Pe aceeași temă
Când am comentat corespondența dintre Brâncuși și iubita lui secretară helveto-pariziană Marthe Lebherz, descoperită la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Beaubourg și îngrijită la Editura Vremea de Doina Lemny, am fost hăituit de un lapsus: știam mai demult că Doina Lemny este un nume de mult afirmat în brâncușiologie, îmi aminteam că am fost tulburat cândva de scrisorile și aforismele părintelui Rugăciunii, dar nu reușeam să-mi clarific unde, când, ce și cum. A fost nevoie să ne schimbăm locuința și deci să rearanjăm biblioteca pentru ca spiridușii rafturilor că scoată la iveală volumul Brâncuși Inedit. Însemnări și corespondență românească, ediție de Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu, Humanitas, 2004. Volumul valorifica același bogat lot parizian.
Regret enorm acum că nu mi-a fost dat să cutreier prin această carte în 1992, când lucram la un eseu despre îngemănarea Eminescu-Caragiale, ca semisfere ale rotundului românesc, și nici mai târziu, când am fost „avocatul“ lui Brâncuși la faimosul (cândva) concurs „Mari români“ și am avut parte de experiența încântătoare de a participa la documentarul realizat de Cornel Mihalache pentru TVR, la Târgu-Jiu. Glosând afirmația lui Radu Cosașu : „Ființa noastră este caragialo-eminesciană“, inventariam suita de caracteristici care-i fac pe cei doi geniali conservatori fața și reversul medaliei naționale, eul nocturn și eul diurn (eul social) ai esenței noastre literare.
Acum, după ce am redescoperit acest material editat în 2004, am înțeles de-a binelea cât de caragialian era eul social al lui Brâncuși și cât de eminescian era fondul lui sufletesc. Încrucișate, verticala sufletească, depresivă și halucinantă, cu orizontala biografică dau seama în chip desăvârșit de omenia românească atât de iscusit iscodită de Mircea Vulcănescu. Hedonist mărinimos, ludic, histrionic și ultrasociabil, plin de umor și ironie sarcastică, eul biografic brâncușian îl revelă fermecător de confin cu autorul Scrisorii pierdute, cel din epistolarul berlinez, în vreme ce sufletește împărtășește din plin singurătatea, pesimismul, vidul nevrotic, angoasele și fantasmele eului eminescian. Parcă aceeași cerneală schopenhaueriană umple paginile de notații ale lui Brâncuși, după ce a fecundat amarul eminescianului Mureșanu și poeme precum Rugăciunea unui dac, O, stingă-se a vieții..., Mortua est sau Glossa.
Pe cât de centrifug și seducător caragialian în evocările cuprinse de Romulus Rusan în volumul Brâncuși viu, pe atât de șocant antinomic apare ecorșeul lui scriptural înlănțuit de doruri, dureri, singurătate, obsesia nenorocului, a înstrăinării și ratării, în linia sufletului romantic damnat și copleșit de Weltschmertz, amintind de forța centrifugă a nebuniei lui Hölderlin de pe Neckar, ca și de frenezia mistică din Memorialul lui Pascal. Alteori frizează fatalismul nihilist al perechii Nietzsche-Cioran, asta când nu semnalează direct delirul etilic...
În mărturisirile pe care i le face lui Romulus Rusan, cuprinse în 1976 în volumul La masa tăcerii, arhitectul Octav Doicescu evoca obiceiul lui Brâncuși de a „vorbi în dodii“, exemplificând prin formulări ca „Azi e mâine“ și „Am încercat să fac ceea ce încă nu se poate“, însă decodarea acestora desfide orice viclenie aluzivă, fiind, cea dintâi un îndemn logic la lucru pentru un om mereu presat de timp și de termene-limită, iar cea de a doua, o perfectă autocaracterizare pentru un artist obsedat de simbioza contrariilor, căutând în sufletul pietrei esența zborului.
