Bucurestiul Cultural, nr. 17/2006

NICOLAE PRELIPCEANU

 

"Eminescu scria noaptea pentru Romania"

 

 

 

Aceasta fraza incredibila s-a auzit într-o seara la Televiziunea Romana. Nu-mi cereti sa spun cine era autorul sau autoarea, am auzit întamplator. Fraza s-a rostit cand cu lupta pentru "cel mai mare roman", o alta prostie despre care nu ma pronunt acum.

 

Ca Eminescu scria noaptea poezii stiu mai toti copilasii de prin clasele primare. Dar sa mai spui si ca o facea "pentru Romania", astazi, mi se pare totusi, parca, prea mult. Si asta în conditiile în care gradul de cultura al emisiunilor televizate scade vazand cu ochiul liber, în conditiile în care poti sa te astepti la orice enormitate culturala clamata cu seninatate si aplomb de pe micul ecran. Mic ecran care a devenit atat de mare, încat cuprinde, dupa cum se vede, totul.

 

A doua zi am întalnit un mare poet de azi, nu va spun care, pentru ca asta nu conteaza. Ăsta urmarise toata emisiunea si stia si castigatorul, caci, nu-i asa, Eminescu era în concurs cu Stefan cel Mare si alte personalitati ale istoriei, sportului, ba chiar si ale culturii noastre. L-am întrebat pe marele poet daca el scrie noaptea poezii pentru Romania. Fireste ca a ras, a pufnit, ar fi, poate, cuvantul potrivit pentru sunetele pe care le-a scos.

 

Sigur, nu era nevoie de nici o confirmare, Eminescu a trait într-o epoca, cel de azi azi, iar lumea nu mai e ce-a fost si nici ce-o sa fie. Atunci cand am auzit aceasta prostie patriotarda, desuet-agresiva, mi-a venit sa-i strig persoanei, i-oi fi si strigat, daca îndeletnicirile ma vor fi lasat: Eminescu a scris pentru Veronica, pentru sine, pentru Luceafar, pentru cine vrem noi, dar nu pentru Romania. A scris, ca oricare om care scrie, pentru a se exprima pe sine, pentru a-si contura personalitatea si a-si împlini o chemare, poate, nedefinita, în nici un caz pentru ca patria îi daduse indicatia. A, ca patria, ceva mai tarziu, a început sa se împauneze cu ceea ce a scris el, ba, poate, si cu ceea ce au scris si altii, asta e altceva. E mult, prea mult sa-i atasezi unui poet, unui destin de geniu aceasta tinichea patriotarda, ridicola la urma urmei. E mult, dar e, de fapt, un semn al unei mentalitati care n-o sa le iasa din cap anumitor persoane cine stie cati ani de acum înainte. Asta poate sa o spuna vreun colonel de la fosta Securitate, care e mereu cu patria si patriotismul în gura, tocmai pentru a-i ascunde faradelegile comise în slujba a orice altceva decat patria invocata. Dar sa o auzi la o emisiune care da cu nasul si prin cultura, chiar daca aparatorul lui Eminescu este, în acea emisiune, tot ce poate fi mai departe de stilul si omul si opera Eminescu, e într-adevar o surpriza putin placuta.

 

Nu ma numar printre aceia care sustin ca Eminescu e intangibil. Nu as sustine asta tocmai pentru a putea sa-l mai citesc pe poet, pentru a mai putea sa ma gandesc la el altfel decat la un punct din programa analitica sau, cum se cheama azi, din curriculum. Lumea se schimba, s-a vazut ca azi nici Eminescu nu mai e intangibil pentru generatiile tinere, care-i gaseau si-i mai gasesc defecte, îl judeca asa cum altadata n-ar fi fost permis.

 

Stiu, pe de alta parte, ca în patrie convietuiesc o multime de pareri si de mentalitati si asta ar trebui sa ma lase rece cand aud chiar o prostie de acest nivel. Stiu si ca opinia generala e foarte diferita de ceea ce-si închipuie "mai cunoscatorii", cum ar spune Mihai Sora. Stiu ca destinul scriitorului de geniu e trist: mostenitorii se dovedesc a fi te miri cine, ce patrie care nu se sinchiseste de opera lui decat atunci cand vine, la o adica, vorba, precum la un concurs de acest gen. Artistul, omul de seama e anexat în cele din urma de cine nici cu gandul nu-ti vine sa gandesti, iar patria e, poate, unul dintre profitorii cei mai normali, asa cum urmasii directi ai acestuia au drept de copyright, cateva zeci de ani, asupra operei sale.

 

Intr-o epoca mai îndepartata, daca îmi aduc bine aminte, feudalul pe terenul caruia trecea un drum avea drept de proprietate asupra oricarui bun cazut din caruta ce trecea pe acel drum. Totul era sa fii atent sa nu umpli prea tare caruta, ca sa nu-ti cada ceva din ea pe jos. Or, opera unui artist, dupa moartea lui, e ca si cazuta pe terenul patriei, asa ca poate veni cineva si sa spuna ca ea a fost creata exprès pentru a ramane patriei. Asa este, si asta le da tuturor dreptul sa spuna orice despre artist si despre opera. Le da acest drept sau si-l iau ei singuri? In fond, lucrurile sunt la fel si într-un caz, si în celalalt. Numele poetului pe toate gardurile. Ca sa parafrazez o zicere din vremea copilariei mele. Si asta, vai, nu spun o noutate, vestejeste prospetimea aurorala a operei sale.

 

 

 

MARIA BERCEA

 

Mostenire comunista

 

 

 

Saptamana trecuta, de joi pana duminica, s-a întamplat la Sala Dalles si în alte cateva locuri din Bucuresti un Salon International de Banda Desenata. Au venit bedefili din Romania (putinii desenatori care mai sunt în tara), Franta, Belgia, Canada, dar si din tari africane. Cu totii crescuti în traditia "BD franco-belge".

 

In Romania, traditia respectiva se reduce inevitabil la Pif, revista BD cu care generatii întregi de adolescenti din anii 60-70 au învatat franceza, si fereastra prin care, în pagini colorate cu reclame la jucarii, întrevedeau o farama din paradisul capitalist. Dar Le journal de Pif era departe de a fi capitalist, ba chiar revista era tiparita de Partidul Comunist Francez. Efectul apropierii ideologice dintre PCF si PCR a fost aparitia în Romania a unei mase de bedefili-pifomani, care, dupa disparitia lui Pif, s-au hranit cu benzile desenate din Cutezătorii, revista pionierilor.

 

In 2006, avem deci un salon international de banda desenata, pentru ca în anii 70, din motive ideologice, aveam Pif-ul comunist.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

"Poeti-vitamina" pentru noua dramaturgie

 

 

 

Poeti-dramaturgi am avut, desigur, în toate epocile istoriei noastre literare: de la Alecsandri la Dimitrie Anghel, Ion Minulescu sau Emil Isac, de la Blaga la Marin Sorescu... Istoria recenta a dramaturgiei romanesti înregistreaza însa si cazuri de poeti convertiti temporar sau definitiv la textul teatral. Unii dintre ei dau curs unei vocatii multiple. Altii se dau de trei ori peste cap si îsi schimba identitatea artistica. Cel mai ilustru caz este, neîndoielnic, Matei Visniec. Mai nou, doi poeti de finete ai ultimelor "promotii" - Mihai Ignat si Vera Ion - ataca reduta genului cu arme si formule diferite.

 

Universitar brasovean, Mihai Ignat (n. 1967) face parte din grupul de scriitori din Cenaclul "Litere" nasiti de Mircea Cartarescu si debutati în 1995 cu volumul colectiv Tablou de familie. Poemele sale nervoase si reci, de un minimalism crispat pana la cruzime autoscopica si intelectualizat uneori pana la ermetism, nu sunt însa nici "cartaresciene", nici în spiritul asa-numitului "grup de la Brasov", ci oarecum în linia Mircea Ivanescu-Virgil Mazilescu-Iustin Panta. Mult mai tanara (n. 1981), Vera Ion a debutat la 19 ani - sub pseudonimul Zvera Ion - cu un volum remarcabil si insolit (Copilul-cafea, 2000), diagrama a maturizarii plina de prospetime taios-suprarealista. Ambii autori au încercat sa evadeze, în ultimii ani, din "cercul stramt" al poeziei proprii. Cea mai decisa s-a dovedit a fi Vera Ion care, dupa o tentativa (neconcludenta) de a intra în clubul cool al poetilor "douamiisti" (Acetona, 2005), pare sa se fi decis pentru "noua dramaturgie" a grupului dramAcum. Avem de-a face, asadar, cu un "alergator singuratic", sobru si reflexiv, si cu o adepta a "socializarii" artistice de grup, operand (critic si amuzat deopotriva) cu materialul tinerei noastre societati de consum.

 

Desi Mihai Ignat scrie teatru de mai multa vreme (Ro si Ju au picioarele reci a participat la concursul UNITER din 2001), debutul sau ca dramaturg a avut loc abia în 2004 la Radio BBC Londra, cu Crize sau Inca o poveste de dragoste/Crises or Another love story, tradusa în limba engleza de catre Andreea Began. Piesa fusese nominalizata la International RadioPlaywriting Competition 2003, concurs organizat de BBC World Service si British Council. Tot în 2004, Crize... a fost nominalizata si la concursul UNITER pentru "Cea mai buna piesa romaneasca a anului 2003". O alta productie dramatica a autorului - Patru cepe degerate, despre care va fi vorba în cele ce urmeaza - a obtinut locul I la Concursul National de Dramaturgie organizat în 2005 de Ministerul Culturii si Cultelor în colaborare cu Teatrul National din Timisoara. Editata în volum la Editura Brumar, piesa beneficiaza de o recomandare succinta dar elogioasa a presedintelui de juriu, criticul dramatic si poetul Doru Mares. Apreciind calitatile scenice ale textului si calitatile intelectuale ale autorului (care "face diferenta" fata de tinerii nedusi la biblioteca), prefatatorul comite totusi o mica nedreptate involuntara afirmand ca Ignat ar fi "ceva poet la origine". Ei bine, nu. Este un poet experimentat, cu sase volume de versuri editate la activ. Doctor în litere cu o teza despre poetica numelor proprii în proza romaneasca, autorul s-a exersat candva - cu bune, dar efemere rezultate - si în critica de film; n-ar fi exclus sa ne pregateasca ceva surprize si în proza.

 

Avem de-a face cu o piesa aparent "clasicizanta", cu personaje-tip, dar cu devieri subtile catre experiment: primul act are loc în zilele noastre, al doilea - "cateva secunde dupa", într-un viitor catastrofic. Mihai Ignat are o predilectie pentru piesele "situationiste" cu decor minimal, cu personaje putine, cu identitati conflictuale evoluand "la limita" în situatii de criza. Un teatru existentialist sui-generis, dezvaluind - deloc tezist - precaritatea etica a naturii umane. Replici clare, taioase, eficiente, fara stridente inutile, dar de o duritate atingand puncte nevralgice ale identitatii contemporane: o identitate insensibila, ipocrita, brutala si obsedata de aparente, de exhibarea propriului "statut" social. Patru cepe degerate are în prim-plan patru pacienti ai unui salon de spital care tinde sa devina, pe alocuri, un spital de nebuni. Vocea psihanalizabila a unui alienat de afara ("Nu vreau sa intru în tine") acompaniaza drama acestei piese "de camera" (sau de salon) în care trei pacienti: tanarul bodyguard Iulian (brutal, afemeiat si arogant), militarul pensionar Iacob (un Mos Teaca ratat care-si terorizeaza familia cu o autoritate de mucava), functionarul George (un mic-burghez provincial, slab si meschin) sunt degradati de accidente sau de boala în raport cu statutul lor anterior. O degradare fizica... Al patrulea, sinucigasul ratat Luca, nu mai are însa nimic de pierdut: drept urmare, îi provoaca pe ceilalti spunandu-le tot adevarul în fata, denuntandu-le ipocrizia, definindu-i si degradandu-i moral. Mastile cad, fondul instinctual latent irumpe, cei patru încep sa se insulte si sa se molesteze, traiul împreuna devine un infern sartrian ("Lenfer cest les autres"), iar în final bruta "onesta" si tanara din Iulian îi îndeplineste dorinta acunsa lui Luca, omorandu-l în bataie. Replica victimei: "Cel putin tu nu m-ai dezamagit" are valoare de diagnostic: citindu-i previzibilitatea, Luca se sinucide prin intermediul lui Iulian. Cei trei se dovedesc a fi, astfel, instrumentalizati de victima lor inocenta (o inocenta a carei ultima sansa este moartea...). Patru cepe degerate este o piesa care se retine, de o simplitate înselatoare si contondenta.

 

Rezultat al unei colaborari speciale între autoare si regizoarea Ana Margineanu, citita sub titlul Radical într-un spectacol-lectura organizat de dramAcum în octombrie 2004, montata la începutul acestui an pe scena Teatrului foarte Mic, piesa Vitamine nu e - dupa cum mentioneaza tanarul critic dramatic Iulia Popovici în prefata "nici cel dintai text dramatic, nici singurul scris de Vera Ion". Gin si putina muzica a fost nominalizat la editia 2002 a concursului dramAcum, iar un text din specia "teatrului de zece minute", Red-Bull, va fi curand publicat într-o antologie bilingva, romana-engleza, la Editura Charmides din Bistrita. Alaturi de Gianina Carbunariu, Andreea Valean s.cl., Vera Ion reuseste, asadar, sa intre în prima linie a noii dramaturgii "alternative", iar publicarea acestui text la Cartea Romaneasca indica, presupun, o miza pe literaritate. Desigur, formatul dramAcum, un format "tineresc-experimental" si "trendy", are un public al lui si o identitate pe care fie o accepti ("teatru ca-n viata!"), fie o refuzi din start ("ce mai e si cu prostioarele astea?"). Fara a fi, propriu-zis, o satira a "mcdonaldizarii" familiei (celula de baza a societatii...), textul Verei Ion subliniaza metaforic "mirosul urat" al unei lumi-surogat, "vitaminizata" si "fast-food", în care eurile sunt, ca sa zic asa, cu "e-uri", iar emisiunile de celuloid roz ale televiziunii (de la Din Dragoste si Surprize, surprize! pana la reclamele "seducatoare") formateaza noile identitati middle class. "Scena" este ocupata, în general, de apartamentul familiei S., o familie Bundy à la roumaine, lucratoare la un McDonalds. Un cuplu banal care, la cei 40 de ani ai fiecaruia, îsi traieste banala criza (Mama - printr-o aventura cu Catalin, un star pop dezabuzat, cu vreo douazeci de ani mai tanar, Tatal - printr-o aventura compensatorie cu sefa de la firma). O fiica de 15 ani (Andreea), campioana de tenis, cinica si directa, cu dileme sexuale post-hamletiene: "Sa ma fut sau sa nu ma fut. Diseara am sa dau cu banul. Poate ca e prea devreme, dar, pe de alta parte, poate ca e prea tarziu". Fratele ei Bro (probabil "Brother"), vag handicapat, destabilizeaza însa totul (deviantele fizice sunt, se pare, hybris-ul contemporan): mai întai îndragostindu-se de o fata stranie, si ea vag handicapata, pe care o salveaza inopinat si cu care se cupleaza instant, murind apoi într-un maraton alcoolic initiat de amantul mamei sale. Aparentul happy end jucaus, cu familia adulterina cazand la pace si cu Andreea devenind en fanfare "mireasa" lui Catalin, este stricat de mirosul venit din propriul apartament (unde cadavrul lui Bro e ascuns): aparent, moartea si descompunerea sunt singurele care pot destabiliza, la o adica, fericirea de celuloid. Dar... pana la urma nu o fac: lucrurile raman asa cum sunt.

 

Principala calitate "literara" a piesei se dovedeste a fi constructia: secvente foarte scurte, alternate jucaus si alert. Dinamismul e creat de prezenta unor aluzii minimale: aventurile erotice ale protagonistilor sunt vag anticipate, ghicite printre randuri sau evocate retrospectiv. Un Intermezzo cu întrebari de tip test-de-personalitate circumscrie binar prin a) si b) optiunile morale ale personajelor, iar o Addenda cu patru profiluri psihologice (Tata, Mama, Andreea, Bro) parodiaza "morala" sfaturilor de tabloid si identitatea de gen standardizata consumist, deconspirand noua melodrama bulevardiera à lamericaine. Monologul postum al lui Bro (care acum "poate sa intre în corpuri"), întalnirea familiei cu el intermediata de Andreea Marin la Surprize, surprize!, aparitia "din alta lume" a Fetei arata însa si alte disponibilitati, sa le spunem poetice, venite din arsenalul copilului cafea. Cred ca Vera Ion nu ar trebui sa si le reprime, ci sa si le dezvolte. Probabil voit, limbajul personajelor sale este rudimentar, sarac, alcatuit din formule standard preluate din reclame sau din cliseele noilor generatii, pigmentate cu inevitabilele porcarele: un limbaj pe masura lumii "decupate"... Principala problema a acestui tip de piesa a fost deja formulata de Radu Nichitescu în marti.ro: "laudabil este faptul ca Vitamine are un mesaj clar si (poate) încearca sa traga un semnal de alarma. Dar pentru asta am senzatia ca nu trebuie sa merg la teatru ca sa vad piesa Verei Ion. Fiindca piesa Verei Ion nici macar nu e a ei, ci o tot scriem cu totii, de vreo 15 ani încoace". Oricum, în spatele mastilor de tip Ken si Barbie, simti uneori spiritul copilaros al autoarei razandu-si discret în pumni. Dramaturgul din ea va avea numai de castigat atunci cand va avea curajul sa fie mai putin "dramAcum" si mai mult Vera (sau, cine stie, Zvera) Ion.

 

Pana la urma, cu toate diferentele lor, cele doua piese vorbesc despre cam acelesi lucru: omul contemporan, cu masca si fara masca. Doua evolutii de urmarit...

