Bucurestiul Cultural, nr. 4/2006

Fara Autor | 11.04.2006

Pe aceeași temă

ION VIANU

 

O plimbare pe Strada Matei Caragiale

 

 

 

A trecut catava vreme dupa ce am aflat ca exista, undeva în Bucuresti, o strada Matei Caragiale, pentru a ma hotarî sa fac o plimbare în acel colt îndepartat al orasului nostru.

 

Pornesc la drum, cu domnul Marius, într-o dimineata de primavara nascanda. Parcurg, în toata lungimea ei, Calea 13 Septembrie, pornind de la lungul, tristul maidan de balarii care este parcul Palatului Parlamentului. Plimbarea mea a început "pe cheiul drept al Dambovitei ceva mai sus de Mihai Voda", nu departe de casa "Adevaratilor Arnoteni". Azi nici solul pe care se gasea casa nu mai exista, Dealul Spirii a fost ras, nivelat. Inaintez, ceva mai departe îmi imaginez cum va arata într-un apropiat viitor Catedrala Mantuirii Neamului, alaturi de cei doi mastodonti mai mici, Ministerul Apararii si Hotelul Marriott. Suntem în plina postmodernitate, zic unii. (Adevarat, s-a "deconstruit" masiv, în Puisor). Traversez Soseaua Panduri, Strada Sebastian (da, în amintirea lui Mihail Sebastian!); las în dreapta Cimitirul Ghencea, însufletit, daca pot spune, în acea dimineata de sambata, de multimi venite la parastase. Ma încearca o usoara ispita necrofila, aceea de-a vizita mormantul unui cuplu vestit. (Nu putin a facut el pentru ca orasul sa-si capete forma actuala.) Trecem prin fata stadionului unui club sportiv nu mai putin celebru, închis acum, fiindca gazonul s-a prefacut într-o balta de noroi.

 

Înaintam spre Domnesti. Pe dreapta, blocurile continua, vaste ansambluri socialiste la baza carora s-a însamantat libera întreprindere: magazine de calculatoare, case de amanet, servicii funerare. Pe stanga, zaresc un vag peisaj industrial, catva hale parasite, maidane, ierburi cat omul (ca la Parlament). Pe plan, reperez "drumul Cooperativei", la stanga.

 

Denumirea strazilor din cartier e demna de un inventar suprarealist: Borsec se învecineaza cu Amza Pellea, Alexandru Bocanet cu Ursa Mica, Lavei cu Asachi, Mistretului cu Condorului... Inaintam, la pas. Cu o atentie de arheologi, observam urmele unei vechi pietruiri. Modernizarea a trecut pe aici candva.

 

Domnul Marius negociaza hartoapele.

 

Inainte sa se înfunde drumul - la limita geografica a orasului - ajungem: pe "Strada Matei Caragiale, fosta Constitutiei". Oprim, fotografiez, aproape pios, privit cu suspiciune de trei batrani ce gusta soarele asezati în strada. Pe dreapta, pe stanga, nu numai cocioabe, dar si cateva case noi, cu etaj, cu ornamentatii de stuc ("viata s-a îmbunatatit", cum spunea odata cineva). Tineri, siluete simpatice în blugi, pleaca în oras. Imi închipui ca sunt plini de sperante, iubesc, fac planuri, ar vrea sa-si faca viata aiurea, poate chiar departe de aici. E multa lumina, azi. Ajungem la capatul strazii, de fapt al fundaturii. La urma, zarim si o gospodarie mizerabila, neîmprejmuita, facuta din tabla si carton (sovaim daca e casa sau cort), aruncata de vant, în camp. Locuita de oameni ai unui neam mult îndragit de Pantazi.

 

Un om cu aerul banuitor ma întreaba de ce fotografiez? - Sunt de la ziar. Asta-l linisteste, desi n-ar trebui.

 

Strada Arefu n-are canalizare. A plouat, masina noastra, devenita amfibie, trece prin balti de o adancime nedefinita.

 

Pe un zid cenusiu, o inscriptie cu spray albastru: Isus Vine.

 

Prin Dantelei, revin în Ghencea. Plimbarea s-a terminat. Din nou blocuri, orasul...

 

O batjocura? Razbunarea tarzie împotriva snobului impenitent? - Nu sunt sigur. Nu pura întamplare, ci un destin ar putea sa fie la originea bizarei atribuiri. Da, Mateiu a locuit mult timp în locuri dosnice. Scrisorile catre N.A. Boicescu poarta adrese de mahala: Crangasi-Grant, unde tanarul snob, arivistul fara mijloace, facea foamea, "jecmanit" de mostenire de propriul lui tata; Atelierului 10, langa gara. Ajunge în Popa Rusu într-un moment fast. Mai tarziu, exista acea relatare a lui Al. Bilciurescu despre locuinta din Strada Francmasona, unde proprietarul îi confisca cheia fiindca n-a platit chiria. ("Boema, odioasa, imunda Boema ucide si adesea nu numai la figurat")... In tot acest timp, face planuri, vrea sa ajunga prefect, ministru plenipotentiar... viseaza decoratii, cu atata intensitate încat le si primeste... dar, mai ales, cauta o sotie varstnica si bogata... cu "paraferne", desigur. Si o gaseste. Mateiu reuseste sa aiba ce cautase atata vreme, onorabilitatea, sub forma conditiei mosieresti. Acum are o adresa, demna de el, în Bucuresti: Robert de Flers 9bis.

 

In nici un loc al marturisirilor lui, între atatea orgolii ranite, preschimbate în vanitati, între atatea proiecte nebunesti, odioase pe alocuri, pana la acela de-a jefui (de-a ucide?) pe estetul-escroc, "fanfaron al viciului contra-naturii", Bogdan Pitesti, nu transpare, cred, decat o data (în Jurnal la data de 3 noiembrie 1928) singurul orgoliu care l-ar fi putut mantui - îl si mantuieste - în ochii nostri: talentul.

 

Am început sa citesc Craii... acum cincizeci si cinci de ani. Bucurestii lor nu mai existau, de mult. Ramaneau, totusi, repere. Mai puteam ghici locurile pe unde, printre ulucile din spate ale casei Arnotenilor, "undeva mai sus de Mihai-Voda", se insinua naratorul, ignorand intrarea din strada. Eram si atunci constient ca ma confruntam cu o lume disparuta, din care ramasesera abia cateva urme. Era cu ani buni dupa anii compunerii Crailor.... Atunci cand scrie, Mateiu vorbeste despre un trecut înmormantat, un univers scufundat. Pantazi, Pasadia apartin unei lumi revolute: între momentul cand se desfasoara intriga si cel în care e povestita, a avut loc (la) "fin de lAncien Régime" (în 1916, mai precis, asa cum aminteste în finalul Efemeridelor). Ametitoare coborare în trecut: aventurile Crailor au sensul unei reveniri, unui nostos odiseean, de vreme ce adevaratul început al povestirii urca la epoca trecerii prin oras a trupelor rusesti, în 1877, a unei Pena Corcodusa trezind pasiunea "frumosului Serghe".

 

Plimbarea mea pe Strada Matei Caragiale, dar mai întai marsul de apropiere pe locurile unde nu se mai gaseste nimic din Bucurestii aceia, nici macar pamantul pe care a stat odata decorul, mi-a aparut ca o continuare a acelei mise-en-abîme care e Cartea Crailor: un trecut înfasurat în alte trecuturi... O însirare de regrete, de cautari. Azi, cititor peregrin, contribui la perpetuarea oglindirii în timp. Nu mai exista Bucurestii copilariei mele, nici cei de dupa primul razboi mondial; cu atat mai putin orasul patriarhal de mai nainte; targul doamnelor de odinioara, al Penei, al Sultanei. Azi exista Casa Poporului, creatie "postmoderna"... Plimbarea mea în periferie, la dimensiuni pe care Mateiu n-o putea imagina (el, pentru care orasul se întindea cel mult "din Dusumea în Vitan, din Geagoga în Obor"), adanceste si mai mult perspectiva ametitoare a succedarii evurilor.

 

Revad înaintarea mea: buruienile din Curtea Parlamentului, mastodontii din jur, toate cladite, nu pe ruine... pe un sol nou!... mormantul Ceausestilor... undeva, la marginea marginilor orasului meu, o mahala a mahalalelor lui Mateiu; în marginea ei, o strada, un nume: "Matei Caragiale, scriitor". Un trecut de multe ori ucis, îngropat. In siluetele adolescentilor care se grabesc spre bulevarde, cu speranta de-a parasi pe veci aceste locuri triste, întrevad reînvierea dorintei. De-a trai.

 

Nu încetam sa murim.

 

 

 

P.S. Am consultat editia Mateiu I. Caragiale, Opere, alcatuita de Barbu Cioculescu

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Constantin Toiu, intre fictiunea istorica si romanul retro

 

 

 

La 83 de ani, Constantin Toiu revine în actualitatea editoriala cu un sur­prin­za­tor roman: Istorisirile Signorei Sisi, apa­rut la noua Cartea Romaneasca - o edi­tura care, în acest moment, pare a am­bitiona sa tina cel mai sus stacheta prozei romanesti contemporane. Un titlu sasait, cochet si ironic pentru o în­lan­tuire de "retro-istorisiri" întinse pe durata a opt decenii. Cronici de familie în­crucisate, palimpseste de marturii compilate, colportate, concoctate, co­men­ta­te, amestec savant regizat de docu­ment apocrif, eseu si (meta)fictiune.

 

Autorul este o fericita exceptie în ran­dul prozatorilor de prim-plan ai pe­ri­oa­dei anterioare lui 1989: dintre toti ro­man­cierii "obsedantului deceniu", el a ramas aproape singurul care nu si-a tra­dat, nu si-a abandonat si nu si-a de­gra­dat vocatia narativa, continuand neîn­trerupt sa scrie proza, proza buna: de la bruioane reflexive de colectionar si me­da­lioane eseistico-memorialistice (gaz­dui­te saptamanal în cadrul rubricii din paginile Romaniei literare) pana la con­structii epice de tip romanesc. In vreme ce alti grei ai epocii s-au cheltuit în pro­iecte institutionale (Augustin Buzura), s-au manierizat emfatic pana la ilizibil (Nicolae Breban) ori s-au împotmolit în fun­daturi prozastice pseudo-senza­tio­na­liste (D.R. Popescu, Fanus Neagu s.a.), Constantin Toiu - un scriitor croit, în mod vadit, din alta stofa, fina, veche si cu staif autentic - si-a vazut discret de trea­ba, facand ceea ce stie mai bine: sa istoriseasca si sa reflecteze, cu un zam­bet amuzat, în marginea vietii si a lite­ra­turii, sa comenteze dedesubturile în­se­latoare ale naturii umane si sa de­guste spectacolul vietii marunte din culi­sele uneori tragice, alteori doar pitoresti ale Istoriei mari. Putini îsi amintesc cu adevarat cartile publicate îna­intea Galeriei cu vita salbatica. Vo­lu­mul sau fanion din 1976 ramane însa unul dintre cele mai solide, mai cultivate si mai subtil-polifonice romane de idei ale anilor 70, un roman "politic" cu o importanta componenta retro; si aici, si în romanele ulterioare (de la Obligado, In­sotitorul si Caderea in lume pana la Barbarius) politicul serveste mai curand ca pretext pentru explorari ale aventurii umane în maruntaiele secolului. Con­stan­tin Toiu a fost, dintotdeauna, un prozator scindat între tentatia ro­ma­nului istoric cu acros la actualitate si cu deschideri catre "lumea pierduta" a interbelicului. Personajele sale predi­lec­te nu sunt nici eroi, nici antieroi; sunt in­divizi neobisnuiti ce se comporta dezarmant de firesc. O mostra de poetica per­­sonala ne ofera prozatorul însusi într-un comentariu reprodus pe coperta a patra: "Un roman, daca e roman, fie si de idei, depinde, cum stim, de amanunte, de amanuntul concret, acel resort trecut cu vederea, însa determinant, ce se în­tin­de si se destinde brusc, facand intriga sa pro­paseasca, adeseori cu surprize, pre­cum viata".

 

Exista un personaj real - purtator de cuvant privilegiat al trecutului pre­co­mu­nist si al stilului de viata aferent - care "alimenteaza" memoria narativa a pro­za­torului si traverseaza, în diverse ipos­taze, numeroase scrieri mai vechi sau mai noi ale lui Constantin Toiu: e vorba de spiritualul, simpaticul, cosmopolitul boier Gheorghe Jurgea-Negrilesti, au­to­rul fermecatorului volum memorialistic postum Troica amintirilor (2000). Volu­mul de fata îl aduce în prim-plan; altfel spus, "conu Georgica" da tonul narativ (iar tonul, cum se stie, face muzica...). Proiectia sa fictionala se numeste acum Jenica Negrilis, cel mai bun prieten al avocatului moldovean Dinu Carauteanu (pe numele lui adevarat Alucaruta). Pre­zent ca martor si auditor "tert" în nu­me­roase discutii de culise, el este raison­neur-ul din umbra al cartii, "dispecerul" narativ din fundal, prim-planul e tinut însa de Sisi Ghica ("între Sisi si Jenica Negrilis erau raporturi de clasa vechi, si unul si altul vitregiti, mai exista si o în­credere de alta natura, bazata pe inte­ligenta si umor"). Descendenta stranie a stirpei Ghiculestilor, Sisi este "une femme de tête", nu prea frumoasa, dar in­te­resanta, cultivata si cu o buna înte­le­gere a politicului, artista, profesoara de latina si sotie fidela a lui Dinu Carau­teanu, frate al marii tragediene Eleo­nora Carauteanu. Cea din urma, ex­pa­triata dupa al doilea razboi mondial în Italia, va reveni în tara abia dupa ca­de­rea comunismului, batrana si decrepita. Murind, cenusa îi va fi risipita din eli­cop­ter deasupra fostelor mosii ale Ne­grilisilor (intitulate, sugestiv, Chinuitele si Rusinoasa). E tematizat astfel rolul fe­meii inteligente în urzelile istoriei noastre recente; sub acest aspect, o com­paratie cu dubletul feminin Ivona Scarlat-Vica Delca din Dimineata pier­du­ta de Gabriela Adamesteanu sau cu jurnalul apocrif al adolescentei din Sala de asteptare a lui Bedros Horasangian se impune. Atrasa de partea misterioasa a lu­mii, "signora" Sisi tine un jurnal din care ne sunt oferite nu putine mostre co­mentate, copiaza, cu ortografie moderna, însemnarile vechi ale unui grec, Kos­to­ra­kis (al carui manuscris - con­tinand relatari din timpul primului razboi mon­dial - va fi recuperat dintr-un cufar al fa­miliei Negrilis). Intra în scena si alte "voci" narative, fiecare cu povestile si ver­siunile sale: nepotul plebeu al lui Dinu, apoi Jenica Negrilis si altii; octo­ge­nara, senil-erotizata interpreta a Fedrei lui Racine e prinsa într-un colaj dramatic în care se reflecta propriu-i destin; un notar abject pe nume Sile Rînzei colectioneaza expresii de roman vechi. Un fir epic urmareste istoria prieteniei dintre Dinu Carauteanu - sim­patizant legionar, mort în detentie la Sighet în 1952, si Filip Schechter - un fel de Belu Zilber - evreu comunist paradoxal, intelectualizat si de o noblete au­tentica. Picanteriile micii istorii re­flecta tragediile colective. Sunt prinse în navodul istorisirilor scrise sau "orale" cu­lisele extremei drepte legionare si ale comunismului (sovietic si romanesc), in­cursiuni în arcanele masoneriei si ale ser­viciilor secrete de dinainte si de dupa cele doua razboaie, colaborationismul din timpul ocupatiei germane, dede­sub­turi inavuabile - totul, cu o naturalete sarmanta a relatarii, pe o gama de registre foarte variata, fara stridente, bine tinuta în frau de un regizor expert. Viata e prinsa în pagina ca metaistorie cu voluptati cinice si rafinate peste care pla­neaza melancolia unui vanitas va­ni­tatum.

