Pe aceeași temă
ION VIANU
O plimbare pe Strada Matei Caragiale
A trecut catava vreme dupa ce am aflat ca exista, undeva în Bucuresti, o strada Matei Caragiale, pentru a ma hotarî sa fac o plimbare în acel colt îndepartat al orasului nostru.
Pornesc la drum, cu domnul Marius, într-o dimineata de primavara nascanda. Parcurg, în toata lungimea ei, Calea 13 Septembrie, pornind de la lungul, tristul maidan de balarii care este parcul Palatului Parlamentului. Plimbarea mea a început "pe cheiul drept al Dambovitei ceva mai sus de Mihai Voda", nu departe de casa "Adevaratilor Arnoteni". Azi nici solul pe care se gasea casa nu mai exista, Dealul Spirii a fost ras, nivelat. Inaintez, ceva mai departe îmi imaginez cum va arata într-un apropiat viitor Catedrala Mantuirii Neamului, alaturi de cei doi mastodonti mai mici, Ministerul Apararii si Hotelul Marriott. Suntem în plina postmodernitate, zic unii. (Adevarat, s-a "deconstruit" masiv, în Puisor). Traversez Soseaua Panduri, Strada Sebastian (da, în amintirea lui Mihail Sebastian!); las în dreapta Cimitirul Ghencea, însufletit, daca pot spune, în acea dimineata de sambata, de multimi venite la parastase. Ma încearca o usoara ispita necrofila, aceea de-a vizita mormantul unui cuplu vestit. (Nu putin a facut el pentru ca orasul sa-si capete forma actuala.) Trecem prin fata stadionului unui club sportiv nu mai putin celebru, închis acum, fiindca gazonul s-a prefacut într-o balta de noroi.
Înaintam spre Domnesti. Pe dreapta, blocurile continua, vaste ansambluri socialiste la baza carora s-a însamantat libera întreprindere: magazine de calculatoare, case de amanet, servicii funerare. Pe stanga, zaresc un vag peisaj industrial, catva hale parasite, maidane, ierburi cat omul (ca la Parlament). Pe plan, reperez "drumul Cooperativei", la stanga.
Denumirea strazilor din cartier e demna de un inventar suprarealist: Borsec se învecineaza cu Amza Pellea, Alexandru Bocanet cu Ursa Mica, Lavei cu Asachi, Mistretului cu Condorului... Inaintam, la pas. Cu o atentie de arheologi, observam urmele unei vechi pietruiri. Modernizarea a trecut pe aici candva.
Domnul Marius negociaza hartoapele.
Inainte sa se înfunde drumul - la limita geografica a orasului - ajungem: pe "Strada Matei Caragiale, fosta Constitutiei". Oprim, fotografiez, aproape pios, privit cu suspiciune de trei batrani ce gusta soarele asezati în strada. Pe dreapta, pe stanga, nu numai cocioabe, dar si cateva case noi, cu etaj, cu ornamentatii de stuc ("viata s-a îmbunatatit", cum spunea odata cineva). Tineri, siluete simpatice în blugi, pleaca în oras. Imi închipui ca sunt plini de sperante, iubesc, fac planuri, ar vrea sa-si faca viata aiurea, poate chiar departe de aici. E multa lumina, azi. Ajungem la capatul strazii, de fapt al fundaturii. La urma, zarim si o gospodarie mizerabila, neîmprejmuita, facuta din tabla si carton (sovaim daca e casa sau cort), aruncata de vant, în camp. Locuita de oameni ai unui neam mult îndragit de Pantazi.
Un om cu aerul banuitor ma întreaba de ce fotografiez? - Sunt de la ziar. Asta-l linisteste, desi n-ar trebui.
Strada Arefu n-are canalizare. A plouat, masina noastra, devenita amfibie, trece prin balti de o adancime nedefinita.
Pe un zid cenusiu, o inscriptie cu spray albastru: Isus Vine.
Prin Dantelei, revin în Ghencea. Plimbarea s-a terminat. Din nou blocuri, orasul...
O batjocura? Razbunarea tarzie împotriva snobului impenitent? - Nu sunt sigur. Nu pura întamplare, ci un destin ar putea sa fie la originea bizarei atribuiri. Da, Mateiu a locuit mult timp în locuri dosnice. Scrisorile catre N.A. Boicescu poarta adrese de mahala: Crangasi-Grant, unde tanarul snob, arivistul fara mijloace, facea foamea, "jecmanit" de mostenire de propriul lui tata; Atelierului 10, langa gara. Ajunge în Popa Rusu într-un moment fast. Mai tarziu, exista acea relatare a lui Al. Bilciurescu despre locuinta din Strada Francmasona, unde proprietarul îi confisca cheia fiindca n-a platit chiria. ("Boema, odioasa, imunda Boema ucide si adesea nu numai la figurat")... In tot acest timp, face planuri, vrea sa ajunga prefect, ministru plenipotentiar... viseaza decoratii, cu atata intensitate încat le si primeste... dar, mai ales, cauta o sotie varstnica si bogata... cu "paraferne", desigur. Si o gaseste. Mateiu reuseste sa aiba ce cautase atata vreme, onorabilitatea, sub forma conditiei mosieresti. Acum are o adresa, demna de el, în Bucuresti: Robert de Flers 9bis.
In nici un loc al marturisirilor lui, între atatea orgolii ranite, preschimbate în vanitati, între atatea proiecte nebunesti, odioase pe alocuri, pana la acela de-a jefui (de-a ucide?) pe estetul-escroc, "fanfaron al viciului contra-naturii", Bogdan Pitesti, nu transpare, cred, decat o data (în Jurnal la data de 3 noiembrie 1928) singurul orgoliu care l-ar fi putut mantui - îl si mantuieste - în ochii nostri: talentul.
Am început sa citesc Craii... acum cincizeci si cinci de ani. Bucurestii lor nu mai existau, de mult. Ramaneau, totusi, repere. Mai puteam ghici locurile pe unde, printre ulucile din spate ale casei Arnotenilor, "undeva mai sus de Mihai-Voda", se insinua naratorul, ignorand intrarea din strada. Eram si atunci constient ca ma confruntam cu o lume disparuta, din care ramasesera abia cateva urme. Era cu ani buni dupa anii compunerii Crailor.... Atunci cand scrie, Mateiu vorbeste despre un trecut înmormantat, un univers scufundat. Pantazi, Pasadia apartin unei lumi revolute: între momentul cand se desfasoara intriga si cel în care e povestita, a avut loc (la) "fin de lAncien Régime" (în 1916, mai precis, asa cum aminteste în finalul Efemeridelor). Ametitoare coborare în trecut: aventurile Crailor au sensul unei reveniri, unui nostos odiseean, de vreme ce adevaratul început al povestirii urca la epoca trecerii prin oras a trupelor rusesti, în 1877, a unei Pena Corcodusa trezind pasiunea "frumosului Serghe".
Plimbarea mea pe Strada Matei Caragiale, dar mai întai marsul de apropiere pe locurile unde nu se mai gaseste nimic din Bucurestii aceia, nici macar pamantul pe care a stat odata decorul, mi-a aparut ca o continuare a acelei mise-en-abîme care e Cartea Crailor: un trecut înfasurat în alte trecuturi... O însirare de regrete, de cautari. Azi, cititor peregrin, contribui la perpetuarea oglindirii în timp. Nu mai exista Bucurestii copilariei mele, nici cei de dupa primul razboi mondial; cu atat mai putin orasul patriarhal de mai nainte; targul doamnelor de odinioara, al Penei, al Sultanei. Azi exista Casa Poporului, creatie "postmoderna"... Plimbarea mea în periferie, la dimensiuni pe care Mateiu n-o putea imagina (el, pentru care orasul se întindea cel mult "din Dusumea în Vitan, din Geagoga în Obor"), adanceste si mai mult perspectiva ametitoare a succedarii evurilor.
Revad înaintarea mea: buruienile din Curtea Parlamentului, mastodontii din jur, toate cladite, nu pe ruine... pe un sol nou!... mormantul Ceausestilor... undeva, la marginea marginilor orasului meu, o mahala a mahalalelor lui Mateiu; în marginea ei, o strada, un nume: "Matei Caragiale, scriitor". Un trecut de multe ori ucis, îngropat. In siluetele adolescentilor care se grabesc spre bulevarde, cu speranta de-a parasi pe veci aceste locuri triste, întrevad reînvierea dorintei. De-a trai.
Nu încetam sa murim.
P.S. Am consultat editia Mateiu I. Caragiale, Opere, alcatuita de Barbu Cioculescu
PAUL CERNAT
Constantin Toiu, intre fictiunea istorica si romanul retro
La 83 de ani, Constantin Toiu revine în actualitatea editoriala cu un surprinzator roman: Istorisirile Signorei Sisi, aparut la noua Cartea Romaneasca - o editura care, în acest moment, pare a ambitiona sa tina cel mai sus stacheta prozei romanesti contemporane. Un titlu sasait, cochet si ironic pentru o înlantuire de "retro-istorisiri" întinse pe durata a opt decenii. Cronici de familie încrucisate, palimpseste de marturii compilate, colportate, concoctate, comentate, amestec savant regizat de document apocrif, eseu si (meta)fictiune.
Autorul este o fericita exceptie în randul prozatorilor de prim-plan ai perioadei anterioare lui 1989: dintre toti romancierii "obsedantului deceniu", el a ramas aproape singurul care nu si-a tradat, nu si-a abandonat si nu si-a degradat vocatia narativa, continuand neîntrerupt sa scrie proza, proza buna: de la bruioane reflexive de colectionar si medalioane eseistico-memorialistice (gazduite saptamanal în cadrul rubricii din paginile Romaniei literare) pana la constructii epice de tip romanesc. In vreme ce alti grei ai epocii s-au cheltuit în proiecte institutionale (Augustin Buzura), s-au manierizat emfatic pana la ilizibil (Nicolae Breban) ori s-au împotmolit în fundaturi prozastice pseudo-senzationaliste (D.R. Popescu, Fanus Neagu s.a.), Constantin Toiu - un scriitor croit, în mod vadit, din alta stofa, fina, veche si cu staif autentic - si-a vazut discret de treaba, facand ceea ce stie mai bine: sa istoriseasca si sa reflecteze, cu un zambet amuzat, în marginea vietii si a literaturii, sa comenteze dedesubturile înselatoare ale naturii umane si sa deguste spectacolul vietii marunte din culisele uneori tragice, alteori doar pitoresti ale Istoriei mari. Putini îsi amintesc cu adevarat cartile publicate înaintea Galeriei cu vita salbatica. Volumul sau fanion din 1976 ramane însa unul dintre cele mai solide, mai cultivate si mai subtil-polifonice romane de idei ale anilor 70, un roman "politic" cu o importanta componenta retro; si aici, si în romanele ulterioare (de la Obligado, Insotitorul si Caderea in lume pana la Barbarius) politicul serveste mai curand ca pretext pentru explorari ale aventurii umane în maruntaiele secolului. Constantin Toiu a fost, dintotdeauna, un prozator scindat între tentatia romanului istoric cu acros la actualitate si cu deschideri catre "lumea pierduta" a interbelicului. Personajele sale predilecte nu sunt nici eroi, nici antieroi; sunt indivizi neobisnuiti ce se comporta dezarmant de firesc. O mostra de poetica personala ne ofera prozatorul însusi într-un comentariu reprodus pe coperta a patra: "Un roman, daca e roman, fie si de idei, depinde, cum stim, de amanunte, de amanuntul concret, acel resort trecut cu vederea, însa determinant, ce se întinde si se destinde brusc, facand intriga sa propaseasca, adeseori cu surprize, precum viata".