 

 

 

 Mihai Ignat,  Patru cepe degerate,  Ed. Brumar , 2006

 

 Vera Ion,  Vitamine, Ed. Cartea Romaneasca, 2006

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Catalina Buzoianu la Teatrul National

 

 

 

Menajeria de sticla de Tennesse Williams

 

Teatrul National, Sala Atelier

 

Cu: Valeria Seciu, Daniel Batale, Brandusa Mircea, Ion Andrei Ionescu

 

Decoruri: Lia Perjovschi

 

Regia: Catalina Buzoianu

 

 

 

Cu aparenta ei vulnerabilitate, cu acel tremolo interior descumpanitor, cu haloul straniu prin care si-a cucerit dintotdeauna publicul, Valeria Seciu pare harazita eroinelor lui Tennesse Williams, autor preocupat, cum se stie, sa dezvaluie adevaruri biologice si sentimentale crude, la limita patologicului. Si totusi, nu s-a întalnit cu ele în cariera sa, iar aceasta tarzie descoperire a autorului american, la care asistam odata cu montarea spectacolului de la Teatrul National din Bucuresti, poate fi privita si ca o recuperare necesara. A ales s-o joace pe Amanda Winfield din Menajeria de sticla, desi i-ar fi mers poate si mai bine Blanche du Bois din Un tramvai numit dorinta sau Alma din Vara si fum, ca sa nu mai vorbim de rolul actritei din Dulcea pasare a tineretii. Dar daca e adevarat ce zice critica americana, Menajeria..., nu doar prima, ci si cea mai buna piesa a celebrului dramaturg, contine mai toata tipologia operei sale ulterioare. D-na Winfield, capul unei familii nefericite, parasita de un sot imoral, mama a unei infirme si a unui lunatec, ducandu-si cu demnitate crucea, dar opunandu-se cu energie îngenuncherii definitive, prefigureaza asadar o serie lunga de personaje dintr-o galerie celebra. Jucand-o pe Amanda Winfield, Valeria Seciu are deci ocazia sa plonjeze în transele tenebroase ale lui Tennesse, sa psihologizeze si sa psihanalizeze potrivit unor înclinatii nu o data demonstrate. Si, tot ca de fiecare data, actrita daruieste din fiinta ei personajului trasaturi noi, începand cu cele fizice, cu glasul, cu gesticulatia, cu modul propriu de rostire, cu atatea alte amanunte care fac inconfundabila prezenta marii actrite pe orice scena. Amanda-Valeria Seciu devine personaj principal într-o piesa scrisa initial ca un cuartet. Acaparand tot interesul, în ciuda faptului ca povestea celorlalte personaje e cel putin la fel de miscatoare, ea domina totul, chiar si situatiile care aparent nu au legatura cu ea. Un zambet al actritei, o privire printre gene, un gest, o trecere prin decor pot schimba cheia scenei. E imprevizibila dar hotarata, afectuoasa dar si calculata, cu porniri romantice dar si cu iesiri umorale nestapanite, gingasa si violenta, bravand, uneori cu umor, ratarea ei sentimentala si esecurile sociale. Mai multe scene se retin, dar aceea în care aflam ca fiica ei o mintise în privinta frecventei scolare e, în mai multe privinte, memorabila. Cu palaria îndesata pe cap, cu mersul apasat si privirile catand preocupate în pamant, în fata noastra apare o mama coplesita de responsabilitatile ei, agresandu-si fiica cu disperarea omului fara solutii.

 

In spatele tuturor acestor izbanzi sta, cu calmul si siguranta-i bine cunoscute, regizoarea Catalina Buzoianu, care conduce cu discretie spectacolul construind în jurul vedetei ambianta propice, veghind asupra relatiilor cu tinerii ei parteneri pe care, ca si alta data, îi îndruma cu dragoste. Spatiul generos al Salii Atelier a Teatrului National este amenajat cu sugestii bogate de Lia Perjovschi, de la imaginile proiectate descriind atmosfera epocii, la scenotehnica - pasarele, poduri rulante, provocatoare pentru dinamismul montarii - si pana la obiecte, între care cubul transparent al menajeriei. Costumele, în speta toaletele d-nei Seciu, create de Dorothea Iordanescu din materiale moi, transparente, întregesc, pe latura misterioasa, întelesurile piesei, în care scenele importante se petrec sub semnul lunii.

 

In fine, dintre interpretii celorlalte roluri se detaseaza semnificativ Daniel Batale în rolul lui Tom. Tanarul debutant pe scena Nationalului impune mai cu seama prin farmec personal, dar si printr-o mobilitate deosebita a corpului si a glasului, de o remarcabila impostatie. Alergand ca un spiridus de colo-colo, personajul interpretat de Batale cu multa dezinvoltura devine cand zvapaiat, cand visator, cand nastrusnic si pus pe sotii, cand sentimental sau doar onest comentator. Actorul e nu doar foarte talentat, dar si bine educat într-ale meseriei. Rolul Laurei, adolescenta complexata de handicapul ei pana la morbidete, îi revine Brandusei Mircea, prezenta sensibila, dar fara spectrul maladiv al personajului. Ion Andrei Ionescu practica un joc prea afectat în rolul lui Jim, care ar fi trebuit sa fie contrapunctul de normalitate în universul plin de frustrari al familiei Winfield. Reprezentatia vizionata nu a mai beneficiat de prestatia live a exceptionalei muziciene Dorina Crisan Rusu. Presupun ca muzica înregistrata era însa tot creatia sa, dovedindu-se, ca si in alte dati, într-o perfecta armonie cu ansamblul.

 

 

 

 

 

MAGDA CÂRNECI, director adjunct ICR din Paris

 

Echipa noua la ICR Paris

 

 

 

 Cea dintai surpriza la reintalnirea cu  Centrul Cultural Roman din rue dExposition nu e doar aceea ca, trecand in subordinea Institutului Cultural Roman, si-a schimbat titulatura, ci faptul ca se poate, in sfarsit, folosi nestanjenit de spatiile Ambasadei Romaniei din vecinatate, splendidul LHotel de Béhague cumparat de regele Carol de la o exotica principesa pariziana si donat apoi statului roman. E, de altfel, cel mai frumos sediu de ambasada din Paris, beneficiind si de o pozitie ultracentrala, in vecinatatea lui Tour Eiffel. Saloanele vestitului palat decorat si mobilat in stil imperial au devenit in ultima vreme locatiile preferate ale seratelor culturale organizate de ICR din Paris, situatie care schimba considerabil vizibilitatea institutiei, ii da staif aristocratic, dar si obliga, in consecinta, la o tinuta cel putin la fel de eleganta si impozanta. Lasam pentru alta data discutia despre ce va deveni in perspectiva obiectivul acesta pentru viata culturala din Paris, odata cu terminarea restaurarii salii de teatru din incinta, pentru a vorbi despre programul institutului, reformulat de noua conducere. Echipa recent instalata ii are în frunte pe scriitorul si jurnalistul Radu Portocala - director si pe poeta, profesoara, traducatoarea Magda Carneci - director adjunct, careia i-am adresat si cele cateva intrebari legate de activitatea institutului in noua sa haina administrativa.

 

 

 

 

 

Ce v-ati propus?

 

Nu ne-am propus o ruptura fata de echipa precedenta, dar am încercat sa dam o turnura profesionista structurii ICR pe doua directii, una vizand promovarea culturii romanesti în strainatate, alta urmarind pastrarea identitatii emigratiei romanesti. Ne preocupa sa realizam o comunicare cu exteriorul mult mai dinamica, chiar agresiva uneori, sa alcatuim un program diversificat, focalizat pe grupuri profesionale diferite. Incercam, totodata, sa echilibram zona culturala cu cea politica, avandu-i în vedere si pe oamenii de stiinta, arhitecti, medici, nu doar pe artisti. Suntem foarte interesati si de mediile studentesti.

 

Care sunt mijloacele prin care puteti atinge aceste tinte?

 

In primul rand, programele noastre lunare, alcatuite dupa o strategie, credem noi, coerenta si care tind spre un menu echilibrat, în sensul de a avea si evenimente de cultura înalta, dar si unele de factura medie sau chiar cultura populara de consum. Trimitem la 1.500 adrese programul nostru bilunar, nu doar la privati, ci si la celelalte institute culturale din Paris si din alte capitale. Informatia este curent afisata pe site-ul ICR Paris, avem in pregatire si un news letter.

 

Daca vreti sa detaliati, spre exemplu, programul lunilor septembrie-octombrie, cand are loc intalnirea noastra, spicuiti cateva manifestari.

 

Am organizat o seara de prezentare a Memorialului de la Sighet, în prezenta Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan, initiatorii acestui proiect de dimensiuni internationale. Am programat o seara dedicata memoriei distinsei profesoare Alice Voinescu, sub genericul Un model uman de anvergura europeana, un spectacol-lectura în interpretarea Irinei Petrescu si în regia lui Attila Vizauer de la Teatrul National Radiofonic, dupa scenariul dvs. L-am avut ca invitat pe Mircea Tiberian cu un concert de jazz intitulat Eurotika, marcand rezultatele bursei de trei luni de care a beneficiat împreuna cu pictorita Suzana Fantanaru (e vorba de bursele "Enescu-Brancusi" acordate de ICR creatorilor romani din domeniul artelor plastice si al muzicii). Am gazduit si un spectacol pe texte de Gherasim Luca.

 

Aminteati putin mai inainte de initierea unor evenimente de anvergura.

 

E vorba de colocvii internationale pe care le-am organizat în afara spatiilor noastre, ca, de pilda, colocviul Urbanism si putere sau participarea noastra la Festivalul culturii francofone. Am initiat Premiul "Benjamin Fondane", acordat în martie, de Ziua Francofoniei, scriitorului francez de origine ceha Petr Kral. Programul în curs contine cel putin doua asemenea manifestari de anvergura: unul dedicat lui Enescu, în cadrul Forumului Institutelor Culturale - FICEP, în parteneriat cu Societatea muzicala franceza "Georges Enesco", cuprinzand, printre altele, concerte la Catedrala Saint-Louis des Invalides; altul lui Panait Istrati, cu ocazia publicarii operelor sale complete în editura pariziana Phebus. In acest context, a fost proiectat si filmul Istrati, scriitorul vagabond, realizat în 1999 pentru France 3 de Hélène Lioult.

 

Probabil ca veti depasi la un moment dat sfera acestor referinte celebre si veti incerca sa introduceti in circuit si alte nume care au nevoie de raspandire.

 

Fara-ndoiala, mai ales ca încercam sa atragem pe langa institut diverse comunitati profesionale, tot asa cum ne dorim o cat mai mare deschidere catre mediile franceze. Evenimentele care depasesc ca semnificatie spatiul romanesc au într-adevar o sansa mai mare de a fi frecventate si mediatizate. Asta e chiar o problema la Paris, unde sunt atatea evenimente pe secunda, numai institute culturale sunt 40. Incercam si o cooperare cu acestea, mai ales cand exista o productie culturala transmisibila. Facem toate acestea cu mari eforturi, fiind doar trei oameni. Spre comparatie, Centrul Wallonie din Bruxelles are un referent de specialitate pentru fiecare domeniu artistic, si asta doar pentru 2 milioane de vorbitori de franceza.

 

In aceste conditii, ce timp mai aveti pentru dumneavoastra si ce realizari, ca poet, ca traducator?

 

Intrarea mea într-un post dintr-o institutie publica de o asemenea responsabilitate a fost un mic soc. A trebuit sa ma obisnuiesc cu constrangeri, obligatii si responsabilitati dificil de împacat cu libertatea de creatie de dinainte. De putina vreme reusesc sa-mi continui proiectele de dinainte. Pana la sfarsitul anului îmi va aparea cartea Art et pouvoir en Roumanie, 1945-1989, la editura Harmattan. Pregatesc un volum de poeme, deja tradus, pentru o editura franceza sau francofona. Tocmai mi-a aparut în Statele Unite volumul Chaosmos, la editura White Pine Press, pe care am sa-l lansez prin lecturi la Londra si la New York, în iarna aceasta si în primavara viitoare. Mai pregatesc o antologie de poezie franceza tradusa si în romana si un festival de poezie romano-francez pentru anul viitor. Alte proiecte sunt, deocamdata, "secrete".

 

 Va doresc sa le indepliniti pe toate, va multumesc pentru interviu si pentru frumoasa seara "Alice Voinescu" pe care am realizat-o împreuna la  ICR Paris.

 

 

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

24 septembrie 2006, Paris

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Povesti ce se cer duse mai departe

 

 

 

Doar dupa salile pline pana la refuz si biletele epuizate cu cateva zile în avans si se poate spune deja ca editia inaugurala a Festivalului "Povesti pentru copii si oameni mari" de la Alba Iulia a fost un succes deplin. Ocolit de turneele teatrelor din tara, din ce în ce mai sporadice dupa 89 si nereprezentative pentru actualitate, nedispunand decat de o institutie de gen destinata, în principiu, celor mici (Teatrul de Papusi "Prichindel", condus de Ioana Vieru, directoarea Festivalului "Povesti..."), orasul tanjea dupa un eveniment de aceasta natura. Situatia sa este - sau, mai precis, era - caracteristica pentru majoritatea oraselor medii si mici ale tarii, a caror viata culturala publica se reduce, dupa cum observa o spectatoare de langa mine, în ultima seara de Povesti, la "serbarile berii". Solutia nu cred însa ca este înfiintarea de noi teatre, cum sugera aceeasi spectatoare, bine cunoscuta fiind autosuficienta provinciala pe care ajung sa o secrete asemenea întreprinderi, în lipsa concurentei, ci tot turneele, gandite serios si programate sistematic, alaturi de manifestari precum cea organizata, între 4 si 8 octombrie, a.c., de catre Consiliul Judetean Alba si Teatrul de Papusi "Prichindel", cu sprijinul Primariei Municipiului Alba Iulia. Se pare ca initiatoarele proiectului, Ioana Vieru si Alina Moldovan (coordonatoarea festivalului si consultant artistic la Teatrul "Odeon" din Bucuresti), venind în întampinarea doleantelor publicului din Alba Iulia, au totusi în vedere deschiderea aici a unui teatru, dar pe proiecte, nu de repertoriu, în sensul ca acesta ar urma sa atraga artisti de pretutindeni, interesati de un contract temporar, si nu de un angajament de durata. Orasul si-ar pastra si îmbunatati profilul de "gazda", pentru care îl recomanda, de altfel, si extraordinarul sau potential turistic, înca nu îndeajuns exploatat.

 

Dovada graitoare a succesului de care vorbeam mai sus a fost si faptul ca la masa-rotunda a criticilor din cadrul festivalului, moderata de Miruna Runcan, discutiile au prins cheag cand s-a pus problema conceptului din spatele Povestilor pentru copii si oameni mari. Participantii au evidentiat inovatia pe care au adus-o la noi, în materie, organizatoarele evenimentului, care i-a implicat activ nu doar pe specialisti, ci s-a adresat unei întregi comunitati, mai cu seama prin work-shop-urile de dramaturgie, actorie, videograf ori arte vizuale (coordonate de Mihaela Michailov, Anca Colteanu, Zomir Dimovici, Mirela Dauceanu si Anca Berlogea), de care au beneficiat si vor beneficia în continuare atat copii, cat si adolescenti din zona sau de la Centrul de plasament din Blaj. Clovneriile lui Doru Rancea au reusit sa îi anime chiar si pe copiii internati la Spitalul Municipal din Alba Iulia, unii dintre ei pusi pentru prima data în existenta lor fata în fata cu un actor si facand experienta teatrului - moment de o încarcatura emotionala aparte.

 

Expozitii, auditii de piese radiofonice, lansari de carte au punctat în mod fericit pauzele dintre spectacolele propriu-zise, care se succedau pe tot parcursul unei zile: dimineata si dupa-amiaza au fost dedicate spectacolelor de teatru pentru minori, cu concursul teatrelor de copii si tineret din Timisoara, Cluj, Sibiu, Targu Mures, Craiova, Constanta, Galati si Bucuresti; serile le-au apartinut adultilor si celor varstnici, întretinuti de actorii Teatrului ACT si ai Teatrului "Odeon", din Bucuresti, si ai Teatrului National din Constanta; noptile s-au vopsit în alb în folosul post-adolescentilor, al studentilor din Alba, tinuti treji pana foarte tarziu, în atmosfera speciala din Pub 13, de recitalurile Cocai Bloos (Ich bin Ofelia), Adei Milea (Don Quijote), Adrianei Trandafir (Pasarea maiastra - Maria Tanase) sau de traznaile interpretilor din Kinky Zoone, o productie a Teatrului Luni de la Green Hours. Impartirea aceasta a functionat, bineînteles, mai mult în teorie, pentru ca în practica lucrurile s-au amestecat, ceea ce a constituit înca un castig al festivalului - spargerea barierelor dintre varste si genuri. Nimic substantial nu s-ar fi întamplat însa la Alba Iulia fara o selectie foarte buna a spectacolelor si, mai ales, fara actorii minunati care au fost prezenti acolo. Daca regiile unor spectacole incluse în program au fost si sunt pasibile sa starneasca controverse, nu a existat reprezentatie care sa nu atraga printr-o interpretare foarte buna sau chiar exceptionala - si ma gandesc în primul rand la protagonistii "povestilor pentru oameni mari", de la sustinatoarele recitalurilor deja mentionate la Marcel Iures în Creatorul de teatru, de la Carmen Tanase, Constantin Cojocaru, Ionel Mihailescu, în Gaitele, la Rodica Mandache, Irina Mazanitis, Liana Margineanu, Virgil Andriescu în Joi.megaJoy, Pavel Bartos, Dorina Lazar, Mircea Constantinescu în Aventurile lui Habarnam, Cristi Iacob, Georgiana Mazilescu si Mirela Pana în Imblanzirea scorpiei, Lavinia Raducan si Andras Demeter în Satra. Astfel, Povestile de la Alba Iulia au stat si s-au înnodat, categoric, la prima editie, sub semnul Actorului. De aceea nu puteam sa închei fara a-i nominaliza pe cativa dintre aceia care m-au încantat acolo, cu regretul ca, din lipsa de spatiu, nu i-am scris pe toti.