 

Lumea veche, antebelica sau inter­be­li­ca, Bucurestii si Mangalia turceasca, Ita­lia decadenta sunt pictate într-un delicios stil retro, cu distinctie obosita si ras­fat elegant; imaginile sunt însa radical demitizate, în tonuri plebee: Kos­to­rakis asista, uluit, la mizeria si primitivismul extreme ale saracimii ro­ma­ne primind ajutoare de la armata ame­ricana, declasatii intra pretutindeni în scena, luxul, calmul si voluptatea in­ter­belica sunt desfigurate de mizeria morala (la Paris, de pilda, fetele sarace primesc de-acasa funie ca sa se spanzure în loc sa se prostitueze) etc. etc. Lair de rien, precum în amintirile lui Gh. Jur­gea-Negrilesti, naratorii dau la o parte - cu un zambet complice - "deSous-u­­rile" Istoriei. Sisi trezeste interesul mas­culin al austerului Corneliu Zelea Co­drea­nu, ca si agresiva Ana Pauker de altfel, dorita trupeste inclusiv de vechea protipendada pe care-o atata; anchetata de comunisti dupa arestarea sotului, ace­­easi Sisi e socata de o pata de sos de forma hartii Romaniei Mari; mult mai tarziu, dupa 90, comenteaza cinic - îm­preuna cu Ionut, fiul lui Filip Schechter - sublinierile raposatului Dinu de pe o editie princeps cu dedicatie din Schimbarea la fata a Romaniei, fotocopiata pe computer. Exemplele pot continua. Opt indivizi, unii - urmasii unor te­ne­brosi "actori" interbelici - sunt surprinsi în ipostaza de membri ai unei secte gro­testi (Izbavirea sufletului) dintr-o casa de pe Strada Galati, gravitand pe varii orbite în jurul Eleonorei, a carei de­cre­pi­tudine e zugravita cu un umor negru de gheata.

 

Ar fi oarecum irelevant sa cautam prea multe petice de "modele reale" în al­catuirea personajelor; nu avem de-a face cu un roman cu cheie, nici cu un ro­man istoric, ci cu o metafictiune isto­rio­grafica alcatuita din colaje si împletituri. Cititorii-detectivi sunt îndemnati sa parcurga cele doua volume de Memorii din cand în cand aparute pana în prezent, dar mai ales sa astepte al treilea volum. Haosul si hazardul "întamplarilor" din care se tese, indiferent, destinul nu ex­clud totusi cateva linii care dau coerenta ansamblului: feminitatea (ilustrata de Sisi si cumnata ei, dar si de servitoarele acestora si de alte figuri adiacente) si car­tea ("Sisi, draga Sisi, cartea, cartea e tot ce ne leaga, de fapt!"). De partitura Cartii tin si numeroasele comentarii eseistice (nu neaparat canonice...) despre Biblie sau prezenta, pe multiple paliere (istorico-politice, religioase, fami­liale), a evreilor. Iar numele de fata al lui Sisi da o posibila sugestie privind modelul literar prezent în intertextul vo­lu­mului: scrisorile lui Ion Ghica.

 

Fara portanta simbolica a Galeriei cu vita salbatica (fanata totusi pe anumite portiuni), dar cu nimic mai prejos decat Insotitorul sau Caderea in lume, Istorisirile Signorei Sisi este o lectie de proza oferita de un maestru al genului. Un "sudic" ama­tor de rafinamente narative pipe­rate, un cronicar cu voluptatea senzuala a povestirii si gust pentru reflectia iro­nica în marginea culiselor ignorate ale istoriei ne întampina, ceremonios si firesc, în paginile sale. O carte de sa­vu­rat.

 

 

 

Constantin Toiu, Istorisirile Signorei Sisi, Cartea Romaneasca, 2006

 

 

 

 

 

DOINA PAPP, Premiul UNITER pentru critica teatrala

 

Piese contemporane

 

 

 

Viziuni iberice

 

 

 

De la Antonio Buero Vellejo, Valle Inclan si Alfonso Sastre, dramaturgi frecventati prin deceniile 6, 7 ale se­colului trecut, cunostintele noastre despre teatrul spaniol contemporan n-au cunoscut prea multe ac­tua­li­zari. Si nici nu erau sanse sa se petreaca vreo îm­pros­patare a afisului teatral în acest sens, daca nu s-ar fi pe­trecut un lant de coincidente benefice care-au des­chis dintr-o data perspective noi subiectului. Mai întai, propunerea venita din partea unui cunoscator la fata locului a fenomenului - si am numit-o pe tea­tro­lo­gul Ioana Anghel, care a declansat de la Madrid pro­iec­tul -, apoi ambitiile editoriale ale revistei Teatrul azi, materializate în aparitia unui volum de Teatru con­tem­po­ran spaniol, editat în colectia Dramaturgi de azi cu spri­ji­nul Festivalului de Teatru Contemporan de la Brasov, si, în fine, programul spectacolelor lectura de la Tea­trul ACT, din care criticul Andreea Dumitru, coor­do­na­toa­rea proiectului, a facut un eveniment.

 

Patru din cele sase piese din volum plus un monolog ne­tiparit înca au putut fi urmarite astfel în spectacolele ce au depasit cu mult stadiul de lectura, datorita ti­ne­ri­lor regizori carora le-au fost încredintate si a unor dis­tributii redutabile.

 

Cu Gheorghe Visu, Adrian Titieni, Marius Manole, Ser­ban Pavlu, Doru Ana, Adriana Trandafir, Manuela Ciu­cur si Adriana Titieni, regizorul Alexandru Ber­cea­nu a mijlocit o buna cunoastere a piesei Hamelin de Juan Mayorga, în traducerea Iuliei Buttu. Considerata la Madrid piesa anului, aceasta apartine unui autor la fel de celebru, apreciat pentru incisivitatea lui po­le­mi­ca. Subiectul, delicat si riscant, ne trimite în zona scan­dalurilor cu pedofili, pe care autorul o prizeaza din toate unghiurile posibile - social, psihanalitic, jur­na­listic, juridic. Printr-o structura neasteptata, el in­tro­duce descrieri si comentarii încrucisate, configurand o dezbatere care nu se grabeste sa formuleze concluzii. Sub masca unor banale gesturi filantropice catre o fa­mi­lie nevoiasa, actele suspecte ale învinuitului nu sunt îndeajuns de incriminante, iar argumentele apa­ra­torilor prea putin convingatoare. Ambiguitatea si­tua­tiei da tensiune textului si un suspans politist, la­sand adevarul pe seama dezbaterii publice.

 

Dintr-o cu totul alta arie de preocupari, cea a tea­tru­lui politic explicit, piesa Bolnavii de Antonio Alamo, tra­dusa de Ioana Anghel, este, dupa cum formuleaza au­torul însusi, o reflectie pe tema puterii "în stadiul cel mai pur, puterea golita de continut, puterea ca scop în sine". Bolnavii de putere sunt Hitler, Stalin, Chur­chill si alte cateva nume sonore ale momentului, în si­tua­tii istorice care le definesc spiritul malefic, maladiv, pro­filul de erori umane. Desi nu aflam lucruri noi de­spre aceste personaje care au contribuit la imaginea san­geroasa a secolului XX, curajul de a le imagina în ac­tiune este incontestabil un gest de mare raspundere pentru autor si nu mai putin pentru cei chemati sa le în­truchipeze pe scena. La Teatrul ACT misiunea aceasta le-a revenit actorilor Dorin Andone, Dan Asti­lean, George Mihaita, Constantin Draganescu, Mihai Din­vale, Valentin Teodosiu, Lamia Beligan, Dana Voi­cu si Teodorei Herghelegiu, ca regizoare.

 

Cea mai reflexiva din grupajul de piese spaniole alese apartine unei femei. Tradusa cu titlul Motivele lui Anselmo Fuentes de Luminita Voina Raut, piesa în doua personaje scrisa de Yolanda Pallin a beneficiat de interpretarea nuantata a actorilor Marian Ralea si Mi­hai Calin (regia Cristian Dumitru), care au reusit prin­tr-un joc suplu sa reliefeze o drama a identitatii de esenta pirandelliana, surprinsa în atmosfera plina de frustrari si violenta a lumii moderne. Fragmentele de realitate manipulate de autoare dau impresia unui puzzle, din care razbate profilul unui om ce resimte viata ca pe o primejdie metafizica. Desi oarecum li­vresc, textul a fost încalzit de angajarea în joc a ac­to­rilor.

 

Ultima zi a lecturilor a fost consacrata lui Rodrigo Gar­cia, reprezentant al contestatarilor societatii de con­sum, figura proeminenta a teatrului european con­tem­poran. Cele doua monoloage prezentate, Povestea lui Ronald, clovnul de la McDonalds (regia Alex Mihail) si Agamemnon (regia Cristi Juncu), ilustreaza stilul po­le­mic al controversatului autor, pentru care a face tea­tru înseamna "a încerca sa schimbi putin societatea". Tonul tragi-comic, scriitura moderna care îmbina vio­lenta si poezia, dar mai ales atitudinea anarhista a per­sonajelor s-au regasit în interpretarea tinerilor Pavel Barsan si Gheorghe Ifrim. In Agamemnon acesta din urma a reusit o adevarata performanta, facand vie po­vestirea despre pataniile unei nefericite victime a vie­tii la "standarde civilizate înalte". Am aflat de altfel ca Teatrul ACT s-a hotarat sa preia acest spectacol, pri­ma si cea mai palpabila consecinta a lecturilor din tea­trul spaniol actual, prin care peisajul nostru teatral con­temporan se îmbogateste cu o noua dimensiune.

 

 

 

Megapetrecerea de la Odeon

 

 

 

Sa fie oare vorba doar despre batrani decrepiti în aceas­ta piesa a autoarei maghiare Katalin Thuroczy? Chiar daca ei sunt cei care domina scena în cele mai gro­testi ipostaze, din cand în cand perspectiva se lar­geste si în scena se insinueaza tema fetisului, a de­pen­dentei de un trecut evenimential care nu are întot­deau­na gust de romanta. In decor apare un paun împaiat, iar cele mai aplaudate momente sunt cupletele pe care le intoneaza nostalgic personajele. Printre randuri în­te­legem ca existenta acestor oameni nu mai poate fi re­înviata de nici o revolutie. Ei persevereaza în mod ab­surd într-un trecut apasator, fara nelinisti me­ta­fi­zice.

 

Prin atitudinea ironica a regizorului ai fi tentat sa crezi ca Radu Afrim vrea sa ridiculizeze cu tot di­na­din­sul aceasta lume de fosti care dispare la un moment dat în negura salii. (Ce frumos final ar fi fost acesta!) Dar, dincolo de sarja uneori cam groasa, razbate un zam­bet îngaduitor care l-a facut pe regizor sa gaseasca fie­carui actor o dominanta irezistibila pe canavaua sta­rii sociale din care provine personajul. Dorina La­zar, mustoasa ca de obicei, e o gazda galagioasa, gur­man­da si petrecareata, Virgil Andriescu, un crai la apus cu elanuri erotice neconsumate, masurat spe­cu­la­te de actor. Irina Mazanitis e o doamna cu pene si vor­ba afectata, în nota eleganta a interpretei. Virginia Rogin joaca o cumatra cu ticuri, iar Liana Margineanu e o aparitie cu sex indecis, Constantin Cojocaru, un ire­zis­tibil ramolit sadea, la fel Rodica Mandache, plutind abulic prin scena. Tatiana Iekel e decana de varsta în va­rianta nobila, iar Jeanine Stavarache - vulgaritatea în persoana. Printre ei, palide exemplare ale generatiei ti­nere, Alin Teglas cu gustul lui pentru farse morbide, Crina Muresan, o ciudata nostagica a epocii cu pio­nieri, Ana Maria Moldovan, care ricaneaza încercand sa impuna fara succes libertinismul tinerilor.

 

In spatiile ex-comuniste nostalgia e o tema com­pro­mi­sa si o atitudine condamnabila. Dar în biografia aces­tor oameni? Megapetrecerea de la Odeon nu se de­ci­de în privinta unui raspuns. Sigur, spectacolul înce­pe cu un ritual prelungit al mastilor. Pe parcurs sarcas­mul regizorului se dilueaza însa, degenerand în bas­ca­lie. Unele lungimi si redundanta discursului spectacular de la un moment dat contribuie si ele la efectul de plictiseala. Cu toate acestea, spectacolul va fi, suntem siguri, un succes al stagiunii, mai cu seama datorita performantei actorilor, într-o verva tragi-comica de zile mari.

