu cele mai multe nominalizari (Catalin Ghita).
Facem aceste precizari pentru a raspunde astfel scrisorilor primite de la cititorii nostri, carora le multumim pentru monitorizarea atenta a Bursei noastre.
Avem de facut si doua rectificari pentru Bursa din numarul 18 (episodul 7 din BEST): la acea data, Filip Florian avea 7 nominalizari (ca si Lucian Teodorovici si Florin Lazarescu), iar Bogdan Cretu avea 3 nominalizari (la fel ca Alex. Goldis, Adrian Lacatus, Luminita Marcu, Mihaela Ursa si Nicoleta Salcudeanu).
Nu am tinut (deocamdata) seama de criteriul de varsta (35 de ani), cel mai des invocat, ci de perceptia asupra "scriitorului tanar". Am inregistrat si nominalizarile care depaseau cifra de 5, ceruta de ancheta noastra.
Optiunile Ruxandrei Cesereanu si ale lui Cristi Rogozanu vor fi contabilizate in urmatoarea editie a Bursei. (G.A.)
RUXANDRA CESEREANU
Cred de-a binelea in scriitorii romani tineri
Cred in scriitorii romani tineri si foarte tineri, cred in literatura lor vie. Multi dintre ei nu se potrivesc cu gusturile mele, dar nu lucrul acesta conteaza. Le recunosc din plin dreptul de a se deosebi virulent de literatura mea si a generatiei mele ori a celor anterioare. Le recunosc si respect inclusiv fronda si insolenta, chiar daca uneori aceasta contine si un procent de ridicol. Le recunosc in general dreptul de a contesta. Desigur, la nivel de contestatie, ei nu fac adesea decat ceea ce au facut si inaintasii lor: ii neaga ori reneaga pe cei de dinainte, generatiile anterioare - nimic nou sub soare!
Intrucat cred in ei, iata motivul pentru care, la revista Steaua din Cluj, unde sunt redactor de mai bine de un deceniu, am initiat rubrica Rebelii, oferita tuturor poetilor tineri romani (sub 30 de ani) care au un punct de vedere asupra generatiei ori promotiei din care fac parte si care doresc sa comita arte poetice "devastatoare" (aviz amatorilor, inca mai astept texte - pana acum au raspuns Mihai Gotiu, Stefan Manasia, Cosmin Perta, Razvan Tupa, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu, Miruna Vlada, Andra Rotaru, Rares Moldovan, Serban Axinte, V. Leac, Alexandru Vakulovski, Ioana Nicolaie, Oana Catalina Ninu, Radu Vancu, Tudor Cretu). In acest sens, mi-ar placea sa ofer o rubrica geamana si tinerilor prozatori (din nou, aviz amatorilor!).
Revenind, insa, la bursa scriitorilor tineri, observ aplombul lor in a avea ca tema predilecta sexualitatea si ca tehnica, limbajul frust. Dar mai observ si faptul ca ei nu se feresc nici de temele clasice. Ca, in general, nu au tabuuri, dar nici maestri (decat in putine cazuri). Ca mizeaza atat pe un destin literar solitar, cat si pe un desant de generatie, chiar daca nu agreeaza (pe buna dreptate, de altfel) formula de "doimiisti" (de fapt de "doimiisti si ceva"). Imi place impetuozitatea si energia lor si vad in ei niste alchimisti instinctuali ai unui "ism" ce va veni, poate, nu peste multa vreme. Mi-ar placea sa isi gaseasca teoreticieni ai generatiei lor, care sa ii prinda in insectar. Le reprosez, totusi, ca uneori transforma literatura strict intr-un fel de voma, fara sa prelucreze nimic (absolut nimic) din realitate. Banuiesc, insa, ca este vorba despre o generatie care are alergie tocmai la estetizare si stilizare, care mizeaza pe un fel de salbaticie stilistica!
