Bucurestiul Cultural, nr. 8/2008 (I)

IOANA IERONIM

Cultura, imagine

Discutiile despre imaginea Romaniei in lume, prezenta culturii romanesti peste hotare sunt reluate la nesfarsit - ca intr-un fel de bucla sisifica a clamarilor. Intr-un fel, pe buna dreptate, stim ca tara noastra, prin valorile ei culturale, este o putere mai presus decat este ea in ordine politica. Si suntem nemultumiti ca imaginea tinde mereu sa fie negativa (vesnica noastra lista de probleme in media lumii), iar cultura nu si-a gasit inca locul de frunte pe care ni-l visam si la care am avut acces, din timp in timp, prin cateva mari nume.

Sa observam insa ca in ultima vreme am facut progrese vizibile in ceea ce priveste prezenta culturii romane in lume, ca asis­tam la o anumita maturizare si rafinare a ini­tiativelor, iar multele nemultumiri pe care continuam sa le auzim sunt uneori si o do­vada de inertie. Cum a vazut toata lumea, filmul in primul rand, dar si literatura, artele plastice, muzica, au castigat niste po­zitii, observate cel putin de cunoscatori dincolo de hotare. Prin film tindem chiar ca­tre o adevarata popularitate. Si, mai nou, prin cartile de proza. Am avut de curand ex­pe­rienta unor intalniri literare inter­na­tio­na­le si am observat ca cititorii de literatura straina din anumite tari (Franta, Germania, Ungaria, Polonia - si nu numai) aveau lec­turi proaspete de proza romaneasca - o pla­cuta surpriza pentru ei - printre care se aflau titlurile recent sprijinite de ICR! Numele din tara se asociaza tot mai natural - si mai eficient, pentru coagularea unei sugestii de coerenta culturala  -  cu numele ar­tis­tilor romani din strainatate.

O reteta garantata a succesului cultural international inca nu a fost de nimeni descoperita. Toate tarile sunt preocupate de vizibilitate si par nemultumite de ceea ce au, investesc in asta, dezvolta si imprumuta strategii, fiecare dupa puteri si vointa na­tio­nala - si, evident, nu duc lipsa de idei. Repu­bli­ca Ceha a inmultit premiile pentru insti­tu­tiile si persoanele care contribuie la o mai buna cunoastere a culturii cehe. Acum o vre­me, Anglia era preocupata de faptul ca imaginea ei in Albania este de cultura ba­tra­ni­cioasa si conservatoare. O mica tara cum este Republica Macedonia si-a construit de mai multi ani, perseverent (agresiv, cum se spune), o eficienta platforma a prezentei ei li­terare internationale. Institutiile centrale ita­liene se implica in raspandirea extraordinarei lor culturi. Singura tara pe care am ob­ser­vat-o, in timp, mai putin preocupata de aceasta (in parte, probabil, pentru ca interesul pentru cultura lor este de gradul zero) ar fi Grecia. Fapt pentru care ei nici nu-si dau silinta sa aiba neaparat atasati culturali. La Bucuresti, observam in direct modul in care reprezentantele culturale ale mul­tor tari fac variate eforturi de promovare. Exista, desigur, o lupta aici, pentru a cap­ta atentia, interesul, mijloacele - un teren mo­bil, limitat, capricios.

Este un domeniu fara sfarsit - la care mai toata lumea crede ca se pricepe, ca la fotbal. Cea mai comuna iluzie este aceea ca ar exista o solutie, una si la indemana, un passe-partout, secretul reusitei, elixirul vi­zi­bi­litatii culturale, iarba fiarelor pentru suc­cesul pe mapamond. O alta reactie, destul de frecventa, este aceea de a absolutiza fiecare obiect cultural: fie ca ne place imaginea-de-tara pe care ne-o face, sau nu, o pagina, o carte, o piesa, un film in sine semnifica tara. Pars pro toto... Cum stim, cultura sem­nificativa este cel mai adesea critica fata de propria lume si nu cultiva imaginea "fru­moasa", neproblematica pe care ne-ar placea s-o vedem in oglinda. Un batran diplomat cultural american imi spunea ca mai niciodata cultura cea mai inalta a tarii sale nu oferea cea mai atractiva imagine care sa fie aratata lumii, de unde nevoia de a selecta un spectru care sa contina cat mai mult din toate. Exemplul diversitatii.

In acest punct, daca vrem sa ne aducem un serviciu fara a risipi energii si a zadar­nici oportunitati, este bine sa utilizam, fara pre­judecata, toate caile ce ne sunt date. Exis­­ta un vast teren al initiativelor private. In­sti­­tutiile pot eventual sa aiba o gandire mai precauta in alegerea artei pe care o promoveaza si nu trebuie acuzate pentru aceasta, fara o analiza mai atenta; oricum, tot mai multe dintre institutiile noastre implicate azi in propagarea culturii fac efortul de fi cat mai putin conservatoare. In general, este bine sa nu mizam pe o singura carte, nici ca do­meniu si nici ca nivel stilistic. Traim o epoca hedonista si arta mai lejera poate aduce un mare castig de imagine (Spania a avut numai de castigat de pe urma artei ei populare). Dar incercarea de a plasa valori de varf acolo unde le este locul se cuvine sa fie la fel de perseverenta.

Important este sa ne gandim chestiunile culturale dinauntru cu luare aminte. Suntem un popor cu o exceptionala capacitate mimetica si viteza noastra de adaptare face ca uneori sa ramanem doar cu mimetismul si sa pastram prea putin din culorile locului. Oferta noastra culturala s-a intamplat de aceea uneori sa nu fie decat o reluare de grad secund a celor mai bine spuse de altii... Daca vrem sa ne oferim sanse reale in marea competitie culturala, e indicat sa ex­pri­mam ceea ce ne diferentiaza. Nationalismul penibil, care, spre ghinionul nostru, a fost politica de stat pana acum aproape doua decenii, inca mai are consecinte in distanta pe care o avem fata de propriile valori si incapacitatea, destul de raspandita, de a deosebi falsele de adevaratele valori mostenite.

Am devenit o lume deschisa la un prag al timpului care nu mai ingaduie victorii de durata. Facem parte din fluxul rapid al momentului - productia de masa, moda obiectului de unica folosinta, memoria scurta, capriciul modei. Insa eforturile si succesele au inceput sa coaguleze in timp si dinamica, progresul prezentei culturale romanesti in lume nu se mai poate nega.

Premii pentru scriitori debutanti

UniCredit Tiriac Bank si Asociatia Ca­talist i-au premiat la 29 iulie pe castigatorii Concursului de debut literar UniCredit. Concursul desfasurat în­tre 21 aprilie-15 iunie 2008 si-a pro­pus sa promoveze scriitori debutanti, atra­gand participarea a peste 60 de autori care si-au înscris lucrarile în sec­tiu­ni­le de proza scurta, roman si poe­zie.

Concursul face parte din proiectul cul­tural Bibliofagia, toate informatiile fiind disponibile pe site-ul www.biblio­fa­gia.ro.

Cristina Guseth, directorul Aso­cia­ti­ei Catalist si initiatoarea proiectului Bibliofagia, explica motivele implicarii în acest proiect: "Am ajuns sa nu mai scriem pentru ca citim prea multe ziare, reviste, email-uri, SMS-uri si teletexte care ne tin în alerta... Totul curge si trece. Cu ce ramanem? Mai nimic. Atunci, am hotarat împreuna cu UniCredit Tiriac Bank sa facem ceva. Am ini­tiat acest concurs de manuscrise, de­oarece stim cu totii ca literatura ra­ma­ne în timp, iar evenimentele se risi­pesc. Avem toata încrederea în tinerii care încearca sa înfrunte, prin literatura, timpul si încearca sa traiasca mai frumos, în timp ce noi ne tot agi­tam sa traim doar bine".

In cadrul unei ceremonii gazduite de Libraria Carturesti, membrii juriu­lui, Mircea Vasilescu, Paul Cernat si Li­viu Papadima, eseisti, critici si istorici literari, au acordat marele premiu la sectiunea poezie Danielei Cato­na, din Timisoara, pentru lucrarea Iepurele de martie si la sectiunea proza scur­ta Ioanei Silvia Popescu, din Tar­go­viste, pentru lucrarea Iradierea unei lumi oarecare. La sectiunea roman, ma­re­le premiu nu a fost acordat, juriul oferind însa un premiu special lu­cra­rii de proza scurta Galeria oglinzilor ne­gre, apartinand lui Constantin Felician Chiruta, din Oradea.

Paul Cernat, publicist, critic literar si eseist, a argumentat premierea Da­nie­lei Catona, la sectiunea poezie, pen­­tru lucrarea Iepurele de martie: "Titlul tri­mite la candoarea înteleapta a personajului din Alice în Tara Minunilor, o stare de spirit pe care poemele o re­gasesc în obiectele si gesturile ma­run­te ale universului casnic. Textele sunt concise, de o prospetime stranie, gru­pate într-un ansamblu coerent, uni­tar. Principalul model ni se pare a fi oferit însa de miniaturismul si concentrarea poeziei extrem-orientale. In­talnim si un personaj absurdist, «me­numorutul», ce contribuie la aerul ju­cat-copilaros al ansamblului. Dic­tiunea, decupajul, punerea în scena va­desc maturitate artistica. Intr-o perioada în care abunda poemele fara poezie si facilele provocari «mizerabiliste», Iepurele de martie alege calea opusa, a delicatetei interiorizate. Iar poezia se afla aici ca la ea acasa. Grupajul nu este doar unul de citit, ci si de savurat. Si, neaparat, de premiat".

Liviu Papadima, critic, eseist, istoric si teoretician literar, a explicat care au fost argumentele pentru premierea lucrarii Iradierea unei lumi oarecare, a Ioanei Silvia Popescu, la sec­tiu­nea proza scurta: "Iradierea unei lumi oa­recare a capatat aprecierea unani­­ma a juriului ca fiind cel mai bun manuscris din sectiunea de proza scurta. Impresioneaza, în textele reunite sub ti­tlul mentionat, compozitia inteligen­­ta, finetea surprinderii detaliilor si a conturarii atmosferei, stilul percutant care tradeaza, daca nu cumva un condei de prozator deja bine exersat, cel pu­tin un talent genuin".

Mircea Vasilescu, eseist, istoric literar si critic literar, a prezentat motivele pentru care juriul a acordat un Premiu Special lucrarii lui Constantin Felician Chiruta: "Galeria oglinzilor negre ar fi trebuit, conform inten­ti­ei autorului, sa fie un roman. Ii lipsesc tensiunea narativa si «alonja» necesare pentru a se încadra în aceasta specie. În schimb, scriitura dezvaluie un stil matur si nuantat, o capacitate neobisnuita de a observa si consemna detaliile semnificative, o înclinatie ca­tre proza de atmosfera. Din asemenea tehnici aparent minimaliste se construiesc personaje interesante si subtile. Asadar, Galeria oglinzilor negre merita un premiu special pentru ca, desi nu ajunge sa fie un roman în sensul de­plin al termenului, anunta un prozator stapan pe mijloacele sale".