 

 

 

Lumea lui Peca

 

 

 

Peca Stefan, copilul teribil al teatrului romanesc con­temporan, a scris o piesa "a laméricaine". O poveste esuata de dragoste dintre un prezentator de televiziune si o tanara care-l paraseste determinand ura din titlu. Persifland schemele modului de viata american al unei categorii de marginali cum este si Steve, dar si ale literaturii care le evoca, autorul roman se include cu autoironie în peisaj, introducand în piesa si o sa­vu­roa­sa scena în care apare ca personaj. Daca ar fi sa va povestim ce se întampla cu eroii, n-am avea prea multe de spus. El o întalneste pe ea. Ea îl tachineaza cu aere de printesa. El se îndragosteste. Ea îl paraseste. El e sin­gur si nefericit. Peca reproduce deliberat aceasta sche­ma si tot deliberat tema omului singur de dincolo de ecranul televizorului, transformata si aceasta în cli­seu. De ce a scris atunci aceasta piesa? Un lucru e si­gur. Regizoarea Carmen Vidu si interpretii folosesc prile­jul pentru a face un spectacol foarte dinamic si ori­gi­nal, respirand aerul varstei lor cu nonsalanta si cura­jul specifice. Curaj este mai întai sa mizezi într-un spectacol de teatru mai mult de 50% pe imagine, pe pro­iectie si imagini video, ce-i drept mestesugit con­ce­pute de Ioan Cocan. Actorii joaca la si cu camera, isi pro­iecteaza chipurile pe ecranele televizoarelor am­pla­sa­te în scena, iar în fundal vedem la nesfarsit emi­siu­nea lui Steve. Acest amestec de teatru si film tot mai des întalnit în spectacolele tinerilor tinde sa devina abuziv, adesea în defavoarea teatrului. In ciuda fap­tului ca au de facut fata atator complicatii tehnice, Ma­rius Manole si Adriana Cojocaru sunt adevarati si con­vin­gatori în roluri. Cei doi talentati actori joaca dega­jat, modern, cu economie de mijloace si simt al pauzelor, care e, cum se stie, uneori mai important decat cel al replicii. Fac buna echipa cu ei Iulian Postelnicu, Mihai Cu­ciumeanu, Bogdan Dumitrascu. Scenografia lui Mihai Pacurar foloseste cat se poate de eficient spatiul Sa­lii ArCuB, aglomerand la vedere o recuzita pestrita. Multi tineri vin sa-i vada si sa-i aplaude în aceasta no­ua locatie teatrala a Capitalei.

 

 

 

 Piccolo Teatro  la Bucuresti

 

 

 

Teatrul Bulandra va gazdui la sfarsitul lunii aprilie un eveniment teatral de exceptie: Turneul lui Piccolo Teatro din Milano, cu Arlechinno, sluga la doi stapani de Carlo Goldoni. Spectacolul reia într-o remontare da­to­ra­ta lui Ferruccio Solerri si Stepfano di Luca celebrul spectacol creat de Giorgio Strehler în 1953, în aceeasi con­ceptie, cu acelasi decor al cunoscutului Erzio Frigero si cu acelasi interpret, Ferrucio Solerri, care a dus faima personajului în 40 de tari, îmbracand cos­tu­mul lui Arlechinno de peste 2.000 de ori.

 

Respectand o emotionanta traditie a Teatrului Piccolo din Milano de a pastra vii creatiile funda­men­ta­le ale fondatorului acestui teatru - regizorul de fai­ma internationala Giorgio Strehler -, realizatorii spec­tacolului ne readuc în atentie aceasta opera care a revolutionat teatrul modern. Stilul Strehler aplicat în Arlechinno traditiei commediei dellarte, dar si gan­di­rea moderna asupra lui Goldoni a marelui regizor se ma­nifesta exemplar în acest spectacol-scoala, reluat din generatie în generatie ca un veritabil remember.

 

Opera pe care Strehler a lasat-o mostenire Europei este astfel continuata la Piccolo Teatro, unde, în sala care îi poarta numele, alti maestrii ca Luca Ronconi ve­gheaza la perpetuarea unei faimoase traditii.

 

Ca membru al Uniunii Teatrelor din Europa, fon­da­ta de acelasi Giorgio Strehler în 1992, celebrul tea­tru milanez face acum un gest de mare prietenie fata de Teatrul Bulandra, membru si el al acestei Uniuni, aducand la Bucuresti acest spectacol legendar al is­to­riei teatrului modern. Legendari sunt si interpretii lui, multi dintre ei elevii de odinioara ai lui Giorgio Streh­ler în frunte cu Ferrucio Solerri, care a aniversat de curand 50 de ani de teatru. Rolul va fi dublat de En­ri­co Bonavero. In rolul lui Pantalonne, Giorgio Bon­gio­van­ni, un alt apropiat al lui Strehler.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Rock la scena deschisa

 

 

 

In urma cu cativa ani, publicul roman amator de muzica rock se uita cu jind peste hotare, unde concertele unor nume cunoscute ale genului aveau loc cel putin o data pe luna. In Ungaria, trupele occidentale de rock concertau inca inainte de 1990, iar Bulgaria incepuse si ea sa fie inclusa in turneele europene, ba chiar sa organizeze festivaluri, cu zeci de mii de spectatori. In Romania, daca aveau loc doua concerte de acest fel pe an, ne puteam declara multumiti. Dar iata ca lucrurile par a incepe sa se miste intr-o directie favorabila: in primele 3 luni ale anului, numai in Bucuresti au avut loc doua evenimente de amploare, care au alimentat gustul pentru rock al adolescentilor si au redeschis apetitul pentru concerte al rockerilor trecuti de prima tinerete.

 

 

 

"Bostanii" reinventati

 

 

 

Primul mare concert al anului 2006 a avut loc pe 28 ianuarie, la Sala Po­li­va­len­ta, si i-a avut ca principali pro­ta­go­nisti pe germanii de la Helloween, o trupa pe care nu putinii fani din Ro­ma­nia o asteptau inca din deceniul trecut. Adepti ai unui stil direct, in forta, dar melodios, Helloween fac parte din valul de formatii germane care au facut furori in anii 80, alaturi de Scorpions si Ac­cept. Avand in spate 13 albume de stu­dio, "bostanii" (cum sunt cunoscuti in lu­mea muzicii rock, datorita dovlecilor fo­lositi in logo si pe copertile albumelor) nu a neglijat nici aparitiile live, ade­va­rate mostre de virtuozitate si energie pe scena. In 2006, formatia a intregit tri­logia inceputa in urma cu aproape 20 de ani, cand primele doua parti ale al­bu­mului Keeper of the Seven Keys i-a ridicat, aproape peste noapte, la statutul de sta­ruri rock. Noul Keeper - The Legacy a fost asteptat de fani cu sufletul la gura si s-a bucurat de un succes mult peste as­teptari.

 

Concertul de la Polivalenta, or­ga­ni­zat de Promusic Prod, revista Maximum Rock si Acta Mediacom, a fost deschis de romanii de la Antract, care au reusit doar partial sa incalzeasca o audienta in­­ca zgribulita din cauza gerului de afara. Au urmat slovenii de la Prospect, cu un re­cital mult mai sustinut, la care pu­bli­cul a fost receptiv, poate si din cauza ca trupa a abordat, la un moment dat, frag­mente din piese arhicunoscute ale unor legende rock (Black Sabbath, Iron Mai­den si Dream Theater), cantate in cor cu in­treaga sala. Atractia serii, Helloween au avut un show total, cu o scena de­co­ra­ta cu elemente de pe coperta ultimului album, cu un spectacol impresionant de lu­mini, dar si - nu se putea altfel! - cu doi bostani uriasi postati de o parte si de alta a salii. Germanii au cantat atat pie­se de pe recenta aparitie discografica, cat si hiturile care i-au consacrat si ale ca­ror versuri erau stiute pe dinafara de fa­nii romani. Nu au lipsit momentele co­mice cu care trupa si-a obisnuit audien­tele de-a lungul timpului - solouri de tobe si chitara cantate pe instrumente de jucarie etc. Helloween au demonstrat ca, dupa un sfert de veac de cariera, in­­ca mai conteaza pe o scena rock in care concurenta este acerba. Chiar daca la con­ferinta de presa s-au aratat deranjati de gropile din asfaltul bucurestean, pu­bli­cul i-a facut pe membrii trupei sa ra­ma­na cu amintirea unui spectacol reu­sit in Romania.

 

 

 

Lacrimi suedeze

 

 

 

Daca Helloween au marcat un mo­ment important in muzica rock a anilor 80, suedezii de la Lake of Tears au in­trat in topurile de specialitate in a doua jumatate a anilor 90. In Romania au in­­ceput sa fie cunoscuti odata cu aparitia albumului Headstones, o bijuterie in ma­te­rie de sound gothic, caracteristic tru­pelor nordice. Pe 11 martie, la Sala Agronomia, intr-un concert cu casa in­­chi­sa, suedezii au avut ocazia sa de­monstreze ca Romania merita inclusa in­ circuitul marilor turnee ale trupelor rock. Show-ul a fost deschis de clujenii de la Voices of Silence, o formatie ta­na­ra, dar extrem de apreciata si in Bu­cu­resti, unde concerteaza periodic. Apoi pe scena au urcat "veteranii" de la Ce­le­lalte Cuvinte, electrizand pur si simplu o sala arhiplina, care a cantat cot la cot cu ei. Lake of Tears si-au inceput pro­gra­mul in uralele audientei, cei aproape 2.000 de spectatori insotind trupa intr-o calatorie cu pasaje cand melancolice, cand alerte. Refrene cantate la unison, brichete aprinse si aplauze la scena des­chi­sa au facut ca recitalul Lake of Tears sa fie o reusita incontestabila. Specta­to­rii s-au ales cu un show de zile mari, iar trupa suedeza a avut parte, probabil, de cel mai entuziast public din cariera. O apre­ciere speciala merita organizatorii eve­nimentului, redactorii revistei on­line Metalfan, o mana de oameni entu­ziasti care au reusit sa puna cap la cap ele­mentele unui concert rock de succes.

 

 

 

 

 

VIRGIL SCRIPCARIU

 

Nu mai vreau gri!

 

 

 

Daca ar fi sa aleg o culoare prin care sa definesc ceea ce simt cand ma plimb pe strazile Bucurestiului, aceea ar fi griul. Fara doar si poate, decorul fix al aces­tui oras cuprinde în cea mai mare parte o gama diversa de griuri, de la ce­nu­siul profund al asfaltului pana la albul murdar al multor fatade. Bu­cu­res­tiul nu cere înca pelicula color. In umbra si lumina el se regaseste deplin, buna­oa­ra, la fel ca în pozele de epoca.

 

Daca teoria spune ca imaginea alb-ne­gru fixeaza cel mai bine lucrarile de sculptura, ei bine, monumentele de for pu­blic din Bucuresti se încadreaza per­fect acestui canon. Extrapoland usor sensul strict al cuvantului, as spune ca, din punctul de vedere al monumentului de for public, orasul nostru se afla înca în plin academism. In spatiul bu­cu­res­tean, monumentele, fie ele venerabile cen­tenare, fie inserate recent, sunt aproa­pe invariabil sobre, "la costum", figuri grave... Nu pun la îndoiala va­loa­rea multora din ele si nu cred ca nu mai e loc în oras pentru astfel de monumente. Incerc însa sa imaginez si la Bucuresti o alternativa, un tip de monument mai pu­tin expozitiv, care sa dialogheze mai mult, ceva viu colorat, care sa atraga pri­virea si sa nu fie reclama co­mer­cia­la.

 

Daca ne place înca atat de mult ca Bu­curestiul era numit odata "micul Paris", hai sa mai tragem cu ochiul pe ma­lul Senei si sa ne oprim de asta data nu la Arcul de Triumf, ci la Beaubourg. In 1981, Pierre Boulez, fondator al IRCAM, îi convinge pe doamna Pom­pi­dou si pe Jacques Chirac, pe atunci pri­mar al Parisului, sa sustina un proiect de agrementare a Pietii Stravinski, avan­du-i ca protagonisti pe Jean Tin­guely si Niki de Saint-Phalle. In 1983, se inaugureaza langa Centrul Pompidou Fantana Stravinski, prima fantana mo­der­na a Parisului: un bazin de 0,35x36x 16,5 m, 14 obiecte mobile de aluminiu si po­liester viu colorat, 17 motoare elec­tri­ce de 48 V, masinarii si personaje fan­tas­tice inspirate de muzica com­po­zi­to­ru­lui rus, culoare, apa cu reflexe si sunete.

 

Ceea ce îmi atrage întai atentia în po­vestea Fantanii Stravinski este ideea de agrementare. M-as opri la întelesul prim al notiunii, acela de a face agreabil, pla­cut un spatiu. Exista în Bucuresti ne­nu­marate spatii care ar trebui supuse unor proiecte de agrementare: maidane, spa­tii verzi în paragina, curti interioare, gan­guri, strazi întregi. Arta contem­po­rana este o posibilitate de "agre­men­ta­re". Ea este îndeajuns de lipsita de pre­ten­tii si prejudecati pentru a-si asuma: materiale neconventionale, perisa­bi­li­tate, functionalitate. Revendind la Fan­tana Stravinski, mi se pare minunat acest tip de adresare complexa, care atra­ge neaparat atentia. Nu e doar obiect, e si sunet si miscare, e un or­ga­nism care te captiveaza, e o reala com­pa­nie.

