Arta dreptului. Trei secole de justiție în imagini la Groeninge Musem

Șoldul ridicat, un picior îndoit, iar celălalt picior susține toată greutatea: corpul de­plin relaxat descrie o contrapposto desă­vâr­șită, demnă de vechii maeștri ai An­ti­chității. Mâna stângă, ușor depărtată, ri­di­că o balanță, în timp ce mâna dreaptă ține cu grijă o sabie gata să restabilească echi­li­brul, în caz că vreun taler s-ar întâmpla să atârne mai greu. Toga drapată dezvăluie proporțiile, parcă desprinse dintr-un ev în care idealul era norma reprezentării. Fi­gura e fixată într-o atitudine de serenitate permanentă, situată în afara timpului, imu­abilă, de o duplicitate blând-severă, ames­tec de intransigență și tandrețe. Iar cel mai important detaliu din întreaga re­prezentare, în jurul căruia gravitează cea mai mare parte din semnificații: ochii; ochii sunt acoperiți.

Imaginea Justiției legate la ochi, cu ba­lanța și sabia, este atât de obișnuită, în­cât a devenit normă a re­pre­zen­tă­rilor moderne. Această imagine cu­noaște o istorie îndelungată, începând din Antichitate, și o regăsim sub diverse for­me. Dar, cu toate că exemplele sunt nu­meroase, este dificil de trasat un parcurs clar, de făcut o istorie vizuală a ideii de Justiție. Din acest motiv trebuie să existe un cadru riguros care să orienteze discuția spre un scop concret. Ce anume înseamnă Justiție în imagini? Cum îi recunoaștem atributele, fără să le confundăm cu altele similare? Cum putem înțelege modul de func­ționare a acesteia dintr-o re­pre­zen­ta­re ca aceea a lui Pieter Pieters (Răz­bu­na­rea reginei Tomyris – 1610) sau dintr-o gravură a lui Albrecht Dürer?

Pentru a lămuri toate aspectele care ne-ar putea ajuta să înțelegem întrucâtva pre­zența și evoluția acestui concept în viața fiecărei societăți, se impune să avem o ima­gine cât mai clară asupra elementelor constitutive; scopul este de a intui, pe cât posibil, o definiție a cuvântului justiție, por­nind de la reprezentări. Este im­por­tant, așadar, să urmărim un parcurs ge­ne­ral al transformărilor, întrucât ceea ce ne interesează – anume, cum apare ima­gi­nea Justiției oarbe și de ce este oarbă – nu poate fi explicat fără aceste date. Ace­lași lucru l-au avut în vedere Vanessa Pau­men și Tine van Poucke, curatorii ex­po­zi­ției L’art du droit. Trois siècles de justice en images (Arta dreptului. Trei secole de justiție în imagini), care s-a desfășurat în Belgia, la Bruges, în perioada 28 octombrie 2016 – 5 februarie 2017, reunind peste o su­tă de lucrări de artă, printre care gra­vuri, tablouri (deopotrivă ulei pe lemn și ulei pe pânză), vitralii, manuscrise etc., toate cu tematică judiciară.

Astfel, spațiul muzeului Groeninge s-a îm­părțit în cinci pavilioane (Judecată di­vi­nă, judecată laică; Exempla Iustitiae: re­prezentări exemplare; Pielea jude­că­to­ru­lui: judecata lui Cambyse; Practica jus­tiției; Justitia, de la virtute cardinală la ideal politic), dispuse concentric în jurul personalității lui Joos de Damhouder, un celebru jurist din Bruges, și s-a încheiat într-o cheie a rafinamentului re­pr­e­zen­tă­rilor prin gravurile lui Albrecht Dürer (din­tre care amintim Sol Iustitiae). Pe­ri­oada aleasă (1450–1750) nu este nici pe de­parte întâmplătoare, iar structura pro­pu­să aduce în prim-plan preferința pentru un parcurs coerent, tematic și cronologic.

Începutul este, așadar, fixat înspre sfâr­și­tul Evului Mediu, când ideea de dreptate rămâne în strânsă legătură cu imaginea lui Hristos. Vedem un Hristos-soldat care luptă pentru a stârpi tot răul din lume: moare în chip brutal, pentru a se arăta, din nou, înconjurat de glorie; răscumpără păcatele omenirii, iar prin asta rupe legă­turile Iadului ca să-i redea lumii pe pro­priii ei părinți: Adam și Eva. Astfel, avem de-a face cu o judecată dublă (una esca­to­logică, iar alta mireană) ce ar descrie două axe principale: una verticală de tip Om-Dumnezeu, iar cealaltă orizontală de tip judecător-judecat, care se suprapun și de­finesc un sistem de coordonate definitorii pentru ideea de dreptate. Judecata pămân­tească trebuie înfăptuită după modelul ju­decății de ordin divin, care nu este altul de­cât cel al Judecății de Apoi (vezi Justiția du­blă a lui Jan van Brussel – 1477/1499).

Finalul parcursului cronologic co­in­cide cu mijlocul secolului al XVIII-lea, perioadă aflată în plină epocă iluministă, când dreptul divin este negat și se afirmă drep­tul natural. Regulile dreptății se apli­că în conformitate cu normele rațiunii, iar ra­por­turile Dumnezeu-Om nu mai sunt la fel de strânse. Dacă omul Evului Mediu ur­mărea prin intermediul ritualurilor să stâr­nească miraculosul, adică să invoce prin slujbe votive o transcendență deja exis­ten­tă, individul iluminist își caută rațiunea de a fi în jurul său, în fapte, în proximi­tatea simțurilor pe care le decodifică și le interpretează cu ajutorul rațiunii.