 

 

 

 

 

LIDIA VIANU

 

Utopia si distopia traducerii

 

 

 

O suta de ani de poezie romaneasca în traducere inspirata, iata ce ne ofera antologia editata de Carmen Firan, Paul Doru Mugur si Edward Foster si intitulata - folosind un tilu al lui Augustin Doinas - Born in Utopia (Nascuti în utopie). Acest titlu semiironic, semitragic, însumeaza idealismul romanului (care "se naste poet") si tragedia lui de a fi fost silit sa supravietuiasca istoriei asa cum s-a priceput.

 

 E vorba de o antologie care subliniaza din pornire o istorie intelectuala care nu si-a permis luxul de a avea miscari literare succesive, o cronologie a evolutiei de la clasicism la modernism, postmodernism si - oare avem un nume? - ceea ce se petrece azi în literatura. Se vede din aceasta antologie starea de prezent prelungit a unei literaturi care nu are trecut, din simplul motiv ca nu a cunoscut atat etape, cat influente.

 

Cum zice cronicarul, nu-s vremile sub om, ci bietul om sub vremi... Poetul roman a fost de la începuturi cosmopolit si foarte national în acelasi timp. Traducerea poeziei scrise de un veac încoace nu face decat sa accentueze latura cosmopolita a versurilor, fiindca farmecul lor neaos si total intraductibil scapa chiar si celui mai priceput traducator, el ascunzandu-se în amestecuri de sensuri, într-o ambiguitate pe care traducerea o poate doar parafraza.

 

Parafrazele pe care le citim în acest volum apartin unor talmacitori de har, cum ar fi Andrei Bantas, Dan Dutescu, Florin Bican. Stilizatorii nativi au si ei contributia lor în a face poemul accesibil lectorului de limba engleza, chiar daca acest lucru implica modificarea tonului profund al versului. Traduttore, tradittore. Inevitabil. Doi dintre acesti traducatori de mare valoare sunt Adam J. Sorkin si Peter Jay. Textele lor par scrise direct în engleza. Trebuie spus ca nivelul tuturor traducerilor este remarcabil. Faptul ca într-unele dintre ele fiorul liric se modifica e doar pe jumatate un defect. Valoarea lor sta în descoperirea unei valente a textului romanesc pe care lectura conationalilor o ignora, poate. Limba romana e o limba timida în contextul actual si as îndrazni sa afirm ca acest volum îi descopera o vocatie latenta a universalului.

 

Observatiile lui Andrei Codrescu, Virgil Nemoianu si Nicolae Manolescu ce însotesc selectia de versuri pun întreg volumul într-un context elocvent. Ne vorbesc despre poezia romaneasca recenta un poet emigrat de tanar în limba engleza si spatiul american (si revenit ca Ulise în spatiul lui Blaga dupa 1990), un critic emigrat si el în cultura americana fara a-si fi pierdut radacinile romanesti si un critic roman care e un clasic în viata, autorul celui mai fermecator si ferm discurs critic romanesc de la Calinescu încoace. Un aparat critic de invidiat pentru orice volum, cu atat mai mult unul de poezie contemporana în traducere.

 

Cred ca o prezentare a acestui volum nu ar fi întreaga daca nu i-ar numi pe toti poetii tradusi, fiindca alegerea lor denota orientarea editorilor în lumea literara din care se trag si în aceea în care traiesc. Este vorba de: Tudor Arghezi, George Bacovia, Urmuz, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Ion Barbu, Lucian Blaga, Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Emil Botta, Gherasim Luca, Maria Banus, Gellu Naum, Paul Celan, Stefan Augustin Doinas, Ion Caraion, Nina Cassian, Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Nichita Stanescu, Nicolae Labis, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Malancioiu, Ioan Alexandru, Constanta Buzea, Angela Marinescu, Ion Pop, Mihai Ursachi, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, Andrei Codrescu, Ioana Ieronim, Liliana Ursu, Daniela Crasnaru, Mircea Dinescu, Ioan Flora, Nichita Danilov, Paul Vinicius, Gellu Dorian, Denisa Comanescu, Traian T. Cosovei, Adrian Sangeorzan, Magda Carneci, Ion Muresan, Marta Petreu, Mircea Cartarescu, Mariana Marin, Matei Visniec, Carmen Firan, Vasile Garnet, Liviu Georgescu, Ioan Es Pop, Cristian Popescu, Daniel Banulescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Galatanu, Emilian Galaicu-Paun, Iustin Panta, Simona Popescu, Adina Dabija.

 

Daca în ce priveste traducatorii observam un dialog între profesori si studenti (ma gandesc la generatia de anglisti Levitchi-Bantas-Dutescu, cu care se confrunta studentii lor, printre care Ioana Ieronim, Liliana Ursu, Denisa Comanescu), în poezie sunt prezente mai multe generatii si dialogul traducator-text e mai complex. Uneori, poetul tradus e o obarsie a traducatorului-poet (cazul taducerilor lui Codrescu din Blaga), alteori se întampla ca profesorul sa-si traduca studentul (si aici ne putem gandi la poeti cum ar fi Cartarescu ori Simona Popescu).

 

Unitatea calitativa a textelor trebuie subliniata, în ciuda numarului mare de traducatori, dintre care unii sunt romani, iar altii britanici, americani sau poeti exilati. Este impresionata la aceasta antologie nu numai buna orientare în valorile poeziei romanesti (cu cateva semne de întrebare, care însa nu merita discutate), ci mai ales aerul de metropola pe care îl confera poeziei romanesti.

 

 Born in Utopia demonstreaza ca, în ciuda sumbrelor previziuni à propos de moartea poeziei în distopia contemporana a vitezei si a informatiei, poezia romaneasca (si nu numai - fiindca aici avem de-a face si cu creatie în limba engleza, daca ne gandim ca traducerea e un act profund creator), utopia/idealul/poemul supravietuieste si ramane muzica, elita comunicarii - comunicare cu atat mai posibila acum, odata cu acest volum.

 

 

 

 Born in Utopia , An Anthology of Modern and Contemporary Poetry, ed. de Carmen Firan, Paul Doru Mugur si Edward Foster, Talisman House Publishers, Jersey City, New Jersey, 2006

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (IX)

 

 

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutii culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.

 

 

 

Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 8 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian, Alexandru Cistelecan, Paul Cernat, Sanda Cordos, Marius Chivu, Nicoleta Salcudeanu, Daniel Cristea-Enache, Bianca Burta-Cernat, Andrei Terian, Laura Albulescu, Ruxandra Cesereanu si C. Rogozanu.

 

De asemenea, s-au adaugat in tabelul general nominalizarile la poezie ale lui Cornel Ungureanu (debutantii editurii Vinea din ultimii doi ani, pentru care multumim directorului editurii, d-lui Tone).

 

Punctajele de la critica si eseu s-au contabilizat impreuna, la rubrica cu cele mai multe nominalizari. De aceea, Mihaela Ursa a ajuns de la rubrica de critica literara la cea de eseu.

 

Optiunile lui Bogdan Cretu si ale Iuliei Popovici vor fi contabilizate la urmatoarea editie, din luna noiembrie, a Bursei.

 

Tabelul inregistreaza minimum 3 nominalizari.

 

Nu am tinut deocamdata seama de criteriul de varsta (35 de ani), cel mai des invocat, ci de perceptia asupra "scriitorului tanar". Am inregistrat si nominalizarile care depaseau cifra de 5, ceruta de ancheta noastra. (G.A.)

 

 

 

IULIA POPOVICI

 

Un echivalent romanesc pentru "emerging artist"

 

 

 

 1-5.  Cred ca sintagma "scriitor/artist tanar" e tot ceea ce-a putut gasi mai bun limba romana ca echivalent al englezescului "emerging artist", iar in mod normal ea se refera la experienta si, prin extensie, la pozitia de moment pe harta literaturii (etc. - situatia e identica in teatru, film, arte vizuale). Varsta biologica intervine in masura in care cineva trecut de jumatatea vietii, de pilda, care-si descopera tarziu talentul si interesul intr-o anumita arta si pentru care varsta insasi constituie un impediment in aprofundarea experientei artistice. (Artistii/autorii care debuteaza fulminant la maturitate sau batranete sunt o categorie cu totul aparte: nu cred ca Ninei Berberova i-ar nega cineva vreodata statutul literar, conjunctural insa ea n-a trecut niciodata prin etapa de "emerging artist".)

 

Conditia de "emerging artist" are, peste tot in lume, avantajele si dezavantajele ei, in Romania ultimilor ani a fi tanar a devenit trendy. Tineretea e asociata unei schimbari de mentalitate la nivel social si, in acelasi timp, unei modificari de paradigma artistica; prin extensie, este, astfel, si marca apartenentei la o ideologie literara (caci in ce priveste asocierile, cam cati artisti tineri, tot atatea grupuri). O ideologie a carei linie principala e, in mare, o relatie directa, nemediata, cu realitatea, dar care da nastere, de fapt, unor stiluri, orientari si estetici personale dintre cele mai diferite. O ideologie a fast-food-ului (sa fim seriosi, realitatea n-au descoperit-o generatiile literare ale ultimilor ani, ceea ce-au adus ele este la réalité pour la réalité, consumabila pe loc, fara alta miza decat ea insasi), ca reflex la grandomania auctoriala care-i pretindea cititorului sa ia doua platouri goale si cateva pahare imitatie de cristal drept pranzul ducelui de Medici.

 

Acum, nu cred ca scriitorii tineri (mai) sunt in mod programatic obstructionati de sistem - de vreme ce, la nivel discursiv, cel putin, e, dupa cum spuneam, foarte cool sa fii artist tanar in Romania. Doar ca de la lipsa obstructionarii pana la sustinere e o cale foarte lunga, printre altele si pentru ca sistemul, despre care se tot vorbeste cam la fel ca despre "servicii", e mai mult o structura primara, care distribuie aproximativ haotic bani (si nu sume impresionante) si recompense simbolice de genul premiilor. Publicarea nu mai e, de vreo trei incoace, problema principala a tinerilor autori, ba dimpotriva: daca, in sisteme culturale care chiar functioneaza, aparitia unui volum e etapa finala intr-un traseu care cuprinde workshop-uri, stagii, rezidente, editarea de fragmente in reviste, lecturi publice sau in cercuri profesionale, la noi lucrurile stau exact invers - cartea publicata deschide drumul catre burse, stagii, rezidente etc. Motiv pentru care se publica excesiv texte pe care autorii lor ar fi facut bine sa le mai lase la dospit (dar n-au avut unde).

 

Altminteri, artistii tineri sunt sprijiniti: de publicatiile culturale, de televiziuni, radiouri si ziare, de edituri si fundatii culturale straine, de artisti si critici din alte generatii. Nu sunt excesiv sustinuti de institutiile romanesti, culturale ori de alt fel, tocmai din cauza ca - am zis-o deja - mecanismele institutionale merg aiurea, eventual in gol, si o vor mai face o vreme (pana se schimba si acolo generatiile...).

 

Cat despre competitie, daca ar exista ar fi bine. Exista datul la gioale, din ratiuni de incompatibilitati personale si persistenta a proastelor obiceiuri din vechime. Chiar si competitia ar trebui, in realitate, sa fie una cu sine insusi (daca nu s-ar intampla ca, prea adesea, cantitatea sa ia locul calitatii, dintr-o proasta asimilare a principiului american al lui publish or perish).

 

 6.  Filip Florian  (proza)

 

 Dan Sociu  (poezie)

 

 Marius Chivu  (critica literara) (As fi fost tentata initial sa-l numesc pe Paul Cernat - avand in vedere insa felul in care functioneaza pentru mine notiunea de "autor tanar/emerging author", Cernat nu mai intra in aceasta categorie, e deja un critic afirmat si apreciat, cu o pozitie clara si solida pe harta literaturii romanesti contemporane.)

 

 Ciprian Siulea  (eseu)

 

 Vera Ion  (teatru) (Unde criticii cred c-ar trebui sa se pronunte din ce in ce mai rar cu argumentele literaturii, de vreme ce e un domeniu interdisciplinar necesitand serioase cunostinte din alte zone, pe care cei mai multi dintre cronicarii literari nu le detin...)

 

 

 

BOGDAN CRETU

 

"A fi tanar nu garanteaza nicidecum reusita"

 

 

 

 1.  Nu cred ca exista o impetuozitate conceptuala a formulei atat de des folosite, acum si mereu, de scriitor tanar. Varsta nu are nimic de a face cu valoarea, singura care, într-o corecta evaluare a literaturii, trebuie sa primeze. In plus, la limita anului 2000, cand a aparut majoritatea autorilor ce formeaza, actualmente, plutonul douamiist, cei din asa-numita generatie 90 se puteau considera înca tineri. La fel cum deja se vad semnele, poate cam grabite, ca milenaristii de astazi vor trebui, peste nu mult timp, sa cedeze locul privilegiat unora mai tineri. Tineretea în sine nu favorizeaza creatia de valoare, ci atitudinea temperamentala fata de generatiile anerioare. Anumite umori, anumite porniri intempestive dau bine la junete, fiind de-a dreptul ridicole la maturitate. Dar exclude oare tineretea maturitatea? De buna seama ca nu. Asa cum nici etatea avansata nu o garanteaza. Si atunci de ce sa ne straduim sa impunem limite rigide, de varsta, de numere de volume publicate?

 

 2. Varsta marcheaza, de cele mai multe ori, apartenenta la un anumit grup, care îsi cauta un statut estetic combatand cu o convingere confectionata ideologiile literare anterioare. De cand lumea, tinerii au avut impresia ca cei mai în varsta sunt obtuzi, ca dreptatea le apartine, de facto, numai lor si ca adevarul nu poate fi altul decat cel pe care ei însisi, în pofida parintilor literari, îl descopera. Dar iata ca optzecistii, tinerii de ieri, au devenit deja clasici, contestatarii lor sunt ei însisi contestati, pentru ca pe vehementii de azi sa-i astepte, cu siguranta, aceeasi soarta. Numai ca, dincolo de unele truvaiuri comune, nu vad înca o adevarata ideologie literara care sa le fie comuna douamiistilor; si în cazul lor functioneaza tot soiul de factiuni, de grupuri de interese etc. Nimic nou pe frontul de Est, la urma urmelor...

 

Ca a fi tanar comporta unele avantaje - si asta e o situatie veche de cand lumea, caci ea justifica o anumita clementa, stimuleaza generozitatea unora mai altruisti etc. Dar nu garanteaza nicidecum reusita. Tanar fiind, e mai usor sa te îmbeti cu apa rece si sa-ti ratezi cariera mizand pe reactiile mai curand binevoitoare decat critice ale unora. Norocul tinerilor de azi este ca sunt destui critici care nu renunta la criteriile firesti atunci cand le analizeaza productiile. E mai benefic un dus rece la timpul potrivit decat o încurajare nejustificata.

 

 3-4. Probabil ca nu multe au fost momentele atat de favorabile impunerii unor nume tinere pe scena literaturii, pe cat este cel actual. In primul rand, se afirma o generatie care nu s-a format în comunism, care nu a trebuit sa se scuture de molozul ideologic cu care scoala, mediul cultural etc. îti întinau personalitatea înainte de 1989. In al doilea rand, se manifesta în acesti ultimi ani un fara de precedent interes pentru literatura noilor veniti. Sunt edituri de mare prestigiu care au colectii speciale destinate publicarii lor: Polirom, cu "Ego. Proza", editura Vinea, pentru poezie, Cartea Romaneasca, Paralela 45, Timpul din Iasi etc. Scriitorii tineri de azi nu mai sunt nevoiti sa-si publice cartile în regie proprie, la edituri dubioase, si sa se ocupe ei însisi cu distributia volumelor, ci au intrat pe mana unor profesionisti. Dintre toate genurile, critica cred ca este înca napastuita, caci nici o editura nu s-a hotarat sa gazduiasca opurile junilor exegeti.

 

Revistele culturale, în majoritatea lor covarsitoare, le sunt deschise: sa ne gandim ca, la Romania literara, publicatie care le lasa unora, pana nu de mult, impresia de conservatorism, colaboreaza saptamanal autori tineri si foarte tineri, precum Daniel Cristea-Enache sau Cosmin Ciotlos. Ca la Cultura echilibrul dintre "tineri" si "batrani" este mai curand în favoarea primilor, ca Observatorul Cultural, Adevarul literar si artistic, Cuvantul, Bucurestiul Cultural, Orizont, Vatra si alte reviste provinciale si-au deschis larg paginile tinerilor scriitori.

 

Astupand gura celor care o considerau un cuib traditionalist, închis, Uniunea Scriitorilor a iesit si ea în întampinarea tinerilor, organizand, anul trecut, prima editie a unui colcviu destinat "noii literaturi", oferind burse de creatie si hotarandu-se chiar sa finanteze o revista a lor, alcatuita, gandita si, bineînteles, scrisa de ei.

 

Nu le ramane celor talentati decat sa se manifeste... Optzecistii, nouazecistii pot fi, pe buna dreptate, invidiosi.

 

 5. Bineînteles ca lucrurile nu sunt roze nici printre tinerii scriitori, altfel ar fi plictisitor. Orgoliul se manifesta si la junete, ba chiar mai accentuat. Sunt gasti, jocuri, factiuni, adversitati si printre ei; nu stau acum sa le deconspir. Ar fi chiar dubios, anormal ca toata lumea sa fie multumita, sa existe consens imperturbabil. Dar important mi se pare ca nu asta da tonul. Ca rareori atacul la persoana a luat locul polemicii mature, decente. Ca, dincolo de diferentele firesti, generatia 2000 pare unitara.

 

 6. Acesta mi se pare punctul cel mai dificil. Precizez ca ordinea nominalizarilor este aleatorie. Lista care va rezulta nu are caracter final, ci se vrea o simpla încercare de esalonare a unui fenomen extrem de convulsiv. La poezie si la critica mi se pare cel mai dificil sa ma decid asupra a doar cinci nume. Am sa ma straduiesc...