Octav Doicescu definea preferința lui Brâncuși pentru vorbirea oracular ambiguă drept „o exprimare directă, redusă la esențe lexicale, compusă mai mult din iluzionări decât din cuvinte precise. Atunci el își pierdea înflăcărarea interioară, nu șirul, dar sintaxa sculpturii și nu mai făcea legături, fugea de conjuncții, folosea numai atribute întretăiate de exclamări ori interogații, de multe ori curate ghicitori sau bătrâne proverbe ieșite din uzual. Propozițiile erau eliptice. El exprima doar esențe, criptice adeseori“.
Bine, îți spui, dar asta este exact definirea sculpturii brâncușiene de o viață. Exprimarea directă, redusă la esențe, nu este decât perechea scriptică a fascinației artistului pentru „la taille directe“. Iar preferința pentru laconismul proverbelor și ambiguitatea „vorbirii în dodii“ este traducerea în text a polisării halucinante din care au ajuns să strălucească toate lucrările lui. Așa se poate înțelege corect și tâlcul formulei propuse de Reginald Pollock din 1988, Brâncuși, șaman și showman.
Anume încifrată, vorbirea eliptic-oraculară, vorbirea „în bobote“, cum se spunea cândva la țară, odată turnată în pagini strămută în aporie toate afirmațiile. Judecata, verdictele cultivă misterul în locul preciziei, laconismul, și nu tiradele patetice, jubilând până și cu disperarea în frenezia balansului peste abisuri.
De multe ori, citindu-i fulgurațiile, mărturisirile și reflecțiile adunate în acest volum ai senzația că ai pătruns într-o galerie cu autoportretele lui Iov, Ieremia, Ecleziast. În schimb, caligrafierea „dodiilor“ transformă logopatia în plurisemie. Un Iov năpăstuit, hotărât să „mă dărui rătăcirii în arte ca să ajung până la tine, Dumnezeule, ceea ce nu e nebunie, frică. Doamne, cât de nefericit sunt!“, notează Brâncuși în 5 martie 1920. Alteori, lamentațiile se desfășoară jucăuș, mimând cioranian un Iahve paradoxal, pentru că autopersiflant: „Am momente când mă consider un zeu, dar nu sunt decât un măgar care urlă. Unde voi fi la anul? Mâine voi mai trăi? La ce bun am apărut pe pământ?“.
Omul – corabie printre furtuni, pe apele vieții. Acesta pare a fi laitmotivul interior al solitarului Brâncuși. Un topos biblic și, în general, o imagine cultivată în fel și chip în toată gândirea și mitologia antichității. Senzația de forță demiurgică, siguranța supremației pantocratice asigură anvergura profetic vetero-testamentară a năstrușnicului spectator, care se identifică pe rând cu Orfeu, Noe, Iov sau Lot și care „a făcut artă pentru a stăpâni mai bine, pentru a plânge și ca o rugăciune. Noi vom face artă pentru viață“. „Trebuie să fii simultan Dumnezeu când creezi, Rege când muncești și rob când lucrezi.“ Este crezul lui Brâncuși, de foarte multe ori evocat de oaspeții atelierului marelui artist, fiind aici notată cu cerneală neagră pe o foaie de hârtie șifonată, cum ne-o descrie Doina Lemny.
Unele note par a fi direct scrisori către Dumnezeu:
„Doamne ce pe pământ te-ai coborât și lumea ai luminat, îndreaptă lumina ta spre mine și fă-mă pe mine să urmez calea cea adevărată. Că pe calea adevărului mergând toate vicleniile vei învinge și spre Tine ridicându-mă cu mine voi aduce ție toată ceața rătăcirilor și îngerii cerului te vor slăvi pe tine, mântuitorule“.
Altele par lucrate monologal, cu conștința lui vox clamandi in desertum:
„Ceva mult mai puternic ca mine mă împinge dinlăuntru către neștiut. Încotro mă îndrept? Nu sunt decât o muscă rătăcitoare în jurul lămpii, înzestrată cu un aparat anume făcut ca să poți intra și ieși neatins de flacără, fără să-ți ardă spiritul, un soi de scafandru în lumină“.