 

Anul acesta, pe tapetul balului ar­hi­tectilor, la sectiunea proiecte a stat si "PUZ - Calea Victoriei, trasee culturale". Incerc sa gandesc agrementarea unui spa­tiu adiacent traseului principal al ve­chii artere, un spatiu verde de cca 400 m2, încadrat de blocuri, la începutul Caii Grivita. Observ plimbandu-ma prin zona ca multe dintre casele vechi aveau în curte fantani arteziene. Din­co­lo de aspectul decorativ, apa este o ne­ce­sitate în Bucurestiul torid. Fixez un ele­ment: apa. Rasfoind într-o zi în man­sar­da de la Carturesti un album cu spatii de joaca pentru copii, ma mir de di­ver­si­tatea si inventivitatea pe care le observ în paginile cartii, în contrast cu ba­na­li­tatea locurilor de acest fel din Bucuresti. Propun pentru locatia din Calea Grivitei un spatiu în care copiii sa poata des­co­peri apa, cu miscarile ei si animalele care o populeaza, pietrele în diverse for­me si texturi. Ansamblul se încadreaza în forma unui peste. Evenimentul vi­zual central este o lucrare de-a mea re­centa, Compozitie cu cal troian, regandita pentru spatiul si tema data. Pe spinarea unui cal troian avand în pantece jucarii, sade un copil în pozitie de zbor. La pi­cioa­rele calului, un balaur redus la starea de jucarie. Prin trompa unui ele­fant curge apa în gura balaurului, fa­can­du-l sa balanseze. Calul sta pe o platforma cu roti care sunt si ele ac­tio­nate de apa. Spre coada pestelui cadru, am mai plantat o morisca, cu pesti mai mici care se învart. Din loc în loc, stalpi sub­tiri care poarta în varf siluete de fapturi marine. Imaginez întreaga arie a pestelui pavata cu pietris de diverse forme si culori si inundata cu un strat subtire de apa. Apoi, poteci de-a lungul perimetrului si spre cele doua puncte de atractie. De jur împrejurul pestelui, plantata iarba si puse bancute, una mai ampla, în forma de caracatita. Si, daca s-ar putea, fatadele celor trei blocuri pic­tate cu pesti si animale marine. Partea de decor parietal si toate animalele ma­ri­ne au fost imaginate de Petruta Bur­cea, colaboratoarea mea. Obiectele ar putea fi realizate în fibra de sticla, un ma­terial usor si nepretentios si nu ar fi gri, asa cum le vedeti în imagine, ci viu co­lorate: rosu, albastru, verde crud, roz, orange, galben.

 

Pentru un Bucuresti al anului 2006, oare visez prea mult?

 

 

 

 

 

BURSCHI GRUDER

 

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944)

 

 

 

De anii petrecuti la liceul evreiesc "Cultura B" imi amin­tesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.

 

Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noas­tra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si cla­se­le erau adapostite in diferite case mici, imprastiate in­tr-un intreg cartier.

 

 Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mir­cea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a so­cietatii "Aurora", de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ar­dea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura fe­restruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Faµon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al ca­rei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si fru­moa­sa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridi­cat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in ho­ho­tele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe "rau­fa­cator", care se rosise ca o sfecla, i-a spus  "Sa nu mai faci" si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!

 

Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cla­dire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina in­­flo­ri­toare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva le­gilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele im­­pras­tiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apar­ta­ment era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.

 

Cladirea in care eram adapostiti fusese o somp­tuoa­sa locuinta. De la peronul de la intrare, unde pro­ba­bil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglin­da de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, de­co­rat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos de­co­rate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau ur­mele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lem­ne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralu­ci­toa­re. Acum devenisera salile noastre de clasa.

 

 Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am in­­­vatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mi­hail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa cla­sei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cati­va profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca ur­mare a unui proces si a unei perioade de detentie in celu­la condamnatilor la moarte, perioada in care cei apro­piati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i sca­pe de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un mo­ment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.

 

Tot acolo am primit primele lectii de educatie se­xua­la. Directorul scolii avea un frate medic si a intro­dus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un "control periodic". Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram stri­gati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in cla­sa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam "nevolnicul ma­du­lar" pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boa­la venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa pe­nibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu ar­gumente din cele mai convingatoare ca materia se­mi­nala are o compozitie la fel de nobila ca cea a cre­ie­ru­lui, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai as­teptam. Profesorul nostru era medic generalist.

 

Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de "der­mato-venerice" cu cabinet, care ne spunea ca stiin­ta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in con­se­cinta, ne sfatuia "sa ne vedem de treaba". Pe cine sa crezi?

 

In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Ma­mu­lari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara des­tinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lun­ga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scan­duri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand tre­ceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care as­teptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sum­bra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bu­cu­resti care fusesera adunati acolo inainte de a fi de­por­tati in Transnistria.

 

In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua fe­res­tre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de ga­tit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin pla­sat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa cla­sa la inaltime.

 

In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor cla­sei noastre impotriva unui tanar profesor de geo­gra­fie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin ma­cu­la­toa­re­le noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut bur­lanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata cla­sa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un acci­dent, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pe­dep­siti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la var­sta aceea parul creste repede.

 

Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al "Patronajului". Pro­gra­mul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a cur­tii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.

 

Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cla­di­rea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am ob­ser­vat in perete o "usa secreta" cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa ga­seas­ca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste ti­nere de varsta noastra, imbracate in port national, lu­crau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs pa­ni­ca, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am spe­riat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mix­te er au un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!

 

Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.

 

La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din stra­da Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata "Victoria Socia­lis­mu­lui", ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noas­tra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin stra­duinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru con­struc­tie.

 

Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul li­ceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.

 

Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a in­­va­tamantului, de dupa 23 august, scoala a fost des­fiin­ta­ta.

 

Dar nu si amintirea ei!

 

 

 

 

 

ANNE MILLER

 

 Centre Nationale  du Livre - o institutie model pentru sprijinirea culturii

 

 

 

Puteti sa imi rezumati, in cateva cuvinte, par­cursul dvs. profesional?

 

Lucrez la CNL doar de un an si ju­ma­ta­te si inainte de a veni aici nu am cu­nos­cut foarte bine lumea cartii. In­sti­tu­tiile publice utilizeaza functionari, iar eu sunt un inalt functionar. Am absolvit Ecole Normale Superieure, cu spe­cia­li­ta­tea istorie. M-am gandit apoi ca mi-ar pla­cea sa fac o munca administrativa, de ges­tiune publica si am intrat in Ecole Nationale dAdministration (ENA). La ab­solvire, am intrat in Ministerul de Fi­nan­te, Directia Buget. Apoi am fost intr-o institutie publica denumita La Réunion des Musées Nationaux, avand multe in­­sar­cinari, indeosebi comerciale, legate de muzee, expozitii. Apoi am lucrat pe pro­­bleme de buget in Ministerul Cul­tu­rii. Nu am avut initial formatia de spe­cia­lista a cartii, astfel incat marile orientari strategice ale CNL sunt date de presedintele CNL. Eu am o munca in­sti­tutionala.

 

Care este statutul Centrului National al Cartii (CNL) si in ce relatie se afla cu Mi­nis­te­rul Culturii?

 

CNL este ceea ce se numeste o in­sti­tu­tie publica administrativa aflata in sprijinul Ministerului Culturii, are deci per­sonalitate morala autonoma, dar gestiunea si politica ei se afla in su­pra­ve­gherea Ministerului Culturii. Nu este subventionat de minister, ci prin in­ter­me­diul a doua impozite, unul pus pe apa­ratura de reproducere (scanere si xe­ro­xuri, cand ies din uzine sau cand sunt importate), celalalt pe cifra de afaceri a edi­torilor. Ambele impozite sunt direct alo­cate CNL. Copiile sunt si ele im­po­zi­ta­te, pentru remunerarea autorilor, dar aceasta este altceva, suma respectiva nu revine la CNL.

 

Sa inteleg ca CNL nu primeste nimic de la bugetul public?

 

Nu avem nici o subventie, dar im­po­zi­tul ne este alocat prin legea votata de de­­putati. Deci se poate spune ca e vorba despre un ban public, dar printr-o di­rec­ta alocare a impozitului.

 

 

 

Salvati libraria independenta

 

 

 

Am vazut ca CNL are multe proiecte, foar­te generoase pentru literati, si nu nu­mai pentru cei din Franta, dar si din alte tari - cum a fost cazul, anul acesta, cu Ro­ma­nia. Beneficiaza CNL si de alte modalitati de finantare? Care sunt beneficiarii?

 

Impozitele alocate noua ajung la cifra de 20-25 milioane de euro, in func­tie de anii mai buni sau mai putin buni. Ele sunt utilizate pentru intregul lant al cartii. Prima veriga a acestui lant este constituita din creatori, adica din au­tori si traducatori. Autorii, indeosebi cei de limba franceza, sunt sustinuti prin burse. Avem si burse pentru scrii­tori de limbi straine, cu conditia ca aces­tia sa fie de mai multi ani rezidenti in Franta si sa aiba carti deja traduse in lim­ba franceza. Majoritatea autorilor pe care ii ajutam sunt francofoni, dar nu nea­parat francezi: este suficient sa scrie in franceza. Aceasta este partea refe­ri­toa­re la autori. In cazul unor proiecte complexe, noi ii ajutam, de asemenea, si pe traducatori: le completam drepturile de autor acordate de editori. Avem si un sis­tem de burse (intre o luna si trei luni) pentru traducatorii straini care traduc li­teratura franceza si care vor sa vina in Fran­ta ca sa isi perfectioneze limba si sa lucreze pe un proiect precis. A doua ve­riga, in lantul cartii, este constituita de editori. Putem da editorilor de limba fran­ceza subventii pentru publicare si, de asemenea, subventii pentru tradu­ce­re: luam in responsabilitatea noastra o par­te din costul traducerii. Putem, de ase­menea, sa-i ajutam pe editorii straini care vor sa traduca in limba lor proprie ope­re literare franceze. Cererea de spri­jin financiar trece prin intermediul edi­to­rilor francezi, dar noi preluam de asemenea si traducerea in limba straina res­pectiva a operelor franceze. Veriga a treia a lantului cartii este formata din librari, carora le acordam o atentie cu to­tul speciala si pe care ii sprijinim in mai multe feluri. Librarii din Franta sunt sprijiniti prin imprumuturi cu dobanda zero, rambursabile in sase ani, daca vor sa isi dezvolte activitatea, sa o mareasca. Avem si un sistem de ajutorare prin sub­ventii pentru librarii care vor sa isi dez­vol­te fondurile tematice. De asemenea, un sistem de subventii pentru librari atunci cand se instaleaza si isi constituie sto­cul. Noi consideram ca libraria in­de­pen­denta este esentiala pentru diver­si­ta­tea creatiei, pentru ca, daca exista nu­mai spatiile mari pentru vanzarea cartilor, aceasta se va face doar dupa o logica economica si nu va mai exista loc pen­tru creatiile cu mic tiraj. De aceea con­sideram librariile esentiale pentru noi. In Franta exista o lege a "pretului unic al cartii" care face parte din dis­po­zi­ti­vul general francez. Dar noi oferim ajutor si librarilor care vand in strai­na­ta­te cartea franceza (fie in librarii fran­ce­ze, fie in raioane dedicate scrierilor fran­ceze), care sunt ajutati prin sub­ven­tio­narea unei parti din cost, pentru a in­­cu­raja difuzarea cartii franceze in strai­na­tate. Bibliotecile reprezinta o alta veriga in lantul cartii. Vrem sa incu­ra­jam bibliotecile pentru a-si putea con­stitui un fond si pentru a avea o politica de diversitate. Evaluam deci calitatea lis­telor de carti care ni se prezinta si pu­tem ajuta bibliotecile sa isi completeze colectiile. Masura aceasta este utila in an­samblul politicii de sprijinire a cartii, pentru ca ii ajuta si pe editori sa isi creasca vanzarea. Si, in fine, noi avem un intreg sistem de ajutoare pentru ma­ni­festari literare in intreaga Franta, pentru ca sa permitem publicului sa ii in­­­talneasca pe autori si pentru a permite librarilor sa se asocieze acestor ma­ni­fes­tari si sa isi poata vinde cartile.

 

 

 

 Belles Etrangères , Lire en fête - evenimentele noastre

 

 

 

Este un sprijin bine structurat. Mai exis­ta ceva in afara lui?

 

Este un sistem foarte coerent. Pe langa toate acestea, mai exista eve­ni­men­tele pe care le organizam noi insine, de pilda Belles Etrangères - o com­ple­tare fireasca a ajutorului acordat de noi pentru traducerea operelor straine. Stiti principiul de la Belles Etrangères: noi alegem o tara anume, dupa un pro­ces informal care poate integra o so­li­ci­tare a unei tari straine sau o consultare cu editori, stiind ca noi privilegiem des­co­perirea literaturilor putin cunoscute in­ Franta. Cu ajutorul unui expert spe­cia­list in literatura acelei tari sunt se­lectionati 12 autori si sunt invitati sa in­­talneasca pu­blicul francez in peste 30 de orase, pentru a face mai bine cunoscuta o literatura straina. Mai organizam, intotdeauna, in luna oc­tom­brie, o mare sarbatoare a cartii, nu­mite Lire en fête, o foarte buna infor­ma­tie despre carte, chemam toate aso­cia­tii­le, librariile, bibliotecile sa se mo­bi­li­zeze ca sa organizeze diferite evenimente si, pe unele (nu pe toate), le subventionam: din 4.000 de astfel de evenimente, sub­ven­tionam cam 150. Dar cream aceasta mis­care, a unei sarbatori a cartii in oc­tom­brie. Mai organizam si sosirea autorilor straini la Salonul Cartii de la Paris (de acesta se ocupa Sindicatul Na­tio­nal al Editorilor). Dar sosirea auto­ri­lor este un eveniment-far, anul trecut au fost invitati scriitorii rusi. Noi orga­ni­zam sosirea scriitorilor si negociem in­vi­tatilor lista cu tara respectiva.

 

Atunci cand, pentru Belles Etran­gères, noi hotaram in totalitate lista in­vi­tatilor, pentru ca noi suntem fi­nan­ta­ torii, 100% (fireste, ne consultam, dar nu avem de ce negocia lista), in schimb, in ceea ce priveste Salon du Livre, este vorba de o co-finantare cu tara res­pec­ti­va, de aceea negociem lista si apoi ne ocu­pam de sosirea scriitorilor, de ho­te­luri, de organizarea dezbaterilor, de ga­sirea temelor, a moderatorilor. Acestea sunt cele trei evenimente mari pe care le facem in fiecare an. Pentru rest, este vorba despre subventionare. Dar uneori suntem direct operatori.