Exista un personaj real - purtator de cuvant privilegiat al trecutului precomunist si al stilului de viata aferent - care "alimenteaza" memoria narativa a prozatorului si traverseaza, în diverse ipostaze, numeroase scrieri mai vechi sau mai noi ale lui Constantin Toiu: e vorba de spiritualul, simpaticul, cosmopolitul boier Gheorghe Jurgea-Negrilesti, autorul fermecatorului volum memorialistic postum Troica amintirilor (2000). Volumul de fata îl aduce în prim-plan; altfel spus, "conu Georgica" da tonul narativ (iar tonul, cum se stie, face muzica...). Proiectia sa fictionala se numeste acum Jenica Negrilis, cel mai bun prieten al avocatului moldovean Dinu Carauteanu (pe numele lui adevarat Alucaruta). Prezent ca martor si auditor "tert" în numeroase discutii de culise, el este raisonneur-ul din umbra al cartii, "dispecerul" narativ din fundal, prim-planul e tinut însa de Sisi Ghica ("între Sisi si Jenica Negrilis erau raporturi de clasa vechi, si unul si altul vitregiti, mai exista si o încredere de alta natura, bazata pe inteligenta si umor"). Descendenta stranie a stirpei Ghiculestilor, Sisi este "une femme de tête", nu prea frumoasa, dar interesanta, cultivata si cu o buna întelegere a politicului, artista, profesoara de latina si sotie fidela a lui Dinu Carauteanu, frate al marii tragediene Eleonora Carauteanu. Cea din urma, expatriata dupa al doilea razboi mondial în Italia, va reveni în tara abia dupa caderea comunismului, batrana si decrepita. Murind, cenusa îi va fi risipita din elicopter deasupra fostelor mosii ale Negrilisilor (intitulate, sugestiv, Chinuitele si Rusinoasa). E tematizat astfel rolul femeii inteligente în urzelile istoriei noastre recente; sub acest aspect, o comparatie cu dubletul feminin Ivona Scarlat-Vica Delca din Dimineata pierduta de Gabriela Adamesteanu sau cu jurnalul apocrif al adolescentei din Sala de asteptare a lui Bedros Horasangian se impune. Atrasa de partea misterioasa a lumii, "signora" Sisi tine un jurnal din care ne sunt oferite nu putine mostre comentate, copiaza, cu ortografie moderna, însemnarile vechi ale unui grec, Kostorakis (al carui manuscris - continand relatari din timpul primului razboi mondial - va fi recuperat dintr-un cufar al familiei Negrilis). Intra în scena si alte "voci" narative, fiecare cu povestile si versiunile sale: nepotul plebeu al lui Dinu, apoi Jenica Negrilis si altii; octogenara, senil-erotizata interpreta a Fedrei lui Racine e prinsa într-un colaj dramatic în care se reflecta propriu-i destin; un notar abject pe nume Sile Rînzei colectioneaza expresii de roman vechi. Un fir epic urmareste istoria prieteniei dintre Dinu Carauteanu - simpatizant legionar, mort în detentie la Sighet în 1952, si Filip Schechter - un fel de Belu Zilber - evreu comunist paradoxal, intelectualizat si de o noblete autentica. Picanteriile micii istorii reflecta tragediile colective. Sunt prinse în navodul istorisirilor scrise sau "orale" culisele extremei drepte legionare si ale comunismului (sovietic si romanesc), incursiuni în arcanele masoneriei si ale serviciilor secrete de dinainte si de dupa cele doua razboaie, colaborationismul din timpul ocupatiei germane, dedesubturi inavuabile - totul, cu o naturalete sarmanta a relatarii, pe o gama de registre foarte variata, fara stridente, bine tinuta în frau de un regizor expert. Viata e prinsa în pagina ca metaistorie cu voluptati cinice si rafinate peste care planeaza melancolia unui vanitas vanitatum.
Lumea veche, antebelica sau interbelica, Bucurestii si Mangalia turceasca, Italia decadenta sunt pictate într-un delicios stil retro, cu distinctie obosita si rasfat elegant; imaginile sunt însa radical demitizate, în tonuri plebee: Kostorakis asista, uluit, la mizeria si primitivismul extreme ale saracimii romane primind ajutoare de la armata americana, declasatii intra pretutindeni în scena, luxul, calmul si voluptatea interbelica sunt desfigurate de mizeria morala (la Paris, de pilda, fetele sarace primesc de-acasa funie ca sa se spanzure în loc sa se prostitueze) etc. etc. Lair de rien, precum în amintirile lui Gh. Jurgea-Negrilesti, naratorii dau la o parte - cu un zambet complice - "deSous-urile" Istoriei. Sisi trezeste interesul masculin al austerului Corneliu Zelea Codreanu, ca si agresiva Ana Pauker de altfel, dorita trupeste inclusiv de vechea protipendada pe care-o atata; anchetata de comunisti dupa arestarea sotului, aceeasi Sisi e socata de o pata de sos de forma hartii Romaniei Mari; mult mai tarziu, dupa 90, comenteaza cinic - împreuna cu Ionut, fiul lui Filip Schechter - sublinierile raposatului Dinu de pe o editie princeps cu dedicatie din Schimbarea la fata a Romaniei, fotocopiata pe computer. Exemplele pot continua. Opt indivizi, unii - urmasii unor tenebrosi "actori" interbelici - sunt surprinsi în ipostaza de membri ai unei secte grotesti (Izbavirea sufletului) dintr-o casa de pe Strada Galati, gravitand pe varii orbite în jurul Eleonorei, a carei decrepitudine e zugravita cu un umor negru de gheata.
Ar fi oarecum irelevant sa cautam prea multe petice de "modele reale" în alcatuirea personajelor; nu avem de-a face cu un roman cu cheie, nici cu un roman istoric, ci cu o metafictiune istoriografica alcatuita din colaje si împletituri. Cititorii-detectivi sunt îndemnati sa parcurga cele doua volume de Memorii din cand în cand aparute pana în prezent, dar mai ales sa astepte al treilea volum. Haosul si hazardul "întamplarilor" din care se tese, indiferent, destinul nu exclud totusi cateva linii care dau coerenta ansamblului: feminitatea (ilustrata de Sisi si cumnata ei, dar si de servitoarele acestora si de alte figuri adiacente) si cartea ("Sisi, draga Sisi, cartea, cartea e tot ce ne leaga, de fapt!"). De partitura Cartii tin si numeroasele comentarii eseistice (nu neaparat canonice...) despre Biblie sau prezenta, pe multiple paliere (istorico-politice, religioase, familiale), a evreilor. Iar numele de fata al lui Sisi da o posibila sugestie privind modelul literar prezent în intertextul volumului: scrisorile lui Ion Ghica.
Fara portanta simbolica a Galeriei cu vita salbatica (fanata totusi pe anumite portiuni), dar cu nimic mai prejos decat Insotitorul sau Caderea in lume, Istorisirile Signorei Sisi este o lectie de proza oferita de un maestru al genului. Un "sudic" amator de rafinamente narative piperate, un cronicar cu voluptatea senzuala a povestirii si gust pentru reflectia ironica în marginea culiselor ignorate ale istoriei ne întampina, ceremonios si firesc, în paginile sale. O carte de savurat.
Constantin Toiu, Istorisirile Signorei Sisi, Cartea Romaneasca, 2006
DOINA PAPP, Premiul UNITER pentru critica teatrala
Piese contemporane
Viziuni iberice
De la Antonio Buero Vellejo, Valle Inclan si Alfonso Sastre, dramaturgi frecventati prin deceniile 6, 7 ale secolului trecut, cunostintele noastre despre teatrul spaniol contemporan n-au cunoscut prea multe actualizari. Si nici nu erau sanse sa se petreaca vreo împrospatare a afisului teatral în acest sens, daca nu s-ar fi petrecut un lant de coincidente benefice care-au deschis dintr-o data perspective noi subiectului. Mai întai, propunerea venita din partea unui cunoscator la fata locului a fenomenului - si am numit-o pe teatrologul Ioana Anghel, care a declansat de la Madrid proiectul -, apoi ambitiile editoriale ale revistei Teatrul azi, materializate în aparitia unui volum de Teatru contemporan spaniol, editat în colectia Dramaturgi de azi cu sprijinul Festivalului de Teatru Contemporan de la Brasov, si, în fine, programul spectacolelor lectura de la Teatrul ACT, din care criticul Andreea Dumitru, coordonatoarea proiectului, a facut un eveniment.
Patru din cele sase piese din volum plus un monolog netiparit înca au putut fi urmarite astfel în spectacolele ce au depasit cu mult stadiul de lectura, datorita tinerilor regizori carora le-au fost încredintate si a unor distributii redutabile.
Cu Gheorghe Visu, Adrian Titieni, Marius Manole, Serban Pavlu, Doru Ana, Adriana Trandafir, Manuela Ciucur si Adriana Titieni, regizorul Alexandru Berceanu a mijlocit o buna cunoastere a piesei Hamelin de Juan Mayorga, în traducerea Iuliei Buttu. Considerata la Madrid piesa anului, aceasta apartine unui autor la fel de celebru, apreciat pentru incisivitatea lui polemica. Subiectul, delicat si riscant, ne trimite în zona scandalurilor cu pedofili, pe care autorul o prizeaza din toate unghiurile posibile - social, psihanalitic, jurnalistic, juridic. Printr-o structura neasteptata, el introduce descrieri si comentarii încrucisate, configurand o dezbatere care nu se grabeste sa formuleze concluzii. Sub masca unor banale gesturi filantropice catre o familie nevoiasa, actele suspecte ale învinuitului nu sunt îndeajuns de incriminante, iar argumentele aparatorilor prea putin convingatoare. Ambiguitatea situatiei da tensiune textului si un suspans politist, lasand adevarul pe seama dezbaterii publice.
Dintr-o cu totul alta arie de preocupari, cea a teatrului politic explicit, piesa Bolnavii de Antonio Alamo, tradusa de Ioana Anghel, este, dupa cum formuleaza autorul însusi, o reflectie pe tema puterii "în stadiul cel mai pur, puterea golita de continut, puterea ca scop în sine". Bolnavii de putere sunt Hitler, Stalin, Churchill si alte cateva nume sonore ale momentului, în situatii istorice care le definesc spiritul malefic, maladiv, profilul de erori umane. Desi nu aflam lucruri noi despre aceste personaje care au contribuit la imaginea sangeroasa a secolului XX, curajul de a le imagina în actiune este incontestabil un gest de mare raspundere pentru autor si nu mai putin pentru cei chemati sa le întruchipeze pe scena. La Teatrul ACT misiunea aceasta le-a revenit actorilor Dorin Andone, Dan Astilean, George Mihaita, Constantin Draganescu, Mihai Dinvale, Valentin Teodosiu, Lamia Beligan, Dana Voicu si Teodorei Herghelegiu, ca regizoare.
Cea mai reflexiva din grupajul de piese spaniole alese apartine unei femei. Tradusa cu titlul Motivele lui Anselmo Fuentes de Luminita Voina Raut, piesa în doua personaje scrisa de Yolanda Pallin a beneficiat de interpretarea nuantata a actorilor Marian Ralea si Mihai Calin (regia Cristian Dumitru), care au reusit printr-un joc suplu sa reliefeze o drama a identitatii de esenta pirandelliana, surprinsa în atmosfera plina de frustrari si violenta a lumii moderne. Fragmentele de realitate manipulate de autoare dau impresia unui puzzle, din care razbate profilul unui om ce resimte viata ca pe o primejdie metafizica. Desi oarecum livresc, textul a fost încalzit de angajarea în joc a actorilor.
Ultima zi a lecturilor a fost consacrata lui Rodrigo Garcia, reprezentant al contestatarilor societatii de consum, figura proeminenta a teatrului european contemporan. Cele doua monoloage prezentate, Povestea lui Ronald, clovnul de la McDonalds (regia Alex Mihail) si Agamemnon (regia Cristi Juncu), ilustreaza stilul polemic al controversatului autor, pentru care a face teatru înseamna "a încerca sa schimbi putin societatea". Tonul tragi-comic, scriitura moderna care îmbina violenta si poezia, dar mai ales atitudinea anarhista a personajelor s-au regasit în interpretarea tinerilor Pavel Barsan si Gheorghe Ifrim. In Agamemnon acesta din urma a reusit o adevarata performanta, facand vie povestirea despre pataniile unei nefericite victime a vietii la "standarde civilizate înalte". Am aflat de altfel ca Teatrul ACT s-a hotarat sa preia acest spectacol, prima si cea mai palpabila consecinta a lecturilor din teatrul spaniol actual, prin care peisajul nostru teatral contemporan se îmbogateste cu o noua dimensiune.
Megapetrecerea de la Odeon
Sa fie oare vorba doar despre batrani decrepiti în aceasta piesa a autoarei maghiare Katalin Thuroczy? Chiar daca ei sunt cei care domina scena în cele mai grotesti ipostaze, din cand în cand perspectiva se largeste si în scena se insinueaza tema fetisului, a dependentei de un trecut evenimential care nu are întotdeauna gust de romanta. In decor apare un paun împaiat, iar cele mai aplaudate momente sunt cupletele pe care le intoneaza nostalgic personajele. Printre randuri întelegem ca existenta acestor oameni nu mai poate fi reînviata de nici o revolutie. Ei persevereaza în mod absurd într-un trecut apasator, fara nelinisti metafizice.
Prin atitudinea ironica a regizorului ai fi tentat sa crezi ca Radu Afrim vrea sa ridiculizeze cu tot dinadinsul aceasta lume de fosti care dispare la un moment dat în negura salii. (Ce frumos final ar fi fost acesta!) Dar, dincolo de sarja uneori cam groasa, razbate un zambet îngaduitor care l-a facut pe regizor sa gaseasca fiecarui actor o dominanta irezistibila pe canavaua starii sociale din care provine personajul. Dorina Lazar, mustoasa ca de obicei, e o gazda galagioasa, gurmanda si petrecareata, Virgil Andriescu, un crai la apus cu elanuri erotice neconsumate, masurat speculate de actor. Irina Mazanitis e o doamna cu pene si vorba afectata, în nota eleganta a interpretei. Virginia Rogin joaca o cumatra cu ticuri, iar Liana Margineanu e o aparitie cu sex indecis, Constantin Cojocaru, un irezistibil ramolit sadea, la fel Rodica Mandache, plutind abulic prin scena. Tatiana Iekel e decana de varsta în varianta nobila, iar Jeanine Stavarache - vulgaritatea în persoana. Printre ei, palide exemplare ale generatiei tinere, Alin Teglas cu gustul lui pentru farse morbide, Crina Muresan, o ciudata nostagica a epocii cu pionieri, Ana Maria Moldovan, care ricaneaza încercand sa impuna fara succes libertinismul tinerilor.
