Boierii și națiunea

Cartea istoricului Cristian Ploscaru, Ori­gi­nile „Partidei Naționale“ din Principatele Române – sau, în orice caz, cel dintâi vo­lum al acesteia, deocamdată, Sub semnul „politicii boierești“ (1774-1828) –, reprezintă o re­mar­cabilă lucrare istorică, do­vada unui travaliu susținut de documentare și a unui efort considerabil de pro­blematizare, care foarte pro­babil va constitui pen­tru o pe­rioadă semnificativă de timp, și indiferent de cri­ti­cile ce i se pot aduce, o bor­nă neîntrecută în isto­rio­grafia românească dedicată subiectului. Un subiect dificil și totodată deosebit de im­portant; complex și în același timp de­dat simplificărilor; în sfârșit, comparativ sărac în informații și îndepărtat cro­no­logic, dar totuși nelipsit de o continuă și stranie actualitate pe care i-o oferă carac­te­­rul de act – dacă nu fondațional, atunci – primordial al modernității românești cu­rente. Căci a căuta orginile nebuloasei „par­tide naționale“ de la sfârșitul se­co­lului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea înseamnă – nici mai mult și nici mai puțin – a identifica, într-o analiză so­cio-istorică postmarxistă, înșiși agenții principali din spatele procesului de cris­ta­lizare a conștiinței identitare naționale ro­mânești și a tot ceea ce presupune în mod corelativ aceasta, conform unei inter­pre­tări preponderent franceze a istoriei po­li­tice, care a fost adoptată, de o manieră pre­liminară și nu lipsită de probleme, în ce privește experiența istorică românească – via autori precum Pierre Manent și Do­minique Schnapper – de Cristian Preda: geneza instituțiilor politice reprezentative; ecloziunea culturii publice vernaculare; în sfârșit, omogenizarea și nivelarea spațiului social.

Din punct de vedere me­to­do­lo­gic, studiul lui Cristian Plos­ca­ru se întemeiază pe o detaliată lectură critică a abordărilor an­terioare, mai vechi sau mai noi, din istoriografia românească dedicată epocii de tranziție la modernitate, care – în stilul conciliant patentat de istoricul francez Roger Chartier, actualul patriarh al Școlii Annales – nu înseamnă totuși o res­pingere in toto a acestora. Deși autorul gă­sește nesatisfăcătoare atât abordarea na­țio­nalismului evolutiv, inițiată de Nicolae Băl­cescu în proximitatea anului 1848 și șle­fuită apoi de Dimitrie Onciu și Gheorghe Brătianu, cu perspectiva sa primordialistă asupra națiunii și orientarea sa cumulativ-progresistă în ce privește filozofia istoriei, cât și abordarea evoluționismului dia­lec­tic, inițiată tot în proximitatea anului 1848 de Mihail Kogălniceanu și șlefuită apoi de Alexandru Xenopol, Alexandru Le­pă­datu și Constantin Damianovici, cu o perspectivă mai degrabă constructivistă asu­pra națiunii și o filozofie a istoriei com­pusă din rupturi și salturi, el nu se arată mulțumit nici de tentativa de sinteză ope­rată între cele două tendințe de istoricii ro­mâni din a doua jumătate a secolului XX (Dan Berindei, Gheorghe Platon, Ni­colae Isar etc.), care postulează un raport evolutiv, dar condiționat teleologic pe ba­za unei scheme liminar marxiste, între vechi și nou, între ideea de națiune me­dievală și ideea de națiune modernă, ge­nerat pe baza unor fapte seriale de natură politică, socială sau culturală. În același timp, Cristian Ploscaru contestă valoarea explicativă a celei de-a tre­ia mari abordări din is­to­riografia națională privind nașterea modernității ro­mânești, teoria aculturației occidentale sau franceze, avându-l ca reper pe Eu­gen Lovinescu (dar schițată tot de autori pașoptiști și pre­formulată în bună mă­sură de relativ uitatul Pom­piliu Eliade la sfârșitul sec. XIX), care a fost reluată, aprofundată și dezvoltată de Gheorghe Cliveti și o serie întreagă de alți istorici contemporani, pe motiv că aceleași influențe au dat în epocă rezultate foarte diferite, chiar con­tra­dic­to­rii, în țările est-europene (România, Ser­bia, Bulgaria, Rusia), ba chiar și în inte­rio­rul spațiului românesc (Basarabia după 1812, comparativ cu restul celor două Prin­cipate).

Ceea ce propune de fapt istoricul ieșean, ori­ginar din Târgu Neamț, este sub­sti­tui­rea acestor „mari narațiuni“ ale isto­rio­grafiei românești, întemeiate pe o idee uni­direcțională și cumulativă de mo­der­ni­zare, apreciată de unii ca progresistă ori emancipativă sau contestată de alții ca dis­criminatorie ori opresivă, cu o viziune – dacă nu microistorică, atunci cel puțin in media res – asupra epocii de tranziție, de la premodern la modern, concepută con­textual ca un loc de confruntare a dis­cur­surilor, mentalităților și practicilor so­cia­le; a pluralității ideologice și com­por­ta­men­tale; în sfârșit, a căutării unui nou echi­libru între libertatea individului și con­strângerile organizării sociale în schim­bare.

