Pe aceeași temă
a. După trei romane – surprinzătoare (inclusiv în sensul opțiunii pentru acest gen pe care a făcut-o autorul acestora), foarte incitante și admirabile –, Andrei Cornea revine la eseu.
ă. La carte pură de eseu – pentru că o parte semnificativă a materiei romanelor mai înainte evocate este ea însăși, am putea spune, (esență de) eseu și dezbatere de tip filozofic declinată în registru ficțional.
â. Excepția. O încercare de antropologie filozofică, Humanitas, 2021 – așa se numește volumul recentissim al domnului Cornea. E o carte foarte densă, extrem de provocatoare, cu o „tăietură” a ideilor, a argumentelor și a demonstrațiilor dintre cele mai originale. Foarte pe scurt: deși e mică (160 de pagini), nu am nici cea mai mică ezitare să spun că aceasta e, cu siguranță, una dintre marile cărți de eseuri apărute la noi de ani buni încoace. „Excepția...” domnului Cornea e, să fie limpede de la bun început(ul acestei cronici), o carte de excepție.
b. Important: „Excepția” apare în prima treime a acestui an, flancată îndeaproape de o altă – strălucită și masivă – carte care are, de asemenea, o legătură de profunzime cu Andrei Cornea. De data aceasta, cu dl Cornea în alt rol – și anume, într-unul exersat, de decenii bune, la modul superlativ: cel de traducător.
c. Tot la Humanitas, într-o ediție regală, în cu siguranță cea mai elegantă și mai frumoasă ediție de care au avut parte operele acestui autor grec în limba română, a apărut primul volum din operele lui Platon. La sfârșitul zilei, peste câțiva ani, mai precis, vor fi, cu totul 6 volume din ceea ce va compune și va rotunji „POI” – Platon Opera Integrală. Toate aceste volume – părți ale unui proiect inițiat de Fundația „Republica Literelor” în parteneriat cu editura Humanitas – vor fi traduse de Andrei Cornea.
d. Nu am menționat întâmplător aceste prim volum din „POI” (publicarea lui e, direct spus și fără nici o exagerare, un mare eveniment pentru cultura română) – de altfel, în logica de discurs a cărții de eseu a dlui Cornea, Platon însuși ilustrează, cu subiect și predicat și la cel mai înalt nivel, ideea de „excepție”.
e. „Excepția...” e, așadar, eseu, eseu pur, filozofic. În portofoliul auctorial al dlui Cornea există, deja, mai mult contribuții în această „linie editorială”, ele însele titluri de referință. Într-o enumerare rapidă: ”Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății”, „Cuvintelnic fără frontiere”, „Penumbra”, „Realitatea și umbra”, „Povești impertinente și apocrife”, „Noul, o veche poveste”
f. Dintre titlurile care compun lista de mai sus, e probabil că volumul – un elogiu superb adus libertății – „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății” este cel mai aproape de atmosfera ideatică pe care o regăsim și în cel mai recent volum de eseuri al dlui Cornea.
g. „Miracolul...”, spunea dl Cornea într-o intervenție publică, e o carte în care „mă refeream la libertate, în esență, cu un halou de alte valori apropiate, și constatam cât de rară și de fragilă este ea în istoria omenirii. Mi s-a părut, la un moment dat, că nu am spus totul. Bine, nu poți să spui totul; dar mi s-a părut că am lăsat ceva foarte incomplet în toată această poveste”.
h. Prin urmare, putem să spunem și așa, „Excepția...” e o continuare, o completare a cărții despre miracol și despre „neverosimila făptură a libertății”. Dar e, desigur, și în mod fundamental aș zice, mult mai mult decât așa ceva!
i. Condiția libertății e numai una dintre ilustrările posibile a ceea ce dl Cornea numește „excepție”. În sensul următor – iar notele caracterizării care urmează dau seama deja, îmi vine să spun, despre metoda Cornea de a privi chestiunea „excepției”: pasul 1 – libertatea e „norma” (a evacua libertatea din destinul omului înseamnă o decădere esențială și o retrogradare la condiții primitive, la o (dez)ordine a servituții; „omul aproape că nu mai există, fără libertate, fără măcar premisa, posibilitatea libertății”); pasul 2 – în același timp, deși normă, deși regulă, libertatea e rară (fragilă, „neverosimilă făptură”) în istoria omenirii; așadar, e o excepție; pasul 3 – regulă/normă, dar și excepție – „cum stau lucrurile acestea, cum se pot ele împăca”.
