„Averea bunei educații“ ca pariu individual și național

Camelia Dinu | 03.09.2019

Teodor Baconschi insistă pe aportul familiei în educația copilului – o resursă spirituală care devine garanția salvării de la mediocritate și o chestiune de supraviețuire.

Pe aceeași temă

Odată cu apariția primului copil, am făcut o selecție bibliografică și am parcurs metodic (să nu zic isterico-anxios) cele mai importante cărți de parenting traduse la noi. La al doilea copil, abordarea a fost opusă – doar am răsfoit câteva pagini prin librării și pe la târgurile de carte. Motivul nu a fost că dețineam deja secretele educației rentabile sau că nu mai toleram completări sau alternative, ci că, după acel prim raliu bibliografic, rămăsesem confuză. Nu contest că am cules în prima fază de autoinstruire idei importante despre nevoile psihologice ale copilului, pedepse și recompense, gestionarea emoțiilor negative, devoalarea copilului din interiorul fiecărui părinte, educația cu și fără limite, afecțiunea necondiționată etc., etc. În ciuda lecturilor consistente, nu aveam sentimentul că mă detașez de poziția instructivă a părinților din generațiile trecute, care mi se părea reprobabilă. Musteam de concepte psihologico-educaționale (multe contradictorii) și nu știam cum să extrag beneficiile. În ultimii ani, au fost traduși la noi mulți experți internaționali, unii chiar au susținut conferințe în România, iar efectul este că există o literatură destul de generoasă pe teme de parenting. Totuși, în aspectele esențiale, am constatat prea puțină aplicabilitate în spațiul și pe materialul nostru, din cauza contextului social și a mentalității diferite. Date fiind toate aceste parti-pris-uri, de ce să nu recunosc că am privit inițial cu oarecare scepticism cartea lui Teodor Baconschi, Averea bunei educații (Editura Univers, 2019)? Impresiile de lectură sunt însă dintre cele mai bune. Să spun expres că o importantă calitate a cărții este caracterul practic, prin care înțeleg exemplele din viața reală, românească, cu soluții pe măsură. Ni se propune un ghid de parentaj autohton, scris cu tot firescul de către un erudit implicat în educația propriilor copii. Raportarea constantă la experiența personală nu exclude provocările și dilemele. Autorul avertizează franc în introducere: „Oricât te-ai strădui, oricât ai fi de riguros și consecvent în aplicarea unor principii și transmiterea unor valori etice sau intelectuale, copilul tău rămâne un necunoscut din care pot țâșni revolte, atitudini, opțiuni și refuzuri complet anapoda“ (p. 28).

Ipoteza centrală a cărții o reprezintă poziția părintelui față de copil, poziție care trebuie să reflecte iubire, respect pentru entitatea fizică și spirituală a copilului și pentru destinul său unic. Cartea îndeamnă la căutarea și parcurgerea drumului către sine al părinților și copiilor, demers dedalian, dar nu aleatoriu. De altfel, educația de calitate poate fi asul din mânecă al românilor în lumea de azi, consideră Teodor Baconschi: „Educația este tot ce ne-a mai rămas, ca pariu individual și național, după catastrofa comunistă“ (p. 14).

Volumul urmărește, cu subtilitate, educarea în primul rând a părinților. Referințele la incongruențele din viața publică, economie, cultură și constatările despre dificultățile de comportament social de la noi au scopul de a-i atrage părintelui atenția asupra atmosferei societății românești contemporane. Rolul părintelui, în concepția lui Teodor Baconschi, este să conștientizeze vulnerabilitățile societății (impostura și improvizația, ineficiența educației formale, opacitatea în fața cunoașterii, fatalismul mioritic), repercutate în tot felul de de­zastre comunitare, și să educe copii echilibrați și fericiți. Este o carte despre responsbilitatea și discernământul părinților, dar și al viitorilor adulți. Tonul expunerii nu este iritant didacticist, ci, după caz, condescendent sau intransigent. Domină atitudinea „blândă, dar fermă“ (un postulat al unui stil parental armonios, dacă tot suntem pe subiect), dar nu este exclusă ironia, uneori usturătoare. În funcție de tema abordată, limbajul elevat se îmbină cu cel colocvial. Autorul dezbate idei filosofice, dar coboară și în mundan, criticând, de pildă, înfofolirea copiilor ca reflectare a unei supralicitări protective. Aceste inflexiuni intonaționale îi conferă cărții un ritm tonic, pe alocuri amuzant.