In spatiile ex-comuniste nostalgia e o tema compromisa si o atitudine condamnabila. Dar în biografia acestor oameni? Megapetrecerea de la Odeon nu se decide în privinta unui raspuns. Sigur, spectacolul începe cu un ritual prelungit al mastilor. Pe parcurs sarcasmul regizorului se dilueaza însa, degenerand în bascalie. Unele lungimi si redundanta discursului spectacular de la un moment dat contribuie si ele la efectul de plictiseala. Cu toate acestea, spectacolul va fi, suntem siguri, un succes al stagiunii, mai cu seama datorita performantei actorilor, într-o verva tragi-comica de zile mari.
Lumea lui Peca
Peca Stefan, copilul teribil al teatrului romanesc contemporan, a scris o piesa "a laméricaine". O poveste esuata de dragoste dintre un prezentator de televiziune si o tanara care-l paraseste determinand ura din titlu. Persifland schemele modului de viata american al unei categorii de marginali cum este si Steve, dar si ale literaturii care le evoca, autorul roman se include cu autoironie în peisaj, introducand în piesa si o savuroasa scena în care apare ca personaj. Daca ar fi sa va povestim ce se întampla cu eroii, n-am avea prea multe de spus. El o întalneste pe ea. Ea îl tachineaza cu aere de printesa. El se îndragosteste. Ea îl paraseste. El e singur si nefericit. Peca reproduce deliberat aceasta schema si tot deliberat tema omului singur de dincolo de ecranul televizorului, transformata si aceasta în cliseu. De ce a scris atunci aceasta piesa? Un lucru e sigur. Regizoarea Carmen Vidu si interpretii folosesc prilejul pentru a face un spectacol foarte dinamic si original, respirand aerul varstei lor cu nonsalanta si curajul specifice. Curaj este mai întai sa mizezi într-un spectacol de teatru mai mult de 50% pe imagine, pe proiectie si imagini video, ce-i drept mestesugit concepute de Ioan Cocan. Actorii joaca la si cu camera, isi proiecteaza chipurile pe ecranele televizoarelor amplasate în scena, iar în fundal vedem la nesfarsit emisiunea lui Steve. Acest amestec de teatru si film tot mai des întalnit în spectacolele tinerilor tinde sa devina abuziv, adesea în defavoarea teatrului. In ciuda faptului ca au de facut fata atator complicatii tehnice, Marius Manole si Adriana Cojocaru sunt adevarati si convingatori în roluri. Cei doi talentati actori joaca degajat, modern, cu economie de mijloace si simt al pauzelor, care e, cum se stie, uneori mai important decat cel al replicii. Fac buna echipa cu ei Iulian Postelnicu, Mihai Cuciumeanu, Bogdan Dumitrascu. Scenografia lui Mihai Pacurar foloseste cat se poate de eficient spatiul Salii ArCuB, aglomerand la vedere o recuzita pestrita. Multi tineri vin sa-i vada si sa-i aplaude în aceasta noua locatie teatrala a Capitalei.
Piccolo Teatro la Bucuresti
Teatrul Bulandra va gazdui la sfarsitul lunii aprilie un eveniment teatral de exceptie: Turneul lui Piccolo Teatro din Milano, cu Arlechinno, sluga la doi stapani de Carlo Goldoni. Spectacolul reia într-o remontare datorata lui Ferruccio Solerri si Stepfano di Luca celebrul spectacol creat de Giorgio Strehler în 1953, în aceeasi conceptie, cu acelasi decor al cunoscutului Erzio Frigero si cu acelasi interpret, Ferrucio Solerri, care a dus faima personajului în 40 de tari, îmbracand costumul lui Arlechinno de peste 2.000 de ori.
Respectand o emotionanta traditie a Teatrului Piccolo din Milano de a pastra vii creatiile fundamentale ale fondatorului acestui teatru - regizorul de faima internationala Giorgio Strehler -, realizatorii spectacolului ne readuc în atentie aceasta opera care a revolutionat teatrul modern. Stilul Strehler aplicat în Arlechinno traditiei commediei dellarte, dar si gandirea moderna asupra lui Goldoni a marelui regizor se manifesta exemplar în acest spectacol-scoala, reluat din generatie în generatie ca un veritabil remember.
Opera pe care Strehler a lasat-o mostenire Europei este astfel continuata la Piccolo Teatro, unde, în sala care îi poarta numele, alti maestrii ca Luca Ronconi vegheaza la perpetuarea unei faimoase traditii.
Ca membru al Uniunii Teatrelor din Europa, fondata de acelasi Giorgio Strehler în 1992, celebrul teatru milanez face acum un gest de mare prietenie fata de Teatrul Bulandra, membru si el al acestei Uniuni, aducand la Bucuresti acest spectacol legendar al istoriei teatrului modern. Legendari sunt si interpretii lui, multi dintre ei elevii de odinioara ai lui Giorgio Strehler în frunte cu Ferrucio Solerri, care a aniversat de curand 50 de ani de teatru. Rolul va fi dublat de Enrico Bonavero. In rolul lui Pantalonne, Giorgio Bongiovanni, un alt apropiat al lui Strehler.
RAZVAN BRAILEANU
Rock la scena deschisa
In urma cu cativa ani, publicul roman amator de muzica rock se uita cu jind peste hotare, unde concertele unor nume cunoscute ale genului aveau loc cel putin o data pe luna. In Ungaria, trupele occidentale de rock concertau inca inainte de 1990, iar Bulgaria incepuse si ea sa fie inclusa in turneele europene, ba chiar sa organizeze festivaluri, cu zeci de mii de spectatori. In Romania, daca aveau loc doua concerte de acest fel pe an, ne puteam declara multumiti. Dar iata ca lucrurile par a incepe sa se miste intr-o directie favorabila: in primele 3 luni ale anului, numai in Bucuresti au avut loc doua evenimente de amploare, care au alimentat gustul pentru rock al adolescentilor si au redeschis apetitul pentru concerte al rockerilor trecuti de prima tinerete.
"Bostanii" reinventati
Primul mare concert al anului 2006 a avut loc pe 28 ianuarie, la Sala Polivalenta, si i-a avut ca principali protagonisti pe germanii de la Helloween, o trupa pe care nu putinii fani din Romania o asteptau inca din deceniul trecut. Adepti ai unui stil direct, in forta, dar melodios, Helloween fac parte din valul de formatii germane care au facut furori in anii 80, alaturi de Scorpions si Accept. Avand in spate 13 albume de studio, "bostanii" (cum sunt cunoscuti in lumea muzicii rock, datorita dovlecilor folositi in logo si pe copertile albumelor) nu a neglijat nici aparitiile live, adevarate mostre de virtuozitate si energie pe scena. In 2006, formatia a intregit trilogia inceputa in urma cu aproape 20 de ani, cand primele doua parti ale albumului Keeper of the Seven Keys i-a ridicat, aproape peste noapte, la statutul de staruri rock. Noul Keeper - The Legacy a fost asteptat de fani cu sufletul la gura si s-a bucurat de un succes mult peste asteptari.
Concertul de la Polivalenta, organizat de Promusic Prod, revista Maximum Rock si Acta Mediacom, a fost deschis de romanii de la Antract, care au reusit doar partial sa incalzeasca o audienta inca zgribulita din cauza gerului de afara. Au urmat slovenii de la Prospect, cu un recital mult mai sustinut, la care publicul a fost receptiv, poate si din cauza ca trupa a abordat, la un moment dat, fragmente din piese arhicunoscute ale unor legende rock (Black Sabbath, Iron Maiden si Dream Theater), cantate in cor cu intreaga sala. Atractia serii, Helloween au avut un show total, cu o scena decorata cu elemente de pe coperta ultimului album, cu un spectacol impresionant de lumini, dar si - nu se putea altfel! - cu doi bostani uriasi postati de o parte si de alta a salii. Germanii au cantat atat piese de pe recenta aparitie discografica, cat si hiturile care i-au consacrat si ale caror versuri erau stiute pe dinafara de fanii romani. Nu au lipsit momentele comice cu care trupa si-a obisnuit audientele de-a lungul timpului - solouri de tobe si chitara cantate pe instrumente de jucarie etc. Helloween au demonstrat ca, dupa un sfert de veac de cariera, inca mai conteaza pe o scena rock in care concurenta este acerba. Chiar daca la conferinta de presa s-au aratat deranjati de gropile din asfaltul bucurestean, publicul i-a facut pe membrii trupei sa ramana cu amintirea unui spectacol reusit in Romania.
Lacrimi suedeze
Daca Helloween au marcat un moment important in muzica rock a anilor 80, suedezii de la Lake of Tears au intrat in topurile de specialitate in a doua jumatate a anilor 90. In Romania au inceput sa fie cunoscuti odata cu aparitia albumului Headstones, o bijuterie in materie de sound gothic, caracteristic trupelor nordice. Pe 11 martie, la Sala Agronomia, intr-un concert cu casa inchisa, suedezii au avut ocazia sa demonstreze ca Romania merita inclusa in circuitul marilor turnee ale trupelor rock. Show-ul a fost deschis de clujenii de la Voices of Silence, o formatie tanara, dar extrem de apreciata si in Bucuresti, unde concerteaza periodic. Apoi pe scena au urcat "veteranii" de la Celelalte Cuvinte, electrizand pur si simplu o sala arhiplina, care a cantat cot la cot cu ei. Lake of Tears si-au inceput programul in uralele audientei, cei aproape 2.000 de spectatori insotind trupa intr-o calatorie cu pasaje cand melancolice, cand alerte. Refrene cantate la unison, brichete aprinse si aplauze la scena deschisa au facut ca recitalul Lake of Tears sa fie o reusita incontestabila. Spectatorii s-au ales cu un show de zile mari, iar trupa suedeza a avut parte, probabil, de cel mai entuziast public din cariera. O apreciere speciala merita organizatorii evenimentului, redactorii revistei online Metalfan, o mana de oameni entuziasti care au reusit sa puna cap la cap elementele unui concert rock de succes.
VIRGIL SCRIPCARIU
Nu mai vreau gri!
Daca ar fi sa aleg o culoare prin care sa definesc ceea ce simt cand ma plimb pe strazile Bucurestiului, aceea ar fi griul. Fara doar si poate, decorul fix al acestui oras cuprinde în cea mai mare parte o gama diversa de griuri, de la cenusiul profund al asfaltului pana la albul murdar al multor fatade. Bucurestiul nu cere înca pelicula color. In umbra si lumina el se regaseste deplin, bunaoara, la fel ca în pozele de epoca.
Daca teoria spune ca imaginea alb-negru fixeaza cel mai bine lucrarile de sculptura, ei bine, monumentele de for public din Bucuresti se încadreaza perfect acestui canon. Extrapoland usor sensul strict al cuvantului, as spune ca, din punctul de vedere al monumentului de for public, orasul nostru se afla înca în plin academism. In spatiul bucurestean, monumentele, fie ele venerabile centenare, fie inserate recent, sunt aproape invariabil sobre, "la costum", figuri grave... Nu pun la îndoiala valoarea multora din ele si nu cred ca nu mai e loc în oras pentru astfel de monumente. Incerc însa sa imaginez si la Bucuresti o alternativa, un tip de monument mai putin expozitiv, care sa dialogheze mai mult, ceva viu colorat, care sa atraga privirea si sa nu fie reclama comerciala.
Daca ne place înca atat de mult ca Bucurestiul era numit odata "micul Paris", hai sa mai tragem cu ochiul pe malul Senei si sa ne oprim de asta data nu la Arcul de Triumf, ci la Beaubourg. In 1981, Pierre Boulez, fondator al IRCAM, îi convinge pe doamna Pompidou si pe Jacques Chirac, pe atunci primar al Parisului, sa sustina un proiect de agrementare a Pietii Stravinski, avandu-i ca protagonisti pe Jean Tinguely si Niki de Saint-Phalle. In 1983, se inaugureaza langa Centrul Pompidou Fantana Stravinski, prima fantana moderna a Parisului: un bazin de 0,35x36x 16,5 m, 14 obiecte mobile de aluminiu si poliester viu colorat, 17 motoare electrice de 48 V, masinarii si personaje fantastice inspirate de muzica compozitorului rus, culoare, apa cu reflexe si sunete.
Ceea ce îmi atrage întai atentia în povestea Fantanii Stravinski este ideea de agrementare. M-as opri la întelesul prim al notiunii, acela de a face agreabil, placut un spatiu. Exista în Bucuresti nenumarate spatii care ar trebui supuse unor proiecte de agrementare: maidane, spatii verzi în paragina, curti interioare, ganguri, strazi întregi. Arta contemporana este o posibilitate de "agrementare". Ea este îndeajuns de lipsita de pretentii si prejudecati pentru a-si asuma: materiale neconventionale, perisabilitate, functionalitate. Revendind la Fantana Stravinski, mi se pare minunat acest tip de adresare complexa, care atrage neaparat atentia. Nu e doar obiect, e si sunet si miscare, e un organism care te captiveaza, e o reala companie.