î. Dacă vom face un mic joc de cuvinte – inspirat de un alt eseu al dlui Cornea, menționat mai sus, „Penumbra” – vom spune, prin urmare, că ideea de regulă este cea mai des numită penumbră pentru termenul care dă... regula cărții de față, și anume, pentru excepție.
l. De altfel, acest „binom” – excepție-regulă – e, probabil, cel mai fecund reglaj hermeneutic dintre toate cele la care face referire Andrei Cornea în acest eseu, pentru a intra în această carte și pentru a sta în ea, cu beneficii majore.
j. Cartea aceasta e, subtitlul ne trimite la aceasta în mod explicit, „o încercare de antropologie...”. Apropo de „metodă” – dar, și mai direct spus și admirativ, apropo de formidabila imaginație eseistică pe care o etalează dl Cornea (și) în acest eseu – e neapărat de menționat faptul că microeseul care deschide volumul de față se intitulează – prilej de uimire, sper, pentru opțiunea de a începe o demonstrație în acest fel – „rușinea de a fi om”.
k. Nu e, atenție, un titlu de subcapitol – un subcapitol de deschidere, încă o dată – lângă care să fie un semn de întrebare. După ce face inventarul – pe repede înainte – al unor momente istorice și cu plus, și cu minus, Andrei Cornea întreabă, la prima mutare: „ținând seama de toate ororile și fărădelegile comise de omenire de la începuturile sale până azi, atât împotriva oamenilor, cât și împotriva celorlalte viețuitoare ale naturii și a naturii înseși, aș putea oare spune cu îndreptățire că, pur și simplu, mi-e rușine că sunt om?”
l. Și răspunde: „S-ar părea că nu, ba chiar pare absurdă o asemenea rușine”. Pentru că afirmația următoare e dincolo de religii, de –isme, de vreme ce, am mai spus-o, eseul acesta este unul de „antropologie”: „N-am nici o siguranță că există vreun judecător pentru om în afara umanității și, dacă-i așa, nici rușinea de a fi pur și simplu om nu va fi posibilă, fiindcă nu-i de găsit cel care să ne dea de gol pe toți”.
m. Însă lucrurile devin semnificativ mai complicate, dacă unghiul de vedere se modifică și devine acesta: „dacă niciodată nu mi-e rușine că sunt, pur și simplu, om, înseamnă că voi considera marile fărădelegi sau chiar defecte constitutive ale omului drept tot atâtea situații practic normale după legea naturii omenești, recurente mai ales într-un anume context istoric și social sau într-un anume regim politic”.
n. „Mari fărădelegi sau chiar defecte(le) constitutive ale omului” nu sunt, totuși, chiar normale, chiar, în regulă pentru o comunitate, pentru o lume, pentru umanitate. Dau acestea, așadar, seama de regulă / de normă sau, mai degrabă, de o stare de excepție?
o. Din nou (reamintind că eseul e unul de antropologie, nu de teologie): „când ultimul temei al vieții omenești devine viața omenească însăși, pe ea cine o va judeca pentru ca să se nască rușinea?”
p. Ceea ce am notat/conspectat mai sus e numai o (foarte) mică parte din instalația argumentativă atât de sofisticată și de captivantă cu care lucrează Andrei Cornea.
q. Foarte pe scurt despre această instalație: vom avea, la începutul argumentului, ceva care pare limpede, liniar, aproape că intuitiv. Însă, pe măsură de modul în care își „lucrează” argumentele, Andrei Cornea dă la iveală noi informații și referințe, ceea ce pare limpede devine, în progresie, integrat, problematic, subminat de idei care pun în criză liniaritatea argumentației.