Astfel, perioada propusă de curatorii ex­po­ziției ilustrează, din punct de vedere cronologic, nu atât două perioade, cât mai degrabă două atitudini diferite ce pot fi gândite într-un demers comparatist. Pe de o parte, avem Judecata de Apoi, pe de alta, judecata individului; de o parte, relația om-biserică, de alta, relația om-so­cietate. Iar filonul central este cât se poate de bine ales: Justiția. Pentru că aceasta constituie un dat fundamental al activității umane, fiind indisolubil legată de drep­tate. Ne-am putea imagina că printre pri­mele zece cuvinte rostite de primii doi oa­meni de pe pământ care au discutat între ei, „dreptatea“ și-a găsit cu siguranță lo­cul: Adam și Eva încercând să-și dea sea­ma dacă Dumnezeu a procedat „drept“ sau nu când i-a alungat din Paradis. În plus, omul este și o ființă culturală, adică pro­duce cultură, indiferent de locul ocu­pat într-o comunitate. Mentalitatea dife­ritelor epoci trebuie dedusă prin înțele­ge­rea atitudinilor generale față de așa-zisele „puncte fixe“ din toate societățile, în cazul nostru, Justiția.

Dacă unele atribute ale Justiției pot fi explicate mai ușor, pro­ble­ma văzului a fost și este în­delung discutată. De ce nu ve­de? Sau, dacă vede, atunci de ce n-o lăsăm să vadă?

În eseul său Must justice be blind?, Martin Jay atinge problema mimesisului, expli­cându-l sub forma unor raporturi de for­ță: mimesisul presupune o interacțiune de pe același plan al obiectului privit și al privitorului, și nu o ierarhie, iar Justiția, vă­duvită de capacitatea de a vedea, ră­mâne în afara a ceea ce înseamnă influ­en­ță externă, astfel ea nu poate deveni abu­zivă acumulând concepte care conțin in­trinsec posibilitatea de împlinirea a vre­unei erori. Cred totuși că acestui fapt i se poate atribui o altă explicație ce își găsește orginile în gândirea platonică. Justiția re­prezintă o idee pură, aflându-se la con­flu­ența unor concepte imposibil de separat sau de absolutizat, iar mult mai flagrant, de reprodus artistic. Prin aplicarea vălului peste ochi, accedem către o alegorie în care funcția mimetică este anulată per se, iar mimesisul nu mai funcționează în re­gimul său obișnuit, ci devine o rețea a evi­dențelor care permite un regim com­pa­ra­tiv de tipul „cum este – cum ar trebui să fie“.

Și în acest punct se produce ruptura din­tre Justiția care vede și Justiția oarbă de la sfârșitul Evului Mediu. Se dezvoltă un sis­tem binar. Dacă până atunci Justiția ră­mâ­nea exclusiv în plan divin, prin raportarea la o divinitate sau la alta, odată cu înce­puturile Renașterii și cu centrarea pe in­di­vid, avem de-a face cu o dublă justiție: o justiție divină și o justiție laică (iar panoul lui Jan van Brussel deja citat, Justiția du­blă, este întru totul grăitor: Hristos în ce­ruri, Omul pe pământ).

Din acest moment, artiștii încep să trateze și subiecte care conțin trimiteri la Justiție, punând în discuție forța exemplului, și nu doar simpla înfățișare. În afară de Jude­ca­ta de Apoi sunt folosite atât surse biblice, cât și profane, de pildă: judecata lui So­lomon, Susana cea castă etc.

Pavilionul referitor la Prac­tica jus­tiției, mai exact la per­so­na­li­tatea lui Joos de Damhouder, ju­rist din Bruges, constituie o pre­zență interesantă în cadrul ex­poziției. El devine celebru după ce traduce în latină un manuscris al unui alt jurist, din Ghent de această dată, Filips Wielant (1441-1520). Joos de Damhouder plagiază în totalitate cartea, iar după ce mai adau­gă câteva din propriile sale observații cu pri­vire la di­verse cazuri o tipărește, în 1554, sub nu­mele de Praxis rerum cri­minalium. Ceea ce face această culegere de procese să fie atât de curioasă este mai ales cantitatea de ilustrații pe care o pre­zintă, alese de însuși Joos de Damhouder, de la scene de tortură, până la o banală discuție în cabinetul avocatului. Cartea a fost gândită în așa fel încât să reprezinte un ghid practic de utilizare, lucru deosebit de important, întrucât vedem cum funcția Justiției este direct legată de reprezentarea ei. Alături de sfaturi aflăm o descriere pic­turală a felului în care trebuie înțelese, ne­lăsând loc de interpretare, astfel dublând prin imagine literalitatea textuală.

Care este în final scopul acestei expoziții? Titlul nu este întâmplător ales. Arta drep­tului, pe lângă funcția juridică explicit conținută, presupune mult mai mult de­cât atât, iar asocierea acestor termeni nu este inocentă și nu este făcută în necu­noș­tință de cauză. În franceză, l’art du droit implică atât partea legislativă, aplicarea legilor, cât și o măiestrie a înțelegerii lor; un fel de meșteșug dobândit prin ob­ser­vare și, mai târziu, prin exercitarea drep­tului individual. Presupune un soi de bu­curie a libertății, pentru că, înainte de-a fi nepărtinitoare, Justiția trebuie să în­țe­leagă ceea ce aplică în virtutea unui bine ascuns sub semnul de drept.

Până la urmă, justiția este un set de nor­me comune care nu poate fi înțeles decât în contextul epocii la care ne raportăm. Iar cel mai pertinent judecător rămâne con­­ș­tiința proprie, armonizată cu o con­știință colectivă a unei comunități care ne-a cre­at, ne-a crescut și ne-a dat lumii.