 

 

 

Plata traducerilor dificile

 

 

 

Ce conditii trebuie sa indeplineasca tra­du­catorii care vor sa beneficieze de burse? Din cate stiu, au nevoie de un contract cu o edi­tura pentru traducerea unei scrieri in lim­ba franceza.

 

Am inceput prin a ajuta traducatori care aveau un proiect personal. Ne-am dat seama dupa o vreme, insa, ca este un ajutor ambiguu, pentru ca uneori tra­du­catorul isi realiza proiectul, dar nu reusea sa gaseasca editor. Se putea in­­tampla si ca un alt traducator sa faca ace­easi traducere, sa reuseasca sa isi ga­seas­ca editor si, in final, sa fie publicata tra­ducerea nesprijinita de CNL. Se mai in­tampla si ca traducatorul sa nu ne spu­na ca el avea deja un contract cu un edi­tor, deci ajungea sa fie platit de doua ori, iar bursele erau destul de mari. Ca sa limpezim lucrurile, am schimbat sis­te­mul si acum completam drepturile de traducere platite de editor. Prima con­di­tie este ca opera respectiva sa fie foarte in­teresanta, a doua este calitatea tra­du­cerii. Vreau sa mai mentionez ca edi­to­rul trebuie sa faca un efort si sa-l pla­teasca decent pe traducator: adica nu se pune problema ca CNL sa se substituie editorului pentru plata traducatorului. Trebuie ca remunerarea traducatorului sa fie corecta, ceea ce in Franta in­­seam­na 17-18 euro pe pagina de 1.500 sem­ne. Din 2006, suma minima pe pa­gi­na va fi de 20 euro. In fine, conditia esen­tiala este ca opera respectiva sa prezinte un grad de dificultate: pentru o lucrare simpla este suficient ca un tra­du­cator sa fie platit cu 20 euro pagina.

 

 

 

O pauza de scris pentru scriitorii afirmati cu (macar) o carte

 

 

 

Vorbiti-ne va rog acum despre conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un scrii­tor ca sa aiba sustinerea financiara a CNL.

 

Este important sa spun de la inceput ca CNL nu isi asuma rolul de a descoperi ta­lente sau de a acorda premii. Talentele sunt descoperite de editori. Dupa ce un au­tor a fost recunoscut de un editor, adi­ca a fost publicat, se considera ca el tre­buie sa aiba o sansa de a gasi timp liber pentru scris. Deseori scriitorii sunt siliti sa aiba o a doua activitate "ali­men­tara" ca sa poata trai, putini sunt cei care, in Franta sau oriunde altundeva in lume, pot trai doar din drepturile lor de autor. De aceea au alte activitati si scriu li­teratura doar seara, in weekend etc. Con­sideram ca este nevoie ca ei sa faca din cand in cand o pauza ca sa scrie, iar noi sa le compensam salariul pe care ei il pierd. Fireste ca nu ne gandim sa ii in­­tretinem pe viata pentru ca ei sa scrie. Ideea este doar ca uneori scriitorii au ne­voie de o pauza, iar criteriul este ca sa fi pu­blicat pana atunci macar o carte. Im­por­tant: nu o carte platita de ei edi­to­rului. Exista deja foarte multi scriitori si nu ne putem permite sa ajutam orice persoana care viseaza sa scrie. Aici in­tervine rolul editorului, care primeste ma­nuscrise si descopera talente. Scrii­to­rii pe care noi ii ajutam nu au ajuns tot­deauna celebri, dar trebuie sa fi publicat ceva inainte. O alta conditie pentru a primi aceasta bursa este ca ei sa aiba un proiect de scris. Nu le cerem un plan exact, fireste, dar totusi vrem sa aflam unde vrea autorul sa ajunga cu ceea ce scrie - in oricare domeniu, roman, poe­zie, stiinte umane, banda desenata, li­te­ra­tura pentru copii, carte de istorie, de filozofie, de psihologie, de stiinta, eseu de­spre arta.

 

Cum faceti alegerea beneficiarilor, pen­tru ca deduc ca sunt destul de multe ce­reri?

 

Avem comisii specializate care exa­mi­neaza candidaturile de autori, de tra­du­catori, de editori (care vor sa pri­measca sprijin pentru publicare sau traducere), in cursul unei sesiuni care du­reaza o zi intreaga, de trei ori pe an. Mai trebuie sa adaug ca noi ajutam, de ase­menea, si publicatii. Comisiile de spe­cialisti vad tot ce exista in domeniul res­pectiv - sunt asadar vreo 15 comisii pentru domeniile deja enumerate, dar si pentru altele, de pilda, literatura cla­si­ca, stiinte umane, literatura stiintifica, tehnica etc. Exista o comisie speciala pentru sprijinirea editorilor straini. Exis­ta si o comisie speciala care acorda aju­tor editorilor straini care doresc sa pu­blice traduceri din limba franceza in lim­ba respectiva.

 

Comisiile sunt fixe ori membrii lor sunt schimbati in fiecare an? Participarea la aceste comisii este remunerata?

 

Comisiile sunt compuse din membri nu­miti pe 3 ani, cu un presedinte ales, de asemenea, pe 3 ani. Ei sunt voluntari, con­sidera interesant sa lucreze in co­mi­sii si le place sa-i ajute pe autori si pro­iec­tele lor. Se cere un raport de lectura pen­tru fiecare autor si pentru fiecare carte. Membrii comisiilor nu sunt platiti pen­tru sedintele la care asista, dar li se cer in genere rapoarte de lectura care sunt platite.

 

Ati amintit ca CNL sprijina financiar si pu­blicatii. Ce ajutor se da unei reviste?

 

Sunt sprijinite publicatii din toate do­meniile, prin asa-numitul "ajutor pen­tru dezvoltare"; in realitate este insa un aju­tor pentru functionare. In fiecare an, revistele pot cere un ajutor si in fiecare an se constata daca revista si-a pastrat ni­velul calitativ inalt. In functie de asta, este sau nu ajutata. Chiar in acest mo­ment avem in vedere ajutorul dat re­vis­te­lor, pentru ca ne-am dat seama de une­le probleme. Practic, s-a intrat intr-un fel de rutina, cu cam acelasi dosare in fie­­care an si subventionarea lor, mai mult sau mai putin automata. S-au des­co­perit lucruri ciudate, de pilda pu­bli­ca­tii care aveau excedent financiar, dar ce­reau totusi o subventionare. Intr-ade­var, sunt publicatii foarte bune, dar e cazul sa le subventionam daca ele au ex­ce­dent financiar? Nu neaparat. Atunci s-a ivit ideea ca poate nu ar trebui ca ele sa fie subventionate in fiecare an, dar ar putea fi, din cand in cand, finantat un proiect al lor de dezvoltare. Apoi sunt sub­ventionate publicatii simpatice, dar nu de o calitate foarte inalta. Dar noi, aici, la CNL, suntem o institutie de ex­ce­lenta, vrem sa ajutam proiecte de inalta calitate, suntem foarte selectivi in pri­vinta autorilor sprijiniti (cam 30-40% dintre dosarele de autori primite sunt se­lectionate, ceea ce nu reprezinta prea mult) si a editorilor (subventionati in proportie de 65-70%). La aceste ca­te­gorii operam o selectie foarte mare, dar in privinta publicatiilor suntem mai in­dul­genti; poate ne vom mari exigentele. De asemenea, exista o tendinta de a spri­jini publicatiile foarte specializate, re­vis­te de cercetare, dar Ministerul Cul­tu­rii este altceva decat Ministerul Cercetarii. Din pacate, Ministerul Cercetarii pri­mes­te tot mai putini bani si atunci re­vistele respective vin la noi, dar este normal? Nu neaparat. CNL ajuta finan­ciar in jur de 500 de reviste care apar in limba franceza si care au un minimum de difuzare in Franta.

 

Am fost foarte impresionata, si de altfel si alti colegi ai mei din grupul de scriitori ro­mani invitati la Belles Etrangères, de pro­fe­sionalismul librarilor francezi, de ca­li­tatea lor intelectuala. Lectura unora dintre ei nu difera cu nimic de lectura unor jur­na­listi literari (exista chiar si o revista a libra­ri­lor, Pages des Libraires).

 

Aveti dreptate, in Franta este o ade­va­rata traditie a librarilor de inalta ca­litate. Legea pretului unic al cartii, vo­tata in 1981, conform careia exista un pret fix, cel imprimat pe carte, si nu se poate vinde cu un pret mai mare, a contribuit la salvarea acestei traditii. Nu poti sa cobori pretul mai jos de 5%, o re­ducere pe care librarii o practica pentru clientii lor fideli. Deci platesti la fel cartea intr-o mica librarie sau intr-un supermarket. Si astfel au fost salvati li­brarii, care deseori sunt oameni pasio­nati de carte. Dar trebuie sa privim ade­varul in fata, libraria independenta este foarte amenintata. Exista in primul rand marile suprafete, gen FNAC, unde de asemenea exista multi librari buni, se pastreaza aceasta cultura a librarului fran­cez traditional. Amenintarea mai mare vine de la hipermarketurile unde ra­ionul de apa minerala se afla langa ra­ionul de carte care vinde best-seller-uri. Librarii pot face oferte originale de carte, dar au nevoie sa vanda si Harry Potter si Codul lui Da Vinci ca sa su­pra­vie­tuiasca. Un alt pericol pentru librari rezida si in chiriile foarte mari pentru locatiile centrale. Asa ca trebuie sa ii omagiem pe librari pentru ca sunt inca in viata, unii dintre ei castiga destul de pu­tin, fac ceea ce fac doar din pasiune. De aceea, CNL are si o politica de aju­to­ra­re a lor. Acum zece ani, in Franta mai erau retele de vanzatori de discuri care vindeau lucruri extraordinare, dar pen­tru ca nu exista un pret unic pentru dis­curi, ei au disparut de peste tot din cen­tru. Librarii au multe probleme care sunt tratate la nivelul Directiei pentru Carte si Lectura din conducerea Minis­te­ru­lui Culturii. Benoit Ivert, presedintele CNL, asadar al unei institutii autonome, este si directorul Directiei de Carte si Lectura din Ministerul Culturii. Aceasta ii permite sa aiba o viziune coerenta a politicii sale in privinta reglementarilor privind cartea, constructia bibliotecilor, po­litica lecturilor publice, politica pa­tri­mo­niului scris - toate acestea se fac in cadrul Ministerului Culturii. Dar el este totodata si presedintele CNL, care are acest sistem de sprijinire a "lantului car­tii". Aceasta cumulare de functii s-a stabilit de la crearea Directiei Cartii, nu e foarte frecventa in administratie, dar pen­tru noi este foarte utila.

 

 

 

 Subventionarea Casei Scriitorilor

 

 

 

Exista o subventionare a bibliotecilor daca ele cumpara carti ale anumitor au­tori? Este aceasta o modalitate de a creste tirajele cartilor unor autori buni, dar a caror literatura nu este ceruta de un public mare? Cum isi constituie bibliotecile pa­tri­mo­niul?

 

De obicei, bibliotecile sunt subor­do­na­te colectivitatilor locale, munici­pali­tatilor, care au o politica total autonoma. Bibliotecilor li se da din partea CNL un sprijin in plus pentru a le determina sa aiba o politica mai indrazneata in cum­pararea cartii, dar sunt biblioteci care fac acest lucru fara incitarea noastra. In Franta putem vorbi si despre inalta calitate a bibliotecarilor, alaturi de inal­ta calitate a librarilor. Sunt oameni foar­te atenti cu responsabilitatea lor de a-i ajuta pe cititori sa descopere cartile va­lo­roase din toate domeniile. Dar ei tre­buie, de asemenea, sa raspunda cereri­lor. Ei trebuie sa armonizeze dorinta proprie de a oferi lectorilor carti cat mai va­riate si valoroase si nevoia de a ras­pun­de cererilor publicului. Politica lor de achizitii este total autonoma, noi le fa­cem propuneri facultative ca sa-si ela­boreze un proiect mai indraznet de achi­zitii.

 

CNL subventioneaza si La Maison des Ecrivains?

 

La Maison des Ecrivains este o aso­ciatie pe care noi o subventionam destul de mult, ca de altfel si pe alte asociatii aflate in serviciul public. De obicei noi subventionam proiecte, dar pentru La Maison des Ecrivains facem o exceptie, ii subventionam functionarea - cam ju­ma­tate din bugetul ei este finantat de CNL. Ei sunt locatarii nostri, se vor muta curand, dar vor beneficia de ace­lasi sprijin din partea noastra, pentru ca asociatia aceasta este importanta ca loc de intalnire dintre scriitori. Inter­me­diind prezenta scriitorilor in scoli si universitati, ea este in legatura si cu Ministerul Culturii, oferindu-i acestuia po­sibilitatea de a avea un fisier de scriitori disponibili pentru aceste inter­ventii in scoli si primind din partea Directiei Cartii din Ministerul Culturii un sprijin financiar.

 

 Cine ii sprijina financiar pe scriitorii aflati in dificultate?

 

CNL are posibilitatea de a-i sprijini financiar pe scriitorii aflati in mare dificultate. Cand CNL a fost creat, in 1930, apoi recreat in 1946, scopul sau a fost de a acorda ajutoare sociale pentru scriitori. In timp, aceste ajutoare sociale ale CNL au devenit marginale, fiind in­­locuite cu ajutoare specifice pentru pro­iectul intregului lant al cartii. Dar, in acea epoca de inceput, in Franta nu exis­ta o securitate sociala generala. Mai exis­ta un organism, La Societé des Gens de Lettre, care de asemenea acorda aju­toa­re de urgenta anumitor scriitori.

 

 

 

Bursa Cioran

 

 

 

In incheiere as vrea sa imi spuneti ca­teva cuvinte despre "Bursa Cioran" acor­data prin intermediul CNL.