Acest program de cercetare asu­mat de Cristian Ploscaru se ba­zează, în primul rând, pe adap­tarea la nevoile locale a is­toriei – sau, poate, mai corect zis – a an­­tro­pologiei culturale franceze, așa cum a fost ea definită de a treia generație a Școlii Annales (Jacques Le Goff, Pierre No­ra, Mo­na Ozouf etc.), cu câteva extensii ine^­gale în școli istoriografice concurente sau afine din spațiile culturale vecine (Rein­hart Ko­selleck pentru Germania, Car­lo Gins­burg pentru Italia, Quentin Skinner și John Pocock pentru Marea Britanie, în sfâr­șit, toți istoricii care scriu cărți cu ti­tlul Inventing... de la Universitatea Stan­ford din California); iar în al doilea rând, pe o pledoarie, în aparență paradoxală, pen^­tru res­pingerea aplicabilității unor sche­me in­terpretative care nu reies din studiul ar­hi­vei și terenului românesc. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o salutară tentativă, în bună măsură reușită (deși ea se sprijină în­că tacit pe mai multe con­cepte, tipologii și tipare istoriografice, fie insuficient do­cu­mentate și reexaminate în raport cu mai vechea istoriografie româ­nească, fie îm­pru­mutate din analiza is­to­rio­grafică mai ve­che sau mai nouă a unor experiențe is­torice sensibil diferite), de a formula o gri­lă de lectură mult mai adec­vată încur­ca­tului trecut românesc dintre secolele XVIII și XIX.

Concis descrisă, cartea lui Cristian Plos­caru este o extensivă investigație, desfă­șu­rată pe trei paliere (al limbajului, ideilor și reprezentărilor; al genealogiei și struc­tu­rilor sociale; în sfârșit, al evenimentelor și acțiunilor politice), pe baza colecțiilor con­sacrate de documente interne și externe ale epocii, a modului în care boierimea din Principatele Moldovei și Valahiei s-a metamorfozat dintr-o elită patrimonială de „stăpâni de oameni și de lucruri“, ca­re funcționa într-un mediu social ierarhic, supus obiceiului și ritualizat de sorginte me­dievală, într-o elită politică aris­to­cra­tică, transformativă în plan social și cu ve­lei­tăți reprezentative oligarhico-populare în plan politic, care a particularizat prin existența și acțiunea sa istoria românească a secolului XIX din această parte a Eu­ro­pei. Cum existența unei „sfere publice“ de­liberative, în sensul dat noțiunii de fi­lozoful german Jürgen Habermas, nu poa­te fi identificată de autor în Principatele Române decât spre anul 1830, odată cu ins­tituirea Regulamentelor organice, aceas­tă metamorfoză a luat forma unei autore­de­finiri sui generis a grupurilor variabile de putere și de interes, de relații familiale și loialități clientelare tradiționale (tarafuri, frății și cete), ce compuneau boierimea lo­cală și întruchipau politica boierească cu­tumiară încă din secolul al XVII-lea. O au­toredefinire care are loc pe fondul con­cu­renței ideologice și geopolitice dintre Franța revoluționară și napoleoniană, pe de o parte, și Rusia țaristă, pe de alta, în estul și sud-estul Europei, dar și pe fondul unei crize interne de legitimitate a regi­mului fanariot de domnie impus de pute­rea suzerană otomană în Principate, dis­pă­rut în urma imploziei din anul 1821. Ea sfârșește prin a da naștere unui patriotism pământean în rândul membrilor unei gru­pări boierești difuze, secundare în raport cu marea boierime divanită deținătoare de dregătorii, dar dominată totuși de ve­chea boierime de neam sau de cin ți­nu­ta­șă, care alcătuiește ceea ce s-a numit – mai mult ex eventu decât in eventu pen­tru această perioadă – partida națională: „o entitate politică apărută în contextul constituirii unei puteri discursive în viața publică (...) aparținând unei elite ca­pa­bi­le să formuleze idei cu substanță ideo­lo­gică și politică modernă“ (p. 89).

Deși voluminoasă și redactată cu toată acribia unei lucrări uni­ver­sitare destinate în primul rând unui cerc restrâns de spe­cialiști, cartea lui Cristian Plos­caru merită citită de un public mult mai larg, fie și numai pentru pitorescul aproa­pe romanesc care rezultă din analiza qui­proquo-ului alterității ce transpare din ra­poartele consulare franceze și rusești; din descrierea complicatelor relații familiale și de putere ale boierimii timpului; în sfâr­șit, din descifrarea acțiunilor și proiectelor politice de grup în cadrul unui sistem po­litic poliarhic și suprapus în accelerată transformare, compus din cele două ins­tituții tradiționale interne – domnia și di­vanul – și arbitraje sau imixtiuni din par­tea instituțiilor suzerane sau protectorale externe: Înaltul Devlet otoman, Curtea imperială rusă și consulii directorali ori im­periali francezi.