Iar acum iata topul meu:
Poezie : Cosmin Perta, Stefan Manasia, Ioana Nicolaie, Elena Vladareanu, Claudiu Komartin, T.S. Khasis, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Andra Rotaru.
Proza : Ioana Bradea, Alexandru Vakulovski, Florin Lazarescu (mai sunt destui, dar pe acestia trei mizez cu asupra de masura, sper sa nu ma dezamageasca in literatura pe care o vor mai scrie).
Critica literara : Paul Cernat, Luminita Marcu, Alex. Goldis, Marius Chivu, C. Rogozanu.
Eseu : Mihaela Ursa, Horea Poenar, Anca Hatiegan, Alex. Cistelecan (nu stiu cum se face ca la sectiunea eseu imi aduc aminte doar de clujeni, mea culpa, probabil ca sa compensez sectiunea critica literara, unde cei pe care mizez sunt, majoritatea, bucuresteni!).
Jurnal : Sorin Stoica, Vasile Ernu.
Teatru : (pe ultimii veniti in dramaturgie nu ii cunosc, din pacate, ca sa pot alege si oferi cateva nume).
COSTI ROGOZANU
Impotriva anonimatului si a mainstream-ului
1 . Exista un soi de varsta biologic-literara care poate fi recunoscuta dupa constructia unei atitudini publice si livresti, in acelasi timp. Cu alte cuvinte, exista un melanj intre cruzimea avantajului biologic si cunoasterea discursului literar. Intr-o lume a modelor, a trendurilor, a aglomeratiei de produse (inclusiv literare), tineretea a devenit mai ales un concept util de marketing. Exista amatori de tinerete, si snobi, dar si bine informati, care pot decide prin gustul lor daca un scriitor merita cunoscut si recunoscut sau nu. In Romania, tineretea este foarte prezenta in planurile editoriale, este foarte greu de gasit insa in cartile propriu-zise ale autorilor tineri. Se risca inca foarte putin, se scrie inca dintr-un soi de inertie, scriitorii tineri nu iau decat foarte rar poza adevarata a "tineretii".
2. Este intotdeauna un avantaj sa fii scriitor tanar. Pentru ca mai ai sansa urmatoarei carti. Pentru ca poti incerca tot timpul lucruri noi, fara sa ai prea multe de pierdut. Gustul riscului, al pozei publice "tineresti" ar trebui predat inca de la gimnaziu.
3. Exista o singura mare piedica pentru tinerii scriitori: banii. Publicarea e usoara in zilele noastre. Dar inca se plateste foarte prost munca in perimetrul cultural. Scriitorii tineri francezi sau englezi pot supravietui din joburi modeste de redactor, nu prea solicitante. Un tanar scriitor roman are de ales: ori se lasa inmuiat, pisat de un sistem clientelar provincial din "industria" noastra culturala, ori alege o slujba rupta de mediul cultural. Ambele alegeri pot fi fatale.
4. Scriitorii tineri au fost sprijiniti mai ales de edituri: Polirom, evident (mai nou, si prin intermediul editurii Cartea Romaneasca), si Paralela 45. Publicatiile culturale nu prea fac bine prin felul in care filtreaza noile aparitii. Tinerii sunt alesi de multe ori in functie de "afinitati" - sunt preferati pentru laude cei umili, cei care si-au platit tributul de noncombat catre marile elite. Mai nou, exista si ziare care le acorda atentie: Evenimentul Zilei a facut-o sigur atunci cand eu si Luminita Marcu am lucrat acolo (scuzati-mi aroganta) si a continuat in diverse forme utile. Cotidianul incearca acelasi lucru prin suplimentul Media & Cultura. Desi in ziar se afla si promotori extrem de conservatori si agresivi precum Ioan T. Morar, pentru care tineretea literara nu are nici un sens. Agopian si Morar au reusit marea performanta de a injura tineri inainte ca acestia sa apuce macar sa fie cunoscuti cat de cat. E cu atat mai laudabila reusita suplimentului amintit.