 

 Proza: Filip Florian, Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Bradea, Sorin Stoica

 

 Poezie: Constantin Acosmei, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, Ruxandra Novac, Stefan Manasia. Si totusi, cum sa îi lasi pe dinafara pe Marius Ianus, Dan Coman, Teodor Duna, T.S. Khasis, V. Leac etc.?

 

 Eseu: Mircea Platon, Antonio Patras, Alexandru Matei, Dragos Cojocaru, Angelo Mitchevici

 

 Critica: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Doris Mironescu, Marius Chivu, Andrei Terian, Bianca Burta-Cernat

 

 

 

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu

 

 

 

 

 

ERVANT NICOGOSIAN

 

"Visul meu au fost, in lagar, ferestrele"

 

 

 

Domnule Ervant Nicogosian, biografia dumneavoastra artistica si, de fapt, biografia dumneavoastra in general este cu totul speciala. Spuneati intr-un interviu:  "Primul lucru pe care mi-l amintesc atunci cand sunt intrebat cum mi-a fost copilaria este suferinta"...

 

Da, da! Am avut o copilarie foarte interesanta. Cum nu au copiii din vremea asta, obisnuiti sa fie rasfatati cu portocale, ciocolata, jucarii... M-am nascut în gulagul sovietic, la Odessa, oras cu o populatie foarte ciudata, subterana, o populatie foarte amestecata, ca aceea a oricarui oras mare, cosmopolit. Traiau acolo multi evrei, greci, armeni, turci, romani. Parintii mei se considerau romani. Armeni din Romania. S-au refugiat prin 1916-1917, cand a fost razboiul romano-german. Un oras foarte interesant Odessa! Oras de pungasi, de prostituate, de tot ce vreti negativ. Cand eram mic îmi placeau gastile de pungasi, îmi placea sa ma amestec printre ei.

 

Ce va atragea in gastile acestea?

 

Temperamentul meu, probabil. Fratele meu mai mare, ca si cele doua surori ale noastre, nu era ca mine, era foarte serios. Nu se baga. Dar pe mine ma fascinau aceste gasti. Odessa e renumita prin golanii ei. Era ceva asa... Nu stiu exact ce. Pur si simplu ma atrageau.

 

Si, in legatura cu acesti simpatici golani ai Odessei, ne puteti povesti o intamplare, o scena la care ati participat si dumneavoastra?

 

De exemplu, pentru ca erau foarte multe gasti de hoti de buzunare, se facea un fel de scoala de hoti de buzunare. Da, scoala! Odessa e vestita si prin catacombele ei. In foarte multe se facea contrabanda înca din perioada fanariotilor. In sfarsit, orasul e construit pe catacombe. In aceste catacombe se organizau "scolile" de care va spuneam. Hotii de buzunare din Odessa erau cei mai priceputi si mai renumiti din tot URSS. Atat de abili, ca te furau fara sa-ti dai seama. Cum spune o vorba ruseasca, îti furau din mers pingeaua.

 

Ma gandesc ca personajele acestea pitoresti seamana cu hotii din romanele lui Dickens...

 

Da. Si cand m-am dus prima data într-o catacomba am vazut cum învatau hotii sa umble neobservati prin buzunare, cum capatau ei dexteritate. Profesorul respectiv punea acolo un fel de pom uscat, un pom de Craciun, un bradut si agata în el tot felul de obiecte mici. Si printre ele agata si clopotei. Acest individ care trebuia sa te învete sa furi îti cerea sa iei din pom un anumit obiect, în asa fel încat sa nu atingi clopoteii. Daca suna clopotelul aveai nota proasta. Si reuseau foarte multi, unii dupa încercari repetate.

 

Dumneavoastra ati reusit?

 

Eu?! N-am încercat, fiindca mi-era teama ca n-am sa reusesc. Eu am fost numai prezent acolo. Ca sa vad. Pentru ca, va spun, îmi placeau acei golani! N-am sa uit niciodata cum erau costumati, cu sepci cu cozoroace mari, cu pantaloni scurti sau trei sferturi, exact ca pustii din filmul ala american, nu stiu daca l-ati vazut, A fost odata în America.

 

Si exista vreo legatura intre aceste - sa zicem - aventuri ale dumneavoastra din copilarie si pasiunea pentru pictura?

 

O, eram foarte pasionat de pictura, totodata. Iar astia erau niste personaje pitoresti...

 

Ati incercat sa-i desenati?

 

...Nu va imaginati ce nostimi erau acesti indivizi care se agatau ca niste ciorchini pe numeroasele bare de metal din Odessa. Orasul era plin de case vechi cu bare metalice în jurul lor. Si, cand se adunau golanii, unii se cocotau pe bare, altii se asezau jos, pe pamant. Eu stateam langa cei de jos. Eram cel mai mic. Cel mai mare avea douazeci si ceva de ani, cel mai mic, paisprezece. Eu aveam doar zece-unsprezece ani, dar ma primeau. Mi-au zis: Vino sa asisti si tu, mai! Stateam si fumam împreuna cu ei. Acolo am învatat sa fumez, acolo am învatat cantece de puscarias. Fac o paranteza. Odessa era atunci în perioada NEP-ului, în perioada proletcultismului si erau în tot orasul case de cultura, un fel de cluburi - aveam si noi la subsolul casei unde locuiam un asemenea club - unde tinerii se duceau si învatau de la politruci, si ei tineri, cantece patriotice. Mergeam si acolo, am avut si eu spiritul asta revolutionar, anticapitalist - vorba aia, eram comunist la abia unsprezece ani! -, în schimb, cand ieseam de la subsolul unde se tineau acele întruniri patriotice, cantam cantece de puscariasi. Dar de puscariasi din aia antisovietici!... Odessa avea treizeci si opt de puscarii si majoritatea erau cu detinuti politici, în special intelectuali. Toate lucrurile astea, tot ce v-am spus pana acum despre populatia pestrita, ciudata a Odessei, peisajul pitoresc al orasului ma inspirau oarecum. Faceam desene.

 

Ati pastrat desene de atunci?

 

Nu, nu! Pai, pe noi ne-au luat în 41 si ne-au dus în lagar! Noi - familia mea, tata, mama, fratii - ne-am pastrat cetatenia romana. Altii, ca sa nu fie chinuiti, ca sa nu fie bagati în puscarie ca noi, si-au schimbat supusenia, adica au devenit cetateni sovietici. Noi n-am vrut. Unchiul meu bun, fratele mamei, a devenit cetatean sovietic. Si a ramas acolo, nu l-au luat în lagar. Pe noi ne-au luat deci în 41, în timpul razboiului, cand romanii au ocupat Odessa. Fiind cetateni romani, eram considerati dusmani ai sovieticilor. Am fost pur si simplu luati în plina zi, la ora unu si jumatate, pe douazeci si nu stiu cat iulie. A venit o duba cu opt tovarasi, sase santinele si doi politruci, si ne-au scos unul cate unul cu cate o boccea. S-a adunat lume multa, de pe trei strazi, cand a vazut duba neagra. Eram sase persoane, tata, mama si patru copii. N-aveam voie sa luam mai mult de douazeci de kilograme fiecare, mare lucru n-am putut duce cu noi, am preferat sa punem în bagaje mai mult carti. Asa ca desenele mele de atunci s-au pierdut...

 

Am stat timp de sapte ani si jumatate în lagar, am trecut prin cinci lagare. Am iesit la douazeci si unu de ani, în 48, cand am fost repatriati ca cetateni romani.

 

In ce lagar v-au dus in 41?

 

In Oranke. La vreo saizeci de kilometri de orasul Gorki era o manastire, Oranke se numea. Bolsevicii au facut din ea puscarie. Biserica manastirii avea o arhitectura, tipic ruseaca, foarte frumoasa, cu cinci turle rotunde. Si ei au distrus-o! Au dus acolo puscariasi de drept comun si detinuti politici. Inauntrul bisericii, de-a lungul zidurilor erau paturi suprapuse, vreo sapte etaje - "nare" se numeau -, pana în turle, sus de tot.

 

Icoane nu cred ca mai erau...

 

Icoane?! De unde sa fie icoane, cand era numai puscarie acolo? Cum sa fie icoane?! Mai ramasesera pe pereti urme de fresce. Toti calugarii erau bagati acolo în puscarie. Calugarii! Mureau pe capete si dupa aia îi zvarleau în Volga. In sfarsit, cand am intrat prima oara în biserica am ramas uluit si mi-am zis: Domle, sunt schele, vor sa restaureze frescele. Trebuie sa va spun ca frescele fusesera pictate de mari artisti din scoala Rubliov si din scoala lui Teofan Grecu. Foarte frumoase fresce! Peste ele: tot felul de inscriptii. Puscariasii care trecusera pe acolo înaintea noastra desenasera si scrisesera tot felul de prostii, porcarii, va dati seama. Asa ca, vazand schelele alea de lemn, mi-am spus: vor sa restaureze, probabil. Cand colo, a venit un gardian. Ei, la ce etaj vrei sa stai? Adica cum sa stau? Pai da, erau sapte etaje de paturi suprapuse, cu un metru înaltime distanta între ele. Noi am stat foarte putin în biserica, ne-au dat altceva, pentru ca nu eram asa de multi.

 

Erau în lagar - si la Oranke, si în celelalte patru lagare prin care am trecut - tot felul de nationalitati: estonieni, lituanieni, letoni, danezi, unguri, polonezi. Romani erau foarte putini, în special din Basarabia. In 44, cand rusii au reocupat Odessa si Basarabia, atunci abia ne-au adus o multime de romani.

 

Stiu ca intrebarea mea poate parea superflua, totusi nu ma pot abtine sa o formulez: cum se traia, cum se supravietuia in lagar? Dati-ne, va rog, cateva amanunte despre viata teribila de acolo!

 

Cum putea sa se traiasca în lagar? Se murea. Erau trei boli de baza, as putea spune: pelagra, malaria, dizenteria. Oamenii se îmbolnaveau din cauza mancarii. Ni se dadea mei ranced, un fel de terci negru facut cu ulei de rapita, si supa sau mai bine zis un lichid din peste sarat, mai mult capete si oase. Asta era mancarea. Familia noastra a rezistat pentru ca eram mai obisnuiti cu mizeria, din Odessa începand. Dar cei veniti din Lituania, Letonia, Estonia, Danemarca, Belgia etc. n-au putut sa reziste la mancaruri din astea. Si mureau de pelagra. Malaria a început sa faca ravagii abia cand am fost mutati în Kazahstan, unde am trecut prin patru lagare: Aktiubinsk, Karaganda-Spask, Cocuzecc, Akciatan (unde au fost aduse un grup de fete "hitler jugend"). La Oranke nu am stat nici macar un an. Pentru ca linia frontului se apropia, nemtii cu romanii avansand, trebuia eliberat acest lagar, frumoasa manastire de care si-au batut joc sovieticii. Ne-au luat de la Oranke pe vreme de iarna si ne-au dus la Aktiubinsk, cel mai crunt lagar posibil. Iarna, patruzeci de grade frig si vara, patruzeci de grade cald. Clima hipercontinentala. Detinutii se îmbolnaveau de dizenterie si de pelagra. Se umflau. Taica-meu era umflat; eu cu frate-meu stateam cu randul noaptea langa el si-i puneam caramizi fierbinti pe picioare. Am supravietuit. In Karaganda lucram împreuna cu fratele meu la atelierul de pictura din lagar si mai furam de acolo din uleiul din care se preparau culorile ca sa avem în ce sa prajim cartofii.

 

Pentru ca tot ati adus vorba de pictura, cand, cum ati inceput sa pictati?

 

Eu - de ce sa fac pe modestul - de mic m-am dovedit talentat. Si fratele meu avea talent, dar el era mai putin imaginativ...

 

Cine v-a indrumat in pictura la inceput, cand erati copil?

 

Taica-meu a încercat sa ma îndrume, fiindca era destul de talentat. Ar fi vrut sa se dedice artei, dar bunicul meu, negustor bogat din Braila, i-a cerut sa se faca inginer. Taica-meu, singurul copil - din doisprezece - care îi mai ramasese, i-a facut pe plac, dar a ramas toata viata un iubitor de arta. Ii placea si sa cante. Cand eram la Odessa, veneau la noi acasa multi prieteni romani (refugiati tot în timpul primului razboi), fiindca taica-meu avea instrumente muzicale, si cantau cu totii. Ca sa revin, taica-meu, vazand ca am talent, m-a dus la un profesor foarte bun, un evreu, Ginsburg, care avea în Odessa scoala lui particulara. Aveam zece ani. La scoala aceasta am învatat sa desenez, exact ca la Belle-Arte, dupa busturi celebre: Laokoon, Hera, Venus s.a.m.d. Ginsburg era foarte înzestrat. Ne-a primit pe mine si pe frate-meu, cu toate ca eram cei mai mici de la scoala lui.

 

In lagar cum ati continuat sa desenati?

 

In primele doua lagare n-am mai facut nimic. La Aktiubinsk, v-am spus, am îndurat friguri si cea mai cumplita mizerie. Am plecat apoi în Karaganda, unde am stat pana în 48. Nu în oras, în afara lui, la o suta de kilometri distanta. Cat vezi cu ochii, numai stepa, mii de kilometri. Ne-au spus cand am ajuns: putem sa va lasam si fara sa îngradim lagarul cu sarma ghimpata, nu aveti unde sa fugiti. Totusi, au fost patru randuri de sarma ghimpata si "cucuvaie". Le spuneam "cucuvaie" unor foisoare unde stateau santinelele. In Karaganda-Spask s-a organizat dupa vreo doi ani un fel de artizanat. Au venit specialisti sovietici si au selectat oameni care se pricepeau la diferite lucruri: cativa tesatori, vreo trei papusarese si, între altii, sculptori si pictori. A venit un profesor, Iura Ivanovski, un om destul de dotat, pictor, si a înfiintat în lagar un atelier de pictura.

 

Ce pictati acolo?

 

La început acest Ivanovski ne-a supus unor probe, unui examen. Eram sase care doream sa fim pictori. Profesorul a facut un portret al lui Lenin, l-a pictat chiar în fata noastra. L-a pictat asa cum picteaza rusii: bine. Apoi mi s-a adresat: pustiule, daca ai sa faci un portret asemanator cu asta, ai sa lucrezi aici la atelier. Si toti a trebuit sa treaca aceeasi proba. Eh, eu l-am urmarit pe profesor în timp ce picta. Trei zile la rand am stat langa el ora de ora. Mi-am zis: domle, îl fac! L-am facut. I-a placut lui Ivanovski mai mult decat portretul pictat de el. Asa am început. Profesorul ne-a ales pe mine, pe frate-meu si înca trei polonezi, plus unul sau doi sculptori si cei care frecau culorile, chimisti chipurile, prizonieri de razboi japonezi. Atunci am început sa pictez în ulei. Inainte de lagar, la scoala de la Odessa, învatasem sa desenez dupa Hera, dupa Venus, dupa Cele Trei Gratii, caci, v-am spus, era foarte înzestrat acel Ginsburg care mi-a fost profesor si avea o multime de sculpturi. La Karaganda-Spask faceam tot felul de reproduceri dupa pictori rusi, dupa Levitanov, Siskin, Perov. Eram foarte solicitati pentru reproducerile acelea.

 

Si unde ajungeau tablourile pe care le pictati in lagar?

 

Ramaneau în lagar, bineînteles.

 

Erau expuse undeva?

 

Nu! Cum sa fie expuse?! Veneau sefii de lagar si le luau.

 

Unde le duceau?

 

Le puneau la ei în casa. Pentru sefii sovietici am pictat. Dar a fost bine ca a venit Ivanovski si ne-a luat în atelierul lui. Asta ne-a salvat de la munca grea. Numai cele doua surori, saracele, au muncit din greu la camp în lagar. Si s-a mai întamplat un lucru bun: un politruc evreu, Misa Oigenstein, cel mai bun dintre politrucii pe care i-am avut în lagar, a înfiintat o scoala de zece clase, pe modelul liceului sovietic. A scos din minele de carbune o multime de oameni de valoare, profesori, ingineri, medici, oameni de stiinta, si i-a adus ca profesori la scoala noastra. Multi dintre ei erau cetateni germani veniti în Rusia în perioada 36-38, cand Molotov avea foarte bune relatii cu nemtii. Cand a început razboiul au fost dusi în lagar si supusi la munci umilitoare.

 

Am o mare curiozitate: oamenii credeau in Dumnezeu, mai puteau crede in Dumnezeu in conditiile teribile ale vietii de lagar?

 

Ca sa crezi în Dumnezeu în acele conditii trebuia sa fi fost educat în spiritul credintei. Intr-un fel, eu am primit de la parinti, la Odessa, o educatie religioasa. Dar în vremurile acelea nu mai conta ce-ti spuneau parintii despre Dumnezeu. Conta scoala, unde nu te învatau sa-l iubesti pe Dumnezeu. Dimpotriva, te învatau ca, daca întalnesti un preot, sa-l înjuri. Mai ales daca îl vedeai cersind - pentru ca, nemaiavand slujbe, preotii se apucasera sa cerseasca. Bisericile erau dinamitate. Bisericile! Numai cateva sinagogi au ramas la Odessa. Imi amintesc cum a fost aruncata în aer o catedrala imensa, cu cinci turle mari. Locuiam la vreo trei kilometri de ea, am lipit pe geamuri cruci de hartie si cu toate acestea ni s-au spart geamurile din cauza exploziei. Asta a fost URSS, asta a fost puterea bolsevica. Ne învatau la scoala sa nu mergem la biserica. Daca te duceai, te demascau, te parau alti copii.

 

La ce va gandeati, ce sperante aveati cand erati in lagar?

 

Nu speram nimic! Am crescut în lagar, ne-am trait acolo adolescenta, vedeam cum oamenii îmbatranesc în jurul nostru. Credeam ca în lagar o sa murim. Nu puteam sa banuiesc ca o sa fiu vreodata liber. Cand am ajuns în lagarul de repatriere de la Focsani m-am purtat ca un leu salbatic iesit din cusca. Pentru ca am trait atatia ani printre oameni ciudati, m-am comportat foarte dezinvolt. Nu mai aveam respect, nu mai aveam retineri. Odata ajuns aici, în tara, m-am dus direct la Ministerul Invatamantului.