"Am pornit acest proiect fiind con­stienti cat de important este sa pri­mesti sustinere la început de drum", spune Ioana Paun, Director PR & Comunicare la UniCredit Tiriac Bank, "Sun­tem bucurosi ca initiativa noastra a trezit interesul atator tineri scrii­tori talentati. Misiunea noastra proba­bil ca se va încheia în toamna, atunci cand vom vedea lucrarile premiate în li­brarii. De acolo va începe misiunea ci­titorilor, care speram ca vor confirma selectia juriului."

Editarea manuscriselor castiga­toare si promovarea cartilor se va face cu sprijinul Editurii Leda, Grupul Edi­torial Corint, si va fi parte din pro­iec­tul editurii - Debut Leda. Seria va con­tine atat autori romani, cat si autori straini al caror copyright îl detine Edi­tura Leda, debutanti si ei, si, pe cat posibil, cu premii de debut, vizand pre­zentarea catre publicul roman a unei imagini a debuturilor literare ro­ma­nesti în sincron cu cele din literatu­ra contemporana universala.

Cele trei lucrari castigatoare vor fi pu­blicate si lansate în cadrul editiei a XVI-a a Targului de Carte Gaudeamus, din luna noiembrie a acestui an, dupa care iubitorii de carte le vor putea gasi în librarii.

PAUL CERNAT

Trei creiere pentru un tanar prozator

Cand am citit Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus, culegerea de proza scur­ta cu care tanarul Silviu Gherman debuta editorial acum cativa ani, am avut un recul. Autorul e, mi-am spus, un om inteligent si talentat, dar isi bate joc de talentul lui publicand, din jemanfisism, o carte care nu s-a copt, risipita in prea multe directii... Cu amintirea acestei reactii am inceput, dintr-un fel de curiozitate blazata, lectura primului sau roman apa­rut de curand. Am fost mai intai pla­cut surprins de scriitura vivace si matura, apoi furat de naratiune si... m-am trezit ca am citit volumul in trei ore fara a-l lasa din mana. Chiar daca la sfarsitul ei m-am dezumflat un pic, lec­tura m-a facut sa pun un bemol atat mai vechii mele reactii fata de Sil­viu Gherman, cat si opiniilor pe care le-am formulat, nu o data, cu privire la inexistenta valorica a prozatorilor sub 30 de ani (dupa disparitia pre­matura a lui Sorin Stoica). Silviu Gherman are abia 27. A facut Liceul de Arta la Brasov, apoi a deviat spre SNSPA si Management, a fost fan "Pal­tinis" in adolescenta, iar acum con­suma arta alternativa de tip neopunk. A devenit de ceva vreme actor si s-a profilat pe reclame de succes, se ocupa de muzica electronica. Ar avea, dupa cum se vede, suficient "material" pentru un anume tip de proza...

Conceput ca "un South Park autohton", Cele mai frumoase creiere ruleaza, in capitole autonome, perspectivele a trei personaje, trei "creiere frumoase" al caror nume incepe cu aceeasi litera inaugurala: Alex, Anda (zisa si Anarcha) si Alin. Partiturile lor parodiaza cu talent (pe alocuri irezistibil) trei tipuri de discurs, trei trend-uri ale tine­rei noastre literaturi si trei tipuri de per­sonalitate adiacente. Partitura dro­gatului Alex de la SNSPACRP aminteste - dincolo de elementele de alter ego - Realk-ul lui Dragos Bucurenci, minus fitele si jargonul junkie. Combinbatia de lirism flamboyant, extravaganta (e)scatologica si emfaza de femme fatale a Andei-Anarcha, stu­den­ta la Litere, seamana izbitor cu sti­lul Ioanei Baetica sau cu cel al blogului erotic Andaa: "Am incordat coap­se­le si am dus degetul acolo unde Brake zabovea cu orele, fascinat si in­dra­gos­tit de imaginea, mirosul si gustul car­nii. (...) Mi-am privit sanii si mi-am ima­ginat ca fata din oglinda isi intinde mainile de cristal si-mi framanta fara mila terminatiile trandafirii (...) ma apasa si ma modeleaza, jucandu-se cu sanii mei, dandu-le nume ciudate, cupole, dune in miscare, cimpoaie..." Sti­lul lui Alin, bovaricul cazut la Filozofie, are un caracter mai larg reprezentativ. O intreaga categorie de tineri ai anilor 90 si nu numai se vor re­gasi in el: post-adolescenti "elitisti", nostalgici dupa tanara generatie interbelica, pasionati de Paltinis, po­se­dati de entuziasme ortodoxe si frenezii ascetice. Iata un exemplu: "In aceas­­ta lume haotica, in aceasta lume care nu-si mai gaseste locul (...) coloanele lui Horia Bernea, nesustinand nimic, sus­tin Totul; sunt palme pe obrazul unui timp decazut (...) Duminica ma trezesc la 11. Dau drumul televizorului si urmaresc «Parte de Carte». Emisiunea imi place pentru temele predilecte: Biserica, Bucurestiul interbelic, is­toria recenta a Romaniei". Cei trei sunt, fiecare in felul sau, niste imagini ale esecului precoce: lui Alex, care nu intelege ce vrea de la viata, drogurile i-au decuplat corpul de la co­men­zile creierului, producandu-i goluri de memorie, impotenta si haluci­na­tii auditive. Rebela, avangardista Anda afecteaza in liceu un teribilism de allumeuse si demi-vierge, apoi ra­ma­ne insarcinata de un englez (Brake) pen­tru ca - parasita - sa avorteze, esu­­and in narcomanie. Ajunge, incon­stien­ta, in camera lui Alex, care, marcat de complexe si, bineinteles, de dro­guri, se chinuie zadarnic sa o posede; cand se trezeste - cu vanatai pe sani si pe gat - fata il descopera pe gaz­dui­to­rul ei plutind, adormit, in cada. Mai tarziu, dupa tribulatii psihedelice, se in­talneste in Fire Club cu Alin, ascetul naiv, dezamagit in credinta si... asa mai departe.

Eroii au facut acelasi liceu si au fost candva prieteni, iar intalnirile lor de dupa stau, toate, sub semnul contratimpului. Cu totii se regasesc, dupa cativa ani, transformati de via­­­ta, nostalgici dupa adolescenta pierduta: Alex a ajuns o epava cinica, reechilibrandu-se psihic doar in atmosfera socializanta de la facultate. Dupa esecul de la Filozofie, Alin esu­ea­­za pe rand in credinta si in viciu. Dupa ce rateaza si marea dragoste, si viata de aventuriera, dupa iesirea din spi­tal, unde - in perioada avortului - se isterizeaza, pe drept, in fata abru­ti­zarii pacientelor, Anda deambuleaza narcotic, fiind gazduita pe rand in apartamentul prietenei Sal (cu care se cearta la sange, aruncandu-i apoi de la etaj catelul) si in cel al lui Alex (care tine in camera, pe post de covoras, blana batranului sau caine). Povestea de dragoste neconsumata, frus­tranta dintre Alex si Anda e verosimila; in plus, sub dezaxarea traiectoriilor existentiale vibreaza discret o vul­nerabilitate copilaroasa, o sensibili­tate ranita si o nevoie dramatica de a fi in raspar intr-o lume standardiza­ta. Cateva scene - puternice - se retin. Uci­derea de catre Anda a cainelui fostei prietene Sal contrasteaza expresiv cu descoperirea de catre ea, in camera lui Alex, a blanii catelului iubit al acestuia. Partea cea mai consistenta a volumului o constituie insa "povestea" lui Alin. Spre deosebire de ado­les­cen­tii romantici si genialoizi ai lui Car­tarescu, acest personaj inocent, mar­cat de Procesul lui Kafka, este un pro­dus al modelor spiritualiste din anii 90. O dezbatere aprinsa pe teme religioase de la emisiunea lui Cristian Tabara (reala? inventata? n-am stat sa verific...) il apropie, prin intermediul unuia dintre protagonisti, de o co­mu­nitate "isihasta" (Antiakedia), afla­­ta in "razboi" cu fostul Patriarh Teoctist si cu un pastor de succes, america­nul Frederick Arbucker. Avid de puritate si absolut, tanarul traieste o vreme dupa rigorile acestei comunitati si, impreuna cu fratele Ioasaf (expresivitatea onomastica e adecvata...), ajunge, trimis de fratele Azarie, chiar pe terenul Fiarei neoprotestante. Rezultat umilitor: in timpul unei predici cu caracter pop, Arbuker ii aduce pe scena pe intrusi si il saruta pe gura pe Ioasaf... Exasperat, revoltat, chinuit de cosmaruri teribile (excelent in­­scenate de autor) Alin-Avacum se culpabilizeaza pentru lipsa de curaj, in­vo­cand ajutorul lui Dumnezeu. Iar acesta vine... in mod ironic. Dupa ce, in­­tr-o dimineata, un maidanez ii linge mana (simbolismul canin isi are tal­cul lui!) junele decide sa primeasca Sem­­nul deschizand "prima carte pe care va pune mana" intr-o librarie de car­tier. Are parte de Politicele lui H.-R. Patapievici, miraculos deschisa la un pasaj despre asceza din scrisorile ca­tre Al. Paleologu. Un pasaj care-i provoaca plansul... inarmat cu "Cartea", Alin-Avacum intra in templul "Diavolului" citind intempestiv un celebru pasaj imprecatoriu. Stupoare: cu ex­cep­tia pastorului, sincer emotionat, asis­tenta ramane indifernta, chiar ostila. Cata deosebire fata de recomandarea catharctica a vanzatoarei de la librarie!: "- Nu te rusina. Si eu plang cand ii citesc scrisorile catre Paleologu. E un plans care purifica, sa stii... Patapievici trebuie citit ca marii tragici". Scenele descrise sunt de un comic nebun, dar fara conotatii teziste si, mai ales, fara sa alunece in sarja. Nu volumul lui Patapievici este aici in cauza, ci lectura naiva a cartilor sale in anumite medii. Inadecvarea lui Alin, personaj candid si entuziast in raport cu lumea reala, ramane credibila literar - poate si pentru faptul ca, in afara oricaror intentii satiric-demonstrative, e lasat "sa se descurce singur" de ca­tre autor. Contrariat, sfasiat interior si dezamagit de Cel de Sus, fostul frate Avacum fuge din nou de-acasa, de langa tatal sau adormit (sugestie psiha­nalitica...) planuind sa se arunce in bratele pacatului. Incearca, fara succes, sa o seduca pe Anda (ajuns in Fire se imbata si, la venirea fetei, il ia gura pe dinainte...) reusind doar sa pro­voace o bataie generala. Scapa cu greu, salvat de Anda si Alex, iar ultimul il duce acasa cu masina pe adormitul intru betie. Sfarsitul romanului? Nu inca, ultima secventa ne rezerva o mica surpriza... Ajuns, fara sa stie cum, in mijlocul unei campii, Alex se "cearta", halucinat, cu un cursor din mintea lui care-l indeamna sa scrie o compunere pe tema data: "Ce am facut in 2005". Compunerea este, poate, chiar volumul de fata, un volum care prinde a se scrie de la sine, fara intentie de publicare. In tot acest timp, personajul tine in mana o carte rosie, recuperata de la un batran accidentat de automobil langa SNSPA. Sce­na accidentului fusese relatata la sfar­situl primului capitol, dar abia acum ne dam seama ca il avea ca protagonist pe... Arbrucker, iar cartea este... cea cu care Alin intrase in Templul credinciosilor sai spre a-i aduce pe calea cea dreapta.