r. Mi-aș lua îndrăzneala să formulez, cu o anumită libertate, că modul în care avansează argumentele dlui Cornea (și) în această carte este, deopotrivă, oarecum socratic (formulează o idee și proiectează asupra ei îndoiala) și „în spirală” (sunt numeroase, ba chiar sistematic s-ar putea spune, răsucirile în lanțurile argumentative ale domniei sale).
s. Revenind la rușinea de a fi om: capitolul al treilea al acestei cărți de eseuri se intitulează „rușinea din excepție se naște”. Greu de afirmat că, în linia, în sensul în care a pornit argumentul dlui Cornea, era previzibilă o asemenea schimbare de direcție.
ș. Excepția care dă naștere rușinii (de a fi om), odată afirmată, e ea însăși subminată. Iată, spre exemplu, una dintre „salvele” de întrebări îndreptate către aceasta: „În ce fel îi poate fi Omului rușine de sine și de ceea ce este el în mod absolut, și nu doar în mod contextualizat, în relativul unei categorii sociale, naționale sau profesionale, care reprezintă întotdeauna o parte, mai mică ori mai mare, dar mereu numai o parte, a umanității? Sau această rușine absolută este cu neputință?
t. Excepția-regula e un prim binom, cumva intuitiv, pe care ni-l propune dl Cornea în cadrul demonstrației sale. Un altul, de asemenea, foarte prețios, intră în scenă și ca răspuns la interogațiile reluate imediat mai sus.
ț. Regula minoritară-excepția majoritară e un al doilea binom pe care îl pune în joc Andrei Cornea. Din nou, poate însă că nu în felul atât de limpede, de imediat ca la primul, e intuitiv la ce va să se refere acesta. Dar, mai ales, în instalația propusă de eseist, acest binom e foarte puternic și face lumină asupra unui teritoriu semnificativ al câmpului argumentativ asupra căruia e proiectat.
u. Regula minoritară-excepția majoritară – formula aceasta întoarce încă o dată lucrurile fie și numai prin simpla enunțare.
v. Însă această răsturnare nu înseamnă că argumentul dlui Cornea și-a epuizat prospețimea și, cu atât mai puțin, resursele de a (ne) surprinde.
w. Dacă e evident că, în privința excepțiilor, lucrurile sunt foarte complicate, nici cu regulile, ne sugerează Andrei Cornea, nu e nici pe departe așa de simplu pe cât ar părea la o privire superficială. Depinde, de fapt, la ce fel de regulă ne referim: a) „Regula-corectitudine – cum o vom numi pentru a exprima acest prim sens – este prin excelență majoritară”. Însă „există și un alt sens al cuvântului regulă. Anume acela de „riglă“, de instrument cu care se evaluează rectiliniaritatea oricărei linii presupus drepte”. De aici, b) Regula-rectitudine – „ea este totodată etalonul sau canonul cu care ele sunt comparate, prin care ele sunt evaluate și măsurate și pe care cumva poate părea că se străduiesc să-l aproximeze, să-l imite, să i se asemene cât pot mai bine, de parcă el le-ar constitui scopul devenirii”.
x. Și lucrurile merg mai departe, maieutic & în spirală cum am menționat. Atât de departe și atât de convingător, încât, la finalul lecturii acestei cărți, să nu avem nici măcar cea mai mică îndoială în legătură cu faptul că excepția este, atât de adânc și în atât de multe feluri, un marker uman vital, esențial.
y. Am menționat la începutul acestui text că „Excepția...” e o mică, dar mare carte. Întăresc, încântat, această idee!
z. Cu mențiunea că o atare formulă nu e în primul rând un truc publicistic; e, mai ales, foaia de temperatură a lecturii unui cititor realmente pasionat de suita argumentativă (atât de neobișnuită) propusă aici de Andrei Cornea și, într-un grad și mai înalt, este o expresie a admirației – pentru faptul că, într-un teritoriu atât de mic, se pot spune atât de multe lucruri (idei) și atât de profunde. //
Andrei Cornea
Excepția
O încercare de antropologie filozofică
Editura Humanitas, București,
2021, 164 pagini