Anul acesta, pe tapetul balului arhitectilor, la sectiunea proiecte a stat si "PUZ - Calea Victoriei, trasee culturale". Incerc sa gandesc agrementarea unui spatiu adiacent traseului principal al vechii artere, un spatiu verde de cca 400 m2, încadrat de blocuri, la începutul Caii Grivita. Observ plimbandu-ma prin zona ca multe dintre casele vechi aveau în curte fantani arteziene. Dincolo de aspectul decorativ, apa este o necesitate în Bucurestiul torid. Fixez un element: apa. Rasfoind într-o zi în mansarda de la Carturesti un album cu spatii de joaca pentru copii, ma mir de diversitatea si inventivitatea pe care le observ în paginile cartii, în contrast cu banalitatea locurilor de acest fel din Bucuresti. Propun pentru locatia din Calea Grivitei un spatiu în care copiii sa poata descoperi apa, cu miscarile ei si animalele care o populeaza, pietrele în diverse forme si texturi. Ansamblul se încadreaza în forma unui peste. Evenimentul vizual central este o lucrare de-a mea recenta, Compozitie cu cal troian, regandita pentru spatiul si tema data. Pe spinarea unui cal troian avand în pantece jucarii, sade un copil în pozitie de zbor. La picioarele calului, un balaur redus la starea de jucarie. Prin trompa unui elefant curge apa în gura balaurului, facandu-l sa balanseze. Calul sta pe o platforma cu roti care sunt si ele actionate de apa. Spre coada pestelui cadru, am mai plantat o morisca, cu pesti mai mici care se învart. Din loc în loc, stalpi subtiri care poarta în varf siluete de fapturi marine. Imaginez întreaga arie a pestelui pavata cu pietris de diverse forme si culori si inundata cu un strat subtire de apa. Apoi, poteci de-a lungul perimetrului si spre cele doua puncte de atractie. De jur împrejurul pestelui, plantata iarba si puse bancute, una mai ampla, în forma de caracatita. Si, daca s-ar putea, fatadele celor trei blocuri pictate cu pesti si animale marine. Partea de decor parietal si toate animalele marine au fost imaginate de Petruta Burcea, colaboratoarea mea. Obiectele ar putea fi realizate în fibra de sticla, un material usor si nepretentios si nu ar fi gri, asa cum le vedeti în imagine, ci viu colorate: rosu, albastru, verde crud, roz, orange, galben.
Pentru un Bucuresti al anului 2006, oare visez prea mult?
BURSCHI GRUDER
Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944)
De anii petrecuti la liceul evreiesc "Cultura B" imi amintesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noastra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si clasele erau adapostite in diferite case mici, imprastiate intr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mircea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a societatii "Aurora", de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ardea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura ferestruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Faµon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al carei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si frumoasa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridicat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in hohotele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe "raufacator", care se rosise ca o sfecla, i-a spus "Sa nu mai faci" si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cladire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina infloritoare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva legilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele imprastiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apartament era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somptuoasa locuinta. De la peronul de la intrare, unde probabil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglinda de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, decorat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos decorate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau urmele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lemne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralucitoare. Acum devenisera salile noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am invatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mihail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa clasei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cativa profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca urmare a unui proces si a unei perioade de detentie in celula condamnatilor la moarte, perioada in care cei apropiati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i scape de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un moment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie sexuala. Directorul scolii avea un frate medic si a introdus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un "control periodic". Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram strigati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in clasa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam "nevolnicul madular" pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boala venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa penibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu argumente din cele mai convingatoare ca materia seminala are o compozitie la fel de nobila ca cea a creierului, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai asteptam. Profesorul nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de "dermato-venerice" cu cabinet, care ne spunea ca stiinta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in consecinta, ne sfatuia "sa ne vedem de treaba". Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Mamulari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara destinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lunga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scanduri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand treceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care asteptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sumbra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bucuresti care fusesera adunati acolo inainte de a fi deportati in Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua ferestre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de gatit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin plasat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa clasa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor clasei noastre impotriva unui tanar profesor de geografie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin maculatoarele noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut burlanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata clasa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un accident, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pedepsiti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la varsta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al "Patronajului". Programul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a curtii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cladirea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am observat in perete o "usa secreta" cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa gaseasca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste tinere de varsta noastra, imbracate in port national, lucrau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs panica, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am speriat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mixte er au un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din strada Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata "Victoria Socialismului", ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noastra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin straduinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru constructie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul liceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a invatamantului, de dupa 23 august, scoala a fost desfiintata.
Dar nu si amintirea ei!
ANNE MILLER
Centre Nationale du Livre - o institutie model pentru sprijinirea culturii
Puteti sa imi rezumati, in cateva cuvinte, parcursul dvs. profesional?
Lucrez la CNL doar de un an si jumatate si inainte de a veni aici nu am cunoscut foarte bine lumea cartii. Institutiile publice utilizeaza functionari, iar eu sunt un inalt functionar. Am absolvit Ecole Normale Superieure, cu specialitatea istorie. M-am gandit apoi ca mi-ar placea sa fac o munca administrativa, de gestiune publica si am intrat in Ecole Nationale dAdministration (ENA). La absolvire, am intrat in Ministerul de Finante, Directia Buget. Apoi am fost intr-o institutie publica denumita La Réunion des Musées Nationaux, avand multe insarcinari, indeosebi comerciale, legate de muzee, expozitii. Apoi am lucrat pe probleme de buget in Ministerul Culturii. Nu am avut initial formatia de specialista a cartii, astfel incat marile orientari strategice ale CNL sunt date de presedintele CNL. Eu am o munca institutionala.
Care este statutul Centrului National al Cartii (CNL) si in ce relatie se afla cu Ministerul Culturii?
CNL este ceea ce se numeste o institutie publica administrativa aflata in sprijinul Ministerului Culturii, are deci personalitate morala autonoma, dar gestiunea si politica ei se afla in supravegherea Ministerului Culturii. Nu este subventionat de minister, ci prin intermediul a doua impozite, unul pus pe aparatura de reproducere (scanere si xeroxuri, cand ies din uzine sau cand sunt importate), celalalt pe cifra de afaceri a editorilor. Ambele impozite sunt direct alocate CNL. Copiile sunt si ele impozitate, pentru remunerarea autorilor, dar aceasta este altceva, suma respectiva nu revine la CNL.
Sa inteleg ca CNL nu primeste nimic de la bugetul public?
Nu avem nici o subventie, dar impozitul ne este alocat prin legea votata de deputati. Deci se poate spune ca e vorba despre un ban public, dar printr-o directa alocare a impozitului.
Salvati libraria independenta
Am vazut ca CNL are multe proiecte, foarte generoase pentru literati, si nu numai pentru cei din Franta, dar si din alte tari - cum a fost cazul, anul acesta, cu Romania. Beneficiaza CNL si de alte modalitati de finantare? Care sunt beneficiarii?
Impozitele alocate noua ajung la cifra de 20-25 milioane de euro, in functie de anii mai buni sau mai putin buni. Ele sunt utilizate pentru intregul lant al cartii. Prima veriga a acestui lant este constituita din creatori, adica din autori si traducatori. Autorii, indeosebi cei de limba franceza, sunt sustinuti prin burse. Avem si burse pentru scriitori de limbi straine, cu conditia ca acestia sa fie de mai multi ani rezidenti in Franta si sa aiba carti deja traduse in limba franceza. Majoritatea autorilor pe care ii ajutam sunt francofoni, dar nu neaparat francezi: este suficient sa scrie in franceza. Aceasta este partea referitoare la autori. In cazul unor proiecte complexe, noi ii ajutam, de asemenea, si pe traducatori: le completam drepturile de autor acordate de editori. Avem si un sistem de burse (intre o luna si trei luni) pentru traducatorii straini care traduc literatura franceza si care vor sa vina in Franta ca sa isi perfectioneze limba si sa lucreze pe un proiect precis. A doua veriga, in lantul cartii, este constituita de editori. Putem da editorilor de limba franceza subventii pentru publicare si, de asemenea, subventii pentru traducere: luam in responsabilitatea noastra o parte din costul traducerii. Putem, de asemenea, sa-i ajutam pe editorii straini care vor sa traduca in limba lor proprie opere literare franceze. Cererea de sprijin financiar trece prin intermediul editorilor francezi, dar noi preluam de asemenea si traducerea in limba straina respectiva a operelor franceze. Veriga a treia a lantului cartii este formata din librari, carora le acordam o atentie cu totul speciala si pe care ii sprijinim in mai multe feluri. Librarii din Franta sunt sprijiniti prin imprumuturi cu dobanda zero, rambursabile in sase ani, daca vor sa isi dezvolte activitatea, sa o mareasca. Avem si un sistem de ajutorare prin subventii pentru librarii care vor sa isi dezvolte fondurile tematice. De asemenea, un sistem de subventii pentru librari atunci cand se instaleaza si isi constituie stocul. Noi consideram ca libraria independenta este esentiala pentru diversitatea creatiei, pentru ca, daca exista numai spatiile mari pentru vanzarea cartilor, aceasta se va face doar dupa o logica economica si nu va mai exista loc pentru creatiile cu mic tiraj. De aceea consideram librariile esentiale pentru noi. In Franta exista o lege a "pretului unic al cartii" care face parte din dispozitivul general francez. Dar noi oferim ajutor si librarilor care vand in strainatate cartea franceza (fie in librarii franceze, fie in raioane dedicate scrierilor franceze), care sunt ajutati prin subventionarea unei parti din cost, pentru a incuraja difuzarea cartii franceze in strainatate. Bibliotecile reprezinta o alta veriga in lantul cartii. Vrem sa incurajam bibliotecile pentru a-si putea constitui un fond si pentru a avea o politica de diversitate. Evaluam deci calitatea listelor de carti care ni se prezinta si putem ajuta bibliotecile sa isi completeze colectiile. Masura aceasta este utila in ansamblul politicii de sprijinire a cartii, pentru ca ii ajuta si pe editori sa isi creasca vanzarea. Si, in fine, noi avem un intreg sistem de ajutoare pentru manifestari literare in intreaga Franta, pentru ca sa permitem publicului sa ii intalneasca pe autori si pentru a permite librarilor sa se asocieze acestor manifestari si sa isi poata vinde cartile.
Belles Etrangères , Lire en fête - evenimentele noastre
Este un sprijin bine structurat. Mai exista ceva in afara lui?
Este un sistem foarte coerent. Pe langa toate acestea, mai exista evenimentele pe care le organizam noi insine, de pilda Belles Etrangères - o completare fireasca a ajutorului acordat de noi pentru traducerea operelor straine. Stiti principiul de la Belles Etrangères: noi alegem o tara anume, dupa un proces informal care poate integra o solicitare a unei tari straine sau o consultare cu editori, stiind ca noi privilegiem descoperirea literaturilor putin cunoscute in Franta. Cu ajutorul unui expert specialist in literatura acelei tari sunt selectionati 12 autori si sunt invitati sa intalneasca publicul francez in peste 30 de orase, pentru a face mai bine cunoscuta o literatura straina. Mai organizam, intotdeauna, in luna octombrie, o mare sarbatoare a cartii, numite Lire en fête, o foarte buna informatie despre carte, chemam toate asociatiile, librariile, bibliotecile sa se mobilizeze ca sa organizeze diferite evenimente si, pe unele (nu pe toate), le subventionam: din 4.000 de astfel de evenimente, subventionam cam 150. Dar cream aceasta miscare, a unei sarbatori a cartii in octombrie. Mai organizam si sosirea autorilor straini la Salonul Cartii de la Paris (de acesta se ocupa Sindicatul National al Editorilor). Dar sosirea autorilor este un eveniment-far, anul trecut au fost invitati scriitorii rusi. Noi organizam sosirea scriitorilor si negociem invitatilor lista cu tara respectiva.
Atunci cand, pentru Belles Etrangères, noi hotaram in totalitate lista invitatilor, pentru ca noi suntem finanta torii, 100% (fireste, ne consultam, dar nu avem de ce negocia lista), in schimb, in ceea ce priveste Salon du Livre, este vorba de o co-finantare cu tara respectiva, de aceea negociem lista si apoi ne ocupam de sosirea scriitorilor, de hoteluri, de organizarea dezbaterilor, de gasirea temelor, a moderatorilor. Acestea sunt cele trei evenimente mari pe care le facem in fiecare an. Pentru rest, este vorba despre subventionare. Dar uneori suntem direct operatori.
Plata traducerilor dificile
Ce conditii trebuie sa indeplineasca traducatorii care vor sa beneficieze de burse? Din cate stiu, au nevoie de un contract cu o editura pentru traducerea unei scrieri in limba franceza.