Ca autorul, format in ambianta ani­­lor 90, a pus in cei trei eroi ai sai ceva din propria experienta mi se pare mai mult decat plauzibil. Ca a ob­servat creativ cateva "modele" din jur - de asemenea. In ordine literara, im­portant este insa faptul ca expunerea parodica a atitudinilor existentia­le si a ticurilor culturale (mai apasata in prima parte a cartii) nu face din Alex, Anda si Alin niste fantose, niste caricaturi sau niste fiinte de hartie. Debusolati si inchipuiti, cei trei sunt "rupti din viata" si din literatura. S-ar zice ca Silviu Gherman (care, intr-o de­dicatie "catre Dragos, Ioana, Florin" afirma "daca voi nu erati, nu era ni­mic") a corectat fictional vocile false ale naratorilor din Realk si Fisa de in­­re­gistrare, observandu-le de la distanta cu­venita, distribuindu-le in rolurile po­trivite si redandu-le astfel autentici­ta­tea de personaje.

Spre deosebire de Dragos Bucurenci, Ioana Baetica sau Alain Gavri­lu­tiu, incapabili sa-si domine conven­tiile literare cu care opereaza, spre deo­sebire de autori precum Ionut Chiva, Alexandru Vakulovski, Cezar Paul-Ba­descu sau Adrian Schiop, care nu vor sau nu pot sa iasa din conventia auto­fictiunii, Silviu Gherman stie sa manipuleze, abil, registre narative va­riate, sa surprinda "caractere" si sa puna in scena, pe fundalul unei fic­tiuni dinamice, personaje care se re­tin. Stie sa se obiectiveze inteligent, dozand abil ingredientele "tari" si sa-si tina in priza cititorii fara a cadea in capcana propriilor provocari. Principalul repros pe care l-as aduce acestei carti e acela ca nu si-a propus mai mult, confirmand suplimentar o carenta in care se complace, minimalist, proza noastra tanara: lipsa de suflu, de miza si de complexitate compozi­tio­na­la. S-ar zice ca autorul nostru n-a mai avut rabdare sau chef sa dezvolte "pictura de medii", lasand romanul la nivelul unei bune nuvele mai ample. Sau, de ce nu, al unui virtual scenariu dramatic de impact.

Inteligent si onest, bine scris si cap­ti­vant, Cele mai frumoase creiere este exer­citiul unui prozator adevarat, cu dis­ponibilitati multiple. Daca se va aduna, Silviu Gherman ar putea deveni mai mult una dintre promisiunile frumoase ale "noii literaturi".

Silviu Gherman, Cele mai frumoase creiere, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 176 p.

BIANCA BURTA-CERNAT 

Coerenta lui Benji

Nu fara reclama si un pic de zgomot s-a lansat anul acesta, la Editura Cur­tea-Veche, romanul unui debutant, Adrian Chivu. Peste tot in centrul Bucurestiului am putut vedea pa­nouri mari reprezentand coperta volu­mului, Caiet de desen. Nu au intarziat sa apara nici cronicile favorabile. Pe buna dreptate favorabile ­ as anticipa ­, chiar daca pe ici, pe colo mai trebuie pus cate un bemol entuziasmului cro­nicaresc.

Prea multe date despre Adrian Chi­vu nu avem la indemana. Pe clapa a patra a cartii, nota bio e inlocuita de o re­comandare editoriala. Ne multu­mim cu detaliul ca autorul s-a nascut in 1975. Din alte surse mai putem afla ca Adrian Chivu nu e filolog. Ceea ce, trebuie subliniat, nu se observa din felul in care scrie. Nu e neaparat o fraza laudativa, ci mai degraba o ob­ser­vatie. Autorul Caietului de desen scrie ca un filolog bine instruit, pedant chiar in maniera de asamblare a unitatilor discursului (de la cele mai mici, enunturile ­ taiate cu precizie de pragmatician ­, la secventele lingvistice mai ample, care fac corp cu o imagine, cu o sugestie, cu o idee). Ama­­torii de "inginerii textuale" ar gasi aici suficient material de studiu. Fra­zarea, ca de altfel structurarea in­­tre­gului text, este cat se poate de "teh­nica". Precizie "nemteasca", de me­ca­nism ce functioneaza corect. De aici si impresia, pe care au avut-o mai toti comentatorii pana acum, de scriitura "impecabila", desavarsita chiar.

Caiet de desen este un experiment. In buna masura lingvistic. Negocierea sensului acestui text "incheiat la toti nasturii" se face inevitabil in jurul unei probleme de limbaj. In asta con­stau, de fapt, simultan, provocarea si semiesecul cartii, aici ar fi de ga­sit miza indraznet stabilita, o miza ce face cu ochiul de obicei unui prozator experimentat. Evident, ar fi nedrept sa-i cerem unui prozator debutant (fie el si foarte talentat, cum este Adrian Chivu) sa scrie ca Faulkner din Zgomotul si furia... Cartea de fata e par­titura unui soi de Benji. Perspectiva este a lui in exclusivitate, ceea ce spo­reste sarcina dificila a autorului. Sa scrie plauzibil despre modul cum un adolescent retardat vede ce se in­­tam­pla in jurul lui ­ asta incearca Adrian Chivu. Personajul sau fara nu­me nu rosteste nici o replica de-a lungul celor doua sute de pagini, dar in­­re­gis­treaza cu precizia unei benzi de mag­netofon dialogurile celorlalti (detaliu nu fara semnificatie: nici ei nu au nume, li se spune simplu Mama, Ta­ta, Bunica, Educatoarea) si pare ca-si "scrie" in gand propriile comentarii legate de ceea ce inregistreaza. Cartea se compune dintr-un fel de no­ta­tii zilnice, facute de-a lungul a trei luni de primavara, luni teribile din viata unei familii unde se petrec tot felul de grozavii. O familie oarecare, dar apasata de povara unui vlastar idiot. Cum reuseste sa tina jurnal un re­tardat - e un amanunt pe care autorul nu-l ia in calcul. Nici un discurs clarificator, al unui alt personaj sau alt narator, nu "escorteaza" discursul ­ de altfel suspect de coerent ­ al adolescentului bolnav psihic. Nimeni nu mediaza, nu "traduce" gandurile retar­datului in discurs coerent. Coerenta e data de la sine! In chip inexplicabil, per­sonajul semantizeaza, reconstituie perfect drama familiei: parintii se cear­ta din cauza lui si se despart, bunica, pe care o percepe ca monstruoa­­sa (e intre altele alcoolica si foarte egois­ta), se straduieste zadarnic sa-i con­vinga sa-l interneze intr-un centru spe­cial s.a.m.d.

Daca romanul e, pana la urma, con­vin­gator, in pofida neverosimilitatii vocii naratoriale, asta se intampla gra­tie atmosferei foarte bine prinse ­ o atmosfera de infern domestic, den­­sa, angoasanta ­ si gratie subtilitatii cu care se contureaza relatii psihologi­ce problematice, tensiuni interumane si, in ultima instanta, faptul co­mun, banal, concluzia generalizanta a ese­cu­lui comu­ni­carii. O repet: lumea ima­gi­nata aici, cu aberatia ei da­ta­toare de fiori, e consistenta si credibila, neve­ro­simil e doar faptul ca un Benji o descrie atat de coerent. Faptul monstruos se infiltreaza cu un firesc siderant in panza faptelor banale din care se compune existenta cotidiana. "Raul" augmenteaza ca efect al acu­mu­la­rii pi­caturilor de otrava ce impregneaza aproape fiece replica, fiece gest al personajelor. Cu psihicu-i debil, idio­­tul familiei simte cum raul se foca­li­zeaza asu­pra sa si, ca reactie de apa­rare, co­mite, ca in transa, o crima. In ziua de Paste isi ucide bunica. Toate fap­tele ca­rora le-a fost martor, impreuna cu sem­nifictiile lor ce­toa­se, se in­­calcesc in mintea personajului si-i spo­resc deruta. Moralitatea acestui Benji e incer­­ta. El tatoneaza pe te­ritoriul con­flictu­lui dintre bine si rau, pare ca stra­ve­de, in unele momente, nuante, sem­ni­fi­catii, dar e, in fond, inapt pentru deliberare. Nu stie ce in­­seamna in­cest; si sexualitatea explorata alaturi de pro­­pria-i mama i se pare un ingredient fi­resc al relatiei ma­ma-fiu. De aceea el descrie totul ­ inclusiv "ama­nun­tul" ca mama sa avorteaza doi gemeni re­zul­tati din incest ­ cu un calm inocent, fara fisura. Nelinistile sale nu sunt niciodata de ordin moral (de alt­­fel, dupa ce isi ucide bunica i se pare ca a visat, nu cu­noaste notiunea de "re­muscare"), ci ii parvin pe calea in­­con­stientului, din atmosfera incar­ca­ta a casei. Cand e nelinistit, deseneaza in­­tr-un caiet pomi singuratici, pasari, flori sau nas­co­ceste, rudimentar, chipuri de oameni din firimituri de bis­cuiti, pe masa din bucatarie. Sunt sec­ven­te, foarte numeroase, cand personajul noteaza, el insusi uimit, do­rinta de a face un gest oarecare (de a se ridica de pe scaun, de a articula un cu­vant, de pilda) si totodata nepu­tin­ta (cau­zata de o eclipsa a vointei) de a-l duce la indeplinire. Adrian Chivu reu­seste sa puna in scena drama de fiecare clipa a unui psihic iremediabil bol­nav, surprinzandu-i cu acuitate ar­ti­­culatiile, cercetandu-i rotitele de me­ca­­nism detracat. Acesta este, alaturi de capacitatea de a crea atmosfera, ele­­mentul de rezistenta al cartii. Punc­­tul nevralgic este, o spun din nou, inadec­va­rea discursului atribuit personajului, discurs al carui "adevar" e invalidat de nenumaratele neologisme, de con­­structiile metaforice subtile si de ab­stractiunile improbabile in bagajul mental al unui retardat.

