Pe aceeași temă
Meritul este întreg al autorului, chiar daca, într-un cuvant preliminar, Gabriel Dimisianu aminteste de “neasteptat de buna primire” facuta acelui capitol si marturiseste ca “întampinarea” nu l-a “lasat nepasator”, dimpotriva, l-a stimulat sa scrie “si alte texte de aceeasi factura: critice si evocatoare” (subl. Mea).
Caz rarisim, dupa stiinta mea - un autor cu o lunga cariera si care, pe deasupra, este el însusi critic literar, nu se sfieste sa declare ca a fost “încurajat” de critica de întampinare sa continue într-o anume directie! Fara a-l suspecta pe Gabriel Dimisianu de acea buna si necesara ipocrizie care este un pseudonim al politetii, înclin totusi sa vad în aceasta reverenta ceva mai mult decat expresia unui neîndoielnic real sentiment de gratitudine. Facand-o, criticul delimiteaza de fapt un perimetru, instituie un climat si stabileste o atitudine. Suntem aici, pare a spune el în subtext, pe domeniul literaturii, chiar daca nu este vorba atat de carti si de autori vazuti în dimensiunea lor epurata si atemporala, cat de “evocari ale mediului nostru literar” si de “portrete de scriitori contemporani”. Sau daca nu cumva tocmai de aceea, terenul fiind natural unul mai accesibil “agresivitatii si grobianismului”, comportamente ce l-au facut candva pe unul dintre scriitorii evocati în carte, poet elegiac si om delicat, sa vorbeasca despre “teroarea exercitata de gorile asupra oamenilor”, detestata, se-ntelege, si de Gabriel Dimisianu însusi. Ambianta este, apoi, una destinsa, calma în orice caz, iar tonul e cordial, nu de rafuiala vehementa ori insidioasa cu viii si mortii. Deliberat sau nu, Gabriel Dimisianu se situeaza astfel, fara ostentatie, dar nu mai putin ferm, într-o certa opozitie fata de tendinta dominanta în memorialistica literara de data recenta, a confesiunilor cu functie de proteza pentru inavuabile frustrari, scrise cu mare consum de tamaie despre sine si cu pixul-mitraliera cand e vorba de altii.
Nici auto-sacralizante, nici resentimentare, amintirile si portretele din cartea lui Gabriel Dimisianu se delimiteaza apoi, si înca foarte net, de masa productiilor de gen si prin locul autorului în raport cu lumea evocata.
În raspar cu egocentrismul exhibitionist în virtutea caruia multi dintre scriitorii de memorii, jurnale, confesiuni, autobiografii etc. îsi atribuie, poate compensatoriu, rolul de pivot al universului, hipertrofiindu-si statura pana la gigantism în orice ipostaza si prefacandu-si contemporanii în pigmei si în bicisnici, Gabriel Dimisianu face în mod constant parte celorlalti si celuilalt.
E de fata, dar nu se vara în fata. Întamplarile si personajele evocate, un examen cu Tudor Vianu, o vizita la Arghezi, o mustruluiala “ideologica” primita de la Zaharia Stancu, Geo Bogza îndraznind si reusind sa-l puna la punct, în public, pe Ceausescu, furiile de rutina ale lui George Ivascu, un interviu ratat cu Stefan Banulescu s.a.m.d. sunt prilejuri de punere în valoare si de scoatere în relief a personalitatii celor despre care se scrie, nu de megalomana auto-situare în centrul povestii. Lui Gabriel Dimisianu îi ajunge ca e autor si nu profita de acest statut privilegiat pentru a-i eclipsa ori discredita pe cei despre care scrie. Nu de ura sau de revansa e însufletit talentul lui memorialistic, e însufletit de împartasirea în comun a unor valori, a unui spirit, a unui fel de a fi, e însufletit de caldura umana si de prietenie. Crampa personalitatii-unicat îi e fundamental straina lui Gabriel Dimisianu, el este, ca memorialist, un partener, un asociat, un coleg. Un coechipier, de nu chiar si un prieten. Nu-si estompeaza persoana si personalitatea, dar nici nu e ispitit sa faca gol în jur pentru a-si fabrica ori expune cat mai comod o identitate de tip Eu, supremul. Are constiinta apartenentei la o realitate mai profunda, mai înalta si mai durabila - iar aceasta alta realitate este chiar literatura. In sens larg, “echipa” lui e lumea literaturii, deopotriva carti si scriitori, deopotriva de “ieri” sau de “astazi”, “vechi” sau “noi”. Si construieste punti, nu arde poduri. Pentru el, esentialul consta în ceea ce apropie, nu în ce dezbina. Descopera, stabileste, consolideaza afinitati. Nu ezita însa, cand crede ca e cazul, sa traseze nete linii de demarcatie, dar fara consum de retorica intransigenta, mai degraba dezgustat de ceea ce e nevoit sa îndeparteze.