Am inceput prin a ajuta traducatori care aveau un proiect personal. Ne-am dat seama dupa o vreme, insa, ca este un ajutor ambiguu, pentru ca uneori traducatorul isi realiza proiectul, dar nu reusea sa gaseasca editor. Se putea intampla si ca un alt traducator sa faca aceeasi traducere, sa reuseasca sa isi gaseasca editor si, in final, sa fie publicata traducerea nesprijinita de CNL. Se mai intampla si ca traducatorul sa nu ne spuna ca el avea deja un contract cu un editor, deci ajungea sa fie platit de doua ori, iar bursele erau destul de mari. Ca sa limpezim lucrurile, am schimbat sistemul si acum completam drepturile de traducere platite de editor. Prima conditie este ca opera respectiva sa fie foarte interesanta, a doua este calitatea traducerii. Vreau sa mai mentionez ca editorul trebuie sa faca un efort si sa-l plateasca decent pe traducator: adica nu se pune problema ca CNL sa se substituie editorului pentru plata traducatorului. Trebuie ca remunerarea traducatorului sa fie corecta, ceea ce in Franta inseamna 17-18 euro pe pagina de 1.500 semne. Din 2006, suma minima pe pagina va fi de 20 euro. In fine, conditia esentiala este ca opera respectiva sa prezinte un grad de dificultate: pentru o lucrare simpla este suficient ca un traducator sa fie platit cu 20 euro pagina.
O pauza de scris pentru scriitorii afirmati cu (macar) o carte
Vorbiti-ne va rog acum despre conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un scriitor ca sa aiba sustinerea financiara a CNL.
Este important sa spun de la inceput ca CNL nu isi asuma rolul de a descoperi talente sau de a acorda premii. Talentele sunt descoperite de editori. Dupa ce un autor a fost recunoscut de un editor, adica a fost publicat, se considera ca el trebuie sa aiba o sansa de a gasi timp liber pentru scris. Deseori scriitorii sunt siliti sa aiba o a doua activitate "alimentara" ca sa poata trai, putini sunt cei care, in Franta sau oriunde altundeva in lume, pot trai doar din drepturile lor de autor. De aceea au alte activitati si scriu literatura doar seara, in weekend etc. Consideram ca este nevoie ca ei sa faca din cand in cand o pauza ca sa scrie, iar noi sa le compensam salariul pe care ei il pierd. Fireste ca nu ne gandim sa ii intretinem pe viata pentru ca ei sa scrie. Ideea este doar ca uneori scriitorii au nevoie de o pauza, iar criteriul este ca sa fi publicat pana atunci macar o carte. Important: nu o carte platita de ei editorului. Exista deja foarte multi scriitori si nu ne putem permite sa ajutam orice persoana care viseaza sa scrie. Aici intervine rolul editorului, care primeste manuscrise si descopera talente. Scriitorii pe care noi ii ajutam nu au ajuns totdeauna celebri, dar trebuie sa fi publicat ceva inainte. O alta conditie pentru a primi aceasta bursa este ca ei sa aiba un proiect de scris. Nu le cerem un plan exact, fireste, dar totusi vrem sa aflam unde vrea autorul sa ajunga cu ceea ce scrie - in oricare domeniu, roman, poezie, stiinte umane, banda desenata, literatura pentru copii, carte de istorie, de filozofie, de psihologie, de stiinta, eseu despre arta.
Cum faceti alegerea beneficiarilor, pentru ca deduc ca sunt destul de multe cereri?
Avem comisii specializate care examineaza candidaturile de autori, de traducatori, de editori (care vor sa primeasca sprijin pentru publicare sau traducere), in cursul unei sesiuni care dureaza o zi intreaga, de trei ori pe an. Mai trebuie sa adaug ca noi ajutam, de asemenea, si publicatii. Comisiile de specialisti vad tot ce exista in domeniul respectiv - sunt asadar vreo 15 comisii pentru domeniile deja enumerate, dar si pentru altele, de pilda, literatura clasica, stiinte umane, literatura stiintifica, tehnica etc. Exista o comisie speciala pentru sprijinirea editorilor straini. Exista si o comisie speciala care acorda ajutor editorilor straini care doresc sa publice traduceri din limba franceza in limba respectiva.
Comisiile sunt fixe ori membrii lor sunt schimbati in fiecare an? Participarea la aceste comisii este remunerata?
Comisiile sunt compuse din membri numiti pe 3 ani, cu un presedinte ales, de asemenea, pe 3 ani. Ei sunt voluntari, considera interesant sa lucreze in comisii si le place sa-i ajute pe autori si proiectele lor. Se cere un raport de lectura pentru fiecare autor si pentru fiecare carte. Membrii comisiilor nu sunt platiti pentru sedintele la care asista, dar li se cer in genere rapoarte de lectura care sunt platite.
Ati amintit ca CNL sprijina financiar si publicatii. Ce ajutor se da unei reviste?
Sunt sprijinite publicatii din toate domeniile, prin asa-numitul "ajutor pentru dezvoltare"; in realitate este insa un ajutor pentru functionare. In fiecare an, revistele pot cere un ajutor si in fiecare an se constata daca revista si-a pastrat nivelul calitativ inalt. In functie de asta, este sau nu ajutata. Chiar in acest moment avem in vedere ajutorul dat revistelor, pentru ca ne-am dat seama de unele probleme. Practic, s-a intrat intr-un fel de rutina, cu cam acelasi dosare in fiecare an si subventionarea lor, mai mult sau mai putin automata. S-au descoperit lucruri ciudate, de pilda publicatii care aveau excedent financiar, dar cereau totusi o subventionare. Intr-adevar, sunt publicatii foarte bune, dar e cazul sa le subventionam daca ele au excedent financiar? Nu neaparat. Atunci s-a ivit ideea ca poate nu ar trebui ca ele sa fie subventionate in fiecare an, dar ar putea fi, din cand in cand, finantat un proiect al lor de dezvoltare. Apoi sunt subventionate publicatii simpatice, dar nu de o calitate foarte inalta. Dar noi, aici, la CNL, suntem o institutie de excelenta, vrem sa ajutam proiecte de inalta calitate, suntem foarte selectivi in privinta autorilor sprijiniti (cam 30-40% dintre dosarele de autori primite sunt selectionate, ceea ce nu reprezinta prea mult) si a editorilor (subventionati in proportie de 65-70%). La aceste categorii operam o selectie foarte mare, dar in privinta publicatiilor suntem mai indulgenti; poate ne vom mari exigentele. De asemenea, exista o tendinta de a sprijini publicatiile foarte specializate, reviste de cercetare, dar Ministerul Culturii este altceva decat Ministerul Cercetarii. Din pacate, Ministerul Cercetarii primeste tot mai putini bani si atunci revistele respective vin la noi, dar este normal? Nu neaparat. CNL ajuta financiar in jur de 500 de reviste care apar in limba franceza si care au un minimum de difuzare in Franta.
Am fost foarte impresionata, si de altfel si alti colegi ai mei din grupul de scriitori romani invitati la Belles Etrangères, de profesionalismul librarilor francezi, de calitatea lor intelectuala. Lectura unora dintre ei nu difera cu nimic de lectura unor jurnalisti literari (exista chiar si o revista a librarilor, Pages des Libraires).
Aveti dreptate, in Franta este o adevarata traditie a librarilor de inalta calitate. Legea pretului unic al cartii, votata in 1981, conform careia exista un pret fix, cel imprimat pe carte, si nu se poate vinde cu un pret mai mare, a contribuit la salvarea acestei traditii. Nu poti sa cobori pretul mai jos de 5%, o reducere pe care librarii o practica pentru clientii lor fideli. Deci platesti la fel cartea intr-o mica librarie sau intr-un supermarket. Si astfel au fost salvati librarii, care deseori sunt oameni pasionati de carte. Dar trebuie sa privim adevarul in fata, libraria independenta este foarte amenintata. Exista in primul rand marile suprafete, gen FNAC, unde de asemenea exista multi librari buni, se pastreaza aceasta cultura a librarului francez traditional. Amenintarea mai mare vine de la hipermarketurile unde raionul de apa minerala se afla langa raionul de carte care vinde best-seller-uri. Librarii pot face oferte originale de carte, dar au nevoie sa vanda si Harry Potter si Codul lui Da Vinci ca sa supravietuiasca. Un alt pericol pentru librari rezida si in chiriile foarte mari pentru locatiile centrale. Asa ca trebuie sa ii omagiem pe librari pentru ca sunt inca in viata, unii dintre ei castiga destul de putin, fac ceea ce fac doar din pasiune. De aceea, CNL are si o politica de ajutorare a lor. Acum zece ani, in Franta mai erau retele de vanzatori de discuri care vindeau lucruri extraordinare, dar pentru ca nu exista un pret unic pentru discuri, ei au disparut de peste tot din centru. Librarii au multe probleme care sunt tratate la nivelul Directiei pentru Carte si Lectura din conducerea Ministerului Culturii. Benoit Ivert, presedintele CNL, asadar al unei institutii autonome, este si directorul Directiei de Carte si Lectura din Ministerul Culturii. Aceasta ii permite sa aiba o viziune coerenta a politicii sale in privinta reglementarilor privind cartea, constructia bibliotecilor, politica lecturilor publice, politica patrimoniului scris - toate acestea se fac in cadrul Ministerului Culturii. Dar el este totodata si presedintele CNL, care are acest sistem de sprijinire a "lantului cartii". Aceasta cumulare de functii s-a stabilit de la crearea Directiei Cartii, nu e foarte frecventa in administratie, dar pentru noi este foarte utila.
Subventionarea Casei Scriitorilor
Exista o subventionare a bibliotecilor daca ele cumpara carti ale anumitor autori? Este aceasta o modalitate de a creste tirajele cartilor unor autori buni, dar a caror literatura nu este ceruta de un public mare? Cum isi constituie bibliotecile patrimoniul?
De obicei, bibliotecile sunt subordonate colectivitatilor locale, municipalitatilor, care au o politica total autonoma. Bibliotecilor li se da din partea CNL un sprijin in plus pentru a le determina sa aiba o politica mai indrazneata in cumpararea cartii, dar sunt biblioteci care fac acest lucru fara incitarea noastra. In Franta putem vorbi si despre inalta calitate a bibliotecarilor, alaturi de inalta calitate a librarilor. Sunt oameni foarte atenti cu responsabilitatea lor de a-i ajuta pe cititori sa descopere cartile valoroase din toate domeniile. Dar ei trebuie, de asemenea, sa raspunda cererilor. Ei trebuie sa armonizeze dorinta proprie de a oferi lectorilor carti cat mai variate si valoroase si nevoia de a raspunde cererilor publicului. Politica lor de achizitii este total autonoma, noi le facem propuneri facultative ca sa-si elaboreze un proiect mai indraznet de achizitii.
CNL subventioneaza si La Maison des Ecrivains?
La Maison des Ecrivains este o asociatie pe care noi o subventionam destul de mult, ca de altfel si pe alte asociatii aflate in serviciul public. De obicei noi subventionam proiecte, dar pentru La Maison des Ecrivains facem o exceptie, ii subventionam functionarea - cam jumatate din bugetul ei este finantat de CNL. Ei sunt locatarii nostri, se vor muta curand, dar vor beneficia de acelasi sprijin din partea noastra, pentru ca asociatia aceasta este importanta ca loc de intalnire dintre scriitori. Intermediind prezenta scriitorilor in scoli si universitati, ea este in legatura si cu Ministerul Culturii, oferindu-i acestuia posibilitatea de a avea un fisier de scriitori disponibili pentru aceste interventii in scoli si primind din partea Directiei Cartii din Ministerul Culturii un sprijin financiar.
Cine ii sprijina financiar pe scriitorii aflati in dificultate?
CNL are posibilitatea de a-i sprijini financiar pe scriitorii aflati in mare dificultate. Cand CNL a fost creat, in 1930, apoi recreat in 1946, scopul sau a fost de a acorda ajutoare sociale pentru scriitori. In timp, aceste ajutoare sociale ale CNL au devenit marginale, fiind inlocuite cu ajutoare specifice pentru proiectul intregului lant al cartii. Dar, in acea epoca de inceput, in Franta nu exista o securitate sociala generala. Mai exista un organism, La Societé des Gens de Lettre, care de asemenea acorda ajutoare de urgenta anumitor scriitori.
Bursa Cioran
In incheiere as vrea sa imi spuneti cateva cuvinte despre "Bursa Cioran" acordata prin intermediul CNL.
Cioran a fost foarte recunoscator fata de Franta. El si-a lasat drepturile lui Simone Boué, cerandu-i prin testament sa fie acordate apoi unei institutii care sa instituie o "Bursa Cioran" pentru autorii de eseuri. Iar Simone Boué a lasat prin testament drepturile de autor CNL ca sa organizeze o bursa, atata timp cat vor exista drepturi de autor pentru opera sa. Noi acordam in fiecare an "Bursa Cioran", aproximativ 18.000 de euro. Nu este un premiu, este o bursa, data pe un proiect, ca sa permita unui autor sa scrie un eseu. Exista o comisie fixata prin testamentul lui Simone Boué, ea s-a gandit la toate. CNL este insarcinat si cu apararea dreptului moral asupra operei lui Cioran. Cum stiti, el a scris in tinerete niste texte pe care nu le-ar fi vrut retiparite si a interzis totdeauna publicarea acestor texte in Franta. CNL vegheaza (inclusiv intentand procese) pentru ca aceste texte, repudiate de Cioran, sa nu fie publicate.