Caiet de desen nu e o carte care sa im­­puna un prozator, dar este, cu sigu­ran­ta, una care il anunta.

Adrian Chivu, Caiet de desen. Un roman, Editura Curtea-Veche, Bucuresti, 2008, 192 p.

DOINA PAPP

Faust pe romaneste in patria lui Goethe

Creat initial in anul cand Sibiul a fost Capitala culturala a Europei, me­ga­­spec­tacolul dupa poemul Faust de Goethe, in regia lui Silviu Purcarete, isi im­­pli­neste iata vocatia europeana. Invitata sa participe la Faust Festival de la Frankfurt, productia roma­neas­­ca are pri­lejul sa se confrunte cu un pu­blic pen­tru care genialul iluminist e un simbol si o temelie a gandirii. Din­colo de cultura clasica in care mitul faustic e o expre­sie a spiritului cau­tator de sorginte renascentista, ar­tis­tului de astazi, din epo­ca postmoderna, cu noile abordari ale cunoas­te­rii, i se impune o repozitio­na­re fata de Faust. In ce directie? Cu ce cu­raj si cu ce mijloace? Asta depinde de un in­­treg camp de referinta in care aces­ta traieste si creeaza, de experienta "faus­­tica" acumulata, de decantarile sur­ve­ni­te in alchimia sinelui. Si daca unii ar­­tisti aleg, mai comod, sa se intoarca la originile populare ale mitului, la bas­­mul cu miez si haz ce se spunea prin tar­guri si balciuri, altii, mai "responsabili", se iau la tranta cu bibliotecile reale sau vir­tuale pentru a-i gasi lui Faust rostul cel adevarat in zilele noastre.

Fara-ndoiala, un spectacol dupa Faust nu poate fi decat o opera de maturitate, o incercare la care se incumeta nume credibile. Silviu Purcarete este unul dintre ele, dupa un sir nu prea lung de colegi faimosi, ca Peter Stein sau Giorgio Strehler, care s-au con­sacrat subiectului in zilele noastre.

Cu o echipa redutabila formata din Hel­muth Sturmer (scenografie), Lia Man­toc (costume),Vasile Sirli (muzica), Ilie Gheorghe (protagonist) si ex­celenta echipa a Teatrului National din Sibiu, cu­noscutul regizor a pus la cale o montare grandioasa (peste o suta de inter­preti), pentru care au fost amenajate spa­tiile dezafectate ale uzi­ne­lor Simerom. Aventura faustica ur­ma­rita in scenariul fatalmente restrictiv al regizorului zburda pe muchia dintre seriozitate si parodie, caci jal­nicul, pana la urma, in­­vatat, caruia i se atribuie filozofia gandi­to­rului luminist din epoca Reformei, nici nu pu­tea sa produca altfel de efecte azi. Scep­ticismul care ameninta de la ori­zont puterea stiintei, limitele la care cu­­noasterea pozitiva, dar si aceea in­­drep­tata asupra spiritului au ajuns dupa 2000 de ani de fiinta mineaza cu neincrederea experientele faustice. Inclusiv solutia divinitatii. Ca atare, Silviu Purcarete a simplificat, spre a fi credibil, dilema lui Faust, drumul lui ini­­tia­tic. Dezamagit, la capatul unei vieti de cau­tari dedicate intelegerii sen­sului vie­tii si al cunoasterii umane (ilustrat la Goethe pe atatea planuri, istorice, cultu­ra­le, psihologice), batranul invatat si mag nutreste pur si simplu pofte lu­mesti. Cauta, cu alte cuvinte, un sens mai la in­­demana vie­tii sale consumate in biblioteca prafui­­ta, pe care regizorul o ilustrea­­za semnificativ prin tone de ma­cu­latura si un interior prafuit, unde se ofilesc in banci ucenicii decrepiti ai maes­­­trului.

Intre discursurile lui intelepte, dar fade si voluptatea simturilor, care se tre­zesc parca din adormire, Faust alege sa dea curs acestor impulsuri natu­ra­le. Ce sa fie acest indemn care-l are in spate pe Diavol, pe ispititorul spirit care nea­­ga? La o prima vedere, aceas­­ta varianta de scenariu aleasa de regi­zor ar putea pa­rea minora, coborand in registrul con­su­mismului erotico-pornografic al prezentului demersul ontologic al spiritului faustic. Doar la pri­ma vedere, pentru ca, pana la ur­­ma, disputa care se an­ga­jeaza are noi­­ma vizand notiuni duale esentiale, ca traire si asceza, ratiune si emotie, logos si praxis, apollinic si dionisiac, eros si tanatos (aici s-ar putea situa dra­gostea ucigasa pentru Margareta, copila sedusa si abandonata). Ne aflam asadar in miezul unei dezbateri spiritualiste, fiindca pana la urma prin interventia lui Mefisto e pusa in joc in­­sasi creatia divina. Inclin sa cred ca regizorul a dorit sa sublinieze mai apasat acest plan, chiar cu cono­ta­tii crestine, dar i-a lipsit pana la ca­pat curajul, asa in­­cat Mefisto si Faust nu reprezinta decat ca metodologie cele doua entitati biblice.

Asadar, intre copertile linistite ale spectacolului, care cuprind, pe de o parte, framantarile lui Faust din partea in­­tai, in care se consuma dialogul cu ucenicii, dar si mefienta semnarii pac­tului cu Diavolul, in partea ultima, dedicata ju­decatii - in care intervin cele patru ca­te­gorii morale Grija, Nevoia, Lipsa, Datoria -, si man­­tuirea se intinde orgiastic panorama desertaciunii viciului, noaptea walpurgica iesita din otravurile vraji­toa­relor si ale trolilor care pun sta­pa­nire pe lume. Dilatata spectaculos si co­plesitor in viziunea lui Purcarete, aceas­­ta parte a aventurii lui Faust domina re­pre­zentatia impunand ideea ca Faust nu rezista, pana la urma, acestei pro­vo­­cari exagerate si parodiate cu buna stiin­­ta. De­ghizat in transsexual, Ilie Gheorghe, care ne aminteste aici de ex­ceptionala sa creatie din Decameronul dupa Boccaccio, strabate bolgiile sodomiste alatu­ran­du-se agitatiei frenetice la care iau parte ingeri si demoni, oameni si anima­le, circari, ilu­zio­nisti, artisti. E insotit de Mefisto, care-si aroga prin costum pos­tura unui excentric personaj de curte, a ca­rui peruca insangerata tradeaza insa descendenta, adica focurile gheenei. Spectatorii sunt invitati sa ii urmeze parasindu-si locurile si intrand sfiosi in aceasta masinarie uriasa de sunet si lumina, in care muzica lui Vasile Sirli, picturile lui Sturmer, proiectiile video, instalatiile pirotehnice au menirea sa-i ingrozeasca.

Odata scoasa din tatani, lumea isi va regasi cu greu linistea. Publicul isi reia locurile in sala intr-o fatala iesire din atmosfera, iar Faust incearca sa revina la conditia lui de muritor. Corul in­­ge­rilor care invadeaza scena pre­lu­diaza mantuirea lui Faust, iar Mefisto monolo­gheaza dezabuzat, bles­te­mand: "La cine, unde sa ma plang? Cine reface dreptul meu stirbit?".

Lucrarea diavolului care a orchestrat totul (cu adevarat exceptionala crea­­­­­tia Ofeliei Popii) pare deci la fel de absurda ca si a batranului invatat. In­­trea­ga aventura sta sub pecetea de­ser­ta­ciu­nii. Vanitas vanitatum...

Iata o posibila concluzie adecvata tim­purilor pe care le traim, pe care gran­diosul spectacol al lui Silviu Pur­ca­rete o sugereaza. Nu spre a ne dezarma in fata vietii, ci spre a ne domoli ex­cesele si ambitiile cand vreunul din­tre noi are trufia de a se considera, ase­­meni magului din Wittenbreg, supraom.

Dincolo de noutatea interpretarii tex­tu­lui clasic, avem in fata o exegeza scenica de o exceptionala vibratie, in care lu­dicul, teatralitatea predominante sunt con­trolate conceptual potrivit unei vi­ziuni coerente, dinamice si subtil revela­toa­re.

O opera de arta care, cu siguranta, va starni ecouri cu ocazia apropiatelor re­­prezentatii de la Frankfurt, pentru care gazdele au pus in joc insemnate fon­duri.