 

Cioran a fost foarte recunoscator fata de Franta. El si-a lasat drepturile lui Simone Boué, cerandu-i prin tes­ta­ment sa fie acordate apoi unei institutii care sa instituie o "Bursa Cioran" pentru autorii de eseuri. Iar Simone Boué a la­sat prin testament drepturile de autor CNL ca sa organizeze o bursa, atata timp cat vor exista drepturi de autor pentru opera sa. Noi acordam in fiecare an "Bursa Cioran", aproximativ 18.000 de euro. Nu este un premiu, este o bursa, data pe un proiect, ca sa permita unui autor sa scrie un eseu. Exista o comisie fixata prin testamentul lui Simone Boué, ea s-a gandit la toate. CNL este in­­sarcinat si cu apararea dreptului moral asu­pra operei lui Cioran. Cum stiti, el a scris in tinerete niste texte pe care nu le-ar fi vrut retiparite si a interzis tot­deauna publicarea acestor texte in Franta. CNL vegheaza (inclusiv in­ten­tand procese) pentru ca aceste texte, re­pudiate de Cioran, sa nu fie publicate.

 

 

 

Paris, decembrie 2005

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

FRANCA TIBERTO

 

O Europa sau mai multe?

 

 

 

Intrucat se considera ca nasterea Europei coincide cu încoronarea regelui Carol cel Mare la Roma, se poa­te sustine, destul de plauzibil, ca Europa culturala n-a fost niciodata mai unita ca in secolele al XII-lea si al XIII-lea.

 

Aceasta idee, sustinuta si de cele mai recente cer­ce­tari istorice, demonteaza prejudecata privitoare la na­tura Evului Mediu si ne ofera un standard de com­pa­ra­tie atunci cand discutam radacinile culturii europene. Dar daca dorim sa dezbatem gradul de unitate al Eu­ropei de astazi si drumul pe care ar trebui (sau ne-am dori sa putem) sa-l urmam pentru a ii intari identitatea cul­turala, ne aflam in fata unor probleme si optiuni foarte dificile.

 

In fapt, un proiect de unificare ce ar trece dincolo de problemele strict tehnice si monetare pune in dis­cu­tie, implicit sau explicit, extraordinara complexitate a unei culturi care, nascuta din combinarea a mai multe cul­turi, a cunoscut, in diverse locuri si timpuri, mo­men­te de maretie sau de declin. Istoria culturii euro­pene include, evident, momente de fragmentare si uni­tate, ambele dureroase intr-o masura mai mare sau mai mica. Indiferent de sentinta pe care o emitem in pri­vinta timpurilor noastre, stim bine ca nu putem in­­toarce roata timpului pentru a invoca sau inventa ima­ginea unei unitati care, desi conditionata de trecut, ar pu­tea fi usor redusa la o intoarcere la trecut.

 

Riscam totusi sa ne imaginam o realitate pe care sa n-o putem crea sau sa ne refugiem intr-o aparare ste­rila a unui lucru trecut, ce nu poate fi readus la viata in situatii complet noi.

 

Este evident ca un englez, un grec sau un polonez, cu experiente istorice diferite, din punct de vedere atat re­ligios, cat si secular (umanismul, Epoca Luminilor, progresul tehnologic), nu interpreteaza cultura in func­tie de aceiasi parametri.

 

Adoptarea unei perspective nationale influenteaza identificarea unei "epoci de aur", considerata astfel de anumite persoane intr-un anumit moment al istoriei; mai mult, insa, aceasta poate afecta valoarea atribuita chiar conceptului de unitate, derivat fie prin optiune de­mocratica, fie prin impunere violenta.

 

Fie ca ne intoarcem in timp, fie ca gandim raspunsul por­nind de la premiza unui melting pot modern, istoria lunga si tulbure a continentului ni se infatiseaza ca un mozaic eterogen si problematic.

 

Unii ar putea insista ca, fara contributia clasica, greco-romana, sau chiar fara contributia anterioara a cul­turilor mesopotamiene, ideea unei culturi europene este subreda din start. Altii, pe buna dreptate, ar pu­tea sustine ca, fara contributia Islamului medieval sau a Reformei protestante, Europa, asa cu o cunoas­tem, nici n-ar fi existat. In plus, pare inevitabil faptul ca, dincolo de marile procese de globalizare care se des­fa­soara astazi si dincolo de puterea economiilor ex­tra­eu­ropene, orice incercare de a oferi o imagine a culturii europene ar da apa la moara temerilor de a ne trezi pe un continent in plina criza, incapabil sa faca fata pro­vo­carilor prezentului, tocmai din cauza lipsei de coeziune interna. Pluralismul democratic nu poate obli­tera complet tendinta culturilor nationale de a per­petua vechi prejudecati si de a accentua atitudinile de­fensive si izolationiste.

 

Cea mai convingatoare perspectiva in abordarea cul­turii europene actuale este probabil cea dialectica si incluziva, cea care a predominat dupa al doilea raz­boi mondial sau dupa decolonizare si caderea regi­mu­rilor totalitare.

 

De atunci, Europa a insistat sa isi puna in discutie uni­tatea si, mai specific, ideea de comunitate care nu im­plica disolutia diverselor culturi nationale care o com­pun. Aceasta este ideea, ilustrata, de exemplu, de Edgar Morin, a unui mozaic de popoare care se pot mandri atat cu niste culturi diverse, cat si cu radacini comune: distinctia intre cultura europeana si culturile eu­ropene poate deveni riscanta atunci cand nu exista o conditionare rodnica si reciproca intre singular si plu­ral.

 

Unitatea culturii europene nu este un dat care poa­te fi atestat birocratic, ci un proiect care trebuie sa-si puna mereu in discutie performanta si tinta finala. Mai mult, acest model dinamic, policentric isi ofera cel mai convingator raspuns viziunii catastrofice a ce­lor care, in mijlocul unei lumi in schimbare, sunt inca­pa­bili sa se elibereze de idea unui "declin al Occidentului" si subapreciaza enormul potential al cul­turii europene. Evident, nu avem un panaceu 100% ga­ran­tat de oferit si nici nu putem modifica fizionomia culturii europene a viitorului; dar, in vremuri in care suntem martorii raspandirii fundamentalismului, in vre­muri in care altii incearca sa impuna prin forta mo­de­le de civilizatie, nu e nepotrivit sa ne amintim de nobila traditie a Europei de a-si pune sub semnul intrebarii propriile presupozitii, de a renunta la forta si de a opta pentru dialog. Conflictele tragice si regi­mu­rile totalitare care au provocat dezastre in Europa se­colului al XX-lea ar trebui sa ne faca sa apreciem si sa reconfirmam acest aspect al trecutului nostru co­mun.

 

Problemele pe care le-ar putea ridica aceasta per­spec­tiva - in incercarea de a gasi concordie in diver­sitate, o realitate constituita din mai multe centre de cultura si de putere - par sa se multiplice daca vom compara Europa cu celelalte continente. Desi acestea nu pot fi separate de cultura europeana (chiar si numai pentru ca in constitutia statelor moderne extra­euro­pene este continuta ideea de stat national asa cum a fost ea conceputa in Europa dupa Revolutia Franceza), in acelasi timp, ele nu intentioneaza sa se supuna unui concept eurocentric al culturii.

 

Timp de cel putin un secol, multi ganditori europeni au pus sub semnul intrebarii notiunea de "misiune" glo­bala pe care am avea-o, iar antropologia ne aver­ti­zeaza sa nu insistam sa ne consideram propria cultura ca masura pentru evaluarea tuturor culturilor lumii; poate, insa, cultura europeana s-a insinuat peste tot in asemenea masura, incat nu mai poate fi clar separata de cultura noneuropeana. Chiar si din acest punct de vedere, problema este de a recunoaste faptul ca des­ti­nele diferite sfarsesc prin a se conditiona reciproc, si nu neaparat in mod traumatic.

 

In orice caz, transferarea disputelor interne, tipice pen­tru orice cultura, asupra altor culturi (mai ales cele vecine) ar insemna, pentru noi ca europeni, ca urmam exemplul regimurilor totalitare din trecut si uitam acea componenta esentiala a traditiei noastre la care ne-am referit.

 

In spiritul celor enuntate, cultura europeana nu trebuie sa fie exclusiv critica, dar trebuie, totusi, sa fie critica fata de ea insasi si fata de diversele traditii care o compun. Asadar, trebuie sa ne intrebam care sunt sco­purile catre care ea trebuie sa aspire, pentru a nu-si transforma vocatia critica in negativism destructiv pur.

 

Trebuie sa ne amintim de ceea ce teologul elvetian Hans Küng scria, cerand tarii sale traditional mul­ti­cul­turale si multilingve sa abandoneze concentrarea asu­pra propriului trecut si sa se deschida spre ex­terior.

 

Procesul de intelegere si constientizare critica si co­lec­tiva implica, spune Küng, a fi pregatit sa largesti te­ritoriile cuceririlor democratice, sa te implici in lu­mea politicii cu un angajament clar fata de mentinerea pacii si, nu in ultimul rand, "sa ne reintoarcem la fun­da­mentele noastre etice si religioase" (Die Schweiz ohne Orientierung, 1992). Pentru a contribui la fun­da­men­ta­rea unei noi culturi europene, toate componentele sale culturale trebuie sa fie la fel de angajate.

 

 

 

Traducere Ilinca Anghelescu

 

 

 

 

 

KJELL OLAF JENSEN

 

Cultura europeana sau culturi europene?

 

 

 

Iata o intrebare ce poate avea multe ras­punsuri, fiecare cu argumentul sau.

 

Intai de toate: ce este Europa? Po­tri­vit viziunii generalului de Gaulle, ras­pun­sul ar fi: un continent ce se intinde de la tarmul portughez pana undeva in apro­pierea Marii Caspice. Daca am tra­ge o linie de-a lungul Europei (chiar fara a include si Insulele Azore), mijlocul ace­lei linii, deci centrul Europei, ar fi un­de­va in vestul Ucrainei (si noi, care am in­­vatat ca Weimar e in Europa de Est - e adevarat, in ceea ce se cheama acum fos­ta Europa de Est!).

 

Imi amintesc o intalnire care a avut loc acum cativa ani la Institutul Goethe din Oslo, pe tema unui manual trans­eu­ro­pean de istorie a Europei. Cartea a fost publicata in toate tarile membre UE si exemplarul prezentat la Oslo era edi­tia in limba daneza. Rasfoind ma­nualul si uitandu-ma la hartile re­pre­zen­tand Europa, am descoperit, spre pro­priul amuzament, ca tara unde avea loc aceasta discutie despre Europa si de­spre un manual de istorie a Europei nu exis­ta. Norvegia fusese foarte atent eli­minata din toate hartile si nu exista nici o referire la aceasta tara. Era o istorie a Europei fara exploratorii vikingi, cu ex­ceptia varietatii daneze a acestora (din fe­ricire, nu erau mentionate nici tra­sa­tu­rile lor mai putin atragatoare). Era pre­zentata o literatura europeana pen­tru care Ibsen nu era suficient de in­te­re­sant. Se vorbea despre arta europeana care nu auzise vreodata de Munch si despre muzica europeana pentru care Grieg nu existase. Daca aceasta urma sa fie imaginea Europei de astazi, nu nu­mai ca ar fi absurd sa se vorbeasca de cul­turi europene la plural, dar orice no­tiu­ne de cultura europeana ar fi lipsita de sens. Sa fi devenit Mozart european doar cand Austria s-a alaturat tarilor mem­bre UE?

 

In Franta si in Italia sunt adesea in­­tre­bat daca Norvegia face parte din Eu­ropa. Raspunsul evident este ca facem parte din Europa de cateva milioane de ani, numai ca notiunea de "Europa" nu poate fi mult mai veche decat divinitatea greaca cu acelasi nume. In ziarele si re­vistele franceze si italiene, vad adesea sin­tagme de genul "Europa vrea...", "Eu­ro­pa crede ca..." sau "Europa spune...", asta insemnand ca Franta, Italia si, poate, Germania impartasesc opiniile mentionate sau, mai degraba, admi­nis­tra­tiile celor trei tari, sau chiar numai Franta; sau "Europa" in chestiune se re­duce la partidele politice care im­­bra­ti­sea­za directia ziarului (sau, poate, nu­mai la autorul articolului).

 

Asa ca, inainte de a decide daca avem mai multe culturi europene, o singura cul­tura europeana, nici o cultura eu­ro­pea­na sau, poate, nici o cultura de vreun fel, se pare ca mai avem de lucrat la definitii. Islanda apartine Europei? Dar Groenlanda? Dar Insulele Azore sau In­sulele Capului Verde din apropierea tar­mului african? Dar Anatolia, Geor­gia, Armenia, Israel, Palestina? Potrivit definitiei date de manualul sus-men­tio­nat, definitie ce apare frecvent in asa-nu­­­­­­­mitele ziare europene, Guyana Fran­ce­za, aflata la o distanta de 300 de kilo­metri de locul unde Amazonul se varsa in mare, apartine Europei, in vreme ce Elvetia nu. Astfel, Tony Grandabwa este scriitor european (si, cu siguranta, e un scriitor bun, care ar trebui mai bine cu­noscut), pe cand Friedrich Dürren­matt si Max Frisch nu sunt. Giuseppe Tartini a fost, probabil, un minunat com­po­zitor european, pana spre sfarsitul anilor 50, cand orasul sau natal, Piran, nu a mai fost inclus in asa-numita "Eu­ro­pa", "parasind" Italia pentru Iu­go­sla­via. Dar mai exista, totusi, o speranta: Tartini a redevenit compozitor european cu trei saptamani in urma, cand Slovenia s-a alaturat Uniunii Europene in data de 1 mai 2004 (din acelasi motiv, probabil ca aceasta este prima data cand conferinta internationala a scriitorilor din 2004, de la Bled, este or­ga­nizata in "Europa", fapt pentru care cred ca ar trebui sa-i felicitam atat pe or­ganizatori, cat si pe noi insine).