5. Tinerii scriitori au descoperit deliciile dezbaterii pe forumuri obscure. Lumea "www" e periculoasa, e un drog antianonimat care, de fapt, adanceste anonimatul. E normal ca fiecare sa incerce sa se impuna, dar lupta cu mainstreamul e mai importanta decat "luptele interne".
6. Nu aleg dintre cei mai noi, nu am apucat sa-i parcurg pe toti. Asadar, imi plac Radu Pavel Gheo, Vasile Ernu (eseu), Dan Lucian Teodorovici, Adrian Schiop (proza), nu-mi plac poetii decat atunci cand scriu cate un articol de opinie (chestie de gust). La teatru si critica, nu ma pot pronunta.
Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu
CRISTINA CAZAN
Muzeul de la Palatul Regal
Locatie
Pe Calea Victoriei 59-63, in fostul Palat Regal si in vecinatatea (prea intima) a Salii Palatului si a Bisericii Kretzulescu, se afla Muzeul National de Arta al Romaniei. Un gard din fier forjat ce dateaza din epoca regatului inconjura impunatorul palat, a carui suprafata totala este de 93.000m², si potenteaza un mic spatiu verde populat cu statui din colectiile muzeale. MNAR isi onoreaza vizitatorii invitandu-i prin curtea de onoare, aceeasi din vremurile regalitatii, cu intrare dinspre Calea Victoriei.
Casa Regala
Monument istoric clasat, cladirea MNAR are o poveste dintre cele mai interesante. Ridicata de Dinicu Golescu intre 1812 si 1815, locuita de Alexandru Ghica si ulterior de Alexandru Ioan Cuza, casa se inscria, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, unei retele urbanistice acurate, concepute in stil haussmanian. Piata Ateneului, Cismigiul si Universitatea formau centrul tesutului stradal bucurestean: un spatiu aerisit, cu imobile in stil neoclasic, dominat cu precadere de gradini vaste decorate cu statui de for public.
Casa Golescului, renumita pe la 1840 pentru saloanele pe care gazda le deschidea elitelor boierimii si strainilor ce tranzitau tara, a devenit in 1866 Casa Regala, reformulata estetic si marita de arhitectul Paul Gottereau in conformitate cu standardele tipice arhitecturii regale oficiale occidentale: aspect impunator, grandios, elegant, sobru, fastuos si rafinat.
La cumpana secolelor al XIX-lea si al XX-lea, Sala Tronului era vizitata de cele mai importante personaje politice europene, fiind, in sensul cel mai deplin, o resedinta si o casa oficiala regala. Dar epoca sa de glorie avea sa se stinga repede, in numai cincizeci de ani. Odata cu caderea monarhiei, s-a prabusit si stralucirea aparte a Palatului Regal.
Devenit in comunism sediu al presedintelui, dar si muzeu de arta, palatul si-a pierdut aura singularitatii, a farmecului mai ales, devenind, dimpotriva, un imobil temut, a carui functie politica il facea chiar posibil agresiv. Ulterior, odata cu ridicarea Salii Palatului lipita de aripa sa est-nordica, silueta si personalitatea fostei Case Regale a pierdut enorm. Aglomerarea, progresiva inca, a Pietei Revolutiei consuma din spatiul vital pentru respiratie arhitecturala a imobilului si, evident, acesta pierde tot mai mult din prestanta si alura estetica.