ANGELO MITCHIEVICI

Eminescu între canon si mit

Un cercetator discret, de cabinet, daca nu luam în consideratie o parcimonioasa, dar profesionista activitate publicistica, Iulian Costache, lector al Uni­ver­sitatii din Bucuresti, debutea­za editorial cu o carte excelenta menita sa schim­be "imaginea" studiilor emi­nes­cie­ne si sa ofere un balon de oxigen unei dis­cipline (eminescologia) în­de­lung (ab)u­zate, transformate în ceremonial si incantatie, sinonima cu ro­chiile cu cri­no­lina si praful de molii. Situat într-un context triunghiular al relegarii Roma­niei la cultura europeana, "contextualizarea europeana atat a canonului literar, cat si a celui critic romanesc", al lan­sarii unei noi strategii interpretative delestate de mitografiile conexe ale in­strumentarii "imaginii" eminesciene, într-un sens larg, "recuperarea decalajului epistemologic" si a unei restituiri a recep­ta­rii proxime a omului si a operei, "recu­pe­rarea propriei istorii", demer­sul lui Iulian Costache asuma provo­ca­ri­le unei "desacralizari" profitabile, metodice, urmarind premizele edificarii unui construct cultural cu toate arti­cu­­­la­tiile si "semiozele" sale. Pornind de la teoriile receptarii, lecturii si co­mu­­ni­ca­rii filtrate imagologic prin care critica ia act de fiecare tranzactare polemica a ima­ginii ca "eveniment de comunicare", cri­ticul uzeaza de mijloacele istoriei lite­rare deschi­zand un vast santier arheologic pe zo­ne ramase obscure prin me­fien­­ta sau indiferenta eminescologilor, de la re­ceptarea la baza, consumerista, adu­lativa, de reflex mentalitar a "publicului larg" la cea a unei critici de bas-étage, discursurile "micii eminescologii" (I. Cretu, N. Petrascu, I. Ghetie) si ale de­tractorilor din epoca, perso­na­li­tati precum Hasdeu sau Al. Macedonski sau minorii, "învinsii" V.A. Ure­chia, Gr.H. Gran­dea, Bonifaciu Flo­rescu, Al. Grama, Aron Densu­sia­nu etc. Iulian Costache pune programatic în paranteza eva­lua­rile axiologice, pentru a reconsidera locul geome­tric al unei negocieri a "imaginii" plasate la confluenta tectonica a doua "falii" canonice, canonul pasoptist si cel junimist emergent si într-un moment critic al asezarii dificile a limbii în li­mite canonice. "Eminescu" reprezinta atat turnesolul acestor schim­bari "dramatice" prin care literatura ro­mana devine moderna, cat si rezultatul acestor pre­faceri, în ambele cazuri, epicentrul fe­nomenului. Canonizarea lui Emines­cu drept "poet na­tio­nal", "geniu nefericit" sacrificat mesia­nic pe altarul operei, victima a "mediului", recte a indiferentismului oneroasei societati burgheze în economia deceptionismului gherist, dar si în viziunea tincturat-sarcastica a lui Cara­giale, extras imundului si profanului printr-un pesimism superior la Maiorescu, trece prin canonul ma­iorescian si dincolo de el prin acapararea, con­structia si instrumentarea pu­bli­ca a ima­ginii poetului între doi poli "sineitate"-"alteritate", centru-periferie, "so­­sie" si "masca". Remarcabil este mo­­dul în care criticul induce metodologic valoare conceptuala unor termeni pre­cum "sosie" si "masca" ca mo­da­litati de interpretare sau, mai precis, de adec­vare hermeneutica la subiect. "Scandalul" pe care-l declan­sea­za benefic Iulian Costache consta într-o situare în oglinda originii lor - un lacanian stadiu al oglin­zii - a tuturor acestor poncife-sub­sti­tuenti, si nu constituenti ai omului si operei, un loc destinat spectrelor derideene. Scan­dalul se regaseste în parabola ex­trasa din jocul borgesian al rescrierii lui Don Quijote de catre necunoscutul Pierre Ménard, pe de o parte, facand programatic tabula rasa dintr-o în­treaga traditie interpretativa (aten­tie, nu toata!), care a reificat tot ceea ce a fost viu candva într-o opera, la­sand ast­fel sansa unui nou început, al ino­cen­ta­rii lecturii, iar, pe de alta par­te, recon­si­derand spinoasa problema a distingerii între copie si original, în ca­zul de fata, între figura reala si mas­ca imprima­ta în carne care nu desfigureaza, ci, dimpotriva, reconfigurea­za spe­cu­lativ sau rigid trasaturile autentice. Cum va fi sunat poezia "primului Emi­nescu?", this is the question. Dincolo de "expresivitatea" operei, pe critic îl in­tereseaza fizionomia acestei masti cu nenumarate falduri/farduri lingvistice fluctuante, de la dimensiunea afectiva, lar­moiantul romantei, me­lancolicul nefericirii, litificarea solemn-meditativa a filo­zofului sceptic, la dimensiunea textologica a diverselor editari (Maiorescu, Perpessicius), con­ferind o expresivitate (in)volun­ta­ra si unde elidarea unei litere trans­forma adesea muza în sibila. Iu­lian Costache se situeaza nu odata dincolo de intervalul care a gestat iconic poe­tul, 1883, anul "accidentului biografic" si al neinspiratei epigrame-necrolog a lui Macedonski, si 1889, anul mor­­tii, prin intermediul unei excelente analize a ereditatii genealogice a "es­teticii" emi­nes­ciene, transformata în maniera prin instrumentarea rela­ti­ei cu traditia în poezia Epigonii, aproa­pe vidata semantic de atata întrebuintare didactica. "Ca­zul", "negocierea identitatii genealogice" constituie un exercitiu de virtuozita­te interpretativa si un mise en abîme al întregii carti, centrata, nu întam­pla­tor, pe un scenariu heraldic. Pe baza unei strategii de acreditare în reversul di­rec­tiei "noi" junimiste si exclusivistului canon maiorescian, specia "minorilor" devine un anticanon eminescian postulat însa prin încifrarea genealogica în emblema, pe marginile scutului. Lectura ma­teina a lui Iulian Costache a unei ge­nealogii fictive de semn simbolic, care in­tegreaza anamnetic o serie de poeti "dis­paruti", ne arata cum Eminescu face scoala, ras­tu­rnand raportul în favoa­rea sa, con­fi­gurand "povestea decantarii identi­ta­tii unui fondator" si, am adau­ga, a ima­ginii lui. Scutul intervine însa si protector într-un rit apotropaic care va servi atat antecesorilor, cat si predecesorilor, criticul înscriind abil analiza blazonului în traficul canonic-emblematic al imaginii eminesciene de catre Maiorescu si "demersul «antologator»" al Junimii din 1867. Iulian Cos­tache vizeaza necontenit mecanismul configu­ra­rii unei imagini publice, pornind de la polul intranzitiv, "plutonic" al receptarii la varf cu "paradigma" interpretativa ma­ioresciana ca placa turnanta, prin care criticul ma­xim legifereaza canonic, catre cel tranzitiv, "neptunic", al antumelor, cu "compromisurile" lui. Avem o ana­liza în sectiune a epocii, cu "cartografierea" pozitiilor si miscarilor strategice ale tuturor taberelor implicate în ba­ta­lia canonica de la sfarsitul secolului XIX (e.g. Convorbiri literare vs. Revista con­timporana), între junimisti si anti­ju­ni­mistii de spectru larg, cu detenta apos­­­tolica, de eticism-profetic, precum Al. Grama, fie ironisti-farseuri, crea­tori de "noi contexte interpretative", precum Hasdeu în 1870 fata cu lista lui Maiorescu, fie subminativi-parodici, precum Anghel Demetriescu cu Muza de la Borta-Rece, sau satirici cu "anticipatie", precum Demetriu G. Ionescu, cu Spiritele anului 3000 (Impresiuni de calatorie) etc. Unul dintre meritele incontestabile ale cartii lui Iulian Costache o constituie re­cupe­ra­rea acestor discursuri uitate ale mino­rilor, ocazionalilor care s-au auzit mai mult sau mai putin pregnant în epo­ca si care n-au facut "istorie", cat si a zonei extraliterare. Tot în registrul "mi­norului" este excelenta analiza, "negocierea gradului maxim de accesibilitate", a registrului romantei, exceptat din motive de pedigree estetic-canonic, de catre exegeza, dar asigurand ca nimeni altul circulatia unei anumite imagini pe care si critica majora o conserva în racla aurita criticul, apropiindu-se în linia criticii lui Florin Ma­no­lescu din Caragiale si Caragiale..., de un joc de în­­tre­buintare a imaginii emi­nesciane cu mai multe strategii pentru un public stra­tificat. Iulian Costache observa cu finete reluarea raportu­lui dintre text si lectura cu cel dintre romanta si roman­tare, romantarea re­pre­zentand o lectu­­ra afectiva, simpatetica, la limita (cea de jos) chiar a poe­­ziei, care se situeaza în afara domeniului de incidenta al ro­man­tei. Nu se afla aici reversul interpretativ al kitschului frivol al aversului interpretativ al kitschului sublim al exegezei incantatorii, fetele medaliei între care opereaza fluxul valutar al inter­pre­tarii? Comparat pe filiera borgesiana, cu o doza de subversivitate ludica, unei atitudini postmoderne, demersul cri­ticului mi se pare a fi, mutatis mutandis, mai apropiat de Scoala de la Anale, de o istorie a menta­lita­ti­lor, a in­sti­tutiei criticii si a unor con­cepte la sfarsitul secolului XIX. Nota particulara a cartii lui Iulian Costache provine din aliajul între un spirit teoretic format la scoli prestigioase, care stie sa cir­cum­scrie o tema, global, dinspre varf, ofe­rind nu doar o ve­dere, o panorama a problematicii, ci si o "viziune" si un artizan "al boabei si al faramei", precum acei artisti chinezi care picteaza fateta slefuita a unui bob de orez, lucrand în filigran, consemnand detaliul cu o precizie analitica demna de invidiat. Avantajul cartii survine din ceea ce eu as numi o metonimie a interpretarii, prin care hermeneutica celei mai mici uni­tati corespunde cu precizie coerentei în­­tregului, filigranul reprezinta fractalic întreaga urzeala, modelul din covor. Ar fi extraordinar daca Iulian Cos­tache ar continua "negocierile" ima­­ginii eminesciene, sunt subiecte care-si asteapta cri­ti­cul si primul pas a fost facut.

Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini. Constructia unui canon, emergenta unui mit, Cartea Romaneasca, Colectia "Critica si Istoria literara", Bucuresti, 2008, 368 p.

DARIA GHIU

Traseu international al artei romanesti

Incercarea de a schita mental o har­­ta provizorie a prezentei artistilor ro­mani in lume va conduce pe oricine ca­tre urmatoarea constatare: dupa nu multe clipe de gandire, vei realiza ca harta ta este harta intregului glob pa­mantesc. Artisti romani expun deja in cele mai asteptate si neasteptate lo­curi, in galerii si muzee celebre sau in cadrul diferitelor bienale de arta contemporana de pe planeta.

Sa ne indreptam insa atentia asupra Europei, de fapt asupra unei mici zone geografice din Europa: imi doresc sa va fac partasii experientei mele (ex­perienta mea nu a reusit, din paca­te, sa fie totala, de aceea ultimele doua expozitii prezentate vor fi doar sem­na­lari), aratandu-va o stare concreta de lu­cruri, o stare actuala, printr-un mic ra­port asupra prezentei artistilor ro­mani in lume chiar acum, in vara si toamna aceasta. Constituindu-se perfect intr-un traseu, mi s-ar parea minunat daca el ar reusi sa se transforme pentru macar cativa cititori intr-un itinerar european de vacanta, deopotriva turistic, cat si cultural roma­nesc. Un itinerar nu neaparat intins pe un teritoriu vast, dar care cu atat mai mult poate da o privire de ansamblu asupra lumii artistice romanesti.

Italia-Austria-Germania sau, mai bine, zis: Rovereto (Trentino, nordul Ita­liei)-Innsbruck-München. Traseul poate incepe ori de jos in sus, si anume din Italia catre Germania, cat si in­vers. Trenul merge direct si dis­tan­ta din cel mai sudic punct, Rovereto, si cel mai nordic este de patru ore si 46 de mi­nu­te. Peisajele se schimba total, at­mo­sfe­ra artistica este, in fiecare loc, alta.