 

Ce voiati sa solicitati?

 

Sa fiu admis la Academia de Arte Frumoase.

 

Cand v-ati inscris? Chiar in 48?

 

In 48. Cand am venit în Romania, am stat cateva luni la o verisoara a mea care, vazand ca stiu sa pictez, s-a tinut de capul meu sa ma înscriu la Belle-Arte.

 

Ce profesori ati avut acolo?

 

Am avut profesori cum nu au astazi studentii nostri. Darascu, Negrea, la sculptura (fiindca am facut si un an de sculptura), Medrea, Steriade... Ressu a fost profesorul meu din anul II pana în anul VI. Mare profesor Camil Ressu! Unul care într-adevar ti-a dat niste notiuni, adica te-a învatat sa desenezi, sa construiesti o figura, un om, o compozitie, sa organizezi o suprafata a unei compozitii, sa repartizezi elementele respective gandind, nu lucrand la întamplare. Ressu era de un realism autentic, nu era un naturalist ca Baron von der Lewendhal, care te învata sa desenezi toate cutele de pe fata. Ressu te învata esenta unui lucru, a unui obiect, a unei figuri. Esenta! Te învata Abecedarul. Te facea deopotriva sa stii sa pictezi si sa folosesti culoarea potrivita, chiar daca nu era colorist prin excelenta. Acele cinci tonuri pe care le punea pe palete erau tonuri de baza, totul era la el esenta. Te îndemna sa pictezi apeland la capacitatea de sinteza, la gandire, sa nu lucrezi superficial, sa aprofundezi foarte bine totul. Ressu nu era ca alti profesori. El venea, se aseza în fata sevaletului, iar în jurul lui se adunau studentii si îl urmareau cum picteaza. Asta era scoala adevarata. Veneau sa asiste la lectiile sale si studentii din clasele superioare, si cei din clasele inferioare, erau prezenti toti cei care îl iubeau pe Ressu.

 

 Ce ati facut mai departe, dupa ce ati absolvit  Academia de Arte Frumoase?

 

M-am casatorit imediat si era foarte greu, normal, pentru ca ne aflam în perioada trista, neagra pot spune, din 54 pana în 64. Perioada proletcultista, în care trebuia sa pictezi tinand cont de lozinci. Domle, daca nu faceam asta, nu-mi dadeau bani. Nu-mi dadeau nici împrumut. Si aveam nevoie. In 55 s-a nascut fiica mea. Sotia nu mai avea serviciu, nu mai putea sa-si practice meseria de consilier juridic. Asa ca m-am vazut nevoit sa pictez panouri pentru propaganda sau pentru protectia muncii destinate diferitelor întreprinderi sau institutii. Am pictat, de exemplu, pentru Ministerul Sanatatii. Am facut numai kitsch-uri, am fost constrans sa ma prostituez. A fost o perioada dezastruoasa. Nu am facut portrete ale demnitarilor comunisti, nu i-am pictat pe Gheorghiu-Dej, pe Maurer si pe altii. Am facut doar panouri de pavoazare. Asta se facea atunci, asa se putea trai, asa supravietuiai. Bineînteles, nici conducerea Uniunii Artistilor Plastici nu ne-a fost tocmai favorabila. Pana în 63 am fost trimis la Resita, la Onesti, la bezna aia, ca sa fac documentarile. Ani de bezna, foarte urati ani! Nu m-am putut bucura deloc pana în 63, cand s-a schimbat conducerea Uniunii si a venit Bradut Covaliu. Am început sa pictez atunci peisaje industriale, tablouri cu tematica industriala. Dar de calitate. De exemplu, pictand acele cargouri din Galati, am încercat sa creez cu adevarat. M-a inspirat peisajul Galatiului si mai ales lumina lui extraordinara. Am facut tablouri cu santiere navale pana prin 70. Dupa aceea am facut, în sfarsit, pictura asa cum voiam, tablouri în care sa ma regasesc. Am început o etapa noua, aceea a tablourilor cu ferestre si pe nuante de alb. Alburi, lumina, ferestre sunt elemente care au legatura cu viata mea de lagar. Visul meu au fost, în lagar, ferestrele. Libertate, libertate, asta voiam. Voiam mereu sa vad deschizandu-se ferestre. Etapa aceasta a durat pana în 75. A urmat etapa tablourilor despre Curtea Veche. Ferestrele atelierului meu dadeau exact spre Curtea Veche, pe care, tot privind-o zilnic, am îndragit-o din ce în ce mai mult. Si nu numai ca am îndragit-o, dar mi-am dat seama ca aceasta Curte Veche nu doar ca ma inspira, ci îmi apartine pur si simplu. Ca e a mea, ca acolo ma regasesc perfect. Eu sunt un atavic prin excelenta...

 

Cam cate tablouri ati pictat toata viata?

 

Am pictat foarte mult, peste trei sute de tablouri. Unele sunt în tara, prin muzee sau în colectii particulare, altele, cam jumatate, sunt în strainatate.

 

 

 

Interviu realizat de Bianca Burta-Cernat

 

 

 

 

 

ALINA SKULTETY

 

Constructie si sinteza in opera lui Ervant Nicogosian

 

 

 

"Am reusit sa-mi salvez familia, iar eu am avut satisfactia sa pot picta si

 

 mi-am început cariera de artist în acel spatiu împrejmuit cu patru randuri de sarma ghimpata, în pustiu, alaturi de o mana de suflete pline de speranta eliberarii si reîntoarcerii acasa. Pictand ne refugiem într-un alt univers, unde putem visa în voie la libertate, frumusete si viata." (Ervant Nicogosian)

 

 

 

La galeria Senso din Capitala, cu sprijinul Fundatiei Fildas, pictorul armean Ervant Nicogosian - artist reprezentativ pentru generatia anilor 70 - a reunit într-o ampla si inedita expozitie lucrari din muzee si colectii particulare, oferindu-ne prilejul sa-i admiram creatia unitara si originala. Supravietuitor al stalinismului si comunismului, artistul opune artei oficiale o viziune avangardista puternic impregnata de angoasele si traumele sale. Refugiul în interioritate devine astfel principalul mod de supravietuire si de lupta a artistului împotriva unui regim opresiv.

 

Incapabil sa faca compromisuri si sfidand restrictiile impuse de regimul politic artei, Ervant Nicogosian îsi asuma rolul de creator constient de greutatile si dificultatile pe care le va întampina pentru a-si desavarsi opera. Artistul este pentru el mai degraba un demiurg decat un mestesugar, singurul în masura sa transceanda imanenta si sa descopere în materie ideea în sensul ei platonician. Procesul de creatie devine astfel mai important decat opera finita, iar caracterul ludic al picturilor sale este evident.

 

Refugiul într-o lume interioara îl face pe artist sa transforme formele realitatii exterioare în expresii ale gandurilor si trairilor lui, sa le reduca la esenta si sa le transforme în semne ale unei scrieri ce se cere decriptata de un public avizat. Vocabularul abstract la care apeleaza pentru a-si construi imaginile, asemanator cu cel al lui Wassily Kandinski, este un pretext pentru artist de a crea ritmuri si armonii cromatice cu reale corespondente în lumea muzicii. Ideea unitatii tuturor artelor, promovata de Wassily Kandinski în scrierile sale, a fost preluata de artist prin intermediul predecesorilor sai constructivisti Marcel Iancu si Max Herman Maxy.

 

Reminiscente ale picturii figurative, învatate de la maestrul sau Camil Ressu si promovate de realismul socialist, se regasesc în tematica lucrarilor artistului prin raportarea la o realitate exterioara si prin cultul pentru istorie. Ruptura fata de traditie si spiritul sau de fronda sunt evidente atat la nivelul limbajului plastic, cat si prin înlocuirea peisajelor traditionale cu motive noi, adevarate simboluri ale unei lumi în curs de industrializare. Surprinderea imaginilor-document din actualitate sau din vremuri mai îndepartate devine pentru artist o profesiune de credinta, iar istoria, o sursa inepuizabila de subiecte menite sa supravietuiasca trecerii timpului prin arta sa.

 

Calator neobosit, pictorul este însufletit de "bucuria primei descoperiri" (dupa cum observa criticul Radu Ionescu), pe care încearca sa o fixeze pe panza cu candoarea si inocenta copilului. Importanta acordata detaliului realizat "cu pasiunea bijutierului" si cu meticulozitatea arhitectului fac din lucrarile sale adevarate reportaje vizuale. Poetica luminii si a întunericului din creatia pictorului a fost asimilata unei iconoclastii a binelui si, mai ales, a raului (Octavian Barbosa). Antiteza dintre lumina si întuneric, dintre bine si rau confera lucrarilor semnificatia unei "etici profunde", suferinta si teroarea fiind depasite numai cu ajutorul credintei. Motivul ferestrei, zidurile si ruinele, amintiri ale perioadei "pavoazarii", sunt reluate frecvent în creatia artistului si devin simboluri ale supravietuirii si ale libertatii.

 

Desfiintarea oricaror bariere temporale si spatiale, obsesia pentru constructie si capacitatea de sinteza dau unicitate creatiei pictorului si îl consacra ca pe un ilustru urmas al constructivismului romanesc, influenta reliefurilor dadaiste ale lui Marcel Iancu si a Madonei electrice a lui Max Herman Maxy fiind recognoscibila chiar din primele lucrari ale sale. Dincolo de rafinamentul acordurilor cromatice, lucrarile sale de tinerete sau de maturitate se evidentiaza prin echilibrul, simetria si rigurozitatea compozitiilor sale.

 

Nostalgia suferintei si dorinta anihilarii traumelor fac ca viata si opera lui Ervant Nicogosian sa fie indisolubil legate una de cealalta, iar picturile lui sa capete valoarea sentimentala a unor pagini de jurnal. Pictura devine astfel un refugiu - care-i ofera iluzia libertatii, vietii si frumusetii - si o modalitate de a trece peste umilintele din copilaria sa si de a se salva printr-o cariera artistica împlinita.

 

 

 

 

 

DOINA MANDRU

 

Despre spiritual in carne

 

 

 

Poetul traieste în cuvant (se poate citi patimeste), pictorul în culoare, sculptorul în materie, filosoful în idee... dar misticul? Expozitia Ichthiys suscita acut aceasta întrebare, pentru ca, asa cum poezia ei o anunta - si pictura sa o confirma acum -, Floarea Tutuianu evolueaza, deloc surprinzator, spre mistica.

 

Asadar, în ce teritoriu se plaseaza ne-starea misticului? Pentru el, viata nu este de ajuns, nu îl cuprinde, nelinistea lui, tradusa, candva, de poeta în memorabile versuri, conduce în teritoriul secretelor, ardentelor transgresii.

 

(..."Inchid ochii. Astept sa adorm/Dar pielea nu sta bine pe carne. Carnea nu sta bine pe os/Gandul mi se cuibareste în minte./Mintea e întoarsa pe dos...//Si asta în timp ce cete de îngeri aduc arderi de tot/Domnului nostru Savaot"1).

 

Dupa ce a experimentat toate deliciile verbale ale carnii (se poate citi ale versului), dupa tumbe, piruete, poticneli existentiale, ajunsa la limita, poeta descopera asceza ca singura posibilitate etica, dar si stilistica. Este o asceza la care ajunge, mai întai, prin cuvant: ("Daca-ti arunci privirea si odata cu ea/din cap pana-n talpi goliciunea trufiei/Vei fi precum buza lui Iov în tarana/Mult mai frumoasa de singura"). Nici o podoaba, nici un artificiu nu mai îmbraca versul, dupa cum ultimele compozitii din seria Pestelui raman simple semne ori numai text înscris pe auriul panzei.

 

Semn ca, în teritoriul ardentelor transgresii, în care contemplator si contemplat se cauta si se asteapta reciproc, opereaza doar simbolul ca purtator de noima.

 

De altfel, în lumea simbolurilor pictorita pasise de mult cu seria Portretelor rasfrangand multiple chipuri care speculau în chip ludic bine cunoscute teme sacre sau motive profane, ades ambigui, frecventate de iubitorii misterelor din vremea Renasterii si Barocului.

 

S-ar putea pune întrebarea de ce ar fi anume simbolul modul de exprimare, canonul secret al misticului?

 

Evagrie Ponticul spunea despre simbolul crestin (dar se poate spune despre cel sacru, în general) ca împlineste atat functia comprehensiva a sensului, cat si pe aceea, simultana, de receptacul virtual al prezentei enuntate. Prin simbol, prezenta transcendentului se si anunta, nu se lasa doar simplu enuntata, pentru ca prin simbol ea se poate actualiza. Simbolul face apel la facultatatea contemplativa a spiritului, la imaginatia care evoca si invoca, spre a întelege, spre a percepe prezenta transcendentului.

 

A o sesiza, prin contemplarea simbolului, este însa propriu doar misticului.

 

De ce tocmai Pestele? Povestea îsi are talcul ei. Poeta publicase deja un volum de versuri intitulat Femeia peste, cand, aparent întamplator, descoperea Pestele într-un atelier ce tocmai se elibera: o piele întinsa, stralucind mat, colorata, relicva mineralizata, materie aproape grea de întelesuri. Deci ce semnifica, în ordine simbolica, pestele?

 

Pentru vechii greci si pentru latini, pestele, în speta delfinul, însemna salvare, asa cum o consemneaza Plinius în Istoria naturalia2.

 

Pentru Tertulian (sec. IV) pestele era cel mai vechi simbol crestin: "Noi, mici pesti întru pestele nostru Iisus Christos, ne nastem din apa si nu putem fi mantuiti decat în apa." 3

 

De asemenea, pentru sec. V, pestele (Christos) este întelepciune, speranta, hrana vie, curata, euharistica, nu carne moarta. "Primeste aceasta hrana dulce ca mierea de la Mantuitorul sfintilor, ospateaza-te din deliciul pestelui pe care-l tii în mana..." consemneaza un epitaf din secolul V, aflat la Autun4.

 

Alteori, pestele îl simbolizeaza pe credincios, care, "apa vietii trecand-o", este cufundat în apele mortii.

 

Entitate ambigua, pestele Floarei nu are trup de mascul si femela, nu este nici tanar, nici batran, nici mic, nici mare, nu apartine neaparat unei specii anume, el nu are clare determinari ale naturii, ci doar ale simbolicii, înfatisandu-se concomitent hrana, ofranda si mister, lumina în adanc si viata în moarte. Fara a încerca sugestii din universul acvatic al Pestelui, pictorita îl priveste doar ca pe un prolific motiv plastic al unei simbolici consacrate. Astfel, glosand asupra motivului initial, pestele apare carnal, bine definit plastic, dar si cruciger, sau este figura (înca solid întrupata) ce transpare ori se suprapune textului, precum în palimpsest, este cand piele luminata cald, peste fundalul arzator de rosu-brun, ori doar desemnata sumar pe fondul de aur marcand plasarea în atemporal.

 

Faptura lui despicata longitudinal deseneaza pe pielea întinsa perechea ideala, în care trupurile apar sudate într-un întreg indestructibil, infinit repetabil.

 

Pestii uscati ai Floarei Tutuianu simbolizeaza unul ca multiplu virtual, inaugurand, în mod solemn, o ek-sistenta noua, o stare în afara imediatului care arata, în mod palpabil, prin trupul preschimbat, felul unei noi vieti.

 

Ca entitati simbolice sortite sa contemple lumina, pestii Floarei, într-un sfarsit, devin si ei luminosi, adica participa la lumina. Au fost materiali în aparenta lor picturala si sfarsesc dematerializati, înluminati, fara a fi totusi hieratici. O ciudata senzualitate persista înca.

 

Este totusi o senzualitate cerebrala, care face parte din modul propriu de a fi al poetei.

 

In finalul expunerii de la Cuhnie, pestii luminii au trup deplin, dar spiritualizat, receptacul pentru hierofanii. De aceea ciclul lor se încheie, ca si extazul misticului, în literele cuvantului: Ichthiys, deslusit: Iesous Christos Theous Ios Soter.

 

 

 

1. Din ciclul Marinimia ta, inedit.

 

2. Frédérick Tristan, Primele imagini crestine. De la simbol la icoana, sec. II-VI, Bucuresti, Editura Meridiane, 2002.

 

3. Idem.

 

 4. Ibidem.

 

 

 

 

 

CORINA BERNIC

 

M. Blecher - uitat, recuperat, sarbatorit in Germania

 

 

 

 "Vreau sa va prezint o carte, o carte uimitoare"  - asa îsi începe Herta Müller postfata la editia germana a volumului lui M. Blecher Intamplari in irealitatea imediata, aparuta în 2003 la editura Suhrkamp în traducerea lui Ernest Wichner. Ce-i drept, cartea n-a avut parte de cititori la prima editie în Romania, în 1936, si nici în 1970, la a doua aparitie. In Germania, destinul ei avea sa fie asemanator: aparuse, într-un tarziu, în 1990 - în traducerea aceluiasi Ernest Wichner, la editura berlineza Edition Plasma -, dar nu se bucurase nici aici de un public generos. "Si totusi", considera Herta Müller, "din 1990 încoace, în Germania au aparut putine carti de o intensitate asemanatoare romanului lui Blecher. Sa fie oare chiar acesta motivul lipsei de rezonanta la public?".

 

Pledoaria Hertei Müller în favoarea lui M. Blecher este scrisa de la bun început pe un ton vindicativ, a carui justificare sta tocmai în istoria zbuciumata si nedreapta a receptarii acestui autor. Reeditarea Intamplarilor din irealitatea imediata în 2003 putea însemna o ultima tentativa de recuperare a unuia dintre putinii reprezentanti de marca ai avangardei romanesti, pe care însusi Eugen Ionescu îl asemuise cu Kafka.