Sufocarea continua si astazi prin ingustarea tot mai drastica a campului vizual in jurul fatadelor. Este, acesta, un aspect social al istoriei acestei case: martora a mai mult de 150 de ani, a mutatiilor si evolutiilor socio-politice-culturale, ea aduna riduri adanci si, din pacate, mutilari. Asa sunt, de exemplu, urmele gloantelor ce au lovit-o la revolutia din 1989, vizibile astazi pe fatada nordica. Cicatricile agresiunilor revolutiei - gloante, incendii, inundatii - sunt fragmentele ornamentale ce au ramas din superbele frize continue, neoclasice, ce decorau toate laturile cladirii. Dar cicatrici exista si la interior: culoarul transversal din fier beton, realizat la ordinul lui Ceausescu, distruge logica constructiei originale, din caramida, punand sub semnul inaltului risc intreaga constructie; spatii vaste incendiate acum 17 ani sunt inca nerestaurate, astfel ca, desi se bucura de o locatie hipercentrala si hiperlicitata pe piata imobiliara, MNAR isi permite luxul de a avea cateva sute bune de metri patrati de zone moarte.
Dupa 1990, intreaga cladire a fost alocata Muzeului de Arta si aproximativ 6.700 m² sunt dedicati expunerii permanente, iar circa 2.000 m² expunerilor temporare. Sunt spatii in mare parte reformulate si adaptate arhitectural in perioada 1990-1999, pentru gazduirea galeriilor de arta romaneasca si europeana.
Colectii
MNAR detine un numar de aproximativ 40.000 de opere de arta, de la piese rare de arta medievala la opere de Grigorescu, Brancusi, Luchian, Domenico Veneziano, El Greco, Rubens, Rembrandt si Alfred Sisley. Formarea acestor bogate colectii se datoreaza parte achizitiilor, parte mostenirii patrimoniului vechii Pinacoteci a Statului, parte inglobarii colectiilor muzeelor private create ante 1940, parte rapturilor comuniste. Dupa cum bine se stie, aparitia institutiei s-a datorat vointei elitelor politice si intelectuale din anii 1900-1920 de a inzestra Romania cu un muzeu care sa grupeze esentialul artei nationale si al carui prestigiu sa situeze cultural Romania la nivel european. Nucleul colectiilor actualului MNAR s-a constituit in urma Deciziei nr. 905/1948 emisa de Consiliul de Ministri, o parte din fostul Palat Regal fiind destinat drept sediu al noii institutii.
Piesele au fost initial structurate pe doua axe "geografice": Galeria Nationala si Galeria Europeana. Ulterior, imbogatirea patrimoniului a determinat schimbari ce au oglindit nuantarea progresiva a specialitatilor operelor si reorganizarea lor pe criterii geografice, cronologice si de tip: Galeria Europeana a devenit Galeria de Arta Europeana, Orientala si Arte Decorative, iar Galeria Nationala a regrupat Sectia de Arta Romaneasca Medievala, Arta Romaneasca Moderna si Arta Romaneasca Contemporana (pana in 2001, cand a fost dizolvata pentru a fi infiintat Muzeul National de Arta Contemporana); in plus, a aparut ca departament independent Cabinetul de Desene si Gravuri, ce detine atat lucrari de scoala romaneasca, cat si europeana si orientala.
In ceea ce priveste arta nationala, MNAR este un depozitar de prim ordin si deci un centru de interes inconturnabile atat pentru public, cat si pentru specialisti, nici un alt muzeu din tara neputandu-se compara cu bogatia, in numar si valoare, a colectiilor sale. Nici Grigorescu, nici Pallady (pentru care exista muzee memoriale si care sunt in general de gasit in inventarele a aproape tuturor muzeelor de arta din tara) nu se bucura nicaieri de o mai elocventa prezentare decat la MNAR.
De ceva timp, in urma demersurilor pentru retrocedarea pieselor dobandite prin rapturi, listele de inventar ale patrimoniului MNAR se micsoreaza drastic. Dar nu atat cantitatea, cat mai ales calitatea operelor ce revin proprietarilor de drept este cea care diminueaza importanta colectiilor de la MNAR. Astfel, constituie foarte mari pierderi pentru muzeu retrocedarile colectiilor Dr. Constantin Anghelescu si Popovici (ansambluri de foarte mare valoare pentru arta romaneasca de secol XIX si inceput de secol XX), piesele medievale din colectia Stavropoleos si operele maestrilor europeni din colectia Muzeului Brukenthal (expuse inca in Galeria Europeana).