Daniel Knorr si locul postanarhist al artei

Odata poposit in gara din Rovereto, un orasel de doar 30.000 de locuitori, dai peste bannerele uriase Manifesta 7: bienala de arta contemporana nomada, aflata la a saptea editie, are loc chiar acum in regiunea italiana de nord Trentino-Alto Adige, intre 19 iulie si 2 noiembrie. E pentru prima oa­­ra cand o bienala se intinde intr-o in­­trea­ga regiune si se desfasoara simultan in patru orase: Rovereto, Trento, Bolzano si Fortezza. La Rovereto, chiar si gara devine spatiu de expunere pen­tru cativa artisti. La cinci minute de gara, pe Via Savioli, fosta hala industriala Ex-Peterlini s-a transformat in spatiu de expozitie pentru artistii Ma­ni­festa 7. Fabrici-hale devenite locuri de display al artei contemporane nu sunt deloc un lucru nou. Dar hale ale ca­­ror porti sunt eliminate, tocmai pen­tru a fi lasate deschise non stop, spa­tii al caror statut este, astfel, transformat din unul privat in unul public, un asemenea proiect este inedit. Ex-Privato - adica Ex- Ex-Peterlini si spatiu pu­blic - se numeste lucrarea artistului roman Daniel Knorr. Interventia sa a reusit sa deschida catre locuitori si catre orice trecator un loc bine cunoscut in Rovereto drept spatiu "squattat" de-a lungul anilor de catre anarhisti. Inauntru, spatiul a fost ocupat de lucrarile altor artisti - proiect curatoriat de catre Adam Budak -, ale caror idei initiale s-au remodelat in jurul ideii si al conceptului propuse de catre Daniel Knorr.

Ex-Privato a avut deja, la doar doua saptamani de la deschiderea bienalei, reactii foarte diferite: pe de-o parte, sunt locuitorii care vor sa-si petreaca pur si simplu timpul in spatiul public, pentru ca le place ideea coabitarii cu un spatiu-galerie de arta contemporana deschisa. Pe de alta parte, aceia care percep spatiul drept unul deschis si deci periculos, de neaccesat, anarhist, de ocolit in totalitate. Apoi, sunt cei obisnuiti sa ocupe abuziv acest spa­­tiu, cei care ar fi vrut sa si-l ia cu for­ta, tocmai pentru a nega autoritatea sta­tului, si care acum se simt neutra­li­zati prin transformarea lor in posibili locuitori legali ai spatiului si stiu ca trebuie sa reactioneze cumva.

Proiectul artistului roman, de deschidere a unui spatiu si de incre­din­ta­re a acestuia tuturor, prin anularea statutului de privat, este lucrarea invizibila a carei materializare continua este oferita de dinamica spatiului Ex-Peterlini, de miscarile ce vor avea loc inauntrul lui de-a lungul Manifestei 7 si ulterior. Daniel Knorr va publica, pe parcurs, 4 ziare Ex-Privato, care vor do­cumenta lucrarea si, in final, o carte. Lucrarea se constituie drept una din­­tre cele mai puternice din cadrul bie­nalei, artistul se separa de restul ar­tistilor, asezati in spatiul de ex­po­zi­tie. Knorr propune un proiect incomod, problematic, politic, declanseaza dis­cutii si, asa cum au spus oficia­li­ta­ti­le locale, activeaza si reda comu­ni­ta­tii un spatiu dificil si imposibil de negociat pana acum. Prin Ex-Privato, Ex-Peterlini ar putea deveni, in viitor, un spatiu de expunere a artei contemporane.

Dan Perjovschi si "amprentarea" spatiilor

La nici zece minute de mers pe jos, ajungi la Mart, Muzeul de arta moderna si contemporana din Rovereto, unul dintre cele mai importante din in­­treaga Italie (tara, asa cum se stie, pre­ponderent a artei clasice, antice si, mai cu seama, renascentiste). Intre 8 iu­nie si 16 noiembrie, o importanta ex­po­zitie de arta contemporana are loc aici: Eurasia. Dizolvarile geografice ale artei. Curatoriata de catre Achille Bonito Oliva, expozitia trimite la lucrarea lui Joseph Beuys, Eurasia Siberian Sym­phony 1963 (1966), care un an mai tarziu crea statul fictiv Eurasia, acel spa­tiu deschis, "reprezentare geografi­­ca a utopicei fuziuni dintre realismul oc­cidental si misticismul oriental". La Eurasia, prezenti in expozitie alaturi de artisti din Europa si din Asia sunt Mircea Cantor si Dan Perjovschi.

Dan Perjovschi isi alege, din nou, un loc imposibil: un coridor circular, care urca de la etajul doi la al treilea al mu­zeu­lui, pe ale carui ferestre inguste si inalte - fasii de sticla - artistul deseneaza. Este interesant modul in care Per­jovschi comunica cu arhitectura Mart-ului (Mart-ul este opera faimosu­lui arhitect elvetian Mario Botta). Coridorul pe care artistul deseneaza este un spatiu sobru, rece, are un aspect me­talic si in afara timpului. Interven­tia lui Perjovschi il marcheaza, ii da dis­cret viata, ii ofera o anumita dezor­di­ne, prin desene apasate sau care abia il ating. Podeaua lucioasa, impecabila, care nu lasa urme in timp, ca­pa­ta si ea viata: lumina care intra pe fe­restre este filtrata de desenele artis­tu­lui (efect de vitraliu alb-negru), iar pe jos acestea se reflecta oferind alte de­sene, si ele temporare, conditionate de momentul zilei. Perjovschi isi dublea­­za lucrarea si ii augmenteaza puternic starea de tranzitoriu si de insertie tem­­porara.

Sunt desene-inserturi intr-un spa­tiu monumental (paradoxul enormului muzeu de arta aflat intr-o localitate de doar 30 de mii de locuitori este si el desenat de artist), desene pe care le poti rata, asa cum si lucrarea lui Knorr o poti rata, fara sa stii ca de fapt o creezi, o materializezi si o um­pli prin doar prezenta ta acolo. Perjov­schi ocupa coridorul, un spatiu tranzi­to­riu, asa cum si Eurasia (prin chiar modul in care ii este compus numele) este un spatiu tranzitoriu. De asemenea, desenele artistului se infiltreaza (tem­porar!) in instalatia cunoscutului Douglas Gordon - citate, cuvinte-cheie din opera lui Dante -, plasata de partea cealalta a coridorului.

Dan Perjovschi isi lasa amprenta tem­porara in locul de trecere, Daniel Knorr creeaza conditiile crearii ei. Lu­cra­rile celor doi artisti prezenti simul­tan la Rovereto sunt materializarile unei stari actuale; amprentele lor artistice sunt lasate, de data aceasta, in Ita­lia, tocmai pentru a-si face vizibila in­dividualitatea, intr-un moment poli­tic in care amprenta nu mai este expresie a unicitatii, ci devine denun­ta­rea individualitatii si a singularitatii umane.

Eveniment Geta Bratescu si mai departe...

Odata parasit Rovereto, trenul se opreste la Innsbruck. Acolo unde, la Ga­leria in Taxispalais, are loc, intre 28 iunie si 24 august, expozitia de ma­re amploare, curatoriata de catre Alina Serban si Silvia Eiblmayr, a artistelor Geta Bratescu si Ana Lupas. Ex­po­zi­tia este coplesitoare, colectia de performance-uri, filme, desene si obiecte create de catre Geta Bratescu, in anii 70 bucuresteni, e impresionanta. O ex­pozitie-eveniment despre care deja se vorbeste foarte mult in Occident.

Apoi, trenul va trebui sa se opreas­ca in München. Chiar in centrul orasu­lui, in Marienplatz, in Rathausgalerie, tocmai s-a deschis, pe 25 iulie (si va fi deschisa pana pe 20 septembrie), o expozitie organizata de catre artisti ro­­mani tineri - Transreport. Este vorba deopotriva de artisti care activeaza in Ro­mania, cat si de cei care traiesc acum in München: Florin Bobu, Eduard Constantin, Cristina David, Andrea Faciu, Ioan Grosu, Ciprian Muresan, coregrafa Ioana Mona Popovici, Tim Wolff si Vlad Morariu.

Artistii romani sunt in plina si per­ma­nenta miscare, dar, daca n-ar exista apeluri la arta si nevoie de arta venind din exterior, din universul, el in­­susi mondializat, al artei contemporane, in Romania, adica la ei acasa, vo­catia li s-ar putea stinge. Pe cand un muzeu de arta contemporana in Urziceni, de exemplu, sau la Predeal, si ga­le­rii neconventionale, deschise, in Rahova sau in Balta Alba? La fel ca si ro­ma­nii plecati la munca in intreaga lume, in Spania sau in Italia, de pil­­da, si artistii romani se duc acolo unde sunt chemati, asteptati sa-si puna amprentele pasagere. Presiunea artei asupra lumii contemporane pare ca oco­­leste, pentru moment, Romania.

JAN WILLEM BOS

Am invatat literatura prin literatura romana

Jan Willem Bos (1954) este traducator, translator, scrii­tor, lexicograf si ziarist. A studiat limba si literatura ro­ma­na la Universitatea din Amsterdam si literatura comparata la Universitatea din Illinois (SUA). Între 1982 si 1984 a fost lector de neerlandeza la Universitatea din Bu­cu­resti. A tradus peste 10 volume (proza, poezie, teatru) din româna si înca peste 10 din engleza. Între anii 1994-2004 a publicat, împreuna cu Sorin Alexandrescu si André Kom, revista Roemenië Bulletin (Buletinul românesc), prin care publicul olandez (si flamand) era informat de­spre politica, economia si cultura României. In acest buletin, dar si în alte reviste din Olanda, Jan Willem Bos a pu­blicat zeci de articole despre România. A publicat si câteva carti despre România, cel mai recent volumul România pentru seria Tarile lumii (Editura KIT, Amsterdam). A publicat un dictionar juridic si economic neerlandez-român si român-neerlandez si a fost coautorul marelui dictionar olandez-român (aparut în iunie 2008). În mo­men­tul de fata lucreaza la un dictionar român-olandez. În calitatea sa de translator oficial pentru limba româna, a însotit-o pe regina Beatrix a Olandei în timpul vizitei de stat în România, în anul 2001.

Acum o luna a aparut in Olanda o an­to­logie de Pro­za moderna romaneasca, traducerea si selectia tex­telor va apartin. Uitandu-te doar la numele autorilor in­clusi, iti dai seama ca ea ofera cititorului o in­for­ma­tie globala asupra literaturii ro­manesti, spre deosebire de alte antologii, centrate pe generatii, sexul autori­lor etc. M-am bucurat sa il reintalnesc, de pil­da, pe Vasile Voiculescu, revenit in atentia publicului atat prin car­tea lui Ma­­rius Oprea, despre cosmarul sfarsitului sau de viata in inchisoare, cat si prin nuvela Capul de zimbru, care a stat la baza unui recent film al lui Lucian Pintilie. Care este istoria acestei antologii? Cum s-a petrecut lansarea ei?