 

 

 

Realitatea mediata nu arata bine

 

 

 

In postfata volumului Intamplari din irealitatea imediata, Herta Müller oferea cateva posibile explicatii pentru ingrata cariera postuma a lui M. Blecher, pe care o considera un caz socant de nedreptate: "Nu-ti vine sa-ti crezi ochilor. Capodopera Intamplari in irealitatea imediata a fost asadar scrisa de un tanar de 27 de ani, deja slabit de boala". Herta Müller considera ideologiile dominante în Romania vreme de decenii responsabile pentru discriminarea la care fusese supus Blecher, ca multi alti membri ai minoritatii din care facea parte. Ea demasca astfel mecanismul prin care ideologiile mediaza realitatea, deformand-o: "Pe scena literara din Romania, Eugen Ionescu era un critic foarte temut. Cand a aparut însa cartea lui Blecher, într-o editie limitata, în 1936, el a salutat-o. Volumul nu a reusit totusi sa se impuna. La scurt timp au venit anii de fascism. Iar în 1945, dupa masacrarea evreilor, s-a instalat stalinismul. Apoi a venit socialismul bland, care, pe langa faptul ca s-a baricadat în spatele unei ideologii ratate si nu a recunoscut niciodata propriile acte de barbarie, a preluat antisemitismul ca pe o constanta intrinseca a normelor sale. Pana la caderea dictaturii, provincialismul national nu a permis acceptarea unui evreu în randurile celor mai buni autori romani. Dupa 1989, antisemitismul s-a putut manifesta din nou liber ca un reziduu presocialist, adica din timpurile fascismului desantat".

 

Reluarea volumului în colectia Bibliothek Suhrkamp a spulberat, în cele din urma, ghinionul care parea ca pluteste peste opera lui Blecher, dar nu si stranietatea situatiei. "Paradoxul constituie însusi motorul acestei carti. Fericirea si durerea, fascinatia si scarba, frumusetea si spaima se contopesc. Daca încercam sa gasim comparatii cu alti scriitori, nu putem decat sa ne gandim la cele mai mari nume ale modernismului central-european: Franz Kafka, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Bruno Schulz, Milos Crnjanski, Céza Csáth si Robert Walser", scria Andreas Breitenstein la sfarsitul lui 2003 în Neue Züricher Zeitung, salutand "a doua nastere" a volumului Intamplari in irealitatea imediata.

 

Lui M. Blecher i s-a facut în sfarsit dreptate, concluziona si Harald Hartung în numarul din 3 februarie 2004 al cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung: "In literatura exista uneori si ceea ce se numeste dreptate tarzie, iar o opera disparuta sau uitata este redescoperita. Viata pierduta a unei carti nu poate fi lesne recuperata, iar reabilitarea tarzie nu reuseste de fiecare data. Cat de dificila se arata uneori a fi aceasta recuperare ne demonstreaza cazul evreului roman M. Blecher si al volumului sau Intamplari in irealitatea imediata aparut pentru prima oara în 1936". Dar o singura carte, fie ea si receptata ca eveniment editorial, nu putea sensibiliza definitiv publicul german. Era nevoie de un efort sustinut, de o prezentare larga a personalitatii lui M. Blecher, pe care Ernest Wichner si-a asumat-o pana la capat, cu generozitate si profesionalism. Astfel, la trei ani dupa reeditarea volumului Intamplari in irealitatea imediata, în 2006, avea sa apara în aceeasi colectie, Bibliothek Suhrkamp, un nou volum, romanul Inimi cicatrizate (în traducere: Vernarbte Herzen).

 

 

 

Cine esti dumneata, domnule Blecher?

 

 

 

"Reabilitarea" de care vorbea Harald Hartung, fortand oarecum sensul cuvantului, avea sa aduca în actualitate nu doar o opera, ci si un destin. Intrebarea care îl obsedase mereu pe Blecher ("cine sunt eu?") devenise între timp retorica pentru publicul german, date fiind reactiile entuziaste ale recenzentilor la reeditarea operei: se pregatea astfel terenul pentru o receptare chiar mai profunda decat cea de care a avut parte autorul în Romania. Curiozitatea initiala fusese, între timp, dublata de empatie. In acelasi articol - Pielea mea ciuruita. Calatorie initiatica pe sub calota craniana -, Harald Hartung gasea corespondente si afinitati între proza lui Blecher si marii reprezentanti ai suprarealismului: "Blecher voia sa transpuna în literatura picturile lui Dali, voia sa faca nebunia lor vizibila si reala. Eugen Ionescu a laudat «întamplarile neobisnuite» transmise de aceasta carte. Faima si cariera îi pareau a fi asigurate acestui tanar autor". Avand la îndemana contextul istorico-literar, publicul german putea citi relaxat textul, stia de unde sa-l ia si pe ce raft sa-l aseze. Sa ne amintim: Blecher - care semna în corespondenta privata Max L. sau Marcel, dar ca autor întotdeauna cu initiala M. - s-a nascut în 1909 la Botosani, într-o familie de mici industriasi. Descoperit de Tudor Arghezi, Blecher începe sa publice înca din 1930 schite si aforisme, dar si eseuri despre Blake si Kierkegaard sau traduceri din Guillaume Apollinaire si Richard Aldington. Se îmbolnaveste la 19 ani de tuberculoza osoasa, iar putinii ani de viata care mai urmeaza îi petrece în spitale si sanatorii. La 27 de ani, slabit deja de boala, scrie Intamplari in irealitatea imediata. In 1934 îi apare un volum de poezii, Corp transparent, iar în 1937 publica al doilea roman, Inimi cicatrizate, a carui actiune se desfasoara în Franta, într-un sanatoriu de pe malul Atlanticului. O viata scurta - dar o opera impunatoare.

 

 

 

O sinceritate paralizanta

 

 

 

Blecher studiase un timp medicina la Paris, unde publicase într-o revista condusa de André Breton, asa încat apropierea de mentorul suprarealismului francez a putut provoca numeroase speculatii pe marginea unei posibile influente din partea acestuia. S-a invocat chiar si romanul Nadia al lui Breton (1928) ca sursa de inspiratie pentru Intamplari in irealitatea imediata. La o privire mai atenta, totusi, acuzatia de epigonism nu se sustine, chiar daca afinitati stilistice sau tematice pot fi lesne identificate. Critica germana a preferat sa vada în Blecher un autor original, de o expresivitate rara. Romanul Intamplari in irealitatea imediata a fost denumit de Lothar Müller (Paiata suprarealismului. Cand cel care doarme viseaza patul în care doarme: romanul cutremurator al lui M. Blecher, Intamplari in irealitatea imediata, în:  Süddeutsche Zeitung 57/ 9 martie 2004) "o mica-mare carte a nelinistii".

 

El relua, practic, printr-o formula antologica, verdictul deja anticipat de Harald Hartung în recenzia sa: "proza lui Blecher se dezvaluie lumii asa cum îsi arata si protagonistul pielea sa ciuruita". De ce apelau ambii comentatori la exprimari paradoxale? Poate din motivul ca însasi opera lui Blecher este atat de paradoxala, contradictorie si surprinzatoare, încat nu permite judecati simple. Harald Hartung îsi explica astfel pozitia: "Paradoxul operei lui Blecher este ca nefericirea descrisa atat de sugestiv devine bucuria intelectuala a cititorului". Herta Müller gasea alt motiv pentru relatia deloc comoda între cititor si materia acestui roman: "Probabil ca aceasta carte i-a speriat pe multi", scria ea, "pentru ca vorbeste cu o sinceritate paralizanta".

 

Cum putea o scriere suprarealista sa sperie în asa masura? Lothar Müller ne explica: "Cartea vorbeste despre neliniste, chiar si atunci cand, asa cum se întampla de atatea ori, ea cade prada somnului. Acolo nu-si gaseste catusi de putin linistea. Visele îi sunt bantuite de acel fragment al lui Novalis, conform caruia, atunci cand visam ca visam, am fi de fapt pe punctul de a ne trezi. Dar asteptarea luminoasa a visului în vis îi este refuzata acestei carti. Ultimele pagini ne dezvaluie cel mai înfricosator cosmar. Aici nu apar monstri sau abisuri. Acest cosmar îl lasa doar pe cel adormit sa viseze patul în care s-a cuibarit cu o seara înainte. Nu îi ofera altceva decat somnul lui aievea. Somnul însusi si nu o oarecare nascocire este cosmarul. El atarna de pleoapele si de mainile celui care viseaza, îi împinge înapoi în perna dorinta de trezire, pana cand el se trezeste urland. Si atunci regaseste exact camera pe care o visase în vis. Acum însa senzatia de cosmar a umplut camera luminoasa si transforma realitatea în ceva din care cel tocmai trezit vrea sa fie neaparat trezit. Aceasta realitate, monotonia îl atrage spre ea cu o forta la fel de mare ca visul care se asaza pe pieptul adormitului. Doar întamplator se mai deschide, din cand în cand, o poarta înspre realitate, care îngaduie o perspectiva nestingherita. Despre aceasta este vorba în carte. De aceea se numeste ea Intamplari in irealitatea imediata". Totusi, toate aceste incursiuni într-un oniric monstruos nu cedeaza în fata emotionalului, ci sunt relatate cu luciditate, motiv pentru care Harald Hartung a numit romanul lui Blecher "un roman cerebral", punandu-l alaturi de scrieri precum Plume a lui Henri Michaux sau La nausée a lui Jean-Paul Sartre.

 

 

 

Alt roman, alte afinitati

 

 

 

In 2006, Ernest Wichner propunea spre lectura publicului german un alt roman, Inimi cicatrizate (în traducere: Vernarbte Herzen). Cu aceasta ocazie, criticul si traducatorul german amintea, în postfata cartii, relatia care l-a legat pe autor de Mihail Sebastian, de cel care, din pozitia prietenului plin de compasiune, era nevoit sa se arate permanent contrariat de luciditatea suferindului, de acea "intimitate cu moartea, nu cu o moarte abstracta, nebuloasa, cu termen lung", ci cu "moartea lui, precisa, definita, cunoscuta în detalii, ca un obiect". Tocmai aceasta putere de introspectie aratata de Blecher în confruntarea cu iminenta mortii este pilonul de rezistenta al romanului Inimi cicatrizate, al carui substrat autobiografic asumat da adevarata masura a tragismului sublimat artistic ca într-un strigat surd. Este un aspect asupra caruia critica germana a cazut de acord de la primele recenzii. Georg Diez insista în comentariul sau (Continentul rece, in: Die Zeit, 18 mai 2006) pe detaliile dezarmante ale suferintei individuale: "Inimi cicatrizate este o carte despre boala si singuratate, dar care vorbeste despre soare, vant si departari. s...t Aceasta este limba, acestea sunt imaginile acestei carti. Incercarile la care a fost supus în scurta sa viata i-au permis lui M. Blecher sa se distanteze de sine si sa vorbeasca despre suferinta sa cu o bizara seninatate si cu o franchete aproape brutala. El utilizeaza cuvintele ca pe niste cuie pe care le bate într-un perete, socant si totusi cu o mare naturalete; el descrie stari care produc lungi ecouri, tocmai pentru ca ele apeleaza la cotidian; el lasa sa apara si sa dispara figuri din ceata. Si ceea ce ramane este amintirea - cel mai înfiorator lucru pe care ti l-ai putea dori".

 

Actiunea cartii este simpla: studentul în chimie Emanuel, în varsta de 21 de ani, sufera de tuberculoza osoasa si este internat aproape un an în statiunea franceza Berck, de pe malul Atlanticului, evocand astfel în mare masura situatia proprie a autorului. Avand torsul imobilizat în ghips, Emanuel este nevoit sa-si traiasca destinul în registrul "als ob", cu toate experientele ratate, cu inima cicatrizata, dar cu mintea treaza. Cruzimea povestii îl face pe Hans-Peter Kunisch (Mumia în ghips, în: Süddeutsche Zeitung 169/ 25 iulie 2006) sa afirme: "Nu este o poveste placuta. Este îngrozitor de directa si uneori vesela pana la disperare". Mai tare de inima, Georg Diez insista nu atat pe poveste în sine, cat pe morala ei: "Modul în care descrie Blecher aceasta stingere lenta, întrerupta mereu de încercari disperate de evadare în sentimente si iubire, are ceva atat de existential, încat fiecare propozitie devine o marturie de viata. Ce ne învata Blecher aici este boala ca o scoala a maturizarii". Diez era pesemne atat de impresionat de lectura, încat nu putea trece sub tacere efectul de lunga durata pe care-l avusese asupra lui aceasta carte: "Romanul este uimitor, un clasic plin de prospetime, care arde retina cititorului, care are gust de saruri si clor, care staruie, prin cuvintele sale, în amintire, asemenea unui prieten vechi dintr-o vacanta de vara îndepartata. O vara care înseamna o fuga si un permanent refuz: împotriva timpului care trece, împotriva mortii care ramane".

 

Cum însa întelegerea unei carti depinde, în buna masura, si de asocierea ei cu posibile modele sau de realizarea dimensiunilor intertextuale, comparatia romanului lui Blecher cu etaloanele literaturii universale era inevitabila. De acest lucru a fost constient si Ernest Wichner însusi, care încerca în postfata cartii sa demonteze asocierea cu Muntele vrajit al lui Thomas Mann, facuta de critica romaneasca înca de la prima editie a romanului, în 1937. Lui Wichner i s-au alaturat si alte voci critice din Germania. Astfel, Andreas Breitenstein (O lumina laptoasa. Inimi cicatrizate: romanul lui M. Blecher din taramul mortii, în: Neue Züricher Zeitung 168/ 23 iulie 2006) sesizeaza similitudinile de suprafata ale celor doua romane, dar nu uita sa marcheze si diferentele fundamentale: "Un sanatoriu de la capatul lumii, o societate excentrica de muribunzi, un amestec de disperare existentiala, de decadenta tinereasca si de erotism fatal - într-adevar, nu lipseste deloc impresia de déja-vu. Si totusi, ar fi gresit sa pretindem o anumita epigonalitate a romanului Inimi cicatrizate. Blecher a fost el însusi un participant la dansul macabru pe care Thomas Mann l-a folosit ca un fel de parabola a decaderii burghezimii europene".

 

 

 

Putin strain a ramas mereu baiatul asta...

 

 

 

La o saptamana dupa moartea lui Blecher, Mihail Sebastian nota în de-acum celebrul sau jurnal: "Putin strain a ramas mereu baiatul asta, care, în atrocea lui durere, traia ca într-o alta lume". Daca pana si un prieten apropiat se putea simti uneori exclus din lumea interioara a lui Blecher, atunci e clar ca nici publicul literar, nici critica, uzand de cele mai subtile mijloace de investigatie, nu vor fi reusit niciodata sa patrunda cu totul misterul acelei lumi. Sesizand, totusi, în Inimi cicatrizate, efortul autorului de a mentine, spre deosebire de primul roman, o identitate înca nedestramata, Andreas Breitenstein încearca sa recupereze acele personaje cu rol de cioburi de oglinda, în care se reflecta, nesperat, imaginea lui Blecher si constata: "Acest volum este o încercare - cu pretul unei «inimi cicatrizate» - de pastrare a cumpatului fata de lumea exterioara. Pentru Blecher nu a existat niciodata optiunea unei treziri, ci doar posibilitatea de a jongla cu timpul si cu distantele. Nu întamplator autorul se distanteaza de alter-ego-ul sau Emanuel cu un ton laconic si rece si evita orice încercare de psihologizare. Semnatura lui Blecher este reprezentata alegoric în imaginea Isei, care triseaza la jocul de carti în sanatoriu pentru a castiga zile de viata. Putine romane privesc moartea în ochi cu un asemenea amestec de tandrete si brutalitate".

 

 

 

 

 

GEORG AESCHT

 

Frumoasa seninatate a deziluziei A murit Oskar Pastior, marele poet german din Romania

 

 

 

Angrenajul cultural in genere si literar in speta in care este cuprinsa si prinsa toata suflarea cat de cat creatoare de limba germana se evidentiaza mai ales prin indiferenta: de vrei sau nu sa apartii acestui organism sau mai degraba mecanism, el oricum te ia in posesie, te toaca si te macina pe masura lui. Sunt putini cei care au stiut sa se sustraga, cunoscand si speculand regulile nescrise in asa fel incat sa subziste si sa-si creeze o existenta - si o creatie. Si iata ca un Oskar Pastior, venit din strafunduri transilvane si bucurestene, a stiut si in cele din urma a razbit. Pe cat de triumfatoare ar aparea, pe atat este de amara aceasta constatare.

 

In cele din urma, Academia Germana pentru Limba si Poezie, Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, de la Darmstadt, care se vrea instanta literara de ultima instanta, ii decernase in anul acesta, al 79-lea si ultimul al vietii sale, cea mai de seama distinctie literara germana, Premiul Georg Büchner.

 

"In cele din urma." Foarte probabil ca el, peregrinul nomad in subteranele limbilor si ale poeziei, maestrul dedesubturilor, al ascultarii rezonantelor dintre semn si semnificat, al adulmecarii nuantelor interferente si conotative, sa fi gustat aceasta expresie. La doua saptamani inainte ca acest premiu sa-i fie inmanat in cadru festiv, cu protocoale si lauri de tot soiul, dar mai ales de hartie, tocmai in plin vartej al Targului Cartii de la Frankfurt pe Main, unde urma sa suporte consecintele inaltarii la gradul de vedeta a angrenajului, el s-a indepartat definiv de toate angrenajele lumesti, a plecat dintre noi.

 

Ironia acestei incidente nu este nici o consolare, moartea sa subita, petrecuta in liniste, nu este decat sfarsitul dezolant al ironiei lui Oskar Pastior. Totusi, aceasta moarte nu neaga catusi de putin ironia lui, poezia lui. Usurimea poetica a acestui acrobat liric nu trebuia si nu trebuie niciodata confundata cu usurinta, ea este o calitate dobandita tocmai printr-o confruntare cat se poate de serioasa, ba chiar grava, cu greutatea terestra a vietii.