 

Un alt aspect similar al problemei este cel referitor la originea unor mari scriitori francezi si englezi. Castigatorul Premiului Nobel V.S. Naipaul sustine cu tarie ca este scriitor britanic, dar are descendenta indiana, este nascut in America si scrie despre aspecte ale co­pi­lariei petrecute intr-un port din Spania. Carei culturi europene apartine el? Si ce legaturi au marii scriitori precum sud-africanii: Nadine Gordimer, André Brink, Breyten Breytenbach sau J.M. Coetzee cu cultura europeana sau chiar cu cea britanica? J.M.G. le Clézio poate fi pe jumatate francez, dar cum ramane cu Tahar Ben Jelloun, Leopold Sédar Sen­ghor, Aimé Césaire, Tchicaya U Tamsi, Patrick Chamoiseau, Raphaël Con­stant, ASia Djébar - apartin ei cul­turii(lor) europene?

 

Desigur, un posibil raspuns ar putea fi acela ca, de-a lungul secolelor, cultura/culturile europene au fost exportate de co­lonialisti pe alte continente si acum se intorc intr-o alta forma, mai puter­nica, fiind influentate de alte traditii si culturi. Dar atunci ce inseamna "eu­ro­pean"? Maretia "realismului magic" al lui Gabriel Garcia Márquez sau a "ma­giei africane" din opera lui Ben Okri par a veni tocmai din aceasta "ciudatenie", din acest "altceva" sau, ca sa fim mai exacti, din caracterul lor "noneu­ro­pean".

 

Daca ajungem la concluzia, mai mult sau mai putin inevitabila, potrivit ca­reia ceea ce au mai de pret culturile eu­ro­pene reprezinta tocmai aceste tra­sa­turi noneuropene, atunci putem incepe sa cautam raspunsul la intrebarea: exis­ta o singura cultura europeana, sunt mai multe culturi europene sau nici una?

 

 

 

Traducere Cristina Spatarelu

 

 

 

 

 

Scriitorii lunii martie

 

 

 

MARIUS ROBESCU

 

(n. 20 mar. 1943 - m. 20 oct. 1985)

 

Trunchiul si aschia

 

(fragment de roman)

 

 

 

Erau timpuri de saracie. Se cam stia de ce: din pricina razboiului. Dar pro­blema incepuse sa se puna si altfel, nitel mai concret. Razboiul, nemtii care sup­se­sera tara, pe urma hotii si speculantii, da! Cei mai vinovati erau insa exploa­ta­torii, alde Malaxa, Auschnit, Herdau, aceia care isi insuseau truda mun­ci­to­rilor. Si inca si mai si; regele, cel mai mare exploatator, cel mai odios dintre toti. Tineau romanii la regele lor? Daca e vorba de Mihai, la asta tineau, dar fara sa se omoare. Era si el un tinerel, cam grasuliu si fonf, dar cuminte. Nu se­mana cu taica-sau, Carol, zapacit si tiran, pe care mai intai batranii liberali il dezmostenisera de tara, ghicindu-i ca­rac­terul. Il gonisera o data pe cand era nu­mai print, dar Carol nu se resemnase, fa­cuse pe dracu in patru si se intorsese. Si facandu-si iarasi de cap, il mai go­ni­se­ra si a doua oara, de data asta defi­ni­tiv, cu Lupeasca lui cu tot. Iar Mihai, desi tanar, se purta bine. Adica fara mul­ta vointa, vazandu-si mai mult de mo­toarele lui (un rege soldat fusese, fu­se­se si unul filozof, de ce n-ar fi fost dar si un rege-mecanic?). O bucata buna de vreme ii poruncise si-l calcase in picioare (do­minandu-l, va sa zica) Antonescu. Dar tot Mihai fusese mai destept, fiind­ca la momentul potrivit il arestase pe mare­sal si scosese tara din razboi.

 

Cine s-ar fi asteptat? Chiar Stalin il de­corase pentru asta si fapta lui - se zicea - grabise deznodamantul mace­lu­lui, scutind sa mai fie varsat destul san­ge. Nu, poporul nu-l ura pe Mihai, dar nici nu si-ar fi bagat capul in lat de dra­gul lui. Ce daca era rege? Si apoi, ce era aceea un rege, de vreme ce predecesorul fusese o rusine, iar pe cel actual il ca­la­rise, cum s-a vazut, Antonescu? Nu, nu e musai sa avem un rege, ideea asta nu ne incalzeste prea tare, ar fi raspuns ori­ce roman ar fi fost intrebat, dupa ce s-ar fi gandit, prudent, o secunda sau doua. Si totusi in sinea lui, acelasi orsicine, regreta nobletea - nobletea de a avea un rege.

 

Si deodata regele se duse. Se duse nu in sensul ca ar fi murit, ceea ce ar fi dat nas­tere la bocete, la jale mare si regrete na­tionale. Mihai era prea tanar si prea sa­natos sa moara, nimeni nu dorea una ca asta, iar el chiar avea sa traiasca inca mul­ta vreme de atunci inainte. Se duse pur si simplu, adica pleca, cam pe neas­tep­tate pentru supusii lui si tocmai la sfar­situl anului, mai exact intr-o zi de 30 decembrie inspicata cu zapada. Pentru prima oara in istoria ei, Romania de­veni republica. Era lovitura comunis­ti­lor. Cum fusese ea pregatita si in­­de­pli­ni­ta ar fi greu de povestit. Acum insa era fapt. Un fapt mare cat toate zilele, cru­cial si care survenise fara zguduiri ori lupte. Buimaciti fura mai ales poli­ti­cie­nii, cei care facusera politica sau se in­­­­vartisera in jurul ei adica, adica avand idee de ce insemna o abdicare. Desigur, "ma­sele" ramasera si ele, ca sa zicem asa, cu gura cascata, un rege e totusi un rege, si inainte de a pune in locul lui re­pu­blica bine e sa te gandesti de doua ori, scarpinandu-te sub caciula. Probabil insa ca se gandise cine trebuia, oameni mari, alde Groza, Parhon, Sadoveanu. Pe ei il aclama multimea iesita in piata. Iar Mihai isi lua, cum se zicea pe atunci, tal­pasita, ducandu-si si averea per­so­na­la, incarcata claie peste gramada in ca­teva trenuri. Acuma, ca plecase, se vor­bi despre el pe soptite, mai des decat atunci cand se afla "in functie", dar nu mai mult de cateva saptamani. Exa­mi­nand lucrurile cu toata obiectivitatea, n-are rost sa ascundem ca unii il re­gre­tau. Nu e vorba de cei pe care mari inte­re­se ii legau de persoana regelui, astia erau putini si curand aveau s-o stearga si ei sau sa infunde puscaria. Ci de cei­lalti care, nepreaavand constiinta poli­ti­ca, regretau plecarea lui intr-o doara, ca simplu fapt. "Bietul Mihai, saracul Mi­hai!" Le parea rau oamenilor de des­par­­tire. Ii induiosa soarta regelui. Altii fa­ceau glume in doi peri apropo de eventualul lui inlocuitor. Si cam asa fu in toata tara. In comuna Prundu, buna­oara, unde oamenii, afland vestea, se stran­sesera la primarie, incurcati apoi, cu cugetul indoit, se retrasesera pe la ca­se­le lor, se petrecu urmatoarea in­­tam­pla­re amuzanta, relatata de invatatorul Bacescu cumnatului sau la care tragea, in tot mai desele lui descinderi in Bu­cu­resti pe motive de sanatate. (Se parea ca pe Bacescu il prinsese o boala de piept in urma celor indurate in razboi, si familia era foarte ingrijorata.) Se in­­tamplase deci ca timp de vreo doua zile de la caderea stirii cu abdicarea, un lun­gan de cam treizeci de ani, stiut de bautor si poznas, batuse ulitele si carciumile dand glas unei strigaturi din care nu se putea scoate nici un inteles:

 

"Traiasca Republica Populara

 

Dar nici Mihai sa nu moara".

 

Ce voia el sa spuna cu chestia asta, afu­mat de bautura cum era, nimeni nu-si dadea seama. Adica prima parte era cla­ra, o strigau propagandistii, era, ce mai, lozinca momentului: "Traiasca Re­pu­blica Populara!"... Nedumerire star­nea partea a doua a zicerii, care venea in contradictie cu prima. Iar lunganul res­pec­tiv avea grija sa faca totdeauna o pauza sireata intre cele doua, clipind din ochi catre lumea care se nimerea sa-l asculte. Azi asa, maine asa, a treia zi se cam sesizasera "organele". Ce vrea sa zica ala... nu cumva era o provocare? Fu in­cercat cu binisorul, lunganul nostru in­sa nu dadea nici o explicatie. Ei, si atunci il invitara la post. El parca se as­tep­tase. Cum se vazu in fata sefului, o si tranti:

 

"Traiasca Republica Populara

 

(domsef)

 

Dar nici Mihai sa nu moara!".

 

"Ce zici ma?", facu seful atent. "Ia repeta!" Lunganul repeta cu insufletire, duhnind a tuica. "Ce p... ma-ti ai tu cu re­gele de-l aperi, cacaciosul si ex­ploa­ta­to­rul, acuma cand poporul etc. etc." "Care rege, dom sef?" "Cum care, tu-ti si dregu-ti de reactionar, cum care, Mi­hai, de care zici!" "Pai Mihai sunt eu, dom sef, strig si eu in sanatatea mea", facu lunganul, bucuros de pacaleala pe care i-o trasese. "Am si actele la mine, ia ui­tati-va, Mi-hai Scalambu..." Vazandu-l pe jandarm ca se inrosea incet-incet si-i ieseau ochii din cap, mai zisese iute: "Sa­na­tate, dom sef...", si facand stanga-m­­pre­jur, o stersese cu falcile intregi.

 

"Cam asa s-a petrecut... oricum rege nu mai avem!", facu Bacescu mijindu-si ochii spre cumnatu-sau. Ramasesera nu­mai ei amandoi in bucatarie, fata-n fata la masa, asa cum se intampla de cate ori se intalneau. De data asta insa, Ba­cescu refuzase paharul de vin, iar Horia, desi avea chef de o inghititura, re­nun­tase si el. Nu-i placea sa bea singur. La drept vorbind, lui Bacescu ii parea bine ca regele plecase. Nu fiindca s-ar fi as­teptat la cine stie ce belsug din partea re­publicii, ci doar asa, din rautate. "Mai da-l in ma-sa", oftase el cand Maria, plan­­sa, ii adusese vestea. Dar oare Horia ce credea? El era ofiter. Ce avea sa devina "armata regala"? Cum lua el lu­crurile? In privinta asta nelamurit era insusi Horia. Nu simtise niciodata o afectiune deosebita fata de rege, dar emotionat era. O emotie adanca si inex­pli­cabila, ca atunci cand te gasesti la o co­titura a vietii si apele se casca brusc ina­­­untrul tau si privind in jos ametesti. Ame­testi inainte de a vedea ceva. Asa ca Horia nu putu sa zica nimic si tacu. Tacu o vreme, pierdut in fumul de ti­ga­ra, si probabil ca facu un mare efort sa se indeparteze de la intrebarea aceea - ce va fi de acum inainte - care in loc de orice raspuns nastea un gol. Se rasuci de la ea, smulgandu-se, asa cum te ra­su­cesti in pat, pe partea cealalta, cand esti obosit si visezi urat. Te intorci cu greu­ta­te, cu foarte mare greutate, totusi in­stinc­­tul te ajuta sa-ti aduni puterile si sa scapi de visul urat. Urat si de ne­pa­truns. Horia indragea doar gandurile ca­rora le gasesti raspunsul de pe o zi pe alta. Accepta acele dificultati a caror re­zolvare depindea de el. Tocmai in acest punct cumnatu-sau, Aurel, era altfel. Avea preferinta pentru tot ce nu-l privea direct. Era in stare sa se lanseze in ipotezele cele mai prapastioase, spe­cu­lan­du-si imaginatia, situatia lui con­creta o indeparta insa dand din maini. Or, Horia tocmai in situatia concreta se salva, si iata ca acum il intreba deodata, tre­cand pe un teren ferm: "Dar cu tine ce e?". Intrebarea asta il cam lua pe neas­teptate pe Balcescu si nu-i placu. Vru sa bagatelizeze ce avea sa spuna, dar o tranti: "scuip sange". "Cum asa, cum asa...", balbai Horia, intr-adevar sur­prins. Prin urmare era grav, foarte grav. El crezuse ca, ma rog, o raceala, poa­te chiar o mica "pata" pe plamani, care cu timpul ar fi putut sa se stearga. Daca, bineinteles, omul s-ar fi ingrijit cum se cuvine. "Dracu stie, mai frate. Sunt sigur ca a inceput pe front, frig, mi­ze­rie, dormeam pe jos, cateodata chiar in zapada. Tuseam, sigur, slabeam, dar cine se ingrasa pe front si cine nu tu­ses­te? Cam de pe atunci... Pe urma, cand m-am intors, m-am simtit mai bine. Dar toamna trecuta, intr-o dimineata am va­zut deodata ca nu ma mai pot ridica din pat. Era intr-o duminica, sambata um­bla­sem toata ziua pe la plasa, ma cer­ta­sem cu inspectorul. Seara, cand am ajuns acasa, ud tot si vlaguit, am facut o baie fierbinte la picioare si m-am culcat. Pa­tul insa mi s-a parut tare ca niciodata, par­ca salteaua se evaporase si-mi intrau scan­durile in oase. Dar parca si eu atar­nam mai greu, nu stiu ce sa zic, apasam mai tare asternutul. Dimineata abia mi-am tras pleoapele de pe ochi. De scu­lat insa n-am mai putut sa ma scol, am sim­tit ca degeaba incerc. Nevasta-mea m-a lasat in pace, n-avea nici o treaba cu mine, si-a inchipuit ca dorm mai mult. Sa-ti fie de bine, si-o fi zis, n-ai de­cat sa lenevesti, bine ca poti! Dar pe la... unsprezece sa fi fost ceasul?, apare un coleg, Ursu al tanar, care dupa razboi m-a luat in mare prietenie. Il aud ca striga in curte, sub geam: «Da ce e cu Au­rica, n-a iesitara inca din carpe?». «In­tra la el si scoala-l», i-a zis nevasta-mea si si-a vazut de treaba. Mie Ursu asta nu-mi place, stii, si mai ales nu-mi place cand imi spune Aurica. Cand a in­trat in dormitor tropaind mi-a venit in loc de buna ziua sa sar la el. Boala asta te face nervos. Va sa zica intra, se uita la mine si trage un fluierat. Pe urma isi pune palma pe fruntea mea. I-am simtit pal­ma ca de gheata. «Ba baiete, imi zice mirat, esti cam bolnav, ai temperatura mare, nu stiu cat, dar mare. Deseara pu­ne-o pe doamna ta, pe Maria, sa-ti faca o baie fierbinte la picioare». «Am facut, Ur­sule, aseara. Da stii ceva? Da tu o fu­ga pana acasa si ada termometrul, noi nu mai avem, l-a spart fiu-meu. Ada-l ca vreau sa stiu si eu ce temperatura am.» Mi-am pus termometrul si nu cred sa-l fi tinut mai mult de o jumatate de mi­nut. Cand l-am citit nu mi-a venit sa cred. «Cat scrie, Ursule, aici, ca am im­pre­sia ca aiurez?» «Patruzeci de grate, frate-meu...», a zis Ursu cu glas moale si s-a facut nevazut. S-a dus, a alergat, a te­lefonat, mi-a adus doctorul acasa. Eu, intre timp, parca ma leganam intr-o bar­ca. Ma perpeleam si transpiram. Doc­torul a venit cu o sareta, m-a pus sa-mi scot camasa, m-a ascultat. «Dom Ba­ces­cu, ceva nu e in regula la plamani. Ha­ra­ie rau in partea dreapta. Cum va scade febra, va duceti la oras, ca trebuie o ra­dio­grafie.» Pana una alta, m-a tratat cu piramidoane, ca de gripa. Cand am ve­nit la Bucuresti, data trecuta, m-am in­­fiintat la Spitalul Zerlindi, unde am un cunoscut, si asta mi-a aranjat cu ra­dio­gra­fia, pac!, m-a pozat, si dupa o ora a dus poza profesorului. Eu ma invarteam intre timp pe hol. Cand a prins mo­men­tul, omul m-a introdus la profesor. Fara bani, facandu-mi un hatar, profesorul a privit radiografia - o secunda - si mi-a prescris injectii cu calciu. De atunci am tot facut injectii, dar situatia nu s-a im­­bunatatit; nici n-avea cum. Astazi am aflat. Cu chiu cu vai, dupa ce i-am trimis o mie de lei, profesorul m-a primit din nou. N-a binevoit insa sa vorbeasca cu mine, s-a adresat tot timpul prietenului meu. «Dansul trebuie sa se interneze, zice, de urgenta intr-un sanatoriu. La Si­na­ia sau la Breaza, sa vada unde sunt lo­curi. Are, zice, limpede ca sa aud si eu, are in dreapta o caverna cat o moneda de cinci lei.» Hm, mi-am zis, multumesc pentru veste, cu o asemenea chestie esti mai mult pe lumea ailalta. Dar prietenul meu, «nu, vezi de treaba, unii s-au facut bi­ne, dar de ce ai asteptat omule atata, ce nu te-ai trezit la timp? Acuma, am aflat ca s-a descoperit un medicament ex­traordinar, remizon ii zice, vindeca ra­di­cal. Noi inca nu-l avem in tara, costa prea scump, dar cine stie, intr-un an sau doi... Gata, te trimit la Breaza, nu mai ai ce face, vorbesc eu acolo, dupa ce te pregatesc aia vreo doua, trei luni, sa in­cercam un pneumotorax.» Asta e. Am adresa catre sanatoriu, maine trec pe aca­sa, ma pregatesc pentru o sedere de vreun an, pe urma om mai vedea".