In anul 2006, domnul Emile Brugman, directorul editurii Atlas din Amsterdam, mi-a propus sa in­­tocmesc o antologie de proza scurta romaneasca. Cand l-am intrebat la ce anume se gan­deste, mi-a ras­puns: la cele mai bune nuvele romanesti... Las pe altii sa judece daca am reusit cu aceasta am­­bi­tie, dar este clar ca am avut ma­na libera, deci ras­pun­derea pentru se­lectie numai mie imi apartine. De­sigur, ideea mea a fost sa dau o imagine cu­prin­za­toare - pe cat posibil in 300 de pagini - nu numai a literaturii, dar si a societatii romanesti. Pornind de la aceasta abordare, am inclus atat nuvele citadi­ne, cat si rurale, aproximativ din ultimul secol, de la Junimea pana in ziua de astazi, inclusiv deci perioada interbelica, epoca co­munista si tranzitia. Am avut pla­ce­rea sa citesc si sa recitesc foarte mul­­ta literatura romaneasca si rezultatul este sumarul asa cum il vedeti. Vasile Voiculescu este desigur un pro­zator - si un poet! - care merita oricand sa fie tra­dus. Capul de zimbru, pe care-l po­meniti dvs., s-a aflat printre nuvelele lui Voiculescu pe care le-am con­si­de­rat pentru aceasta antologie.

Ce experienta aveti cu antologiile? Ele reprezinta o im­plicita publicitate pen­tru literatura mai putin cunoscuta? Credeti ca antologia poate trezi interesul fata de car­tile autorilor cuprinsi in ea?

Aceasta antologie de proza scurta romaneasca este a patra care apare in neerlandeza - cum pre­fe­ram sa spunem acum - si a doua tradusa de mi­ne. La inceputul anilor 80 am publicat (la editura Meu­len­hoff), impreuna cu Sorin Alexandrescu, o antolo­gie de proza scurta romaneasca "contemporana". Fap­­tul ca au fost publicate pa­na in momentul de fata patru antologii arata ca exista un interes clar, desi, pe de alta parte, acest lucru in­­seam­na de asemenea ca literatura ro­ma­na ramane, din pacate, atat de necunoscuta incat tot mai este nevoie de o in­troducere in ea pentru publicul olan­­dez si flamand. Sa speram ca in vii­torul apropiat ne putem con­centra asu­­­pra operelor unor autori individuali. Tin sa subliniez ca aceasta antologie se deosebeste intr-un aspect important de celelalte trei: este prima in care apar scriitoare. Cred ca a fost o co­incidenta ca partea feminina a lipsit din celelalte trei, dar, desigur, Ro­ma­nia are suficiente scriitoare de ca­li­ta­te, mai cu seama in perioada postbe­lica.

Dar despre literatura romana in Olanda ce credeti? Care este situatia actuala si ce sanse exista ca sa intereseze? Ce autori romani sunt mai tradusi si mai cu­­nos­cuti in Olanda?

Din pacate, literatura romana este aproape total necunoscuta in Olanda - cum si Romania ra­ma­ne o tara destul de necunoscuta, desi se simte un in­­te­res crescut pentru cultura ro­ma­neas­ca de cand Olanda si Romania locuiesc in aceeasi casa europeana. Filmele romanesti din ultimii cinci ani, bu­na­oara, s-au bucurat de un succes considerabil din partea publicului olan­dez. Cu literatura a mers mai greu. In Olanda, Mircea Eliade este cel mai tra­­dus autor - atat opera stiintifica, cat si cea literara. Am tradus recent nuvela Tinerete fara de tinerete, dar editura mi-a spus ca nu va tipari cartea decat dupa punerea in circulatie a filmului Youth without Youth de Francis Ford Coppola, bazat pe aceasta nu­ve­la. Insa as exagera spunand ca Elia­de este "cunoscut". Si Norman Manea se bucura de o anumita re­putatie, dar nici acesta nu este cunoscut marelui pu­­blic. In orice caz, daca vrem sa traducem autori ro­mani in neerlandeza, trebuie sa ne gandim in pri­mul rand la autori contemporani, pentru ca la nici o editura din Olanda nu am gasit un interes pentru "clasicii" literaturii ro­mane.

Cunoasteti Romania din perioade mai vechi. Care sunt impresiile - trecute si prezente? Cum ati intalnit li­te­ratura ro­mana? Cand? Ce intalniri importante, cul­tu­ral, ati avut in timp?

Am inceput sa citesc literatura ro­ma­na din primii ani de facultate (sunt cam multi ani de atunci) si de fapt as putea spune ca am invatat literatura in general prin literatura ro­ma­na. In decursul anilor am citit foarte multa literatura romana, din toate epo­cile. Lucrarea mea de diplo­­ma a avut drept subiect Imaginea Bu­cu­restiului in literatura, in care am ana­lizat in special autori din perioada interbelica care au scris despre Capitala, de la Felix Aderca la Ce­zar Petrescu. Imi face o mare placere sa recitesc anu­mite carti sau anumiti autori care mi-au placut in mod deosebit. Uneori redescopar o veche iubire si alta data constat cu dezamagire ca o carte care acum cateva decenii mi s-a parut extraordinara acum nu-mi mai spu­ne mare lucru. Ca sa va dau un exemplu. Recent am recitit Craii de Cur­tea-Veche a lui Mateiu Caragiale si cred ca de data asta m-a im­presionat si mai mult decat cu multi ani in ur­­ma. Mi se pare un roman extraordinar, care pe buna dreptate a fost desemnat de catre cititorii unei reviste culturale drept cel mai bun roman din se­colul XX. Si sa stiti ca il recitesc cu multa placere pe Eminescu, pe care nu-l voi traduce niciodata, pen­tru ca i-as face o mare nedreptate. Nu am ta­len­­tul poetic necesar sa-l traduc intr-o neerlandeza in care cititorul l-ar re­cu­noas­te pe marele poet. Olandezii care vor sa-l citeasca nu au decat sa invete ro­ma­neste.

Citesc cu o mare placere literatura ro­mana contemporana, care mi se pare foarte interesanta si ori­gi­nala. Chiar daca nu voi putea traduce niciodata - chiar intr-o situatie ideala - decat numai cateva din­tre cartile bune care au aparut in ultimii ani in Ro­­mania, incerc sa ma tin la curent cu fenomenul li­terar actual. Literatura romana este pentru mine nu numai o preocupare profesionala, dar si o pla­ce­re intelectuala pe care o savurez din plin.

In decursul anilor, am cunoscut multi scriitori ro­mani si cu cativa dintre ei m-am si imprietenit. In 1977 l-am tradus pe Leonid Dimov pentru festivalul Poetry International din Rotterdam. Poetul ma simpatiza si, in perioada in care am fost la specia­lizare in Bucuresti - 1978-1979 -, il vizitam in mod regulat acasa la dansul in Colentina. Impreuna am tradus si cateva poezii din neerlandeza in ro­mana, care au fost publicate apoi prin diverse reviste. Si, pentru iarna, doamna Di­mov, care s-a in­­gro­zit cand a consta­tat ca nu purtam acoperamant de cap, mi-a crosetat o caciula. Am fost si foarte bun prieten cu Sorin Titel, al ca­rui roman Lunga ca­la­torie a prizonieru­lui a constituit debutul meu editorial ca traducator literar. Si printre scriitorii ac­­tuali am destui prieteni si cu­nos­cuti.

Sunteti la curent cu programele ICR, ati si fost, daca nu ma insel, intr-unul din ele, anul trecut. Sunt sanse ca prin ele literatura ro­ma­na sa fie mai vizibila in plan international?

Intr-adevar, anul trecut am benefi­ciat de o bur­­sa din partea ICR, pe baza careia am stat o luna in Bu­cu­resti cu scopul de a ma documenta si de a lucra la cateva traduceri, care in­­tre timp au aparut in­­tr-o revista literara din Belgia, Deus ex machina. In toamna acestui an vom sta din nou o luna in Ro­ma­nia, tot pe baza unei bur­se, in acelasi scop. Vorbesc la plural, pentru ca, la fel ca anul trecut, voi fi im­­­­preuna cu sotia mea, prozatoarea Cor­nelia Golna, al carei roman City of Mans Desire va fi publicat la sfar­situl anului in traducere in Romania, dupa ce a fost publicat, cu mare succes, in Gre­cia.

In luna aprilie a.c. am fost invitat, tot de ICR, la Paris, la un simpozion al traducatorilor de literatura roma­­na. Au fost cateva zile minunate. Mi-a fa­cut o mare placere sa ma (re)in­­tal­nesc cu colegii care au aceleasi preocu­pari ca si mine si sa dis­cu­­tam despre sansele sau pro­vo­carile literaturii ro­ma­­ne in patria fiecaruia dintre noi. Cred ca aceasta in­­tal­nire a con­sti­tuit un mare imbold pentru noi toti sa nu re­nuntam in eforturile noastre, chiar daca de multe ori succesele sunt rare si greu de obtinut. Ca sa va dau un exemplu: colegul meu Jan Mysjkin are in lucru o antologie de poezie ro­ma­neasca contemporana tradusa in neerlandeza, insa editurile din Olanda si Flandra (partea neer­lan­dezofo­na a Bel­giei) deocamdata ezita sa publice o asemenea car­te.

De aceea cred ca programul ICR de a sub­ven­tio­na traducerile literare ajuta foarte mult. Daca ris­­cul finan­ciar este partial acoperit, o editura se va arata mai dispusa sa publice o carte pe care o con­sidera interesanta, dar al carei succes comercial nu este asi­gurat. Antologia proaspat aparuta la edi­tu­ra Atlas, care este punctul de ple­care al discutiei noastre, a fost sprijinita de ICR si sper ca in viitorul apropiat programul sa deschida si alte usi. Olanda, ca si multe alte tari, are de cateva decenii un astfel de program de subventionare a literaturii, care a contribuit mult la succesul literaturii neer­­landeze in, de exemplu, Franta si Germania.

Dar literatura olandeza cat de mult este prezenta in Ro­mania?

Sunt foarte invidios pe colegii mei care traduc din neerlandeza in ro­ma­na, pentru ca literatura olan­deza si flamanda se bucura de un mare interes din partea publicului roman. Co­le­gul si prietenul meu, Gheorghe Nico­laescu, profesor de neerlandeza la Universitatea din Bucuresti, a publicat in ul­timii ani o serie impresionan­­ta de traduceri, mai ales din literatura contemporana din Olanda si Bel­gia. A si reusit sa formeze o tanara ge­ne­ratie de tra­du­catori, care au publicat deja primele traduceri din neerlandeza. Peste cateva saptamani, im­­preu­­na cu profesorul Nicolaescu, voi mo­nitoriza un atelier de traducere, organizat la Anvers in mod special pentru traducatori din neerlandeza in ro­ma­na si... coreeana. Vor participa sap­te tineri romani care do­resc sa se specialize in arta traducerii din neerlandeza. Un succes inedit pentru literatura neerlandeza si un motiv pentru ICR din Olanda si Belgia sa acorde o atentie deosebita Romaniei.