 

Mare si miraculos a fost si este efectul reconfortant, chiar amuzant, de care s-au bucurat si se vor bucura cititorii acestei poezii, mai ales cei care au avut privilegiul si bucuria, da, bucuria instantanee si tulburatoare de a-l asculta, de a savura amabilitatea si condescendenta, ba chiar dragalasenia lui de crainic cu aer cand dascalesc, cand copilaresc, cand abscons, de a se bucura de modulatiile vocii lui, ce ii va acompania in surdina permanenta ori de cate ori vor reincerca prin lectura proprie magia acestor versuri, a acestor spectacole de sunete si silabe faurite cu "tertipuri" tehnice pe care le etala cu atata seninatate sagalnica.

 

Cand ne explica Oskar Pastior cum a facut si a dichisit el cutare si cutare poezie sau cate un ciclu intreg, elaborat si ticluit, mai ca ne puteam simti cand complici, cand ucenici, dar mai cu seama ne dadeam seama ca a facut-o pentru noi, stiind el bine ca suntem mai neajutorati si ca e bine sa ne ia el de mana sa ne arate incotro ne-ar duce limbajul poeziei, limba transfigurata poetic - daca ne-am asuma libertatea de a o urma. A urmat-o, a urmarit-o el pentru noi, cu noi, ramane numai sa-i dam mana.

 

Joaca si joc, trai si viata - actul poetic la Oskar Pastior a fost si ramane un act de prietenie. Nu sunt oameni care sa-l fi citit, sa-l fi ascultat si care sa nu se fi simtit atinsi prieteneste, miscati omeneste. Bine ar fi sa putem continua aceasta miscare, doar ca fara el o sa ne fie greu, mult mai greu.

 

Astfel luati de mana, ne apropiem tiptil de miezul literaturii bune si ne-ntrebam daca oare nu toti cei pe care-i tot citim si-i tot sarbatorim n-au facut acelasi lucru. Ne uitam prin istoria literaturii, ii gasim intre colegii vechi si noi semeni cat cuprinde, dar gasim si un nucleu de unicitate. El consta tocmai in franchetea rafinata a lui Pastior cu care isi dezvaluie mestesugul, luandu-l martor pe cititor, martor pentru fapta lui de a face limba sa vorbeasca de la sine. Fiecare text, fiecare ansamblu de texte pastioriene are la baza o schema algoritmica, este o ecuatie care consta numai si numai din necunoscute - ce totusi formeaza o ecuatie. Tocmai disciplina severa cu care poetul respecta schema matematic structurata ii da o libertate nebanuita.

 

Pare deplasata asociatia, dar nimic nu-i deplasat cand vine vorba despre Oskar Pastior: si Thomas Mann, mesterul hanseatic al ironiei epice, a recunoscut - comparandu-se cu fratele sau Heinrich - ca el a "binevoit" sa-si confere, sa-si adjudece o "constitutie". La fel si acest poet german din Romania si-a tot legiferat conditiile creatiei, si-a impus cu strictete reguli, transcenzandu-le cu sublima efervescenta verbala. Amandoi sunt grandiosi in virtuozitatea dubiului, a indoielii si ambiguitatii artistice.

 

Cu o diferenta esentiala insa: Thomas Mann crede in rostul de a reprezenta realitatea, lumea, tocmai punand-o in permanenta sub semnul intrebarii, disecand-o si descoperindu-i crapaturile, sciziunile si abisurile. La Oskar Pastior semnul intrebarii sta chiar la inceput, el nu pretinde ca ar vrea sau ar fi in stare de a reprezenta lumea - dar nici nu se resemneaza in aceasta ipostaza. Dimpotriva, el isi construieste poezia tocmai pe baza indoielii, hotarat sa nu abdice de la efortul permanent de a contrazice zadarnicia. Or, aceasta a amprentat si a deformat in asemenea masura limbajul nostru, inchipuit comunicativ, dar de fapt vanitos de gol pe dinauntru, incat poetul se vede dator sa nascoceasca altul, al lui, din care sa se poata adapa fiecare cu cate o inghititura de prospetime.

 

Zbaterea lui impotriva gravitatiei si a gravitatii vietii si mortii omenesti capata astfel un iz senzual, o savoare ce aduce cu placeri erotice. Departe insa de el iluzia ca ar putea ajuta impotriva "celor din urma", departe de el orice iluzie. Acest om nascut in 27 octombrie 1927 la Sibiu a trecut prin toate turbulentele secolului, a fost deportat in Uniunea Sovietica si a suportat samavolnicia stalinista si dictatura comunista, in 1968 preferand cacialmalei comunist-balcanice raceala aseptica a libertatii apusene. In pofida racelii, a rezistat in aceasta libertate, ramanand liber profesionist, ba chiar liber, si incapatanandu-se cu succes sa traiasca din poezie.

 

Resursele ei s-au dovedit inepuizabile. Intr-atata a reusit el sa transfigureze poetic materialul limbilor si graiurilor cu care l-a inzestrat Ardealul si prin care l-au purtat peripetiile istoriei - hat pana pe malul Donului -, incat si mica, dar aleasa comunitate a admiratorilor lui in germanofonie sa poata gusta un vers asiatico-romano-german, un semn din coada ochiului vesnic zambitor, un imperativ amical: "haiku ranitza".

 

Oskar Pastior a plecat. Cu draga inima am vrea sa-i urmam chemarea, sa mai ducem si noi ranita lui poetica, chiar daca el nu ne mai poate lua de mana, sa-l simtim aproape macar cate o bucata din drumul pe care-l mai avem de mers.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Afacerile infernale ale lui Scorsese

 

 

 

The Departed/ Cartita

 

SUA, 2006

 

Regia: Martin Scorsese.

 

Cu: Jack Nicholson, Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Vera Farmiga, Alec Baldwin, Martin Sheen, Mark Wahlberg.

 

Premiera in Romania: 3 noiembrie 2006.

 

 

 

Dupa ce a ratat inca o data Oscarul cu un film (Aviatorul) facut parca ostentativ pentru a lua statueta, Martin Scorsese se intoarce la ce stie sa faca cel mai bine: un thriller despre mafie (cea irlandeza din Boston). Luati Goodfellas/ Baieti buni (1990) si Gangs of New York/ Bandele din New York (2002), doua dintre peliculele "Scorsese trademark", si veti obtine The Departed/ Cartita, un film aclamat de critici, dar si un real succes de box office.

 

 The Departed are la baza Infernal Affairs/ Afaceri infernale, un film din Hong Kong, din 2002, foarte popular la vremea respectiva. Povestea este mina de aur pentru scenarist: un mafiot infiltrat in politie si un politist aflat sub acoperire in sanul mafiei sunt antrenati intr-un joc letal, in care viata fiecaruia dintre ei depinde de deconspirarea celuilalt. Colin Sullivan (Matt Damon) si Billy Costigan (Leonardo DiCaprio) sunt doi tineri abia intrati in politie, dar care au legaturi de nedesfacut cu mafia: in timp ce Sullivan a fost crescut sub aripa gangsterului sef Frank Costello (Jack Nicholson) tocmai pentru a fi spionul acestuia in randurile autoritatilor, Costigan s-a facut politist pentru a scapa de mostenirea familiei sale, acuzata de afaceri necurate. Legaturile de familie il recomanda pe Costigan pentru a se integra, sub acoperire, in echipa lui Costello. De cealalta parte, Sullivan urca in ierarhia politiei, furnizand informatii vitale mafiei. Problemele incep atunci cand ambele echipe isi dau seama ca au cate o "cartita" infiltrata; din acel moment, intre Sullivan si Costigan, care nu se cunosc, se isca o competitie pe viata si pe moarte pentru gasirea spionului din tabara adversa.

 

Scorsese impacheteaza aceasta poveste in scene violente (la fel ca in Goodfellas, niciodata gratuite) si ii adauga suspans cat cuprinde, tintuindu-l pe spectator de scaun. Probabil cea mai buna scena a filmului se imparte intre Costigan si Sullivan, cei doi "tradatori", care au parte de un duel psihologic à la Hitchcock: fiecare il suna, in repetate randuri, pe celalalt, care nu are curaj sa raspunda la mobil. Scena e extraordinar de bine realizata, montajul alert ridicand tensiunea la cote paroxistice. Avem parte, de asemenea, de dialoguri taioase, dar si de replici memorabile - la un moment dat, Costello declama: "Nu vreau sa fiu un produs al mediului din care provin, vreau ca mediul sa fie un produs al meu!".

 

Jack Nicholson face un rol magistral in pielea lui Frank Costello, gangsterul lipsit de scrupule, raul intruchipat, masina de ucis perfecta. Nicholson ia personajul sau diabolic din Vrajitoarele din Eastwick si-l drapeaza cu sadism nedisimulat: intr-una din scene, dupa ce impusca o femeie in cap, ii spune amuzat aghiotantului sau: "Ai vazut ce caraghios a cazut?". Fie ca tortureaza, ucide cu sange rece, isi bate joc de preoti, arunca cu droguri in femei sau manuieste un penis de cauciuc, aproape septuagenarul Jack Nicholson arata o verva de invidiat si demonstreaza ca rolurile negative ii vin manusa.

 

Matt Damon este foarte precis in rolul politistului corupt, desi partitura sa este una riscanta: la fel ca personajul interpretat de el in Talentatul domn Ripley, ne este antipatic de la inceput pana la sfarsit.

 

Insa adevaratul star al acestui film este Leonardo DiCaprio, care reuseste sa dea viata unui Billy Costigan ratacit, rupt intre activitatile criminale in banda lui Costello si viata normala la care a trebuit sa renunte. Probabil ca acesta este cel mai bun rol de adult al lui (DiCaprio a fost extraordinar, ca adolescent, in Whats Eating Gilbert Grape/Blazarea lui Gilbert Grape si The Basketball Diaries/ Jurnalul unui baschetbalist). Leonardo DiCaprio se afla deja la al treilea film sub bagheta lui Scorsese (dupa Aviatorul si Bandele din New York), ce-a de-a patra colaborare fiind deja anuntata pentru 2008, sub forma unei pelicule despre presedintele american Theodore Roosevelt.

 

Nu stim daca Scorsese va lua, in sfarsit, Oscarul cu acest film. Cert este ca, de data asta, nu a mai regizat gandindu-se la Premiile Academiei. Rezultatul? The Departed este poate cel mai bun film al sau din ultima perioada: crud, taios, dar elegant si solid.

 

 

 

 

 

PETRU VAIDA

 

Ratiune si emancipare

 

 

 

 Cartea profesorului Andrei Marga Filosofia lui Habermas (Polirom, 2006), consacrata celui mai reprezentativ filosof german de azi si, poate, unul dintre cei mai mari ganditori contemporani, reprezinta rodul unor preocupari de decenii ale filosofului clujean. Inca din 1985 Andrei Marga publica monografia Actiune si ratiune in conceptia lui Jürgen Habermas - una dintre primele publicate in Europa - si dadea (impreuna cu Walter Roth si Iosif Wolf) prima traducere romaneasca din opera filosofului (Cunoastere si comunicare. Jürgen Habermas, 1983). Monografia de fata este desigur mult mai extinsa decat c ea din 1985, cuprinzand intreaga evolutie de pana acum a cercetarilor lui Habermas.

 

Autorul atrage atentia de la inceput ca in monografia de fata el urmareste, mai presus de toate, expunerea filosofiei lui Habermas si mai putin examinarea (interpretarea) ei, o optiune decisiva care largeste mult sfera cititorilor potentiali, adresandu-se si celor mai putin initiati.

 

Jürgen Habermas a fost, arata Andrei Marga, un "intervenient politic" (politischen Eingreifer). Sistemul sau filosofic complex s-a nascut, inainte de toate, din abordarea problemelor dificile ale societatii actuale. Intr-acestea, filosoful german a mentinut distinctia riguroasa dintre cunoastere si concluziile practice ce se pot deduce din ea.

 

In acelasi timp, Habermas a cautat sa dea o baza cat mai larga filosofiei sale, imbinand, asa cum a observat Ana Pantea in cronica sa consacrata cartii lui Andrei Marga in Romania literara (nr. 23 din 9 iunie 2006), angajamentul public cu eruditia. "Nici un filosof, scrie Andrei Marga, nu a fost promotorul atator controverse cruciale pentru evolutia cunoasterii precum Habermas." Habermas a intrat in controversa cu mai toti filosofii reprezentativi ai contemporaneitatii, germani, dar si englezi, francezi, americani (Heidegger, Gadamer, N. Luhmann, Foucault, Derrida, Richard Rorty, Sloterdijk, Carl Schmitt, Karl Popper). Pe de alta parte, Habermas a apelat la pragmatismul lui Charles Peirce si Dewey pentru construirea teoriei sale a stiintei, realizand o punte intre filosofia europeana si cea americana.

 

In toate controversele Habermas a distins initiativele fertile, elementele care puteau constitui un nou punct de plecare, de momentele socotite de el inacceptabile; in multe cazuri, arata Marga, din aceste controverse Habermas a desprins elemente pe care le-a integrat ulterior propriei sale conceptii.

 

Habermas a procedat si la o valorificare critica a marxismului. El a apreciat relatia stabilita de Marx intre munca ("fortele de productie") si interactiunea sociala ("relatiile de productie"), dar, spune el, Marx a combinat aceste elemente in notiunea nespecifica de "praxis". Habermas a intreprins o "reconstruire a materialismului istoric", tinand seama de noul rol al stiintei si tehnicii; aceasta reconstructie ar implica, dupa Habermas, incorporarea "dimensiunii comunicative ca dimensiune a vietii sociale".

 

Habermas este un continuator al "Scolii de la Frankfurt", dar a adoptat o pozitie critica fata de forma clasica a "teoriei critice" (Adorno, Horkheimer) realizand, arata Andrei Marga, o "cotitura lingvistica" a acestei teorii.

 

Ansamblul filosofiei lui Habermas se infatiseaza ca o expunere sistematica a unei "teorii a societatii in intentie practica", definita, arata Andrei Marga, printr-un "interes emancipator": ea este programatic o "teorie critica". Andrei Marga distinge urmatoarele componente ale sistemului lui Jürgen Habermas: o teorie a societatii actuale, o teorie a stiintei, o metodologie a stiintelor sociale, o noua teorie generala a comunicarii, o reconstructie a filosofiei istoriei, o etica discursiva (o reconstructie a filosofiei morale), o noua teorie a modernitatii, o filosofie a dreptului, a educatiei, a politicii. Desigur ca noi nu vom putea expune aici intregul sistem al filosofiei lui Habermas in toata complexitatea sa: vom desprinde cateva idei esentiale.

 

Filosofia lui Habermas este centrata pe notiunea de comunicare. El distinge "actiunea rationala in raport cu un scop" (zweckrationales Handeln) si "actiunea comunicativa" (Theorie des kommunikativen Handelns, 1981). Habermas arata ca "actiunea rationala in raport cu un scop" (adica alegerea mijloacelor adecvate pentru atingerea unui scop), asa cum se realizeaza, de exemplu, in tehnica, asigura dominatia asupra naturii, dar nu elimina dominatia in cadrul societatii, nu asigura, potrivit formularii lui Andrei Marga, "instituirea unui control luminat al cetatenilor asupra societatii". "Actiunea rationala in raport cu un scop" se desfasoara in anumite relatii, intr-un cadru institutional. Rationalizarea cadrului institutional poate fi realizata numai prin "interactiunera mijlocita simbolic", adica prin comunicare verbala, si anume, prin "eliberarea comunicarii".

 

Esenta criticii lui Habermas fata de reducerea rationalitatii, in spiritul tehnocratismului, la "actiunea rationala in raport cu un scop" consta in faptul ca acest tip de rationalitate asigura numai adecvarea mijloacelor la un scop, dar nu ofera criterii pentru alegerea scopurilor. Or, in timp ce adecvarea mijloacelor la un scop este o problema, in fond, pur logica, alegerea scopului este o problema morala ("practica" in sens kantian) si politica. Dintr-o perspectiva umanista, Habermas defineste calea emanciparii omului prin "discutia publica libera de orice constrangere" cu privire la problemele de interes comun. In aceasta privinta, Habermas se intoarce la traditia cetatii antice, la teoria politica a lui Aristotel.

 

Intemeierea filosofiei lui Habermas pe o baza istorico-filosofica atat de larga permite ca studiul operei ganditorului german, asa cum o prezinta Andrei Marga, sa echivaleze cu o adevarata introducere in intreaga filosofie contemporana.

 

 

 

 Andrei Marga,  Filosofia lui Habermas, Ed. Polirom, 2006

 

 

 

 

 

De la Mihai Viteazul la Mihail Kogalniceanu

 

 

 

 Mihai Viteazul in  efigii-simbol, mesageri ai Spaniei

 

 

 

Spania este legata în constiinta colectiva a romanilor de unele efigii-simbol ale culturii sale, precum: pelerinajele taumaturgice la Santiago de Compostela, extazul mistic al Sfintei Teresa de Ávila ori revelatiile unui San Juan de la Cruz, vitejia probata de el Cid Campeador, nebunia înteleapta a lui Don Quijote de la Mancha, hieratismul lui El Greco, adancul psihologic al lui Francesco de Goya y Lucientes, orizonturile estetico-filosofice deschise de Pablo Picasso, Salvador Dalí ori Antoni Gaudí.

 

 

 

"Lumea Noua" a medicinii

 

 

 

Prin Santiago Ramón y Cajal, el însusi un suflet de artist, se impune o alta dimensiune a spiritului spaniol: cea stiintifica si epistemologica. Ramón y Cajal cucereste o "lume noua" în universul biomedical, odata cu perfectarea metodei de colorare imaginata de Golgi, în 1873: "reactia neagra" (la reazione nera - impregnarea argentica). Aplicand-o pe tesuturi embrionare, sesizeaza individualitatea neuronilor, fundamentand morfologic, în 1888, teoria neuronala, opusa teoriei reticulare.