 

 

 

RADU MARES

 

(n. 3 martie 1941)

 

Ecluza

 

(fragment de roman)

 

 

 

Ultima iesire la pescuit cu patru un­dite, niste sticle de tarie ca provizie stra­te­gica si opt persoane înghesuite într-un Volkswagen-broasca fusese în ianuarie. Era un ger crancen pe care înca nu-l ui­ta­se nimeni. Masina o pusese la dis­po­zi­tie Rudi Raab. Si în oras, atat cat se vede sub poduri, daca te apleci peste ba­lu­strada, dar si afara, în lunca, raul ra­ma­sese mereu înghetat din decembrie.

 

Nu era totusi nimic extraordinar fata de aceasta rutina a iernii din cauza ca­reia se vaicarea toata lumea. Pretextul aparuse si el ca din neant si tocmai de asta ispititor: o aniversare, începuta la car­ciuma, cu gustari modeste, vin la litru, dar si cu ceva rom cubanez, care-i un fel de dinamita pentru luciditate, totul impus de capricioasa generozitate a sarbatoritului, dar si acceptat de cei­lalti fara nici cea mai mica obiectie. Ne­bu­nia decolase apoi insesizabil, dar brusc, desprinzandu-se de sol si tintind ver­tical, ca o racheta.

 

Desi n-avea patima pescuitului si nu-i însotise niciodata în escapadele lor, Victor Dabija era în relatii apropiate cu cativa din acest grup al pescarilor. Se si în­talneau la "Flora", mai bine zis el in­tra acolo ca sa-i întalneasca, stiind ca vi­neri la pranz se aduna cu totii în mo­des­ta carciuma din Piata Unirii. Tocmai da­torita acestei calitati de cunostinta apropiata aflase aproape imediat, dupa doua, trei zile, despre escapada din lunca. Asta, dupa regula în conformitate cu care nimic nu-i secret, nu poate ra­ma­ne vesnic secret. Dincolo însa de ceea ce avea amuzant, si un pic ridicol, ca orice pros­tie savarsita de oameni în toata firea, aceasta poveste avea si un gust toxic. Intervenise perfidia ucigatoare din orice barfa, în masura în care ase­me­nea distractii au totdeauna si o calitate delictuoasa subînteleasa. Ascultase de aceea doar pe jumatate atent, vag in­dis­pus. Insa ca si cum mana invizibila ar fi sters un desen de pe geamul aburit, ui­tase imediat aceasta poveste. Tocmai era perioada cea rea: ger afara, presiune scazuta a gazului în conducte si frig în ateliere unde studentii sai - preda pic­tura la Institutul de Arte - lucrau cu ca­ciula pe cap si manusi. Isi aminti mai tarziu ca, într-una din acele zile, cineva îl luase de o parte ca sa-i comunice în soap­ta ca Romania reusise sa produca în secret bomba atomica (sau nucleara). Bancul cu Ceausescu si bomba atomica ro­maneasca i-l spuse altcineva, într-o alta zi, putin mai tarziu. La toate astea, po­liticos dar absorbit de propriile pro­bleme sacaitoare, cu o anume raceala despre care stia ca e considerata aro­gan­ta, se multumise de fiecare data sa aprobe mecanic, fara comentarii sau sa ri­dice distrat din umeri. Chestiunea fe­ricirii era la fel de îndepartata ca Eve­restul.

 

Cu Iulian Oncica si cu doctorul Pus­casiu, ambii din grupul pescarilor, Victor se întalnise abia peste cateva sap­tamani. Era o zi obisnuita de la sfarsitul lui ianuarie care altfel ar fi trecut fara sa lase vreo urma. Desi ardea înca pie­lea, mai ales dimineata devreme, gerul scazuse cu cateva grade. Trecand pe podul de langa parc, pe drumul obisnuit de la atelier spre Institut, se oprise ca sa arunce o privire în adancime si ob­ser­vase cu ocazia asta linia în zig-zag a fi­su­rii, desenate cu negru: gheata plesnise în cateva locuri. Jos, sub malurile fru­mos taluzate, era crusta groasa si opaca din cauza zapezii murdarite si sub ea clo­cotea invizibila apa verzuie, torentul care spala picioarele de beton ale po­dului si ciudat e ca de acolo se ridicau acum aburi grosi ca de pe o oala care fier­be pe plita. Plecase mai departe, ab­sorbit de aceasta imagine si încercand sa puna în ordine, în minte, ceea ce-i evoca ea, într-un joc cu cele mai dis­pa­rate piese cu putinta, chiar fara nici o legatura între ele (sau aparent fara nici o legatura) si tocmai de asta fascinante, ire­zistibile, aproape hipnotice.

 

Ceilalti doi, Oncica si doctorul, lo­cuiau în acelasi cartier si, terminandu-si treba la clinica, sus, pe dealul sudic, în apropierea unui vast santier pentru blo­curi de locuinte, coborand ca de obicei în oras de acolo, Doru Puscasiu îsi cu­le­se­se vecinul de la birou ca sa faca îm­preuna drumul spre casa. Asa se face ca, venind din urma, ei îl zarisera primii. Il strigasera, mai întai, încercand sa aco­pere zgomotul circulatiei. Sprintasera apoi, asa cum fac sedentarii iarna, cand au prins cateva kilograme în plus, adica ga­faind si alunecand periculos pe za­pada înghetata, ciocnindu-se de pietoni. Reiesea ca întalnirea cadea bine pentru toti, se grabira sa convina odata aflati fata în fata. Era surpriza de care din cand în cand e nevoie. In plus, ziua ge­roasa cu soare orbitor de iarna te obliga sa iei lucrurile mai degraba în bine si sa si­mulezi macar ca te bucuri.

 

Ca si cum l-ar fi surprins într-o pos­tura inconvenabila, decuplat adica de la realitate, Oncica îl tachinase bine dispus. Fugise si înca respira greu. Pana sa puna gheara pe el, spuse el pictorului, atragandu-i atentia ca-l spionasera si luandu-l si pe doctor de martor, Dabija mergea cumva batraneste, absorbit de gan­duri ca un savant. - Pictezi în gand? îl admonesta el, razand cu toti dintii si sufland aburi grosi dupa alergatura chi­nuita dinainte. Pe unde naiba umbli, ca nu te mai vede nimeni? Adevarul e ca nu se vazusera de mult, recunoscu Vic­tor. Din decembrie? Era înainte de pri­ma ninsoare? Nu cumva era în noiem­brie? Si acuma unde fugi în halul asta?

 

Locul unde se oprisera era însa im­pro­priu pentru a sta de vorba pe în­delete. Dupa ninsorile de la începutul anului, plugurile mutasera zapada din strada pe trotuare. In spatiul de langa pe­retii cladirilor se batatorise apoi o poteca îngusta, cu o crusta sticloasa de gheata murdara si doar pe acolo se putea circula. Din cauza asta, venind din urma - dar si din fata - suvoiul pie­tonilor grabiti si pe care, stand pe loc, îl blocau îi obliga curand s-o ia din loc. Dupa cativa pasi facura o noua tentativa, oprindu-se în fata unui magazin unde zapada fusese ranita cu lopata. Pe acest îngust spatiu curatat de langa perete era instalat începutul cozii de cate trei persoane pe rand si care continua pana de­parte. Cei însirati astfel asteptau ta­cuti si încremeniti de frig. Nu era cea mai potrivita vecinatate pentru cineva cu chef de palavrageala, astfel ca, dupa o clipa de ezitare, Iulian Oncica - el fiind cu initiativele - porni mai departe cu pasi mari. Ca în orice zi la orele pran­zului era însa aglomeratie peste tot. Un suvoi tot mai dens, mai grabit, de zeci sau sute de persoane care se înghesuiau, ta­cute, alunecand pe gheata si, brusc, luand-o la fuga spre cate o statie de autobuz, umpluse în acea zi centrul vechi al orasului.

 

Impinsi, asadar, spre perete, sau - dimpotriva - spre dambul abrupt si înghetat, pietrificat de zapada de la mar­ginea trotuarului, cei trei îsi facura loc cu dificultate continuand sa avanseze. In tot acest timp, si aproape fara oprire, Oncica vorbise bine dispus si fara în­tre­ru­pere. Ceea ce-l inspira mai cu seama era gerul strasnic pe seama caruia se pu­tea spune aproape orice. Vorbea tare si cativa dintre cei cu care se încrucisara se întoarsera dupa ei intrigati. De ca­te­va ori, alunecand greoi si stangaci, pen­tru ca era gras, cu membre scurte, se în­toarse spre Dabija, care venea în urma lui, ca sa repete ceea ce tocmai îi spusese doctorului si i se paruse ca pictorul n-a auzit. Pentru asta, trebuia sa se opreasca si atunci toti cei din urma, din lungul sir indian, se vedeau obligati sa stea pe loc si sa astepte pana Oncica ter­mina si da semnalul ca se poate porni mai departe.

 

- Despre ce crezi ca tocmai discutam acuma cu Doru? îl întreba Oncica, oprindu-se iarasi si coborand totodata si vocea. Se aflau toti trei într-un loc unde, în fine, nu încurcau ciculatia. Nu ghi­cesti! Iti spun eu: despre fericire! Stai o clipa! îl prinse el de mana pe pictor, anticipand reactia de nerabdare a acestuia. Nu e chiar o tampenie! Tu, de pilda, esti fericit? Retrag însa întreba­rea pentru ca vad ca te încrunti. Ce e interesant e ca romanul nostru raspunde prompt, fara cea mai mica ezitare: nu sunt fericit! Atunci, zic eu, daca-i asa, în­tr-adevar, cum îti definesti starea su­fleteasca si a mintii? Ce ai dori? Ce raport ai tu cu proiectul tau personal de existenta si ce-ti lipseste? In ce fel îti evaluezi viata pe care etetera? Sau, formuland altfel, nu te intereseaza, nu-ti­ pasa, nu-ti pui asemenea întrebari tam­pite niciodata si nici n-o sa dai curs pro­vocarii mele. Dar atentie, repet: nu cu tine, Dabija Victor, vorbesc acum. Nici n-ai sa te întrebi - tu, acel ins ipotetic vizat de mine - si nici n-ai sa raspunzi niciodata, pentru ca nu te intereseaza. Intr-un gest sublim de sfidare te pisi pe tot ce e sau ar putea însemna fericire...! Esti nefericit si nu vrei sa fii altfel...

 

Oncica spusese toate astea dintr-o su­flare, fixandu-l pe Victor pe care îl si în­sfacase de încheietura mainii.

 

- Esti fericit? insista Oncica.

 

- Uneori, ceda Victor politicos. Vrei sa-ti spun momentul precis?

 

–      Exact. Conteaza ziua si ora. Si nu e o gluma.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22