Cei ce s-au dus, cei ce au plecat, cei ce sunt
Unul dintre primii directori al muzeului a fost Max Hermann Maxy, pictor si muzeograf remarcabil, care a dat muzeului o tinuta si un prestigiu cultural-stiintific inca de invidiat. Avangardist in tinerete, sensibil in special la cubism, Maxy s-a concentrat pe ideea, pe atunci foarte moderna, a unui muzeu-loc privilegiat al culturii si al dialogului. Muzeografi exceptionali, ca Ana Dobjanschi, Andrei Cornea, Petre Oprea, Paula Constantinescu, Gury Kazar, Ioana Beldiman sunt numai cativa dintre cei care, de-a lungul timpului, s-au ocupat, cu inalta acuratete profesionala, de valorificarea patrimoniului muzeului.
Dupa revolutie, directia muzeului a fost luata de Theodor Enescu. A condus trei ani muzeul intr-un mod in care numai un domn, un erudit si un spirit deschis putea sa o faca. In memoria lui, NEC a organizat acum trei ani o intalnire a prietenilor lui Enescu, o intalnire colocviala in timpul careia cativa muzeografi de la MNAR au descris atmosfera si starea de spirit ce domnea in palat. A fost frapanta marturia unora, aceea ca Enescu a stiut sa le reveleze demnitatea, mandria si nobletea profesiei de muzeograf. O evocare aparte a facut Andrei Plesu, care a citit stenogramele "sedintei" din sala de consiliu a Palatului Regal, in timpul careia Enescu a fost inlocuit cu Viorel Margineanu. (O parte din aceste stenograme au fost publicate in Revue roumaine dhistoire de lart, editia 2003). A fost, o recunosc toti cei care lucrau atunci la MNAR, epoca de aur a muzeului si, gratie omului Enescu, multi au reusit sa iasa prima data din tara prin bursele Courants dEst.
Din 1996 Roxana Theodorescu este director general al MNAR. Este secondata (tot de atunci) de Rodica Matei, director adjunct stiintific, Liviu Constantinescu, director adjunct tehnic si Dan Dimitriu, sef economic. Stafful gestioneaza un personal de 373 indivizi (la sfarsitul lui 2005) si circa 40.000 opere de arta.
Un departament vital pentru muzeu (caci ii asigura imaginea, deci existenta) este Educatie si proiecte culturale. Condusa de Raluca Bem si Angelica Iacob, echipa EPC este formata dintr-o mana de oameni exclusiv sub 30 de ani, dinamici, cu formatii pluridisciplinare, oricand la dispozitia copiilor pentru workshop-urile de educatie plastica si a vizitatorilor pentru ghidaje. Efervescenta, opened eye & opened mind in materie de oferte culturale, ehipei EPC i se datoreaza si implicarea MNAR in crearea Retelei Nationale a Muzeelor din Romania si colaborarea cu Dragos Neamu de la Muzeul National al Literaturii Romane, initiator al proiectului.
Prietenii MNAR
Prea putine muzee romanesti au prieteni. Mai ales prieteni organizati in asociatii, prieteni care isi ofera programat si asumat timp, energie si bani pentru a sprijini muzeele. Prietenii MNAR cred in relatia pe care o au cu institutia, dovada este timpul: deja se fac ani buni de cand au intemeiat colaborarea si au demarat actiunea de acompaniere activa si discreta a celui mai mare depozitar de arta romaneasca din tara. Presedintei Sarah Einik i s-au alaturat in timp alti membri, unii dintre ei actori culturali notabili, asa cum este Carmen Musat, fondator al fundatiei Cultura XXI si redactor-sef al revistei Observator Cultural.