Exact cum deslușea Călinescu la Eminescu, și la Brâncuși eul se proiectează megaloscopic rătăcind în doma unor castele părăsite în subconștient, contemplându-se în oglinzi metamorfotice, pustiit de confuzie:
„Sunt un zeu sinucigaș, un rege care-și scuipă coroana pe când sufletul îi este pârjolit de flăcări“. „În mine zace un monstru ce se poate transforma în orice, dar pe care nu-l poate vedea nimeni.“
În pagini de jurnal oniric, fatalismul și obsesia nenorocului (aceeași ca la Eminescu și Caragiale) subminează elanul inițial: „Muream de sete în pustie când am descoperit o oază ca o fântână minunată, dar a cărei apă părea otrăvită“. Atunci deznădejea croiește psalmi, uneori cu arome prozodice din Varlaam, Coresi, Dosoftei. (Precizez că uneori am actualizat tacit ortografia scrisorilor, altminteri gramatica lui Brâncuși fiind și în franceză, și în românește la fel de suprarealistă – n. m., DCM.)
„s’a dus timpul ce de/ Bine era sem fie/ Of nu mai doresc/ Nimica; totul sa distrus în mine/ Amărât cânt este omul/ Nul mai sprijine nici Domnul/ Zadarnic aleargă-n deal și-n vale/ Că bine nici nu mai easă’n cale/ Totul pentru el e distrus Totul pare din nadins“
Ecouri biblice precum formula „Oh, lume“ sunt urmate nu de motivul Ubi sunt?, ci de tirade inflamate romantic, dar cu ancore până la Miron Costin, Cantemir și Neagoe Basarab:
„Fericirea ți se sprijină pe abisul plin de tot ce ai pierdut și primești viețuire din zilele ce ți-au trecut, fie că iei seama la avuția vecinului, uită-te la stânga, la dreapta, apoi de sus în jos – acolo vei găsi fericirea pe cât de mult ai căutat-o. Și poți să mă crezi, pentru că eu vin chiar de acolo, ca să te sfătuiesc“.
La 17 august 1921, într-o scrisoare către cumătrul Daniel Poiană (Brâncuși era nașul de botez al fiicei acestuia, Alice), colocatar al sculptorului în anii studiilor bucureștene, Brâncuși recunoaște:
„Mă bucur că sunteți bine, mi-e drag să aud că fina s-a făcut fată mare, e cuminte și frumoasă. Despre mine nu știu (,) ce să spun? C-am fost prins cu atâtea treburi că nu-mi mai pot da seama de o duc bine ori de o duc rău. Timpul fuge ca năluca și cu el atâtea. Trece și se schimbă în jurul meu că mi se pare că-s de mii de ani pe lume“.
Să ne amintim că Eminescu era mai rezonabil în aritmetica resemnării: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna,/ Că tu vei fi murit“.
În schimb, din cinci versuri mai percutante decât loviturile cu dalta, sculptorul egalează Glossa eminesciană, frizând în același timp esențialismul presocratic, în vecinătatea stoicismului exuberant al Cimitirului de la Săpânța:
„Brad la nuntă,/ brad la moarte!/ Dânduți sama/ toatis una,/ unas toate!“
Iată o adevărată jelanie psalmică, o lamentație, în termeni occidentali, sau mai degrabă un reflex al bocetelor din folclor, după cum opinează cu dreptate Doina Lemny.
„Of, Durere, unde să te mai ascund – că numai eu te știu. Tu te mărești și mai frumoasă ești în fiecare zi. Și eu tot mic și gârbovit stau. Cum să fac să rămân demn de tine? De o fi în vreo zi să slăbsc mai rău de cum sunt, să nu-ți fie milă de mine, ci să mă lași singur și de vezi cum că voi să strig ajutor să mă sugrumi degrabă.“
Nu sunt notațiile cu creion chimic ale vreunui maramureșean stabilit la Chicago sau Detroit pe la 1900, și nici ale unui soldat român prins în noroiul tranșeelor de la Mărășești, ci amarul unui meșter pietrar care nu-și putea închipui o „Rugăciune“ adevărată în prezența ambelor mâini. //
* Fragment din textul cu același titlu difuzat de Radio Trinitas.
Brâncuși Inedit. Însemnări și corespondență românească
Ediție de Doina Lemny
și Cristian-Robert Velescu
Editura Humanitas, 2004, 490 pp.