Si, fireste, intrebarea clasica: ce proiecte de lucru aveti?

Am mai multe proiecte, toate strans legate de Ro­mania. Editura Atlas, care a publicat si antologia Moderne Roe­meense verhalen, scoate o serie nu­mi­­­ta "Declaratii literare de dragoste" in care au apa­rut deja mai multe volume, printre care Olanda mea, Belgia mea, Istanbulul meu, Vinul meu, Bu­cataria mea ita­liana etc. Eu pregatesc volumul România mea, care va fi o descriere cul­tu­ral-istorica, subiectiva si frag­men­ta­ra, a tarii in jurul careia se invarte viata mea profesionala. Am scris deja o parte si sper s-o termin in decursul anului viitor. Tot la Atlas va apa­rea in primavara lui 2009 o carte cu titlul provi­zo­riu Suspect, pe care am scris-o despre dosarul meu de la Securitate. Anul trecut mi-am consultat dosarul la CNSAS, de la care am obtinut si o copie, si a rezultat aceasta carte. In iu­nie a.c. a aparut la editura Pegasus Dic­tionarul olandez-român (s-a optat pen­­tru limba olandeza, si nu neerlandeza), la care am lucrat impreuna cu Wim van Eeden, Elisabeth van der Linden si altii. Peste cateva luni sper sa termin si dictionarul român-neerlandez, de data asta un proiect individual. Si sper ca in curand ma voi apuca de Orbitor de Mircea Cartarescu, un mare roman tradus deja in mai multe limbi, care merita fara indoiala si o versiune neerlandeza.

JEAN HARRIS

Traducatoare in Bucuresti

Jean Harris, directoarea Proiectului de Traducere al Ob­­ser­vatorului cultural, este o romanciera si eseista care, in pre­zent, locuieste la Bucuresti. Cel mai recent roman al sau este Diffidence (Spuyten Duyvil, 2004). A tradus în lim­ba en­gle­za atat basme romanesti, cat si poezie si fic­tiu­ne ro­ma­neas­ca. Detine doctoratul în literatura ame­ri­ca­na si cea bri­ta­nica acordat de Rutgers University din SUA. A publicat fic­tiu­ne, critica literara si studii psihana­li­tice, dintre care Ra­da­cinile Artificiului. Un studiu asupra crea­tivitatii literare (Hu­man Sciences Press, 1981) si Doc­to­rul cu un singur ochi. Originile psihologice ale operei lui Freud (Jason Aronson, 1984), ambele scrise împreuna cu Jay Har­ris. Este co-redactor al editiei engleze online a Obser­va­torului cultural. A publicat articole despre arta tradu­ce­rii, printre care Observatorul sta de vorba cu Michael Moore, Andrei Codrescu, Julian Semilian si Carmen Firan si Scurt ghid al literaturii romane pentru publicul american. Îm­preuna cu Constantin Virgil Banescu a tradus în limba en­gleza o por­tiune a romanului Iarna barbatilor/Winter of the Men de Ste­fan Banulescu care va fi publicat in numarul 1 al Pro­iec­tului de Traducere al Observatorului cultural. Aceasta tra­du­cere a fost premiata de International Center for Wri­ting and Translation at the University of California, Ir­vine 2007-2008.

Printre proiectele actuale ale scriitoarei se numara tra­ducerea romanului Corpuri de Iluminat/Dark Bodies al lui Ste­lian Tanase, cat si compilarea unei antologii de litera­tu­ra ro­ma­na contemporana pentru revista Absinthe din SUA, in se­ria intitulata New European Writing.

Ne-am intalnit in toamna lui 2004, la New York, in ca­feneaua literara KGB, cand am avut o lectura din ro­ma­nul la care scriu, fragmentul publicat in antologia scoasa de Words Without Borders. Am aflat ca esti scriitoare. Tocmai aveau loc alegerile in SUA si tu ai scris chiar un articol foarte critic la adresa lui Bush, pe care eu nu am mai apucat sa il public, erau ultimele mele luni de redactor-sef al revistei 22. Atunci mi-ai spus ca te gan­deai sa vii cu sotul tau in Romania, nu am dat prea multa crezare pentru ca pe atunci vedeam doar oa­meni plecand, nu venind in Romania. Dar tu ai venit, spu­ne-mi cum s-au petrecut lucrurile in­­cat o scriitoare new-yorkeza sa devina scrii­toare si traducatoare in Bu­cu­resti.

Se intampla destul de des ca cei din afara sa ne vada intr-un fel diferit decat ne vedem noi insine. De pilda, new-yorkezii primesc multi musafiri din strai­natate. Ei observa par­ti­cu­la­ri­tati ale americanilor care nu se potrivesc tot timpul cu felul in care noi ne vedem ori ne intelegem. Sigur ca fa­cem eforturi mari sa le explicam cum suntem noi de fapt, dar, intr-un fel, ce spun ei ne ramane in minte. Ace­­lasi lucru mi s-a intamplat si mie in cazul Roma­ni­ei. Am remarcat si in­­teles (macar din exterior) toate aspectele negative despre care romanii mi-au po­ves­tit. Dar am observat si alte caracteristici si variante pozitive totusi, care m-au atras. In primul rand, era clar ca Romania era in pragul moder­ni­za­rii (chiar si cu cei cativa escroci pe ici, pe colo) si, ca o cultura in curs de dezvoltare, iti ofera o viata pli­­na de posibilitati. Asta mi-a placut, mai ales fiind­­ca viata culturala a New York-ului decazuse in perioada aceea. In al doilea rand, mi s-a parut interesant sa ma gasesc intr-un mediu plin de contradictii si paradoxuri precum Ro­mania. Stii cum sunt scriitorii... In­­tr-adevar, cand ne-am cunoscut prima oa­ra la barul KGB (renumit pentru seri literare si lan­sari de carti), abia ma intorsesem la New York din­tr-o calatorie in Romania si ma gan­deam foarte se­rios cum ar fi sa traiesc in Romania.

Faptul ca am devenit traducatoare in Bucuresti a fost o intamplare. Cand am venit aici, am incercat sa invat lim­ba, la fel ca orice imigrant. De alt­fel, as­ta fac si acum, fiind sigura ca va ra­ma­ne un proiect permanent, mai ales ca viata si frumusetea limbii se re­ga­sesc in expresiile ei suculente. In orice caz, la scurta vreme dupa sosirea mea aici, am avut ideea sa citesc cateva bas­­me care mi-au placut si am avut ideea sa le traduc. In inocenta mea, am ara­tat traducerile lui Radu Popa, scriitor si prieten de-al meu din New York. Ra­du a fost incantat si le-a trimis mai de­parte lui Andrei Codrescu. In fine, An­drei i-a povestit lui Julian Semilian, iar Julian mi-a scris in­­treband daca n-as vrea sa traduc romanul Corpuri de iluminat al lui Stelian Tanase. Asa ca am citit romanul si, placandu-mi foarte mult, am decis sa ma apuc de trea­­ba. Un fragment din aceasta traducere poate fi vazut chiar acum la Exquisite Corpse, www.corpse.org, revista on-line editata de Andrei Codrescu.

Ai invatat incredibil de repede ro­ma­neste, dar mai ales incredibil de re­pe­de ai devenit o prezenta cunoscuta in cam­pul cultural bucurestean. Care este am­bianta ta de aici, cum ai intrat in cercurile culturale? Cum este mediul cultural romanesc in raport cu cel pe care il cunosti?

Trebuie sa spun ca am intrat in cer­cu­rile culturale prin intermediul prietenilor. Inainte de a veni in Romania, mergeam cu sotul meu foarte des la Centrul Cultural Roman din New York. Pe-atunci, erau acolo numeroase evenimente interculturale, foarte in­­teresante, cu scriitori din lumea in­­treaga. La Centrul Cultural ne-am im­­prie­tenit cu Carmen Firan, scriitoare si impresar cultural, si, gratie ei, ne-am intalnit cu altii, inclusiv cu dragul nostru prieten, care nu mai este printre noi, Petre Rado. Ceea ce este important de mentionat aici este ca romanii din State raman in legatura cu viata literara de aici, din tara. Prietenii mei romani erau si sunt foarte ge­ne­rosi in a te prezenta celorlalti si astfel am facut multe cunostinte "transat­lantice", atat scriitori romani, cat si traducatori din diverse alte tari.

Da, faci parte deja din echipa Observa­to­rului, spune-mi care este partea din ac­ti­vitatea lui care iti revine, pe care ai pro­pus-o, pe care o realizezi?

Acum lucrez la un proiect nou al Ob­servatorului, the Observer Translation Project / Proiectul de Traducere al revistei Observator cultural. Proiectul exista da­torita generozitatii si implicarii lui Carmen Musat. Ideea este de a prezenta literatura romana in strai­nata­te prin Internet. Vom avea un autor-pi­lot (ori doi, atunci cand vom avea no­roc sa facem un numar dublu) in fiecare luna, tradus in sapte limbi: engleza, franceza, germana, italiana, olan­deza, poloneza si spaniola. Vom pune pe site tot felul de materiale critice, biobibliografice, precum si ecouri critice si prezentari de istorie literara romana, mai ales din istoria recenta ori contemporana. Fragmentele din au­torii-pilot vor fi traduse in toate cele sapte limbi, precum si articolele cri­tice introductive. Vor exista, in plus, si fragmente traduse intr-o singura limba ori in doua sau trei, la op­tiu­nea traducatorilor. In momentul de fata, traducerea este foarte à la mode in Vest. Asadar, cred ca este un mo­ment foarte potrivit pentru acest exercitiu. Suntem multumiti de in­­cu­ra­jarile pe care le-am primit din partea lui Words Without Borders, the Re­view of Contemporary Fiction, Context, Signandsight, The Exquisite Corpse, Absinthe si Transcript.

Cum iti merge cu scrisul propriu?

Am vazut multe de cand traiesc in Ro­mania - intelectuali, tarani, taxi­me­tristi, politicieni, instalatori, o in­­trea­­ga lume de personaje. Abia acum ma simt pregatita sa scriu despre sau din experientele mele. E posibil sa ma fi romanizat si eu putin de cand sunt aici. Romanii sunt cam fatalisti si cred ca am devenit putin si eu. Chiar ieri am descoperit ca destinul este, de fapt, subiectul romanului la care lucrez acum.