Cand Cezar Baltag este ponegrit într-o “publicatie de rea faima”, si înca de “cineva care odinioara si el fusese poet, coleg de generatie cu noi”, Gabriel Dimisianu face aceasta judecata implacabila - “daca mai era nevoie de o dovada ca s-a ajuns, în multe zone ale publicisticii noastre, pe cele mai de jos trepte ale imbecilitatii si turpitudinii, aceasta dovada a fost adusa prin tararea în noroi a numelui lui Cezar Baltag. Oare nu-si da seama, cine murdareste un astfel de om, ca pe sine se murdareste, acoperindu-se definitiv de rusine? Si totusi s-a gasit cine sa o faca si s-a gasit si unde. Nu ducem lipsa de ziare si reviste, iar acum nici de edituri, gata oricînd sa puna în circulatie, cu mare tam-tam, cele mai sfruntate minciuni despre oricine, denunturi calomnioase, injurii, mizerabile barfe, sub cuvant ca încurajeaza absoluta sinceritate, marturia lipsita de orice prejudecati”. Fiindca memorialistica lui Gabriel Dimisianu e, totusi, a unui critic literar. Talentul epic (mare) si placerea levantina de a istorisi fac în cartea lui casa buna cu judecata critica, mai ales în “portrete” (Florenta Albu, Mihail Crama, Paul Georgescu, Sorin Titel, Nicolae Velea, Fanus Neagu, Marcel Mihalas). Pentru istoricii literari din noile generatii, cei în sarcina carora trece, de-acum, “datoria” de a reciti si regandi literatura din a doua jumatate a veacului trecut într-un alt spirit decat am facut-o noi, cei care am însotit-o (iar acest “nou spirit” chiar exista si se manifesta, o dovada fiind si cartile recente publicate de Sanda Cordos, In lumea noua, si Nicoleta Salcudeanu, Patria de hartie), cartea lui Gabriel Dimisianu va fi o referinta de baza. Spiritul de echipa, ce-i este autorului atat de caracteristic, ia de altfel si forma explicita a trecerii stafetei. “Orice critic - scrie Gabriel Dimisianu - la un moment dat se «opreste», cedeaza pasul în ceea ce priveste actiunile criticii de întampinare, devine ceva mai prudent, mai circumspect fata de insurgentele de ultima ora. Nici nu i-ar sta bine unui batran critic sa defileze în rand cu cei mai tineri purtatori de torta, chiar daca acestia l-ar accepta alaturi” . Are dreptate.
Sfarsit.
Cu articolul de fata se încheie tinerea “cronicii literare” în revista 22. Inceputa în noiembrie 2001, a fost rubrica de acest tip cu cea mai lunga durata din “cariera” mea de publicist - ultima data mai fusesem cronicar literar en titre cu peste trei decenii în urma, vreme de sase luni atunci, la România literara.
Fusesem din martie pana în august 1971, an la începutul caruia si venisem de altfel în redactia revistei, de la un cotidian. Revista avea în acel moment o extraordinara echipa de critici - în redactie erau Lucian Raicu, Valeriu Cristea, S. Damian, Gabriel Dimisianu, Dana Dumitriu. In aceasta echipa m-am format, “familia” mea literara a fost cea a redactiei României literare dintre ianuarie 1971 si august 1989, cand am plecat din România.
Atunci, în 1971, Nicolae Breban, numit redactor-sef în primavara anului precedent, continua, fireste ca în felul lui, politica de împrospatare fixata de Geo Dumitrescu, primul redactor-sef al României literare. Sfarsitul ei era însa neasteptat de aproape. In iulie, aveau sa vina trist celebrele teze, prin care Ceausescu punea oficial capat “liberalizarii”. Aflat în Franta, Nicolae Breban va critica public nefasta schimbare ideologica de la Bucuresti. Va fi înlocuit, la începutul lunii septembrie, cu George Ivascu, numit direct de Ceausescu si însarcinat sa “desbrebanizeze” revista, de fapt sa o emasculeze, ceea ce nu s-a întamplat însa. Denumirea însasi de “cronica literara” a fost prohibita (si prohibita avea sa ramana, pana la istoricul sfarsit de Decembrie 1989), rubrica tinuta apoi cu stralucire de Nicolae Manolescu din 1972, an în care a devenit cronicarul literar al României literare, fusese rebotezata, de nevoie, “Actualitatea literara”.
Daca se întelege lesne, prin urmare, de ce cred necesar sa mentionez acum, la încheierea rubricii din 22, ca aici a fost prima si singura mea “cronica literara” integral libera, ma simt totusi obligat sa multumesc si public redactiei, doamnelor Gabriela Adamesteanu si Rodica Palade în primul rand, pentru modul desavarsit în care s-a petrecut aceasta colaborare-gazduire. Multumesc, de asemenea, autorilor care mi-au trimis cartile lor, usurandu-mi astfel dificila încercare de a ma tine cat de cat la curent, in ciuda distantei, cu noile aparitii. Singura editura de la care am primit carti în mod sistematic a fost Polirom. Si mai multumesc, la urma dar nu în ultimul rand, cititorilor care vor fi avut în acesti aproape doi ani si jumatate bunavointa sa zaboveasca si la “cronica literara”. Gandul meu dintai, scriind, spre ei s-a îndreptat.
*Gabriel Dimisianu - Amintiri si portrete literare, Editura Eminescu, 2003