 

Neuronul - termen propus de Waldeyer în 1891 - este, de acum înainte, indiscutabil, unitatea structurala si functionala a sistemului nervos. Celula nervoasa prezinta dendrite si axoni, iar conducerea influxului nervos este unidirectionala ("polarizarea neuronala"). Între neuroni exista contiguitate sinaptica si nu continuitate anastomotica: este legea contactului pericelular, "sarutul protoplasmatic" (Ramόn y Cajal). Aceasta viziune mai apropiata de adevar a revolutionat neurofiziologia, sadind premisele neurociberneticii, i-a adus recunoasterea, odata cu obtinerea, în 1906, împreuna cu Camillo Golgi, a Premiului Nobel pentru medicina sau fiziologie.

 

 

 

Intermedierea italiana

 

 

 

 "Hispanii, avand un carmaci italian, au scos la iveala Lumea Noua", arata Giovanni Botero. Consacrarea Spaniei a fost, uneori, într-adevar, intermediata de Italia.

 

Astfel, succesul lui Ramόn y Cajal a fost înlesnit de tehnica histologica a lui Camillo Golgi. Genovezul Cristofor Columb (Cristόbal Colόn) a fost pionierul aflarii unor "lumi noi."

 

Roma antica si medieval-renascentista a dirijat, în buna parte, devenirea universului iberic, a carui cunoastere în Tarile Romane s-a produs tot prin mijlocire italiana. In 1766 apare, într-adevar, prima prezentare a Spaniei în scrierile romanesti prin Izvodirea lumii, traducere dupa o cosmografie a lui Giovanni Botero - Le relazioni universali (Roma, 1591).

 

 

 

Imparatii hispanici ai Romei: Traian, Hadrian, Marc Aureliu

 

Dacia Felix, între Traian si Marc Aureliu

 

 

 

Nascut în apropierea Sevillei (Bética, Itálica), Traian, hispanicul, a dat, parca, viata unei profetii a... Sibilei. Punctele de interferenta romano-spaniole încep, probabil, într-adevar, cu Traian - cuceritorul si fondatorul Daciei Romane, împaratul de origine spaniola, perpetuandu-se prin domnia lui Hadrian -, reformatorul si reorganizatorul administrativ al Daciei Romane, însotitorul lui Traian în campaniile din Dacia si urmasul sau la tron, iar, ulterior, prin Marc Aureliu - adeptul unei politici de aparare a frontierei danubiene a Imperiului, preferand retragerea la sud de fluviu, în fata navalirilor barbare.

 

 

 

Spania, continuatoarea Romei

 

 

 

Juan Ramόn de Basterra - scriitor si diplomat, membru al misiunii spaniole în Romania, în primul razboi mondial - aprecia ca: Traian fusese conquistadorul Dunarii, în Orient, precum Hernán Cortes, Pizarro si Almagro fusesera Traianii Lumii Noi, în Occident. "Prin acest destin împlinit, exista o omenire latina de la tarmul Marii Negre pana la malul Pacificului." (La obra de Trajano, Madrid, 1921)

 

 

 

Mitul daco-hispanic: avers si revers

 

 

 

Istoria ne învata ca împaratul Traian, soldatii si colonii romano-hispanici se numara printre stramosii romanilor. Mitul invers ne reveleaza, peste veacuri, ca Zamolxis (Zamolxen), Burebista (Boruista), Decebal (Dorpaneus), Deceneu (Dicineo) si getii (gotii) au fost considerati, în istoriogrfia medievala a Spaniei, stramosii utopici ai spaniolilor. Asa atesta paginile lasate de Iordanes, gotul nascut pe malul Dunarii, Sfantul Isidor de Sevilla (Historia Gothorum), arhiepiscopul Rodrigo Jiménez de Rada - secolul XIII -, care identifica Dacia cu Spania (Historia Gothica), regele Alfons cel Întelept (Alfonso X el Sabio, care ia ca model pe Deceneu - Crόnica General). La fel consemneaza Gonzalo de Hinojosa (secolul al XIV-lea), vorbind despre o a patra întemeiere - "getica" - a Spaniei (George Uscatescu, 1950; Alexandru Busuioceanu, 1952-1954, 1980).

 

In perspectiva acestei "utopii dacice", pestera Cioclovina poate fi privita drept o Altamira a Carpatilor, Transilvania, drept Celtiberia romanilor, iar simbolul rezistentei dacilor nemuritori la Sarmizegetusa se regaseste în simbolul Numanciei (George Uscatescu, 1950; Alexandru Busuioceanu, 1952).

 

 "Namuntia" - (Numancia) spune si traducatorul roman dupa Botero - este un targ cum "n-au fost în lume, care, cu vremi si cu putini oameni au spariat s-au înfrant oastea Ramului"...

 

 

 

Don Hércules

 

Intre Coloanele Gibraltarului si Cazanele Dunarii

 

 

 

Hercule-Herakles, un parinte mitic al spaniolilor, un erou al legendelor carpato-danubiano-pontice, persista în memoria colectiva contemporana a romanilor prin statiunea balneara ce-i poarta numele - Herculane. In acest loc Heracle înca îsi mai revarsa harul sau tamaduitor, asistat de consoarta divina, Iuventas-Hebe, zeita vesnicei tinereti.

 

 

 

Tauromahia - paradigma comportamentala

 

 

 

Din Orient în Occidentul Europei, arhetipurile comportamentale se mentin, se recontureaza din vechea Dacie, leagan al trezirii astrului zilei, pana în Iberia, gradina a hesperidelor, vesperala zare a Apusului de Soare. Înteleasa ca un sacrificiu întemeietor, tauromahia coridei se alatura, astfel, legendei cretane a Minotaurului, iar, în spatiul mioritic, sacrificiului zimbrului "falnic si regal", consacrat drept stema a Moldovei. Mai mult, în afara sangeroasei si curajoasei confruntari a coridei, fruntariile tarii Hispaniei, arata Botero în Cosmografia sa, are conturul unei piei de bou întinse...

 

 

 

Scrierile spaniole

 

 

 

Cercetatorii arhivelor ne asigura ca în doua dintre operele lui Lope de Vega se întalnesc referinte la domnul Tarii Romanesti Mihai Viteazul - dusman de temut al turcilor si fauritor al unirii tuturor romanilor (1600). Iar scrierea lui Juan Lotiquio - La historia de Transilvania y de otras partes de Europa, del año 1620 - este citata de scriitorul Mihai Eminescu pentru a evoca relatiile dintre Mihai Viteazul si Filip al II-lea al Spaniei, monarhul european cel mai puternic al epocii. Ecoul luptei si realizarilor domnitorului valah se observa si în tabloul alegoric al unui anonim francez din secolul al XVII-lea, reprezentandu-l pe Mihai Viteazul. Acelasi adevar îl confirma manuscrisul scrisorii din 9 februarie 1600 a lui Mihai Viteazul adresata regelui Spaniei, Filip al II-lea, anuntandu-si intentia de a ocupa Constantinopolul (Simancas, Arhivele Regale), precum si manuscrisul raportului din 16 aprilie al ambasadorului spaniol la Praga, relatand trecerea lui Mihai Viteazul prin Viena (Simancas, Arhivele Regale).

 

În 1846, scriitorul si omul politic Mihail Kogalniceanu, viitor prim-ministru, devine primul calator roman de rang înalt care viziteaza Spania. Încununand visul, "pohta" lui Mihai Viteazul, Mihail Kogalniceanu a jucat un rol decisiv atat în Unirea Principatelor Romane, la 1859, cat si în înfiintarea Universitatii din Iasi, la 1860, anterior celei din Bucuresti.

 

 

 

Pagina realizata de Gabriela Zafiu

 

(Continuare in numarul viitor)

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

 Pe marginea insemnarilor unui " sceptic mantuit": Mihai Botez

 

 

 

Formula completa, cu valoare de autocaracterizare, a cunoscutului matematician si viitorolog, dizident al regimului Ceausescu intre 1977-1987 (statut prelungit ulterior in exil, pe taram american), apoi ambasador al Romaniei la ONU si la Washington, dupa 89, pana la moartea survenita prematur, in 19951, suna astfel: "insemnarile mele, de sceptic mantuit si de entuziast bine temperat". Impatimit meloman, Mihai Botez stapanea secretul contrapunctului si stia sa inchida in aceeasi fraza elanuri contradictorii, obligate sa se "tempereze" reciproc, fara ca ansamblul sa devina "plat". Dimpotriva, tensiunea era mereu prezenta - probabil si in existenta autorului, osciland intre a se lasa "mantuit" de scepticism sau prin scepticism, ambele posibilitati ramase deschise, am impresia, pana la sfarsitul sau.

 

Le-am descoperit in plina dosariada, cand revarsarea de afecte, de isterie delationista, de calomnie abjecta menita sa produca "victime colaterale", de falsa bravura si tafna moralizatoare care a insotit-o, mai ales in faza incipienta, m-a facut sa le apreciez o data in plus pentru echilibrul cautat cu tot dinadinsul. Ma refer, in primul rand, la Lumea a doua, la Intelectualii din Europa de Est si la Dilemele sperantei. Prima "insemnare" este un studiu conceput de autor intre anii 1979-1981, revizuit in 1982, care a circulat in manuscris in diverse medii, dar nu a vazut lumina tiparului decat postum2. A doua a fost elaborata in 1988 si revazuta in 1992, dupa caderea Cortinei de Fier3. Cea din urma este o colectie din publicistica romaneasca a lui Mihai Botez4, cuprinzand in principal textele scrise de el in 1993 pentru revista, pe atunci debutanta, Dilema, reluate aici sub rubrica ce le-a consacrat, intitulata "Spectatorul bine temperat" - prin analogie cu "Spectatorul angajat" al lui Raymond Aron, cel care a denuntat, in contrapartida la o observatie despre religie a parintelui Capitalului, calitatea de "opiu" a marxismului. Unul dintre cele mai interesante demersuri ale lui Mihai Botez mi se pare, de altfel, tocmai incercarea sa de a regandi imaginea "toxica" a comunismului, sau, mai precis, de "toxina", adica asemuirea acestuia cu un fel de maladie a sufletului si a corpului social (pe care Aron o clasa, e drept, mai restrictiv, la "bolile profesionale" ale intelectualitatii).

 

Mai este inca valabila, in zilele noastre, observatia lui Botez conform careia, in reprezentarea curenta, comunismul fie "este perceput ca o boala (grava ori chiar fatala) ce s-a asezat pe un organism (social, n.m.) sanatos", fie - la cealalta extrema - "ca o mutatie genetica"? Este aspectul la care autorul revine cel mai des in analizele sale, constient de importanta metaforelor care ne ajuta sa aproximam realitati mult prea complexe pentru a fi vizibile cu ochiul liber (de pilda, curentul electric sau unda magnetica, notiuni devenite inteligibile prin comparatia cu fenomene mai familiare noua si mai palpabile, precum curentii de aer sau undele acvatice). In interpretarea si intelegerea teoriilor lui Darwin a avut loc o mini-revolutie cand s-a demonstrat ca acesta isi inchipuia evolutia nu ca pe o dezvoltare arborescenta a speciilor, ci ca pe una de tip "coralifer" - prin analogie, asadar, cu ciclul de existenta al unui coral, si nu al unui pom. O revolutie similara ar putea interveni in domeniul cercetarii dinamicii sociale a tarilor din "lumea a doua", comunista, cuprinzand si intervalul imediat de dinaintea si de dupa iesirea lor din "rosu", daca imaginea comunismului ca boala ar fi corectata, rasturnata, sau inlocuita, argumentat, de altceva. Mihai Botez a anticipat o astfel de bulversare si chiar era pe cale sa o provoace.

 

 

 

Etiologia comunismului

 

 

 

La originea metaforei biologizante "comunism - boala", ca o ironie a sortii, pare sa se afle insasi opera principalului redactor al Manifestului Comunist. Trasand o paralela intre Nietzsche si Marx, intr-un amplu studiu din volumul Prejudecati si judecati (Hasefer, 2002), Ion Ianosi observa faptul ca, in spiritul vremii lor, puternic marcat de ascensiunea stiintelor naturale (cand "biologismul patrunde in stiintele umane si le coloreaza in tonalitati socio-, psiho- si geo- darwiniste"), cei doi ganditori si-au asumat, mai mult sau mai putin constient, o identitate de tamaduitori ai omului modern si ai societatii - conceputa de pe atunci drept un organism suferind, infectat. Urmarind "lumeasca depasire a bolilor lumesti, economice, sociale, religioase, intru insanatosire", Marx a prescris popoarelor avansate din punctul de vedere al dezvoltarii capitaliste - pana la un nivel de la care, in opinia sa, urma autoasfixia - leacul numit "comunism". Acesta era menit, printre altele, sa substituie religia, considerata doar o solutie paliativa, deci capabila sa trateze simptomele bolii, dar nu si sursa lor, dovedindu-se, astfel, ineficace pe termen lung. In acest context, precizeaza Ion Ianosi, atunci cand Marx a definit religia ca "opiu pentru popor", el "nu a avut in vedere pur si simplu otrava, ci anume acea otrava administrata bolnavilor incurabili, care sa le usureze chinul".

 

In primii ani de tranzitie, de dupa 1989, in Romania s-a purtat o apriga controversa intre adeptii asa-zisei terapii economice de soc si adeptii terapiei lente, care sa o salveze de boala etatista. Principala critica pe care Mihai Botez a formulat-o la adresa acestei abordari viza "reprezentarea unei intregi economii moderne, cu marile sale diversitati, printr-un singur organism", in aprecierea sa atat "economiile de comanda comuniste", cat si "cele mixte ori capitaliste de piata" fiind caracterizate de complexitate si de eterogenitate. Caci, oricat ar suna acum de neverosimil, comunismul nu a fost si nu a functionat ca un corp compact. In ciuda centralizarii excesive, "lumea a doua" (in cursa modernizarii) a continut cel putin... doua lumi complementare, a caror relatie complicata, de comunicare, dar si de separare, era asigurata de ceea ce s-a numit "dublul limbaj" - fenomen in care Botez a intrezarit "un subiect esential de cercetari pentru comunismologie", prea putin explorat. Cat despre "mozaicatele" economii postcomuniste, acestea se situau, in opinia sa, si mai "departe de orice comportament organic ori logic". "Iata de ce - scria Mihai Botez in 1993, n.m. -, in locul asocierii economiei comuniste ori postcomuniste cu un singur bolnav, as prefera intelegerea ei ca populatie ai carei membri, diversi, sunt toti atrasi de aceeasi maladie." Autorul recomanda ca, pentru eradicarea acesteia, sa se faca apel "nu la un singur tratament - fie el chirurgical ori medicamentos -, ci la elaborarea unei strategii de insanatosire" (subl. a.), adaptate la diversitatea infatisarilor bolii si a bolnavilor insisi. Aceasta strategie trebuia sa aiba ca obiectiv, pur si simplu, eficienta.

 

 

 

Despre tinerete fara batranete, numai de bine...

 

 

 

Astazi, lupta se da intre cei care vor o terapie preeminent morala de soc - deconspirarea totala, lustratia, pedepsirea vinovatilor etc. - si cei care vor o terapie lenta, care sa ne dea ragazul sa o asimilam, prin deschiderea doar a anumitor dosare (vezi dezbaterea in jurul dosarelor clericilor), acceptarea prescrierii faptelor incriminabile s.a.m.d. Dosarele ne-au focalizat complet atentia, deturnand-o, insa, in mod bizar, de la coruptia din economie, dintr-o multime de domenii, dovada ca inca nu suntem in stare sa tratam, simultan, mai multe probleme, ca nu detinem, nici la ora aceasta, o strategie - sau strategii - de dezvoltare. Abordarea este in continuare unilaterala: prin dosariada se asteapta sa se rezolve toate bataile de cap pe care ni le da trecutul, CNSAS este vazut ca unica institutie pasibila sa ne lumineze - sau sa ne afunde si mai tare in confuzie - cu privire la acelasi trecut. Dorim sa ne vindecam de tarele sale, dar nu il studiem cu seriozitate in scoala, nu intelegem cum functiona sistemul comunist, ne lipsesc o groaza de date si de analize cu privire la epoca postbelica. Dosariada nu poate sa acopere - singura - toate aceste lacune. Nici cercetarile efectuate de specialisti sau de catre institutiile abilitate, cum ar fi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu au cum sa o faca, daca ele nu au difuzare, nu sunt integrate intr-un program de informare sistematica a populatiei, nu ajung la elevi si studenti. Nici presa, cu aplecarea ei spre senzational, nu va face ordine si curatenie in trecut. Acumularea cat mai multor puncte de vedere ar putea, in schimb, sa faca diferenta, adica sa ne ajute sa percepem complexitatea si eterogenitatea obiectului investigatiei, si nu sa simplificam, cum spera unii. O asemenea tentatie nu l-a ocolit nici macar pe Mihai Botez, ea vizand - alta ironie! - tocmai viitorul, care l-a preocupat atat, intruchipat de "tineret": "Iar tineretul, a carui lipsa de experienta sub dictatura devine o calitate - caci nu are a se «dezvata» de reflexele totalitarismului, de care n-a avut timpul a fi contaminat"... - oare?!

 

Dar reactiile noastre in fata "bolnavului" sunt cu mult mai "sanatoase"? Pe bolnavii dovediti ii intampinam cu un amestec de compasiune, teama, superioritate, cand nu ii izolam, ii ocolim, ne luam campii si fugim peste hotare, departe de focarul epidemiei, care inca mai face destule victime. Pe cei nedovediti, dar expusi multa vreme la pericol, ii privim cu suspiciune - pana la urma ne ferim si de ei, ii supunem la tot soiul de teste, ii evaluam extrem de sever, daca nu chiar le aplicam direct "prezumtia de boala". Daca ar mai fi trait, ma tem ca Mihai Botez s-ar fi lovit de neincrederea pe cale de a deveni cronica a colegilor mei de generatie, mai ales ca de ea nu l-au scutit nici fratii de suferinta. Nu stiu notiuni mai apte decat "tineretea" sau "batranetea" sa atraga dupa sine un cortegiu de clisee. Cand au suscitat metafore, ele au inspirat cel mai frumos basm...