Paris, decembrie 2005
Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu
FRANCA TIBERTO
O Europa sau mai multe?
Intrucat se considera ca nasterea Europei coincide cu încoronarea regelui Carol cel Mare la Roma, se poate sustine, destul de plauzibil, ca Europa culturala n-a fost niciodata mai unita ca in secolele al XII-lea si al XIII-lea.
Aceasta idee, sustinuta si de cele mai recente cercetari istorice, demonteaza prejudecata privitoare la natura Evului Mediu si ne ofera un standard de comparatie atunci cand discutam radacinile culturii europene. Dar daca dorim sa dezbatem gradul de unitate al Europei de astazi si drumul pe care ar trebui (sau ne-am dori sa putem) sa-l urmam pentru a ii intari identitatea culturala, ne aflam in fata unor probleme si optiuni foarte dificile.
In fapt, un proiect de unificare ce ar trece dincolo de problemele strict tehnice si monetare pune in discutie, implicit sau explicit, extraordinara complexitate a unei culturi care, nascuta din combinarea a mai multe culturi, a cunoscut, in diverse locuri si timpuri, momente de maretie sau de declin. Istoria culturii europene include, evident, momente de fragmentare si unitate, ambele dureroase intr-o masura mai mare sau mai mica. Indiferent de sentinta pe care o emitem in privinta timpurilor noastre, stim bine ca nu putem intoarce roata timpului pentru a invoca sau inventa imaginea unei unitati care, desi conditionata de trecut, ar putea fi usor redusa la o intoarcere la trecut.
Riscam totusi sa ne imaginam o realitate pe care sa n-o putem crea sau sa ne refugiem intr-o aparare sterila a unui lucru trecut, ce nu poate fi readus la viata in situatii complet noi.
Este evident ca un englez, un grec sau un polonez, cu experiente istorice diferite, din punct de vedere atat religios, cat si secular (umanismul, Epoca Luminilor, progresul tehnologic), nu interpreteaza cultura in functie de aceiasi parametri.
Adoptarea unei perspective nationale influenteaza identificarea unei "epoci de aur", considerata astfel de anumite persoane intr-un anumit moment al istoriei; mai mult, insa, aceasta poate afecta valoarea atribuita chiar conceptului de unitate, derivat fie prin optiune democratica, fie prin impunere violenta.
Fie ca ne intoarcem in timp, fie ca gandim raspunsul pornind de la premiza unui melting pot modern, istoria lunga si tulbure a continentului ni se infatiseaza ca un mozaic eterogen si problematic.
Unii ar putea insista ca, fara contributia clasica, greco-romana, sau chiar fara contributia anterioara a culturilor mesopotamiene, ideea unei culturi europene este subreda din start. Altii, pe buna dreptate, ar putea sustine ca, fara contributia Islamului medieval sau a Reformei protestante, Europa, asa cu o cunoastem, nici n-ar fi existat. In plus, pare inevitabil faptul ca, dincolo de marile procese de globalizare care se desfasoara astazi si dincolo de puterea economiilor extraeuropene, orice incercare de a oferi o imagine a culturii europene ar da apa la moara temerilor de a ne trezi pe un continent in plina criza, incapabil sa faca fata provocarilor prezentului, tocmai din cauza lipsei de coeziune interna. Pluralismul democratic nu poate oblitera complet tendinta culturilor nationale de a perpetua vechi prejudecati si de a accentua atitudinile defensive si izolationiste.
Cea mai convingatoare perspectiva in abordarea culturii europene actuale este probabil cea dialectica si incluziva, cea care a predominat dupa al doilea razboi mondial sau dupa decolonizare si caderea regimurilor totalitare.
De atunci, Europa a insistat sa isi puna in discutie unitatea si, mai specific, ideea de comunitate care nu implica disolutia diverselor culturi nationale care o compun. Aceasta este ideea, ilustrata, de exemplu, de Edgar Morin, a unui mozaic de popoare care se pot mandri atat cu niste culturi diverse, cat si cu radacini comune: distinctia intre cultura europeana si culturile europene poate deveni riscanta atunci cand nu exista o conditionare rodnica si reciproca intre singular si plural.
Unitatea culturii europene nu este un dat care poate fi atestat birocratic, ci un proiect care trebuie sa-si puna mereu in discutie performanta si tinta finala. Mai mult, acest model dinamic, policentric isi ofera cel mai convingator raspuns viziunii catastrofice a celor care, in mijlocul unei lumi in schimbare, sunt incapabili sa se elibereze de idea unui "declin al Occidentului" si subapreciaza enormul potential al culturii europene. Evident, nu avem un panaceu 100% garantat de oferit si nici nu putem modifica fizionomia culturii europene a viitorului; dar, in vremuri in care suntem martorii raspandirii fundamentalismului, in vremuri in care altii incearca sa impuna prin forta modele de civilizatie, nu e nepotrivit sa ne amintim de nobila traditie a Europei de a-si pune sub semnul intrebarii propriile presupozitii, de a renunta la forta si de a opta pentru dialog. Conflictele tragice si regimurile totalitare care au provocat dezastre in Europa secolului al XX-lea ar trebui sa ne faca sa apreciem si sa reconfirmam acest aspect al trecutului nostru comun.
Problemele pe care le-ar putea ridica aceasta perspectiva - in incercarea de a gasi concordie in diversitate, o realitate constituita din mai multe centre de cultura si de putere - par sa se multiplice daca vom compara Europa cu celelalte continente. Desi acestea nu pot fi separate de cultura europeana (chiar si numai pentru ca in constitutia statelor moderne extraeuropene este continuta ideea de stat national asa cum a fost ea conceputa in Europa dupa Revolutia Franceza), in acelasi timp, ele nu intentioneaza sa se supuna unui concept eurocentric al culturii.
Timp de cel putin un secol, multi ganditori europeni au pus sub semnul intrebarii notiunea de "misiune" globala pe care am avea-o, iar antropologia ne avertizeaza sa nu insistam sa ne consideram propria cultura ca masura pentru evaluarea tuturor culturilor lumii; poate, insa, cultura europeana s-a insinuat peste tot in asemenea masura, incat nu mai poate fi clar separata de cultura noneuropeana. Chiar si din acest punct de vedere, problema este de a recunoaste faptul ca destinele diferite sfarsesc prin a se conditiona reciproc, si nu neaparat in mod traumatic.
In orice caz, transferarea disputelor interne, tipice pentru orice cultura, asupra altor culturi (mai ales cele vecine) ar insemna, pentru noi ca europeni, ca urmam exemplul regimurilor totalitare din trecut si uitam acea componenta esentiala a traditiei noastre la care ne-am referit.
In spiritul celor enuntate, cultura europeana nu trebuie sa fie exclusiv critica, dar trebuie, totusi, sa fie critica fata de ea insasi si fata de diversele traditii care o compun. Asadar, trebuie sa ne intrebam care sunt scopurile catre care ea trebuie sa aspire, pentru a nu-si transforma vocatia critica in negativism destructiv pur.
Trebuie sa ne amintim de ceea ce teologul elvetian Hans Küng scria, cerand tarii sale traditional multiculturale si multilingve sa abandoneze concentrarea asupra propriului trecut si sa se deschida spre exterior.
Procesul de intelegere si constientizare critica si colectiva implica, spune Küng, a fi pregatit sa largesti teritoriile cuceririlor democratice, sa te implici in lumea politicii cu un angajament clar fata de mentinerea pacii si, nu in ultimul rand, "sa ne reintoarcem la fundamentele noastre etice si religioase" (Die Schweiz ohne Orientierung, 1992). Pentru a contribui la fundamentarea unei noi culturi europene, toate componentele sale culturale trebuie sa fie la fel de angajate.
Traducere Ilinca Anghelescu
KJELL OLAF JENSEN
Cultura europeana sau culturi europene?
Iata o intrebare ce poate avea multe raspunsuri, fiecare cu argumentul sau.
Intai de toate: ce este Europa? Potrivit viziunii generalului de Gaulle, raspunsul ar fi: un continent ce se intinde de la tarmul portughez pana undeva in apropierea Marii Caspice. Daca am trage o linie de-a lungul Europei (chiar fara a include si Insulele Azore), mijlocul acelei linii, deci centrul Europei, ar fi undeva in vestul Ucrainei (si noi, care am invatat ca Weimar e in Europa de Est - e adevarat, in ceea ce se cheama acum fosta Europa de Est!).
Imi amintesc o intalnire care a avut loc acum cativa ani la Institutul Goethe din Oslo, pe tema unui manual transeuropean de istorie a Europei. Cartea a fost publicata in toate tarile membre UE si exemplarul prezentat la Oslo era editia in limba daneza. Rasfoind manualul si uitandu-ma la hartile reprezentand Europa, am descoperit, spre propriul amuzament, ca tara unde avea loc aceasta discutie despre Europa si despre un manual de istorie a Europei nu exista. Norvegia fusese foarte atent eliminata din toate hartile si nu exista nici o referire la aceasta tara. Era o istorie a Europei fara exploratorii vikingi, cu exceptia varietatii daneze a acestora (din fericire, nu erau mentionate nici trasaturile lor mai putin atragatoare). Era prezentata o literatura europeana pentru care Ibsen nu era suficient de interesant. Se vorbea despre arta europeana care nu auzise vreodata de Munch si despre muzica europeana pentru care Grieg nu existase. Daca aceasta urma sa fie imaginea Europei de astazi, nu numai ca ar fi absurd sa se vorbeasca de culturi europene la plural, dar orice notiune de cultura europeana ar fi lipsita de sens. Sa fi devenit Mozart european doar cand Austria s-a alaturat tarilor membre UE?
In Franta si in Italia sunt adesea intrebat daca Norvegia face parte din Europa. Raspunsul evident este ca facem parte din Europa de cateva milioane de ani, numai ca notiunea de "Europa" nu poate fi mult mai veche decat divinitatea greaca cu acelasi nume. In ziarele si revistele franceze si italiene, vad adesea sintagme de genul "Europa vrea...", "Europa crede ca..." sau "Europa spune...", asta insemnand ca Franta, Italia si, poate, Germania impartasesc opiniile mentionate sau, mai degraba, administratiile celor trei tari, sau chiar numai Franta; sau "Europa" in chestiune se reduce la partidele politice care imbratiseaza directia ziarului (sau, poate, numai la autorul articolului).
Asa ca, inainte de a decide daca avem mai multe culturi europene, o singura cultura europeana, nici o cultura europeana sau, poate, nici o cultura de vreun fel, se pare ca mai avem de lucrat la definitii. Islanda apartine Europei? Dar Groenlanda? Dar Insulele Azore sau Insulele Capului Verde din apropierea tarmului african? Dar Anatolia, Georgia, Armenia, Israel, Palestina? Potrivit definitiei date de manualul sus-mentionat, definitie ce apare frecvent in asa-numitele ziare europene, Guyana Franceza, aflata la o distanta de 300 de kilometri de locul unde Amazonul se varsa in mare, apartine Europei, in vreme ce Elvetia nu. Astfel, Tony Grandabwa este scriitor european (si, cu siguranta, e un scriitor bun, care ar trebui mai bine cunoscut), pe cand Friedrich Dürrenmatt si Max Frisch nu sunt. Giuseppe Tartini a fost, probabil, un minunat compozitor european, pana spre sfarsitul anilor 50, cand orasul sau natal, Piran, nu a mai fost inclus in asa-numita "Europa", "parasind" Italia pentru Iugoslavia. Dar mai exista, totusi, o speranta: Tartini a redevenit compozitor european cu trei saptamani in urma, cand Slovenia s-a alaturat Uniunii Europene in data de 1 mai 2004 (din acelasi motiv, probabil ca aceasta este prima data cand conferinta internationala a scriitorilor din 2004, de la Bled, este organizata in "Europa", fapt pentru care cred ca ar trebui sa-i felicitam atat pe organizatori, cat si pe noi insine).
Un alt aspect similar al problemei este cel referitor la originea unor mari scriitori francezi si englezi. Castigatorul Premiului Nobel V.S. Naipaul sustine cu tarie ca este scriitor britanic, dar are descendenta indiana, este nascut in America si scrie despre aspecte ale copilariei petrecute intr-un port din Spania. Carei culturi europene apartine el? Si ce legaturi au marii scriitori precum sud-africanii: Nadine Gordimer, André Brink, Breyten Breytenbach sau J.M. Coetzee cu cultura europeana sau chiar cu cea britanica? J.M.G. le Clézio poate fi pe jumatate francez, dar cum ramane cu Tahar Ben Jelloun, Leopold Sédar Senghor, Aimé Césaire, Tchicaya U Tamsi, Patrick Chamoiseau, Raphaël Constant, ASia Djébar - apartin ei culturii(lor) europene?