Capitolele sunt relativ concise, ceea ce facilitează un discurs și o lectură dinamică, precum și o extracție fermă a concluziilor parțiale. Este de remarcat varietatea temelor abordate, organizate în cinci părți care investighează aspecte educative de bază și oferă recomandări concrete: avantajele și dezavantajele culturii digitale/ ale lumii virtuale (se insistă pe proliferarea ignoranței prin intermediul rețelelor de socializare), importanța practicării sportului, învățarea ca proces continuu și vast, într-o lume contemporană a „inteligenței colective, reticulare, policentrice“ (p. 72), rolul exemplului oferit de părinte în orice demers al copilului, relația de interdependență între educarea unui copil și automodelarea adultului, pericolul snobismului și al superficialității în contrapondere cu „modestia curioasă“.

Partea a doua este accentuat aplicată și comentează efectul pedagogic al vizitelor la muzeu, al cinematografiei de calitate, al călătoriilor familiale, al bibliotecii personale (inclusiv a copilului, nu doar a familiei, ca o alternativă la obsesivele gadget-uri), al colecțiilor de orice fel, al educației muzicale, al unui animal de companie. Partea a treia discută despre automitologizarea derizorie, asumarea singurătății, avantajele bunei-cuviințe, educarea spiritului teologic, abordarea temei sexuale. Este secțiunea care mi-a plăcut în mod deosebit, prin faptul că pune în discuție aspecte delicate, valabile în modelarea individului de orice vârstă. De pildă, profundul capitol Disciplina singurătății subliniază că solitudinea poate fi și trebuie să fie suportabilă și fertilă pentru un om educat, care poate învinge apatia existențială. Dincolo de condiția socială și de o anumită componentă gregară, omul „trebuie să afle din prima copilărie că viața lăuntrică, lectura, studiul, creația și moartea sunt situații fundamentale, definitor-umane, pe care le asumăm în singurătate“ (p. 132). Capitolul Problema teologică: scandal sau alinare? abordează carismatic experiența religioasă ca „dimensiune permanentă a conștiinței umane“ (p. 135). Autorul face o clasificare a părinților prin raportare la chestiunea religioasă (practicanții, agnosticii, anticlericalii, sincreticii, seculariștii radicali) și recomandă cel puțin „datoria de a nu dezvolta în copil ura față de religie“ (p. 140). Este o secțiune scrisă cu o sensibilitate deosebită, fără îndoială pentru că vorbește despre experiența sacrului ca act pur uman, ca „vocație a măsurii și bun-simț al misterului“ (p. 141). În capitolul Sexualitatea între pudoare și dezvrăjire, autorul, poziționat cu destindere față de concepțiile lumii contemporane dezinhibate, punctează: „Biserica și școala nu mai au atât datoria de a le explica adolescenților sexualitatea ca atare, cât pe cea de a reabilita orizontul iubirii, demnitatea erotismului transfigurat prin fuziunea sentimentală, bucuria responsabilă a procreației și gramatica autenticității“ (p. 160). Partea a patra este dedicată educației formale și privește relația școală-familie (și invers), cu toate inconvenientele, compară câteva sisteme internaționale de învățământ, recomandă experiența voluntariatului și studierea limbilor străine, comentează opoziția științe umaniste-științe exacte. Întregul volum relevă un autor adaptat, atât terminologic, cât și substanțial la „exigențele“ lumii contemporane. Este o carte vie, actuală, care jonglează fără ezitare cu argoul celor mai tineri părinți urbani.

După cum se observă, avem de-a face cu o expunere generoasă, în care cred că cel mai exigent părinte poate identifica o temă de interes și poate extrage o idee productivă. Se insistă în carte pe aportul indiscutabil al familiei în educația copilului – o resursă spirituală care devine garanția salvării de la mediocritate, avantajul major al omului din secolul XX și, în ultimă instanță, o chestiune de supraviețuire. De altfel, Teodor Baconschi afirma într-un interviu recent: „Sunt convins că buna educație e singura cale spre gestionarea întrebărilor permanente și totodată trusa ideală de supraviețuire, într-o lume unde-i tot mai greu să desprinzi un sens“.

Să mai spun că volumul se bucură de o ilustrație expresivă, tandră, realizată de artista Cristina Barsony. Cartea transmite atât fizic, cât și prin conținut o luminescență la care nu poți rămâne indiferent.) //

TEODOR BACONSCHI

Averea bunei educații

Editura Univers, 2019,240 pp.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22