Desigur, un posibil raspuns ar putea fi acela ca, de-a lungul secolelor, cultura/culturile europene au fost exportate de colonialisti pe alte continente si acum se intorc intr-o alta forma, mai puternica, fiind influentate de alte traditii si culturi. Dar atunci ce inseamna "european"? Maretia "realismului magic" al lui Gabriel Garcia Márquez sau a "magiei africane" din opera lui Ben Okri par a veni tocmai din aceasta "ciudatenie", din acest "altceva" sau, ca sa fim mai exacti, din caracterul lor "noneuropean".
Daca ajungem la concluzia, mai mult sau mai putin inevitabila, potrivit careia ceea ce au mai de pret culturile europene reprezinta tocmai aceste trasaturi noneuropene, atunci putem incepe sa cautam raspunsul la intrebarea: exista o singura cultura europeana, sunt mai multe culturi europene sau nici una?
Traducere Cristina Spatarelu
Scriitorii lunii martie
MARIUS ROBESCU
(n. 20 mar. 1943 - m. 20 oct. 1985)
Trunchiul si aschia
(fragment de roman)
Erau timpuri de saracie. Se cam stia de ce: din pricina razboiului. Dar problema incepuse sa se puna si altfel, nitel mai concret. Razboiul, nemtii care supsesera tara, pe urma hotii si speculantii, da! Cei mai vinovati erau insa exploatatorii, alde Malaxa, Auschnit, Herdau, aceia care isi insuseau truda muncitorilor. Si inca si mai si; regele, cel mai mare exploatator, cel mai odios dintre toti. Tineau romanii la regele lor? Daca e vorba de Mihai, la asta tineau, dar fara sa se omoare. Era si el un tinerel, cam grasuliu si fonf, dar cuminte. Nu semana cu taica-sau, Carol, zapacit si tiran, pe care mai intai batranii liberali il dezmostenisera de tara, ghicindu-i caracterul. Il gonisera o data pe cand era numai print, dar Carol nu se resemnase, facuse pe dracu in patru si se intorsese. Si facandu-si iarasi de cap, il mai gonisera si a doua oara, de data asta definitiv, cu Lupeasca lui cu tot. Iar Mihai, desi tanar, se purta bine. Adica fara multa vointa, vazandu-si mai mult de motoarele lui (un rege soldat fusese, fusese si unul filozof, de ce n-ar fi fost dar si un rege-mecanic?). O bucata buna de vreme ii poruncise si-l calcase in picioare (dominandu-l, va sa zica) Antonescu. Dar tot Mihai fusese mai destept, fiindca la momentul potrivit il arestase pe maresal si scosese tara din razboi.
Cine s-ar fi asteptat? Chiar Stalin il decorase pentru asta si fapta lui - se zicea - grabise deznodamantul macelului, scutind sa mai fie varsat destul sange. Nu, poporul nu-l ura pe Mihai, dar nici nu si-ar fi bagat capul in lat de dragul lui. Ce daca era rege? Si apoi, ce era aceea un rege, de vreme ce predecesorul fusese o rusine, iar pe cel actual il calarise, cum s-a vazut, Antonescu? Nu, nu e musai sa avem un rege, ideea asta nu ne incalzeste prea tare, ar fi raspuns orice roman ar fi fost intrebat, dupa ce s-ar fi gandit, prudent, o secunda sau doua. Si totusi in sinea lui, acelasi orsicine, regreta nobletea - nobletea de a avea un rege.
Si deodata regele se duse. Se duse nu in sensul ca ar fi murit, ceea ce ar fi dat nastere la bocete, la jale mare si regrete nationale. Mihai era prea tanar si prea sanatos sa moara, nimeni nu dorea una ca asta, iar el chiar avea sa traiasca inca multa vreme de atunci inainte. Se duse pur si simplu, adica pleca, cam pe neasteptate pentru supusii lui si tocmai la sfarsitul anului, mai exact intr-o zi de 30 decembrie inspicata cu zapada. Pentru prima oara in istoria ei, Romania deveni republica. Era lovitura comunistilor. Cum fusese ea pregatita si indeplinita ar fi greu de povestit. Acum insa era fapt. Un fapt mare cat toate zilele, crucial si care survenise fara zguduiri ori lupte. Buimaciti fura mai ales politicienii, cei care facusera politica sau se invartisera in jurul ei adica, adica avand idee de ce insemna o abdicare. Desigur, "masele" ramasera si ele, ca sa zicem asa, cu gura cascata, un rege e totusi un rege, si inainte de a pune in locul lui republica bine e sa te gandesti de doua ori, scarpinandu-te sub caciula. Probabil insa ca se gandise cine trebuia, oameni mari, alde Groza, Parhon, Sadoveanu. Pe ei il aclama multimea iesita in piata. Iar Mihai isi lua, cum se zicea pe atunci, talpasita, ducandu-si si averea personala, incarcata claie peste gramada in cateva trenuri. Acuma, ca plecase, se vorbi despre el pe soptite, mai des decat atunci cand se afla "in functie", dar nu mai mult de cateva saptamani. Examinand lucrurile cu toata obiectivitatea, n-are rost sa ascundem ca unii il regretau. Nu e vorba de cei pe care mari interese ii legau de persoana regelui, astia erau putini si curand aveau s-o stearga si ei sau sa infunde puscaria. Ci de ceilalti care, nepreaavand constiinta politica, regretau plecarea lui intr-o doara, ca simplu fapt. "Bietul Mihai, saracul Mihai!" Le parea rau oamenilor de despartire. Ii induiosa soarta regelui. Altii faceau glume in doi peri apropo de eventualul lui inlocuitor. Si cam asa fu in toata tara. In comuna Prundu, bunaoara, unde oamenii, afland vestea, se stransesera la primarie, incurcati apoi, cu cugetul indoit, se retrasesera pe la casele lor, se petrecu urmatoarea intamplare amuzanta, relatata de invatatorul Bacescu cumnatului sau la care tragea, in tot mai desele lui descinderi in Bucuresti pe motive de sanatate. (Se parea ca pe Bacescu il prinsese o boala de piept in urma celor indurate in razboi, si familia era foarte ingrijorata.) Se intamplase deci ca timp de vreo doua zile de la caderea stirii cu abdicarea, un lungan de cam treizeci de ani, stiut de bautor si poznas, batuse ulitele si carciumile dand glas unei strigaturi din care nu se putea scoate nici un inteles:
"Traiasca Republica Populara
Dar nici Mihai sa nu moara".
Ce voia el sa spuna cu chestia asta, afumat de bautura cum era, nimeni nu-si dadea seama. Adica prima parte era clara, o strigau propagandistii, era, ce mai, lozinca momentului: "Traiasca Republica Populara!"... Nedumerire starnea partea a doua a zicerii, care venea in contradictie cu prima. Iar lunganul respectiv avea grija sa faca totdeauna o pauza sireata intre cele doua, clipind din ochi catre lumea care se nimerea sa-l asculte. Azi asa, maine asa, a treia zi se cam sesizasera "organele". Ce vrea sa zica ala... nu cumva era o provocare? Fu incercat cu binisorul, lunganul nostru insa nu dadea nici o explicatie. Ei, si atunci il invitara la post. El parca se asteptase. Cum se vazu in fata sefului, o si tranti:
"Traiasca Republica Populara
(domsef)
Dar nici Mihai sa nu moara!".
"Ce zici ma?", facu seful atent. "Ia repeta!" Lunganul repeta cu insufletire, duhnind a tuica. "Ce p... ma-ti ai tu cu regele de-l aperi, cacaciosul si exploatatorul, acuma cand poporul etc. etc." "Care rege, dom sef?" "Cum care, tu-ti si dregu-ti de reactionar, cum care, Mihai, de care zici!" "Pai Mihai sunt eu, dom sef, strig si eu in sanatatea mea", facu lunganul, bucuros de pacaleala pe care i-o trasese. "Am si actele la mine, ia uitati-va, Mi-hai Scalambu..." Vazandu-l pe jandarm ca se inrosea incet-incet si-i ieseau ochii din cap, mai zisese iute: "Sanatate, dom sef...", si facand stanga-mprejur, o stersese cu falcile intregi.
"Cam asa s-a petrecut... oricum rege nu mai avem!", facu Bacescu mijindu-si ochii spre cumnatu-sau. Ramasesera numai ei amandoi in bucatarie, fata-n fata la masa, asa cum se intampla de cate ori se intalneau. De data asta insa, Bacescu refuzase paharul de vin, iar Horia, desi avea chef de o inghititura, renuntase si el. Nu-i placea sa bea singur. La drept vorbind, lui Bacescu ii parea bine ca regele plecase. Nu fiindca s-ar fi asteptat la cine stie ce belsug din partea republicii, ci doar asa, din rautate. "Mai da-l in ma-sa", oftase el cand Maria, plansa, ii adusese vestea. Dar oare Horia ce credea? El era ofiter. Ce avea sa devina "armata regala"? Cum lua el lucrurile? In privinta asta nelamurit era insusi Horia. Nu simtise niciodata o afectiune deosebita fata de rege, dar emotionat era. O emotie adanca si inexplicabila, ca atunci cand te gasesti la o cotitura a vietii si apele se casca brusc inauntrul tau si privind in jos ametesti. Ametesti inainte de a vedea ceva. Asa ca Horia nu putu sa zica nimic si tacu. Tacu o vreme, pierdut in fumul de tigara, si probabil ca facu un mare efort sa se indeparteze de la intrebarea aceea - ce va fi de acum inainte - care in loc de orice raspuns nastea un gol. Se rasuci de la ea, smulgandu-se, asa cum te rasucesti in pat, pe partea cealalta, cand esti obosit si visezi urat. Te intorci cu greutate, cu foarte mare greutate, totusi instinctul te ajuta sa-ti aduni puterile si sa scapi de visul urat. Urat si de nepatruns. Horia indragea doar gandurile carora le gasesti raspunsul de pe o zi pe alta. Accepta acele dificultati a caror rezolvare depindea de el. Tocmai in acest punct cumnatu-sau, Aurel, era altfel. Avea preferinta pentru tot ce nu-l privea direct. Era in stare sa se lanseze in ipotezele cele mai prapastioase, speculandu-si imaginatia, situatia lui concreta o indeparta insa dand din maini. Or, Horia tocmai in situatia concreta se salva, si iata ca acum il intreba deodata, trecand pe un teren ferm: "Dar cu tine ce e?". Intrebarea asta il cam lua pe neasteptate pe Balcescu si nu-i placu. Vru sa bagatelizeze ce avea sa spuna, dar o tranti: "scuip sange". "Cum asa, cum asa...", balbai Horia, intr-adevar surprins. Prin urmare era grav, foarte grav. El crezuse ca, ma rog, o raceala, poate chiar o mica "pata" pe plamani, care cu timpul ar fi putut sa se stearga. Daca, bineinteles, omul s-ar fi ingrijit cum se cuvine. "Dracu stie, mai frate. Sunt sigur ca a inceput pe front, frig, mizerie, dormeam pe jos, cateodata chiar in zapada. Tuseam, sigur, slabeam, dar cine se ingrasa pe front si cine nu tuseste? Cam de pe atunci... Pe urma, cand m-am intors, m-am simtit mai bine. Dar toamna trecuta, intr-o dimineata am vazut deodata ca nu ma mai pot ridica din pat. Era intr-o duminica, sambata umblasem toata ziua pe la plasa, ma certasem cu inspectorul. Seara, cand am ajuns acasa, ud tot si vlaguit, am facut o baie fierbinte la picioare si m-am culcat. Patul insa mi s-a parut tare ca niciodata, parca salteaua se evaporase si-mi intrau scandurile in oase. Dar parca si eu atarnam mai greu, nu stiu ce sa zic, apasam mai tare asternutul. Dimineata abia mi-am tras pleoapele de pe ochi. De sculat insa n-am mai putut sa ma scol, am simtit ca degeaba incerc. Nevasta-mea m-a lasat in pace, n-avea nici o treaba cu mine, si-a inchipuit ca dorm mai mult. Sa-ti fie de bine, si-o fi zis, n-ai decat sa lenevesti, bine ca poti! Dar pe la... unsprezece sa fi fost ceasul?, apare un coleg, Ursu al tanar, care dupa razboi m-a luat in mare prietenie. Il aud ca striga in curte, sub geam: «Da ce e cu Aurica, n-a iesitara inca din carpe?». «Intra la el si scoala-l», i-a zis nevasta-mea si si-a vazut de treaba. Mie Ursu asta nu-mi place, stii, si mai ales nu-mi place cand imi spune Aurica. Cand a intrat in dormitor tropaind mi-a venit in loc de buna ziua sa sar la el. Boala asta te face nervos. Va sa zica intra, se uita la mine si trage un fluierat. Pe urma isi pune palma pe fruntea mea. I-am simtit palma ca de gheata. «Ba baiete, imi zice mirat, esti cam bolnav, ai temperatura mare, nu stiu cat, dar mare. Deseara pune-o pe doamna ta, pe Maria, sa-ti faca o baie fierbinte la picioare». «Am facut, Ursule, aseara. Da stii ceva? Da tu o fuga pana acasa si ada termometrul, noi nu mai avem, l-a spart fiu-meu. Ada-l ca vreau sa stiu si eu ce temperatura am.» Mi-am pus termometrul si nu cred sa-l fi tinut mai mult de o jumatate de minut. Cand l-am citit nu mi-a venit sa cred. «Cat scrie, Ursule, aici, ca am impresia ca aiurez?» «Patruzeci de grate, frate-meu...», a zis Ursu cu glas moale si s-a facut nevazut. S-a dus, a alergat, a telefonat, mi-a adus doctorul acasa. Eu, intre timp, parca ma leganam intr-o barca. Ma perpeleam si transpiram. Doctorul a venit cu o sareta, m-a pus sa-mi scot camasa, m-a ascultat. «Dom Bacescu, ceva nu e in regula la plamani. Haraie rau in partea dreapta. Cum va scade febra, va duceti la oras, ca trebuie o radiografie.» Pana una alta, m-a tratat cu piramidoane, ca de gripa. Cand am venit la Bucuresti, data trecuta, m-am infiintat la Spitalul Zerlindi, unde am un cunoscut, si asta mi-a aranjat cu radiografia, pac!, m-a pozat, si dupa o ora a dus poza profesorului. Eu ma invarteam intre timp pe hol. Cand a prins momentul, omul m-a introdus la profesor. Fara bani, facandu-mi un hatar, profesorul a privit radiografia - o secunda - si mi-a prescris injectii cu calciu. De atunci am tot facut injectii, dar situatia nu s-a imbunatatit; nici n-avea cum. Astazi am aflat. Cu chiu cu vai, dupa ce i-am trimis o mie de lei, profesorul m-a primit din nou. N-a binevoit insa sa vorbeasca cu mine, s-a adresat tot timpul prietenului meu. «Dansul trebuie sa se interneze, zice, de urgenta intr-un sanatoriu. La Sinaia sau la Breaza, sa vada unde sunt locuri. Are, zice, limpede ca sa aud si eu, are in dreapta o caverna cat o moneda de cinci lei.» Hm, mi-am zis, multumesc pentru veste, cu o asemenea chestie esti mai mult pe lumea ailalta. Dar prietenul meu, «nu, vezi de treaba, unii s-au facut bine, dar de ce ai asteptat omule atata, ce nu te-ai trezit la timp? Acuma, am aflat ca s-a descoperit un medicament extraordinar, remizon ii zice, vindeca radical. Noi inca nu-l avem in tara, costa prea scump, dar cine stie, intr-un an sau doi... Gata, te trimit la Breaza, nu mai ai ce face, vorbesc eu acolo, dupa ce te pregatesc aia vreo doua, trei luni, sa incercam un pneumotorax.» Asta e. Am adresa catre sanatoriu, maine trec pe acasa, ma pregatesc pentru o sedere de vreun an, pe urma om mai vedea".
RADU MARES
(n. 3 martie 1941)
Ecluza
(fragment de roman)
Ultima iesire la pescuit cu patru undite, niste sticle de tarie ca provizie strategica si opt persoane înghesuite într-un Volkswagen-broasca fusese în ianuarie. Era un ger crancen pe care înca nu-l uitase nimeni. Masina o pusese la dispozitie Rudi Raab. Si în oras, atat cat se vede sub poduri, daca te apleci peste balustrada, dar si afara, în lunca, raul ramasese mereu înghetat din decembrie.
Nu era totusi nimic extraordinar fata de aceasta rutina a iernii din cauza careia se vaicarea toata lumea. Pretextul aparuse si el ca din neant si tocmai de asta ispititor: o aniversare, începuta la carciuma, cu gustari modeste, vin la litru, dar si cu ceva rom cubanez, care-i un fel de dinamita pentru luciditate, totul impus de capricioasa generozitate a sarbatoritului, dar si acceptat de ceilalti fara nici cea mai mica obiectie. Nebunia decolase apoi insesizabil, dar brusc, desprinzandu-se de sol si tintind vertical, ca o racheta.
Desi n-avea patima pescuitului si nu-i însotise niciodata în escapadele lor, Victor Dabija era în relatii apropiate cu cativa din acest grup al pescarilor. Se si întalneau la "Flora", mai bine zis el intra acolo ca sa-i întalneasca, stiind ca vineri la pranz se aduna cu totii în modesta carciuma din Piata Unirii. Tocmai datorita acestei calitati de cunostinta apropiata aflase aproape imediat, dupa doua, trei zile, despre escapada din lunca. Asta, dupa regula în conformitate cu care nimic nu-i secret, nu poate ramane vesnic secret. Dincolo însa de ceea ce avea amuzant, si un pic ridicol, ca orice prostie savarsita de oameni în toata firea, aceasta poveste avea si un gust toxic. Intervenise perfidia ucigatoare din orice barfa, în masura în care asemenea distractii au totdeauna si o calitate delictuoasa subînteleasa. Ascultase de aceea doar pe jumatate atent, vag indispus. Insa ca si cum mana invizibila ar fi sters un desen de pe geamul aburit, uitase imediat aceasta poveste. Tocmai era perioada cea rea: ger afara, presiune scazuta a gazului în conducte si frig în ateliere unde studentii sai - preda pictura la Institutul de Arte - lucrau cu caciula pe cap si manusi. Isi aminti mai tarziu ca, într-una din acele zile, cineva îl luase de o parte ca sa-i comunice în soapta ca Romania reusise sa produca în secret bomba atomica (sau nucleara). Bancul cu Ceausescu si bomba atomica romaneasca i-l spuse altcineva, într-o alta zi, putin mai tarziu. La toate astea, politicos dar absorbit de propriile probleme sacaitoare, cu o anume raceala despre care stia ca e considerata aroganta, se multumise de fiecare data sa aprobe mecanic, fara comentarii sau sa ridice distrat din umeri. Chestiunea fericirii era la fel de îndepartata ca Everestul.
Cu Iulian Oncica si cu doctorul Puscasiu, ambii din grupul pescarilor, Victor se întalnise abia peste cateva saptamani. Era o zi obisnuita de la sfarsitul lui ianuarie care altfel ar fi trecut fara sa lase vreo urma. Desi ardea înca pielea, mai ales dimineata devreme, gerul scazuse cu cateva grade. Trecand pe podul de langa parc, pe drumul obisnuit de la atelier spre Institut, se oprise ca sa arunce o privire în adancime si observase cu ocazia asta linia în zig-zag a fisurii, desenate cu negru: gheata plesnise în cateva locuri. Jos, sub malurile frumos taluzate, era crusta groasa si opaca din cauza zapezii murdarite si sub ea clocotea invizibila apa verzuie, torentul care spala picioarele de beton ale podului si ciudat e ca de acolo se ridicau acum aburi grosi ca de pe o oala care fierbe pe plita. Plecase mai departe, absorbit de aceasta imagine si încercand sa puna în ordine, în minte, ceea ce-i evoca ea, într-un joc cu cele mai disparate piese cu putinta, chiar fara nici o legatura între ele (sau aparent fara nici o legatura) si tocmai de asta fascinante, irezistibile, aproape hipnotice.
Ceilalti doi, Oncica si doctorul, locuiau în acelasi cartier si, terminandu-si treba la clinica, sus, pe dealul sudic, în apropierea unui vast santier pentru blocuri de locuinte, coborand ca de obicei în oras de acolo, Doru Puscasiu îsi culesese vecinul de la birou ca sa faca împreuna drumul spre casa. Asa se face ca, venind din urma, ei îl zarisera primii. Il strigasera, mai întai, încercand sa acopere zgomotul circulatiei. Sprintasera apoi, asa cum fac sedentarii iarna, cand au prins cateva kilograme în plus, adica gafaind si alunecand periculos pe zapada înghetata, ciocnindu-se de pietoni. Reiesea ca întalnirea cadea bine pentru toti, se grabira sa convina odata aflati fata în fata. Era surpriza de care din cand în cand e nevoie. In plus, ziua geroasa cu soare orbitor de iarna te obliga sa iei lucrurile mai degraba în bine si sa simulezi macar ca te bucuri.
Ca si cum l-ar fi surprins într-o postura inconvenabila, decuplat adica de la realitate, Oncica îl tachinase bine dispus. Fugise si înca respira greu. Pana sa puna gheara pe el, spuse el pictorului, atragandu-i atentia ca-l spionasera si luandu-l si pe doctor de martor, Dabija mergea cumva batraneste, absorbit de ganduri ca un savant. - Pictezi în gand? îl admonesta el, razand cu toti dintii si sufland aburi grosi dupa alergatura chinuita dinainte. Pe unde naiba umbli, ca nu te mai vede nimeni? Adevarul e ca nu se vazusera de mult, recunoscu Victor. Din decembrie? Era înainte de prima ninsoare? Nu cumva era în noiembrie? Si acuma unde fugi în halul asta?
Locul unde se oprisera era însa impropriu pentru a sta de vorba pe îndelete. Dupa ninsorile de la începutul anului, plugurile mutasera zapada din strada pe trotuare. In spatiul de langa peretii cladirilor se batatorise apoi o poteca îngusta, cu o crusta sticloasa de gheata murdara si doar pe acolo se putea circula. Din cauza asta, venind din urma - dar si din fata - suvoiul pietonilor grabiti si pe care, stand pe loc, îl blocau îi obliga curand s-o ia din loc. Dupa cativa pasi facura o noua tentativa, oprindu-se în fata unui magazin unde zapada fusese ranita cu lopata. Pe acest îngust spatiu curatat de langa perete era instalat începutul cozii de cate trei persoane pe rand si care continua pana departe. Cei însirati astfel asteptau tacuti si încremeniti de frig. Nu era cea mai potrivita vecinatate pentru cineva cu chef de palavrageala, astfel ca, dupa o clipa de ezitare, Iulian Oncica - el fiind cu initiativele - porni mai departe cu pasi mari. Ca în orice zi la orele pranzului era însa aglomeratie peste tot. Un suvoi tot mai dens, mai grabit, de zeci sau sute de persoane care se înghesuiau, tacute, alunecand pe gheata si, brusc, luand-o la fuga spre cate o statie de autobuz, umpluse în acea zi centrul vechi al orasului.
Impinsi, asadar, spre perete, sau - dimpotriva - spre dambul abrupt si înghetat, pietrificat de zapada de la marginea trotuarului, cei trei îsi facura loc cu dificultate continuand sa avanseze. In tot acest timp, si aproape fara oprire, Oncica vorbise bine dispus si fara întrerupere. Ceea ce-l inspira mai cu seama era gerul strasnic pe seama caruia se putea spune aproape orice. Vorbea tare si cativa dintre cei cu care se încrucisara se întoarsera dupa ei intrigati. De cateva ori, alunecand greoi si stangaci, pentru ca era gras, cu membre scurte, se întoarse spre Dabija, care venea în urma lui, ca sa repete ceea ce tocmai îi spusese doctorului si i se paruse ca pictorul n-a auzit. Pentru asta, trebuia sa se opreasca si atunci toti cei din urma, din lungul sir indian, se vedeau obligati sa stea pe loc si sa astepte pana Oncica termina si da semnalul ca se poate porni mai departe.
- Despre ce crezi ca tocmai discutam acuma cu Doru? îl întreba Oncica, oprindu-se iarasi si coborand totodata si vocea. Se aflau toti trei într-un loc unde, în fine, nu încurcau ciculatia. Nu ghicesti! Iti spun eu: despre fericire! Stai o clipa! îl prinse el de mana pe pictor, anticipand reactia de nerabdare a acestuia. Nu e chiar o tampenie! Tu, de pilda, esti fericit? Retrag însa întrebarea pentru ca vad ca te încrunti. Ce e interesant e ca romanul nostru raspunde prompt, fara cea mai mica ezitare: nu sunt fericit! Atunci, zic eu, daca-i asa, într-adevar, cum îti definesti starea sufleteasca si a mintii? Ce ai dori? Ce raport ai tu cu proiectul tau personal de existenta si ce-ti lipseste? In ce fel îti evaluezi viata pe care etetera? Sau, formuland altfel, nu te intereseaza, nu-ti pasa, nu-ti pui asemenea întrebari tampite niciodata si nici n-o sa dai curs provocarii mele. Dar atentie, repet: nu cu tine, Dabija Victor, vorbesc acum. Nici n-ai sa te întrebi - tu, acel ins ipotetic vizat de mine - si nici n-ai sa raspunzi niciodata, pentru ca nu te intereseaza. Intr-un gest sublim de sfidare te pisi pe tot ce e sau ar putea însemna fericire...! Esti nefericit si nu vrei sa fii altfel...
Oncica spusese toate astea dintr-o suflare, fixandu-l pe Victor pe care îl si însfacase de încheietura mainii.
- Esti fericit? insista Oncica.
- Uneori, ceda Victor politicos. Vrei sa-ti spun momentul precis?
– Exact. Conteaza ziua si ora. Si nu e o gluma.